Moara cu noroc particularitati - Nuvela realista

Ca scriitor, Ioan Slavici apartine epocii marilor clasici (1870-1890) alaturi de Mihai Eminescu,
I.L.Caragiale, Ion Creanga si Titu Maiorescu. Cele mai reprezentative nuvele ale sale sunt “Popa
Tanda”, “Budulea Taichii”, “Moara cu noroc”,”Padureanca” etc.

Nuvela psihologica este tipul de nuvela axata pe conflictul interior al personajului in care
actiunea urmareste declinul acestuia sub aspect moral si spiritual. Ca si caracteristici, nuvela
psihologica surprinde personaje din toate mediile sociale: negustori, targoveti, hangii, porcari,
tarani, etc. De asemenea, se urmareste dezumanizarea personajului influentat de bani sau
dorinta de imbogatire.

Realismul se manifestă doar în proză şi este un curent literar apărut în Europa la mijlocul
secolului al XIX-lea ce pune accent pe relaţia dintre artă şi realitate. Realismul se
individualizează prin: buna precizare spaţio-temporală, verosimilitatea, sursa de
inspiraţie(realitatea), naraţiunea realizată la persoana a III-a, perspectiva narativă
extradiegetică, simetria compoziţională şi stilul neutru, obiectiv, impartial. N

Opera literară „Moara cu noroc" scrisă de Ioan Slavici apare în 1881 în volumul „Novele din
popor" şi reprezintă o nuvelă realistă.

O prima trasatura specifica realismului se remarcă în text prin precizarea coordonatelor spatio-
temporale. Astfel, ştim că acţiunea se petrece de la Sf. Gheorghe până la Paşte(anul următor) în
Ardeal, la un han aşezat la răscruce de drumuri şi destine.

O a doua caracteristica a realismului o constituie incipitul nuvelei, care este simetric cu finalul,
fiind reprezentat printr-un epilog constituit din vorbele bătrânei (soacra lui Ghiţă). In primul
capitol, în spatele replicii bătrânei („Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu
bogătia, ci liniştea colibei te face fericit") se ascund, pe de o parte, intentiile moralizatoare ale
autorului, iar pe de altă parte experienţa comunitătii. Opera se încheie tot prin cuvintele
bătrânei, care venind de la rude, găseşte hanul incendiat, fiica şi ginerele morţi şi pune
nefericita întâmplare pe seama unui destin necruţător („Asta le-a fost data!"), nuvela având
astfel o structură sferică. Totodată, finalul este unul moralizator: cine nu a respectat normele
morale enunţate de bătrână în incipit, trebuie să piară.

“Moara “(cu noroc) este un topos literar care desemneaza un han aflat in pustietate, la rascruce de
drumuri; locatia imaginara este o fosta moara (simbol al trecerii, al perisabilitatii), iar “norocul” pe care il
aduce este doar aparent. In esenta, ea este purtatoare de ghinion. Totodata, poate constitui un element
anticipativ, cititorul putand anticipa locul in care se va petrece actiunea, norocul asociat morii
constituind o prefigurare a actiunii tragice.
Tema nuvelei o constituie consecinţele nefaste ale setei de îmbogăţire, autorul prezentând
decăderea morală a lui Ghiţă din cauza patimii pentru bani.

O scenă reprezentativă pentru tema textului este scena procesului. Axa vieţii morale a lui Ghiţă
se frânge după ce depune mărturie mincinoasă împotriva lui Lică şi într-un moment de un
patetism sfâşietor îi cere iertare Anei: "Iartă-mă, Ano! îi zise el. Iartă-mă cel puţin tu, că eu n-am
să mă iert cât voi trăi pe faţa pământului". Este evidentă nevoia disperată de sprijin, pe când în
interiorul acestuia totul se destramă.

O altă scenă semnificativă o reprezintă venirea lui Lică la cârciumă. Aflând că moara are un nou
proprietar, Lică îi face o vizită pentru a se asigura că va fi omul lui şi că îl va ajuta cu diverse
informaţii. La început Ghiţă refuză, iar tâlharul îi ia toţi banii agonisiţi până se decide să se
supună ordinelor lui. Dorinţa de îmbogăţire este mult mai mare decât cea de a-şi proteja familia
şi a rămâne cinstit, drept dovadă fiind faptul că, într-un final, Ghiţă acceptă oferta.

