Moara cu noroc

de Ioan Slavici
Nuvelă realist-psihologică

1. Context
Afirmat la sfârșitul secolului al XIX-lea, într-un context cultural fertil, imprimat de societatea
Junimea și revista „Convorbiri literare”, Ioan Slavici este unul dintre marii clasici ai literaturii
române, alături de Mihai Eminescu, Ion Creangă și Ion Luca Caragiale.
Nuvela „Moara cu noroc” a apărut în 1881 în volumul de debut al autorului, „Novele din
popor”, fiind reprezentativă pentru viziunea autorului asupra lumii și asupra satului
transilvănean. Definindu-se ca adept al realismului clasic, Slavici creează o nuvelă realistă de
factură psihologică, ce reflectă, în contextul social al secolului al XIX-lea, modul în care se pun
bazele relațiilor capitaliste, în care banul devine valoarea supremă și influențează atât relațiile
interumane, cât și evoluția psihologică a personajelor.
2. Încadrare nuvelă + realism + psihologic
Opera lui Slavici este nuvelă deoarece are un fir epic central, iar complexitatea operei este
dată de modul în care evoluează personajul principal, care se confruntă în plan social, moral și
psihologic, cu 2 valori, banul și familia.
Este o nuvelă realistă prin tema ce reflectă efectele dezumanizante provocate de dorința de
înavuțire, prin obiectivitatea perspectivei narative, care valorifică principiul veridicității și al
verosimilității, prin utilizarea tehnicii detaliului semnificativ în descrieri. De asemenea,
modalitatea de construcție a personajelor este realistă, în nuvelă întâlnind tipul sămădăului, al
cârciumarului, al cizmarului, care acționează în împrejurări tipice sub determinare socială,
destinul acestora fiind determinat de mediu și epocă.
Caracterul psihologic este dat de natura conflictului interior, realizat cu ajutorul tehnicilor de
analiză psihologică. Stilul direct și indirect sunt completate de stilul indirect liber, modalitate de
reproducere la persoana a III-a a frământărilor personajelor, a ceea ce gândesc acestea, având
rolul de a ambiguiza vocea narativă, prin interferarea planului naratorului cu cel al personajului.
Stilul indirect liber, ca instrument de investigare psihologică, alături de celelalte tehnici ale
analizei psihologice, surprinde felul în care se consumă stări și trăiri limită, cum ar fi frica,
obsesia, erosul, gelozia, alienare. Monologul interior se împletește cu narațiunea, descrierea și
dialogul, determinând evoluția tensionată a conflictelor către un deznodământ tragic. De
asemenea, notațiile naratorului omniscient și omniprezent surprind gesturi și aspecte ale
fizionomiei personajelor care reflectă tensiuni interioare.
Conflictul interior de natură psihologică conturează două dorințe contradictorii ale
personajului principal: de a rămâne om cinstit și de a se îmbogăți alături de Lică. Acesta
ilustrează două valori între care oscilează personajul: familia și banul.
3. Tema + 2 scene reprezentative
Tema nuvelei este dată de efectele nefaste și dezumanizante ale dorinței de îmbogățire.
Reprezentative temei realistesunt momentele inițiale, respectiv finale, ale dezumanizării
personajului principal. Primul moment semnificativ în regresul moral al lui Ghiță este acela când
acceptă de la Lică porcii neînsemnați. Cârciumarul își dă seama că porcii au fost luați în mod
necinstit și că această plată reprezintă de fapt o modalitate a sămădăului de a-l subjuga. Totuși,
își calcă principii și acceptă. Acest lucru este prefigurat într-o secvență anterioară, în care Ghiță
ajunge să regrete că are familie și că nu poate să-și asume riscurile îmbogățirii alături de Lică. Își
sfidează cinstea, când vede că porcarii fac consumație la han fără să plătească: „Ghiță întâia oară
în viața lui ar fi voit să n-aibă nevastă și copii, pentru ca să poată zice:„Prea puțin îmi pasă”. Se
gândea la câștigul pe care l-ar putea face în tovărășie cu Lică, vedea banii grămadă înaintea sa și
i se împăienjeneau parcă ochii”. Această secvență ilustrează dorința de îmbogățire rapidă,
deoarece își dorește un statut social privilegiat. O altă secvență reprezentativă pentru temă este
plasată în punctul culminant al nuvelei când Ghiță își omoară soția și ajunge pe iltima treaptă a
degradării morale. Tulburat de gelozie și de gândul că Ana l-a înșelat, cârciumarul îi dezvăluie
soției planul său înainte de a o pedepsi pentru infidelitate.
