Moara cu noroc

de Ioan Slavici

Realismul este un curent literar care apare la a doua jumătate a secolului al XIX,
având ca obiectiv central oglindirea realității în paginile ficțiunii. Proza realistă se
caracterizează prin: plasarea acțiunii într-un cadru spațial ce are corespondent în realitate;
încadrarea personajelor în tipologii umane, reprezentative pentru anumite categorii sociale;
caracterul verosimil; utilizarea tehnicii detaliului amănunțit; perspectiva narativă obiectivă și
temele specifice(monografierea unui spațiu, cadru citadin, surprinderea evoluției / involuției
unui personaj).
Ioan Slavici, fin moralist, preocupat să radiografieze societatea ardelenească a
sfârșitului de secol XIX, accentuează ideea factorului moral în existența umană, astfel încât
orice imoralitate săvârșită, necesită o pedeapsă drastică. Prin întreaga sa activitate, critica
literară îl așează în categoria marilor clasici, alături de Caragiale, Eminescu și Creangă.
Astfel, Slavici realizează monografia unui spațiu rural situat la granița dintre perioada
tradițională și trecerea către capitalism. Lumea satului transilvănean devine un univers
organizat după norme patriarhale, ieșirea din normă aducând cu sine dezechilibru care
atrage sancțiunea.
Nuvela “Moara cu noroc” va fi publicată în anul 1881 în volumul “Novele din popor”.
Nuvela este una de analiză psihologică în care se realizează sondarea
subconștientului personajului principal surprins în ipostaze existențiale critice. Evenimentele
exterioare sunt trecute prin filtrul conștiinței personajului, conturându-se implicațiile pe care
le au aceste evenimente exterioare în planul conștiinței personajului.
În “Moara cu noroc” analiza psihologică este evidențiată de utilizarea unor tehnici
narative specifice acestui tip de proză, precum : investigația psihologică, monologul interior,
autoanaliza; modalități de caracterizare a personajului prin care se urmărește evoluția
acestuia. Astfel, accentul cade asupra complexității personajului, asupra transformărilor
interioare ale conștiinței și asupra tensiunilor sufletești trăite de acesta.
De asemenea, reprezintă o nuvelă realistă caracterizată prin obiectivitatea
perspectivei narative, prin plasarea acțiunii într-un spațiu ce are corespondent în realitate
(societatea ardelenească la sfârșitul secolului XIX), prin tipologia personajelor și prin
viziunea realistă a autorului asupra modului în care banul dezumanizează prin stilul sobru,
clar și precis, prin detaliul semnificativ.

Tematica nuvelei este una complexă, constituită de : dezumanizarea individului

dornic de îmbogățire, familia tradițională (surprinsă în involuție) și monografierea societății
ardelenești (surprinsă în momentul trecerii de la organizarea tradițională către capitalism).
Fiind o tematică complexă, aceasta poate fi interpretată din mai multe perspective.
Una socială, în care se surprinde încercarea lui Ghiță de a-și schimba statutul social în
scopul asigurării unei condiții mai bune de trai familiei; una moralizatoare, reprezentată de
consecințele nefaste ale dorinței de a avea bani, obsesie care dezumanizează, individul
devenind pătimaș; și una psihologică, care conturează conflictul interior pe care îl trăiește
protagonistul, conflict realizat între dorința de a rămâne cinstit și cel de a avea un câștig
imediat, dar imoral.

Titlul “Moara cu noroc” este un topos literar care desemnează un han aflat în
pustietate, la răscruce de drumuri. Locația imaginară este o fostă moară (simbol al trecerii, al
perisabilității), iar “norocul” pe care îl aduce este doar aparent, în esență ea fiind purtătoare
de ghinion.

Tehnici narative
În realizarea nuvelei, Slavici utilizează tehnica detaliului amănunțit (specific
realismului), secvențe narative construite prin înlănțuire (fir narativ unic cu un conflict
puternic), rigoare compozițională (care constituie în esențializarea narațiunii prin
surprinderea elementelor semnificative), tehnica circuralității și tehnica punctului de vedere,
care sunt reliefate de simetria compozițională oferită de relația dintre început și final în care
apare replica bătrânei.
Impresia de verosimilitate este dată de prezența unui narator omniscient și
omniprezent ce conferă textului o perspectivă obiectivă.