Conflictul este relevant pentru tematica textului, deoarece surprinde cu mijloace realiste
pericolele încălcării limitelor morale. Acesta este dublu: exterior şi interior. In încercarea de a-şi
păstra imaginea de om cinstit, Ghiţă se angajează într-un conflict inegal cu Lică, comunitatea,
chiar şi cu Ana. La fel de dramatic este şi conflictul psihologic. Naratorul urmăreşte minuţios
reacţiile personajului, de la stăpânirea orgolioasă şi indiferentă în faţa lui Lică, la izbucniri
patetice în faţa copiilor şi autojustificări în faţa propriei conştiinţe.

Perspectiva narativã este obiectivã, naraţiunea realizându-se la persoana a III-a de cãtre un

narator omniscient şi omniprezent. Aceasta este dublatã de vocea bãtrânei, soacra lui Ghiţã, în
cuvintele căreia se ascunde vocea auctorială, iar intenția moralizatoare este astfel pusă sub
masca obiectivității. Bãtrâna este simbolul omului cu experienţã de viaţã, cunoscătoare a legilor
nescrise ale lumii satului, pãstrate din generaţie în generaţie și care intervine în momente
esenţiale, trãgând anumite concluzii.

Stilul nuvelei este sobru, concis , fãrã podoabe. Limbajul naratorului si al personajelor valorificã
aceleaşi registre stilistice: limbajul regional, ardelenesc, oralitatea.

In concluzie, nuvela „Moara cu noroc" de Ioan Slavici se încadrează în realism prin

verosimilitate, simetria incipitului cu finalul, narator omniscient şi precizarea coordonatelor
spaţio-temporale, deschizând calea spre marile creaţii epice.

MOARA CARAC PERS

Ca scriitor, Ioan Slavici apartine epocii marilor clasici (1870-1890) alaturi de Mihai Eminescu,
I.L.Caragiale, Ion Creanga si Titu Maiorescu. Cele mai reprezentative nuvele ale sale sunt “Popa
Tanda”, “Budulea Taichii”, “Moara cu noroc”,”Padureanca” etc.

Nuvela psihologica este tipul de nuvela axata pe conflictul interior al personajului in care
actiunea urmareste declinul acestuia sub aspect moral si spiritual. Ca si caracteristici, nuvela
psihologica surprinde personaje din toate mediile sociale: negustori, targoveti, hangii, porcari,
tarani, etc. De asemenea, se urmareste dezumanizarea personajului influentat de bani sau
dorinta de imbogatire.

Realismul se manifestă doar în proză şi este un curent literar apărut în Europa la mijlocul
secolului al XIX-lea ce pune accent pe relaţia dintre artă şi realitate. Realismul se
individualizează prin: buna precizare spaţio-temporală, verosimilitatea, sursa de
inspiraţie(realitatea), naraţiunea realizată la persoana a III-a, perspectiva narativă
extradiegetică, simetria compoziţională şi stilul neutru, obiectiv, impartial.

Opera literară „Moara cu noroc" scrisă de Ioan Slavici apare în 1881 în volumul „Novele din
popor" şi reprezintă o nuvelă realistă.

“Moara “(cu noroc) este un topos literar care desemneaza un han aflat in pustietate, la rascruce de
drumuri; locatia imaginara este o fosta moara (simbol al trecerii, al perisabilitatii), iar “norocul” pe care il
aduce este doar aparent. In esenta, ea este purtatoare de ghinion. Totodata, poate constitui un element
anticipativ, cititorul putand anticipa locul in care se va petrece actiunea, norocul asociat morii
constituind o prefigurare a actiunii tragice.

Tema nuvelei o constituie consecinţele nefaste ale setei de îmbogăţire, autorul prezentând
decăderea morală a lui Ghiţă din cauza patimii pentru bani.

Ghita este un cizmar modest, dar cu spirit de inițiativă. Ca mic întreprinzător într-o societate
capitalistă în formare, el are dorința de a-și schimba statutul, iar planul său inițial pare verosimil. Ca
un adevărat cârciumar, își face un bun renume și prin el locul devine binecuvântat.
La început, el are tăria morală de a-și asuma destinul celorlalți, și se dovedește un om harnic, iubitor
și cinstit. În relațiile cu Ana și cu copiii este atent, tandru și protectiv. Devenit cârciumar, prin
intovarasirea cu Lica, Ghiță își pierde treptat respectul de sine și de fermitatea morală, ajungând să
accepte tâlhăria și crima. El suferă o degradare treptată, încălcându-și principiile și incercand sa-si
justifice faptele.
Psihologic, Ghiță este un om dominat de propriile slăbiciuni. Sub influența coruptoare a banului el
nu sesizează gravitatea compromisului, deoarece percepția sa e alterată de înclinația către lăcomie.
Zbuciumul interior al personajului dă realism tezei morale exprimate.
Una dintre trăsăturile principale ale personajului este setea de imbogăţire, dar acesta are şi un caracter
slab şi uşor de manipulat.