Orgoliul, teama și furia înving în bătălia cu rațiunea, iar, în consecință, Ghiță își ucide soția.
De altfel, în md paradoxal, deși își iubește soția, Ghiță pune mai presus de iubire dorința de
răzbunare: o lasă pe Ana la cârciumă, în compania Sămădăului, în timp ce el merge să-l anunțe
pe jandarmul Pintea că Lică are asupra lui banii furați. Astfel, se răzbună pe el însuși, omorând
persoana pe care a iubit-o nespus. Odată cu moartea Anei moare și ultima parte umană rămas în
sufletul lui Ghiță.
4. Titlul
Titlul nuvelei este un topos literar care desemnează un han aflat la răscruce de drumuri în
pustietate. „Moara cu noroc” este un titlu ironic, întrucât locul ales de Ghiță pentru a se îmbogăți
nu-i oferă decât iluzia norocului, ajungând să fie purtătoare de ghinion. Locul este un simbol al
perisabilului, în esență fiind privită de popor ca un loc al răului, în care viața este măcinată,
precum vor fi măcinate de suferință și suflete viitorilor cârciumari.
5. Elemente de structură și compoziție (relația incipit-final, coordonate spațio-temporale)
Se remarcă relația simetrică dintre incipit și final, care este foarte strânsă, soarta familiei lui
Ghiță dovedindu-se a fi nemiloasă. În incipit, ne este prezentată teza morală a bătrânei care
susține: „Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei
tale te face fericit”. Vorbele ei reprezintă înțelepciunea omului din popor, în viziunea căruia e
mult mai importantă împlinirea sufletească oferită de familie decât banul. Finalul revine simetric
la vorbele bătrânei rostite în urma tragediei:„Simțeam eu că nu are să iasă bine,dar așa le-a fost
data”. Ele explică în mod clar mentalitatea tradițională a bătrânei,care dă vina celor întâmplate pe
o forță superioară, pe destin, căruia omul nu se poate împotrivi. Vorbele bătrânei susțin
dimensiunea moralizatoare a nuvelei și marchează influența clasicistă a operei.
Relațiile temporale și spațiale sporesc veridicitatea subiectului. Acțiunea este plasată în
Ardeal, în secolul al XIX-lea și reflectă mentalitatea capitalistă în dezacord cu cea tradițională.
Din perspectivă diegetică, narațiunea se desfășoară pe parcursul unui an, între 2 repere creștine:
sărbătoarea Sfântului Gheorghe și Paștele. În plan simbolic, Sfântul Gheorghe relevă înfrângerea
răului, aici anticipând de fapt apariția conflictelor. Paștele reprezintă moartea și învierea, fiind
identificate în nuvelă prin purificarea cu foc și apă, când moara ia foc, iar ploaia cuprinde
meleagurile.
6. Prezentarea acțiunii + conflictele
 Expozițiunea este reprezentată de o descriere detaliată, în manieră realistă, a drumului către
han, care introduce cititorul în spațiul ardelenesc. Drumul prezentat este simetric cu imaginea
simbolică a drumului vieții evidențiat în final în secvența: „Apoi ea luă copiii și plecă mai
departe”, când bătrâna continuă călătoria prin viață alături de nepoții săi. Hanul este consttruit
lângă o moară părăsită, semnele părăsirii avertizează asupra alegerii nefaste a locului, vechea
moară având „lopețile rupte” și „acoperământul ciuruit de vremurile ce trecuseră peste dânsul”.