Acțiunea se desfășoară pe parcursul unui an, între două repere temporale cu

semnificație religioasă : de la Sfântul Gheorghe pâna la Paște și are loc în a doua jumătate a
secolului al-XIX-lea. Spațiul este real, transilvănean, în apropiere de Ineu.
Locul în care se află "Moara cu noroc: "aici în vale", este un simbol al infernului în
care omul se lasă dominat de patimi, care îl determină să-și piardă conștiința și să acționeze
în numele răului (dezumanizarea individului). În fața morii se afla cinci cruci, la fel ca
numărul membrilor familei lui Ghiță; acestea anticipează destinul personajului. Lângă
cârciumă se află rămășițele unei păduri, locul este plin de mărăcini și semnifică un spațiu
malefic în care predomină răul, un loc în care trăiesc oameni de felul lui Lică, un om care a
uitat de credință și de valorile morale.

Relația incipit-final
Nuvela are o construcție simetrică, se deschide și se încheie cu vorbele bătrânei
(tehnica punctului de vedere), personaj episodic, dar care exprimă cu autoritatea vârstei
mesajul moralizator al nuvelei. Citatul din incipit: "Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci,
dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericiť", anticipează acțiunea nuvelei,
destinul tragic al protagonistilor și reflectă tema operei literare. Iar în cel din final: “așa le-a
fost data", bătrâna pune totul pe seama destinului, nu se revoltă împotriva situație tragice,
acceptă cu resemnare cele întamplate deoarece este conștientă că omul nu poate să lupte
împotriva propriei sorți. Bătrâna este un “alter ego" al autorului, vocea delegate de acesta să
prezinte propria concepție despre viață, ea nu are identitate și este denumită simbolic astfel
pentru a se evidenția înțelepciunea ei izvorâtă dintr-o amplă experiență de viață.

Rezumat
Sătul să mai cârpească cizme, Ghiță arendează Moara cu noroc din Ineu. La
început, succesul le surâde lui Ghiță și Ana până când la han își face apariția Lică
Sămădăul, șeful porcarilor care vrea să știe despre cine trece pe la moară. Ghiță cumpără
două pistoale, își ia o slugă nouă, Marți, și cumpără doi câini ca măsuri de prevenire. Odată
cu primirea însemnelor turmelor și împrumutul de bani, cei doi bărbați devin aliați, cizmarul
având un moment de gelozie când Lică joacă cu Ana în cârciumă.
Ghiță se împrietenește cu jandarmul Pintea deși îl ajută pe Lică să jefuiască un
arendaș bogat și să ucidă o femeie și un copil. În suma de bani înapoiată pentru Ghiță se
afla bancnota pe care o refuzase când femeia tânără a vrut să-și plătească consumația de la
moară.
 Ghiță îl denunță pe Lică Sămădăul și o dă pe Ana pe mâna acestuia, dar porcarul
fuge și se adăpostește în biserica din Fundureni până când realizează că și-a uitat chimirul
cu bani la han și se întoarce. Între timp ajunge și Ghiță cu Pintea la moară unde cârciumarul
își înjunghie soția, iar acesta, la rândul lui, este împușcat de Răuț. Ana își dă ultima suflare
pentru a-și înfinge unghiile în fața porcarului care fuge de Pintea și se sinucide trântindu-se
de un copac, pentru a nu fi prins.
I se dă foc morii pentru a se ascunde toate mărturiile.

Confruntarea dintre Ghiță și Lică Sămădăul

-apariția lui Lică Sămădăul, șeful turmelor de porci din împrejurimi, constituie intriga
nuvelei, declanșând în sufletul lui Ghiță conflictul interior și tulburând echilibrul familiei
-în momentul confruntării dintre cei doi bărbați, după ce Lică evită răspunsul bătrânei
și vrea să-l cunoască pe cârciumar, Ghiță se dovedește a fi chibzuit la vorbă, precaut și
hotărât, încercând să-și impună punctul de vedere. Lică îl abordează dintr-o perspectivă
autoritară, superioară, anulându-i dreptul la replică
-dialogul dintre cei doi e construit sub forma unui interogatoriu care provoacă ample
frământări interioare lui Ghiță, astfel după plecarea lui Lică apare primul moment de
nesinceritate al lui Ghiță care își dorea să ascundă înainte nevestei “gândurile rele”
-procesul dezumanizării este declanșat de momentul în care Ghiță nu mai are
capacitate decizională, devenind un subordonat al acțiunilor lui Lică Sămădăul
-în urma confruntărilor apare sentimentul de frică, acesta determinând luarea unor
măsuri de prevenție (pistol, doi câini, slugă), astfel se realizează pierderea identității și
câștigarea unei iluzorii prin dorința de a câștiga cât mai mulți bani, fapt posibil prin
întovărășirea cu Lică.