O scenă din care reies aceste trăsături este venirea lui Lică la cârciumă. Aflând că „moara" are un nou
proprietar, Lică îi face o vizită pentru a se asigura că va fi omul lui şi că îl va ajuta cu diverse informaţii. La
început Ghiţă refuză, iar tâlharul îi ia toţi banii agonisiţi până se decide să se supună ordinelor lui.
Dorinţa de îmbogăţire este mult mai mare decât cea de a-şi proteja familia şi a rămâne cinstit, drept
dovadă fiind faptul că, într-un final, Ghiţă acceptă oferta.

O altă scenă reprezentativă este momentul când chemat fiind în faţa instanţei, depune mărturie falsă la
judecarea lui Lică şi a tovarăşilor săi, bănuiţi de tâlhărie şi crimă. Astfel, aflând că Lică este socotit
nevinovat de lege, setea de răzbunare a lui Ghiţă nu mai putca fi stăvilită. De aceea, se împrieteneşte cu
jandarmul Pintea şi pun la cale un plan să-l demascheze pe Lică.

Conflictul este relevant pentru personajul principal, deoarece surprinde cu mijloace realiste pericolele
încălcării limitelor morale. Conflictul este dublu: exterior şi interior. În încercarea de a-şi păstra imaginea
de om cinstit, Ghiţă se angajează într-un conflict inegal cu Lică, comunitatea, chiar şi cu Ana. Naratorul
urmăreşte minuţios reacţiile personajului, de la stăpânirea orgolioasă şi indiferentă în faţa lui Lică, la
izbucniri patetice în faţa copiilor şi autojustificări în faţa propriei conştiinţe.

Perspectiva narativã este obiectivã, naraţiunea realizându-se la persoana a III-a de cãtre un

narator omniscient şi omniprezent. Aceasta este dublatã de vocea bãtrânei, soacra lui Ghiţã, în
cuvintele căreia se ascunde vocea auctorială, iar intenția moralizatoare este astfel pusă sub
masca obiectivității. Bãtrâna este simbolul omului cu experienţã de viaţã, cunoscătoare a legilor
nescrise ale lumii satului, pãstrate din generaţie în generaţie și care intervine în momente
esenţiale, trãgând anumite concluzii.

In concluzie, Ghiţă, personajul principal al nuvelei „Moara cu noroc" de Ioan Slavici, este un personaj
rotund, complex, conturat în mod realist, tipic nuvelei psihologice, al cărui statut social şi moral se
transformă pe parcursul operei.

ION realist interbelic.

Liviu Rebreanu face parte din generatia scriitorilor interbelici alături de Mihail Sadoveanu, Camil
Petrescu, George Călinescu şi Mircea Eliade. In ceea ce priveşte creatia autorului putem aminti nuvelele
„Catastrofa” şi „Răfuiala” si romanele „Ion", „Pădurea Spănzuratilor", „Ciuleandra".

Romanul este specia genului epic, in proză, de dimensiuni mari şi foarte mari, cu o actiune desfaşurată
pe mai multe planuri narative, la actiune participând un număr mare de personaje angrenate in conflicte
complexe şi puternice.

Realismul se manifestă doar in proză şi este un curent literar apărut in Europa la mijlocul secolului al XIX-
lea ce pune accent pe relatia dintre artă şi realitate. Realismul se individualizează prin: buna precizare
spatio-temporală, verosimilitatea, sursa de inspiratie(realitatea), naratiunea realizată la persoana a III-a,
perspectiva narativă extradiegetică, simetria compozitională şi stilul neutru, obiectiv, impartial.

Opera literară „Ion" a apărut in 1920 fiind foarte bine primită de critica literară românească,
reprezentand un roman realist-obiectiv.