De asemenea, prezența celor cinci cruci aflate la marginea drumului este rău-prevestitoare,
prefigurând finalul tragic, în sensul în care celor cinci cruci li se vor altătura alte cruci. Tot în
expozițiune, Ghiță, aflat în ipostaza noului cârciumar, trăiește în armonie și bunăstare alături de
familie, câștigând bani în mod cinstit.
Intriga o constituie momentul care tulbură liniștea și echilibrul familiei lui Ghiță. Venirea lui
Lică Sămădăul pentru prima dată la moară este și momentul declanșator al conflictului interior și
exterior. El este caracterizat direct de narator: „om de 36 de ani, este un bărbat puternic, înalt,
uscățiv, supt la față, cu mustață lungă, cu ochii mici și verzi și cu sprâncenele dese și împreunate
la mijloc”. Lică reprezintă tot ceea ce Ghiță nu este, fiind un om viclean, autoritar și înșelător.
Naratorul creionează și tipul sămădăului: „Lică era porcar, însă dintre cei ce poartă cămașă
subțire și albă ca floricelele, pieptar cu bumbi de argint și bici de carmajin, cu codoriştea de os
împodobit cu flori tăiate și cu ghintulețe de aur”. Din acest fragment și din autocaracterizare,
înțelegem că Lică nu este un om cu care să te încurci. El îi dă de înțeles lui Ghiță că ori i se
supune, ori „își face rând de alt om la moară”.
Desfășurarea acțiunii surprinde declanșarea conflictului interior lui Ghiță în toată
complexitatea sa. Conflictul este între dorința de a rămâne cinstit și nevoia de a se supune
stăpânului locului, între dorința de a se îmbogăți și împlinirea rolului său ca tată și soț. Simțindu-
se amenințat de Lică, reacționează în defensivă și ia câteva măsuri de precauție: cumpără
pistoale, angajează încă o slugă și își ia 2 câini. Putem identifica schimbarea sa în comportament
când petrece majoritatea timpului antrenându-și câinii în mod violent, se închide în sine, devine
ursuz, își bate sluga fără motiv. O altă manifestare exterioară conflictului interior este relevată în
secvența în care este descrisă irascibilitatea lui Ghiță: „se aprinde pentru orișice lucru de nimic,
nu mai zâmbea ca mai înainte, ci rădea cu hohot, încât îți venea să te sperii de el”. Prin
secvențele de monolog interior este reliefat cum Ghiță își agață speranța de scopul inițial, acela
de a face destui bani în trei ani ca să se poată întoarce și să aibă slujnică la cizmărie. Cu timpul se
apropie de Lică și se depărtează de familie. Banul devine o obsesie de care nu poate să
scape.Deși Ana a încercat să îl readucă la realitate, avertizându-l în legătură cu Lică, cârciumarul
nu poate renunța la Lică, pentru că tentația îmbogățirii este foarte puternică.. Astfel, o împinge pe
Ana în brațele sămădăului. Ana începe să-l îndrăgească pe Lică, pe când în sufletul lui Ghiță
prinde rădăcini gelozia. Ghiță devine indirect complicele lui Lică prin mărturia sa falsă depusă
pentru Lică, pe care acesta se bazează pentru a nu fi arestat pentru asaltarea și jefuirea
arendașului. Ghiță revine la fondul de omenie, își cere iertare, spunându-le: „Sărmanilor mei
copii, voi nu mai aveți,cum avuseseră părinții voștri, un tată om cinstit”. În plus, îi cere iertare
Anei:„Iartă-mă, Ano. Iartă-mă cel puțin tu, că eu n-am să mă iert cât voi trăi pe fața pământului”.