Punctul maxim al dezumanizării

-momentul în care o lasă pe Ana în mâinile lui Lică, gest dezaprobat de Pintea, Ghiță
crede că poate deține controlul asupra propriului destin, abandonându-și soția în brațele
adversarului
-în această secvență se evidențiază și abilitatea lui Lică de a manipula, de a specula
vulnerabilitatea
-orbit de dorința de răzbunare, în absența comunicării din interiorul cuplului, Ghiță
crede că poate gestiona situația existențială critică în care se află în momentul în care Lică îi
cere să plece, lăsând-o pe Ana cu el
-urmarea acestei hotărâri stă sub semnul fatalismului, fiind în defavoarea cuplului
Ghiță-Ana, în încercarea de a recupera controlul asupra unei vieți eșuate, Ghiță o va ucide
pe Ana, gestul fiind al unui individ pentru care nu mai contează nimic.

Caracterizarea lui Ghiță

Ghiță este personajul principal principal al nuvelei, la început „un ins energic, cu
gustul riscului și al aventurii și nu o palidă umbră hamletică, pierdută într-un peisaj autohton”
(Magdalena Popescu). Ca statut social este un cizmar harnic, familist, blând și cumsecade
care vrea să-și schimbe statutul pentru o mai bună stare materială. Este un personaj rotund
ce involuează de la statutul de om harnic, familist la dezumanizarea adusă de lăcomia de
bani. Puternic din punct de vedere psihologic, se încadrează ca personaj specific realist
(construit pe baza unei trăsături de caracter dominantă), tipul lacomului după avere.
Inițial, după mutarea la moară, Ghiță se dovedește harnic, echilibrat. O ilustrează
secvența inițială de prezentare a atmosferei plăcute de la han după venirea noului
cârciumar. Aici drumețul nu era primit ca un străin ci ca unul din familie. De aceea oamenii
nu mai spun că se vor opri la han ci la Ghiță, semn al ospitalității și al omeniei arătate. Odată
cu intrarea în jocurile murdare ale sămădăului primul pas va fi nesinceritatea față de Ana
care nu mai îndrăznea „să-i vorbească dezghețat ca mai înainte” dar și pierderea treptată a
încrederii în sine. Sugestiv este episodul împrumutului forțat pe care îl face Lică, în
încercarea acestuia de a prelua controlul absolut asupra cârciumarului, știrbindu-i echilibrul
interior. Rămași singuri în cârciumă, Lică îi cere cheile de la toate încăperile, întreabă unde
ține banii și ia cu forța o mare parte, lăsând câțiva pentru a nu da de bănuit restului familiei.
Peste un timp îi înapoiază, însă Ana observă că sunt bani însemnați și bănuiește implicarea
soțului în lucruri murdare. Și cele două episoade petrecute în apropierea morii: jefuirea
arendașului și uciderea femeii în negru au ca scop incriminarea și defăimarea lui Ghiță,
astfel încrederea sa în ochii oamenilor începe să pălească. Treptat devine violent: „mohorât,
violent” (caracterizare directă), în jocurile cu Ana „își pierde repede cumpătul și-i lasă urme
vinete pe braț”. La final ajunge să se înstrăineze de familie: „era singur și părăsit”,
degradarea sa morală conducând la destrămarea familiei sale. Într-un gest extrem își aruncă
soția în brațele tâlharului dar sfârșește ruinat: simte gelozia trădării, își sacrifică nevasta și
nu vede răzbunarea față de Lică. Sfârșitul personajelor este unul tragic pentru că au încălcat
legile morale ale firii, drama destinului fiind la fel de puternică ca și personalitatea lor.

Arta narativă
Limbajul artistic al nuvelei se caracterizează prin sobrietate și concizie, specifice
prozei de factură realistă. Monologul interior se împletește cu narațiunea, descrierea și
dialogul, conturând un conflict amplu și un zbucium sufletesc lăuntric, reliefând modalitatea
prin care conflictul exterior se reflectă în conștiința personajului.

Proza lui Slavici observă universul uman și impune judecăți morale care îi califică pe
oameni în funcție de normele etice ale colectivității.