In primul rand, in realizarea acestui roman, autorul a pornit de la realitate. Elementele sunt o scenă
văzută de autor, cănd se afla Ia vănătoare (un tăran imbrăcat in haine de sărbătoare care s-a aplecat şi a
sărutat pământul „ca pe o ibovnică"), o intămplare petrecută în satul natal relatată de sora autorului
(despre o tănără tărancă frumoasă şi bogată ce rămăsese insărcinată cu un tanăr tăran sărac şi leneş,
tatăl fetei bătând-o mereu). Discutiile sunt purtate de autor cu un tânăr tăran din vecini, lon Pop al
Glanetaşului, din cuvintele flacaului reieşind dragostea pentru pământ şi amintirile din perioada
copilăriei (hora, dicutiile dintre săteni, bătăile de la cârciumă, nunta, inmormăntarea).

In aI doilea rand, naratiunea este realizată la persoana a Ill-a singular, naratorul fiind omniscient,
omniprezent, obiectiv, perspectiva narativă fiind extradiegetică, actiunea desfăşurăndu-se pe două
planuri narative: unul principal urmărind destinul tărănimii avand ca personaj reprezentativ pe lon, al
doilea secundar, prezentănd statutul intelectualitătii rurale transilvănene, avănd ca personaj
exponential pe invătătorul Zaharia Herdelea.

Titlul ales este unul plin de semnificații, prin folosirea numelui personajului principal autorul dorind ca
atenția cititorilor să fie îndreptată către Ion Glanetașu, nu către acțiunea propriu-zisă. Faptul că este un
personaj atipic, puternic individualizat, al cărui destin este urmărit în cadrul unui roman amplu, trezește
interesul și dă o notă de originalitate textului.

Principala temă a romanului constă in realizarea unei fresce a societătii rurale transilvănene din primul
deceniu al secolului al XX-lea. Totodată, opera are şi un caracter monografic prin descrierea datinilor,
traditiilor şi obiceiurilor zonei respective. Pe parcursul actiunii se mai dezvoltă şi alte teme: a
pământului, a iubirii, a familiei, a mortii, a relatiilor interumane.

Trăsătura dominantă a lui Ion este dragostea sa față de pământ, marcat fiind de
un puternic simț al proprietății „glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul
flăcăului o chemare, copleșindu-l”.
O scenă reprezentativă pentru tema textului este prezentarea drumului lui lon la cosit. Relaţia organică
dintre lon şi pământ este fixată chiar din capitolul al II-lea cand naratorul surprinde atat drumul lui lon,
căt şi instinctul său de proprietate şi legătura sa cu pămăntul: „toată fiinţa lui arde de dorul de a avea
pămant mult, cat mai mult (...) Iubirea pămăntului I-a stăpănit de mic copil (...) De pe atunci pământul i-a
fost mai drag ca o mamă". Pămăntul este pentru lon o stihie, o forţă care îl cheamă, ii ordonă mişcările şi
il face să se simtă stăpăn in aceeaşi măsură in care este stăpanit.

O altă scenă referitoare la temă este nunta Floricăi cu George, cap ,,nunta”, un moment de cumpănă in
existenţa Anei care intrevede acum moartea ca pe unica scăpare din acest univers cuprins parcă de
„nişte ape tulburi". Femeia simte acum „o silă grea pentru tot ce o inconjoara, iar copilul i se pare o
povară. Obsesiv îi apare in minte imaginea lui Avrum care se spânzurase. Sinuciderea ei este descrisă
minuţios intr-un capitol de mare forţă analitică.

Conflictul este, in principal, extern de natură socială declanşat intre ţăranii săraci şi cei instăriti. Acest
conflict este evidenţiat incă din incipit când, la horă, ţăranii cu stare stau de o parte, iar cei săraci de altă
parte. In centrul acestuia se află conflictul principal al romanului, între lon şi Vasile Baciu, declanşat de
dorinţa lui lon de a avea pământ, considerând că o dată cu acesta se va bucura nu numai de bunastare,
ci şi de respect din partea celorlalti.

Există şi un conflict secundar manifestat la personajul principal, in sufletul căruia se dă o luptă intre
patima pămăntului şi patima iubirii.

In incipitul romanului se află descrierea Christosului de tinichea pe care o regăsim şi in final. Dacă in
incipit naratorul spune că „işi tremură jalnic trupul de tinichea ruginită" (semn al suferintei), in final,
Christosul are ,,chipul luminat de razele unui soare intarziat" (se sugerează speranta, după eliminarea
elementului perturbator).