O speranță de reabilitare pentru Ghiță reprezintă alianța cu Pintea. Ghiță joacă însă la 2 capete,
fiind prieten în continuare și cu Lică. Sămădăul este acuzat de uciderea unei văduve, dar scapă
din nou.Pintea jură că are să-l prindă pe Lică în cele din urmă. Între timp, Lică își dezvăluie
caracterul cu adevărat psihopat și diabolic când îi povestește cârciumarului cum „sângele cald e
că o boală” și că ajunge să găsească plăcere în ucidere. Ana găsește atunci când numără banii
bancnote însemnate și realizează că soțul ei este complicele lui Lică. La apropierea
Paștelui,cârciumarul și soția sa nu pleacă alături de bătrână și copii la Ineu. Ghiță are de gând să-
l prindă pe Lică cu ajutorul jandarmilor. Lică îi descopere slăbiciunea lui Ghiță, anume Ana.
Ajunge să-l convingă că ea nu-l mai iubește și o face pe Ana să îl înșele. Atunci ea declară că
Ghiță „nu e decât o muiere în haine bărbătești”, asigurându-l pe Lică că este opusul și că vrea să
plece cu el. Gestul de a o lăsa pe Ana singură la han cu sămădăul îl surprinde pe Pintea, care
recunoștea dezumanizarea lui Ghiță. Astfel, deși își iubește în continuare soția, nu poate trăi cu
cele întâmplate și își pune în gând să o omoare.
Punctul culminant este reprezentat de momentul înjunghierii Anei, moment în care piere și
sufletul lui Ghiță. Dezumanizarea sa completă este urmată și de încetarea existenței sale, când
Răuț îl împușcă. Fiind urmărit de Pintea, Lică se sinucide violent și orgolios, știind că nu are
scăpare, intrând cu capul într-un copac. Pintea nu acceptă ca sămădăul a scăpat și îi aruncă trupul
într-un râu.
Deznodământul prezintă în sens simbolic purificarea locului prin foc și apă, arderea morii și
ploaie. Bătrâna plânge alături de copii lângă cele 5 cruci și aduce aminte că a prezis acest final.
Acceptă soarta celor doi soți, ia copiii și își continuă drumul prin viață.
7. Personaje
Ghiță este personajul principal al nuvelei. De-a lungul firului epic se transformă dramatic
dintr-un cizmar cinstit, într-un cârciumar cu obsesie pentru bani. Acesta intră în anturajul lui
Lică, care scoate tot ceea ce este mai rău din el. Între cei doi este creionată o relație de
opoziție,Lică fiind ferm, poruncitor și malefic, iar Ghiță având un caracter slab, umil și ușor de
manipulat. Pe parcursul întovărășirii celor doi, Ghiță își pierde propria identitate, forță
distructivăfiind atât Lică, cât și propria persoană. Ghiță se folosește într-un mod meschin de Ana
pentru atingerea propriilor țeluri. Lucrurile acestea duce la distrugerea căsniciei lor.Ghițăare și
momente de remușcare, fiind profund afectat de faptul că fiii săi nu mai au un părinte cinstit, însă
nu este destul pentru a opri procesul dezumanizator. În final, Ghiță cedează gândurilor negative,
iar la influență Sămădăului și a propriei conștiințe își omoară soția.Caracterul tragic este dat de
faptul că ambii mor sperând la ceva mai mult decât ce le rezervase soarta, Ghiță dorind bani, iar
Ana pe Ghiță.
8. Concluzia
În concluzie, capodopera lui Ioan Slavici „Moara cu noroc” este o nuvela psihologică cu
caracter realist, prin tema care surprinde dezumanizarea datorită dorinței de îmbogățire, ce
învinge ideea unei familii fericite, prin obiectivitatea perspectivei narative, care valorifică
principiul veridicității și al verosimilității, prin utilizarea tehnicii detaliului semnificativ în
descrieri și prin modalitatea de construcție a personajelor, soarta acestora fiind stabilită de mediu
și epocă.