Din punct de vedere stilistic, Rebreanu alege maniera de exprimare directa, realist-obiectiva, anticalofila,
afirmand ca ,,e mai usor a scrie frumos decat a exprima exact”. Se declara astfel un ,,creator de viata”
intr-o permanenta cautare a ,,expresiei exacte” prin care se defineste universul prozei sale. Realismul
sau inoveaza astfel prin capacitatea sa obiectiva de a crea tipuri umane independente de subiectivitatea
creatorului.

In concluzie, romanul „Ion" scris de Liviu Rebreanu reprezintă un roman realist, obiectiv, interbelic,
Eugen Lovinescu scriind un articol laudativ la adresa romanului, considerăndu-I „primul roman românesc
modern".

ION carac
Liviu Rebreanu face parte din generatia scriitorilor interbelici alături de Mihail Sadoveanu, Camil
Petrescu, George Călinescu şi Mircea Eliade. In ceea ce priveşte creatia autorului putem aminti nuvelele
„Catastrofa” şi „Răfuiala” si romanele „Ion", „Pădurea Spănzuratilor", „Ciuleandra".

Romanul este specia genului epic, in proză, de dimensiuni mari şi foarte mari, cu o actiune desfaşurată
pe mai multe planuri narative, la actiune participând un număr mare de personaje angrenate in conflicte
complexe şi puternice.

Realismul se manifestă doar in proză şi este un curent literar apărut in Europa la mijlocul secolului al XIX-
lea ce pune accent pe relatia dintre artă şi realitate. Realismul se individualizează prin: buna precizare
spatio-temporală, verosimilitatea, sursa de inspiratie(realitatea), naratiunea realizată la persoana a III-a,
perspectiva narativă extradiegetică, simetria compozitională şi stilul neutru, obiectiv, impartial.

Opera literară „Ion" a apărut in 1920 fiind foarte bine primită de critica literară românească,
reprezentand un roman realist-obiectiv.

Titlul ales este unul plin de semnificații, prin folosirea numelui personajului principal autorul dorind ca
atenția cititorilor să fie îndreptată către Ion Glanetașu, nu către acțiunea propriu-zisă. Faptul că este un
personaj atipic, puternic individualizat, al cărui destin este urmărit în cadrul unui roman amplu, trezește
interesul și dă o notă de originalitate textului.

Principala temă a romanului constă in realizarea unei fresce a societătii rurale transilvănene din primul
deceniu al secolului al XX-lea. Totodată, opera are şi un caracter monografic prin descrierea datinilor,
traditiilor şi obiceiurilor zonei respective. Pe parcursul actiunii se mai dezvoltă şi alte teme: a
pământului, a iubirii, a familiei, a mortii, a relatiilor interumane.

Personajul principal al romanului este Ion, surprins in schimbare datorită ascultării glasului pămantului şi
al iubirii.

Statutul social il plasează in clasa ţăranilor săraci, categorie pe care o considera injositoare, motiv pentru
care doreste sa scape de aceasta eticheta si sa ajunga bogat. Din punct de vedere moral, este tipul
arivistului, individ lipsit de scrupule, care recurge la orice mijloace pentru a-şi atinge scopul. Psihologic,
este un tănăr ambiţios şi hotărat, cu o personalitate puternică, fiind respectat de ceilalti flăcăi, fiindcă
ştie să fie autoritar. El nu evoluează, ci se transformă sub obsesia imbogătirii, transformare conservand
tragismul existenţei sale.

O scenă reprezentativă in acest sens este prezentarea drumului lui Ion la cosit. Relaţia organică dintre
lon şi pămănt este fixată chiar din capitolul al II-lea cănd naratorul surprinde atât drumul lui lon, cât şi
instinctul său de proprietate şi legătura sa cu pămăntul: „toată fiinta lui arde de dorul de a avea pământ
mult, cat mai mult (...) lubirea pămăntului l-a stăpânit de mic copil (...) De pe atunci pământul i-a fost
mai drag ca o mamă". Pămantul este pentru lon o stihie, o forţă care il cheamă, ii ordonă mişcările şi il
face să se simtă stăpân in aceeaşi măsură in care este stăpanit.

O alta scenă semnificativă este scena horei din debutul romanului. Descrierea acesteia este o ocazie de
prezentare a organizării ierarhice a satului, unde lon are o pozitie hibridă. Respectat ca lider al flăcăilor
neinsuraţi datorită calităţilor şi autorităţii de care dă dovadă, lon este jignit profund de Vasile Baciu
( „hot, tâlhar şi sărăntoc"), care este orbit de furie din cauza faptului că lon ii curtează fiica, Ana. Aceste
apelative scot la iveală latura sa vulnerabilă: lipsa pămantului, şi, deci, sărăcia. Din cauza mandriei rănite,
cu rădăcini adânci in frustrarea sufletului tărănesc lipsit de obiectul existenţei sale, se declanşează
latenţe obscure ale comportamentului său. Astfel, Ion decide să se răzbune şi concepe un plan diabolic
prin care o seduce pe Ana, pe care o consideră o cale de acces către pămanturile Iui Vasile Baciu.

Conflictul este, in principal, extern de natură socială declanşat intre ţăranii săraci şi cei instăriti. Acest
conflict este evidenţiat incă din incipit când, la horă, ţăranii cu stare stau de o parte, iar cei săraci de altă
parte. Conflictul principal al romanului, cel între lon şi Vasile Baciu, este declanşat de dorinţa lui lon de a
avea pământ, considerând că odată cu acesta se va bucura nu numai de bunastare, ci şi de respect din
partea celorlalti.

In incipitul romanului se află descrierea Christosului de tinichea pe care o regăsim şi in final. Dacă in
incipit naratorul spune că „işi tremură jalnic trupul de tinichea ruginită" (semn al suferintei), in final,
Christosul are ,,chipul luminat de razele unui soare intarziat" (se sugerează speranta, după eliminarea
elementului perturbator).

Din punct de vedere stilistic, Rebreanu alege maniera de exprimare directa, realist-obiectiva, anticalofila,
afirmand ca ,,e mai usor a scrie frumos decat a exprima exact”. Se declara astfel un ,,creator de viata”
intr-o permanenta cautare a ,,expresiei exacte” prin care se defineste universul prozei sale. Realismul
sau inoveaza astfel prin capacitatea sa obiectiva de a crea tipuri umane independente de subiectivitatea
creatorului.

In concluzie, personajul eponim al romanului ,,Ion” de Liviu Rebreanu este un erou memorabil invins de
orgoliul sub impulsul caruia se angreneaza in lupte pe care nu le poate sustine moral.

Povestea lui Harap Alb particularitati

Ca scriitor, Ion Creanga apartine epocii marilor clasici (1870-1890) alaturi de Mihai Eminescu,
I.L.Caragiale, Ioan Slavici si Titu Maiorescu. Este considerat unul dintre cei mai valoroşi povestitori ai
poporului nostru, reprezentativ pentru spiritualitatea ancestrală românească.

Basmul este opera epica in proza de dimensiuni medii, care prezinta lupta dintre bine si rau incheiata cu
victoria binelui si calatoria eroului spre maturizare.

Opera literară „Povestea lui Harap-Alb" scrisă de Ion Creangă a apărut la 1 august 1877 în revista
„Convorbiri literare" şi prezintă particularităţile unui basm cult.

Trăsăturile prin care se deosebeşte basmul cult de cel popular şi pe care le putem regăsi în text sunt
următoarele: basmul are autor cunoscut (Ion Creangă), fabulosul este tratat în manieră realistă,
ponderea mare a dialogului, personajul are atât calităţi cât şi defecte, motivul dublului, personajele sunt
construite prin supradimensionare.

In primul rând, basmul „Povestea lui Harap-Alb" este în mare parte realist, limbajul accentuand impresia
de realism popular. Insuşi eroul nu are trăsături miraculoase propriu-zise, ci este ajutat de făpturi
fantastice. In plus, Craiul îşi ceartă feciorii nemulţumit de insuccesele acestora ca un ţăran, iar cele cinci
personaje groteşti se ceartă în cuptorul de aramă „ca nişte ţărani humuleşteni într-o zi de târg".

In al doilea rând, protagonistul operei are atât calităti cât şi defecte. Harap-Alb nu e mai viteaz decât alti
oameni, dar prin bunătate are parte de aliati care îl scot din impas. Compensându-i slăbiciunile umane
(naivitatea, neascultarea sfatului părintesc), trăsăturile morale (bunătate, milă) conferă lui Harap-Alb
calitatea de purtător al Binelui. El generalizează această calitate în sfera naturii, a cosmosului întreg.

Titlul este simbolic, deoarece sugereaza, prin oximoronul negru-alb, dubla identitate a personajului: cea
asumata (de sluga a Spanului) si cea reala (de tanar print). Termenul “harap” inseamna “om cu parul si
pielea de culoare neagra” si exprima starea de robie a “harapilor” si, deci, conditia de sluga a craisorului.
“Albul” exprima inocenta, puritatea sufletului si ingenuitatea feciorului de crai. Totodata, termenul
“poveste” transmite inspiratia folclorica a basmului.

Basmul are ca temă principală naşterea şi formarea unei personalităti umane, prezentând drumul şi
probele initiatice pe care le trece eroul. La finalul actiunii, acesta ajunge să demonstreze că este capabil
să conducă o impărătie şi să-şi întemeieze o familie.

O prima scenă reprezentativă pentru tema textului este întâlnirea cu bătrâna din grădina palatului
(Sfânta Duminică) pe care, judecând-o după aparenţe, refuză să o miluiască. Astfel, la început, Harap-Alb
este neîncrezător („ia lasă-mă-ncolo, mătuşă, nu mă supăra"), deşi ea îi dă un sfat devenit adevăr
universal-valabil: „nu te iuţi aşa de tare că nu ştii de unde-ţi poate veni ajutor". Bătrâna îi transmite
flăcăului respectul şi preţuirea pentru valorile spirituale ale înaintaşilor şi-l sfătuieşte să plece în călătorie
cu hainele, armele şi calul Craiului.

O a doua scenă referitoare la tema textului este momentul întâlnirii cu ajutoarele lui care arată că
băiatul se maturizează, observandu-se un progres la nivelul comportamentului. Deşi aceste fiinţe
himerice (Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-lăţi-lungilă) arată infricoşător, el nu le dispreţuieşte, ci
le ia ca tovarăşi de drum, ce mai târziu îl vor ajuta să treacă probele de la curtea împăratului Roşu.

Perspectiva narativă este extradiegetică, iar naraţiunea la persoana a III-a este realizată de un narator
omniscient care îşi face remarcată prezenţa nemaifiind în totalitate obiectiv, deoarece intervine adesea
prin comentarii sau reflecţii, unele adresate interlocutorilor ipotetici (cititori sau ascultători). Naratorul
pretinde că evenimentele s-au intămplat fără el şi se consideră responsabil numai cu discursul (relatarea
evenimentelor), deşi în finalul basmului acesta susţine faptul că a participat chiar el la petrecere; „un
păcat de povestariu, făr-un ban in buzunariu".

Imbinarea planurilor real si fabulos este evidentă chiar din incipit. Timpul este vag, nedeterminat, un
trecut indepărtat în care se petrec evenimente ridicate la rangul de simbol. Reperele spaţiale sunt Ia fel
de vagi: „Si craiul acela mai avea un frate mai mare, care era impărat într-o aftă ţară, mai depărtată”.
Cele două ţinuturi îndepărtate marchează un intreg univers, pe care protagonistul este nevoit să-I ia în
stăpănire, trecănd de la teritoriul ocrotitor, familiar către un spaţiu al probării propriilor veleităţi de
lider.

In concluzie, opera literară „Povestea lui Harap-Alb" scrisă de Ion Creangă prezintă toate particularităţile
unui basm cult unde autorul a încercat să sugereze că în viaţă, mai importante sunt calităţile morale în
detrimentul celor fizice, individul fiind respectat în funcţie de comportamentul său social.

Povestea lui Harap Alb particularitati personaj

lon Creangă, autor cu o semnificativă activitate literară în perioada clasică, fiind contemporan cu Mihai
Eminescu, Ioan Slavici şi I.L. Caragiale, este considerat unul dintre cei mai valoroşi povestitori ai
poporului nostru, reprezentativ pentru spiritualitatea ancestrală românească.

Basmul este opera epica in proza de dimensiuni medii, care prezinta lupta dintre bine si rau incheiata cu
victoria binelui si calatoria eroului spre maturizare.

Opera literară „Povestea lui Harap-Alb" scrisă de Ion Creangă a apărut la 1 august 1877 în revista
„Convorbiri literare" şi prezintă particularităţile unui basm cult.

Trăsăturile prin care se deosebeşte basmul cult de cel popular şi pe care le putem regăsi în text sunt
următoarele: basmul are autor cunoscut (Ion Creangă), fabulosul este tratat în manieră realistă,
ponderea mare a dialogului, personajul are atât calităţi cât şi defecte, motivul dublului, personajele sunt
construite prin supradimensionare.

Basmul are ca temă principală naşterea şi formarea unei personalităti umane, prezentând drumul şi
probele initiatice pe care le trece eroul. La finalul actiunii, acesta ajunge să demonstreze că este capabil
să conducă o impărătie şi să-şi întemeieze o familie.

Titlul este simbolic, deoarece sugereaza, prin oximoronul negru-alb, dubla identitate a personajului: cea
asumata (de sluga a Spanului) si cea reala (de tanar print). Termenul “harap” inseamna “om cu parul si
pielea de culoare neagra” si exprima starea de robie a “harapilor” si, deci, conditia de sluga a craisorului.
“Albul” exprima inocenta, puritatea sufletului si ingenuitatea feciorului de crai. Totodata, termenul
“poveste” transmite inspiratia folclorica a basmului.

Acţiunea basmului este lineară, fiind alcătuită din multiple secvenţe Inlănţuite. Ea debutează ex abrupto
cu evenimentul care perturbă echilibrul situatiei: craiul este rugat de fratele său mai mare să-i trimită pe
unul dintre feciori pentru a-i fi urmaş Ia tron. Dacă cei doi fii mai mari ai acestuia nu reuşesc să treacă
proba curajului impusă de tatăl lor, deghizat in urs, mezinul este pregătit el să-si încerce norocul. Pentru
că dovedeşte, in prealabil, calităţi sufleteşti superioare, atunci când se milostiveşte de bătrâna
cerşetoare, el are un prim ajutor de nădejde, anume personajul supranatural, intruchiparea bunătăţii,
Sfanta Duminică, cea care se deghizase in femeie sărmană pentru a-I pune la incercare. Aceasta îI
sfătuieşte să aleagă calul, hainele şi armele care au aparţinut tatălui său in tinereţe pentru a putea reuşi
ceea ce şi-a propus, fapt care denotă refacerea unui destin privilegiat.

Personajul principal şi eponim al basmului este Harap-Alb. Statutul social aI protagonistului se modifică
din incipitul textului pănă la final. Astfel, cel care la inceput a fost mezinul timid şi neîncrezător în forţele
proprii şi a acceptat condiţia umilă de slugă, la final ajunge să-şi asume rolul de impărat. Din punct de
vedere moral, Harap-Alb ajunge să întrunească toate calităţile necesare unui viitor împărat: bunătatea,
milostenia, curajul, cinstea şi demnitatea. Psihologic, observăm că Harap-Alb este surprins pe parcursul
întregului proces de maturizare. La început este şovăitor în faţa deciziilor sau gata să se lase stăpânit de
frică, naiv, copleşit de rolul pe care şi l-a asumat. Pe parcurs îşi dezvoltă, însă personalitatea, dobândind
calităţi precum: curajul, încrederea în sine, calităţi pe care le dovedeşte tocmai datorită probelor la care
este supus de Spân.
O scenă reprezentativă în acest sens fiind cea a coborârii fiului de crai în fântână-simbol ambivalent al
vietii şi al morţii. Convins să se lase însoţit de Spân la primul obstacol greu de trecut (pădurea labirint),
fiul de crai cade în capcana acestuia. Notaţia naratorului evidenţiază diferenţa între cele două personaje:
„Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potriveşte Spânului...". Dacă Spânul are o îndelungă
experientă în exploatarea slăbiciunilor celorlalti , fiul de crai, protejat până atunci la casa părintească, nu
crede în relele intentii ale celui de Iangă el şi judecă lumea după modelul său moral. La ieşirea din
fântână, Harap-Alb va fi nevoit să înfrunte sarcinile dificile ale unei noi etape existenţiale.

O alta scenă reprezentativă este alegerea calului. Apariţia sa respectă un anumit tipar: la început este cel
mai urât, bătrân şi slab, după ce mănâncă jar, se transformă într-un cal arătos, cu puteri supranaturale
— zboară, vorbeşte, deţine cunoştinţe inaccesibile eroului. In descoperirea calului de către erou se
poate vedea o probă pregătitoare, căci iniţial, feciorul îl tratează cu dispreţ şi cu violenţă. Răsplata ia
forma unei lecţii de viaţă. După ce se transformă într-un cal mândru, acesta îl ia pe erou şi zboară cu el
până la lună şi soare, încât pe acesta îl trec „toate grozile morţii". E o lecţie pe care i-o dă calul, şi anume
că nimic în viaţă nu rămâne nerăsplătit.

Harap-Alb este caracterizat în mod direct de către narator („fiul Craiului"), de către celelalte personaje
(bătrâna care îl ajută, i se adreseaza cu „Iuminate crăişor’’ şi îi evidenţiază calităţile morale: „slab de
înger, mai fricos decât o femeie"; fetele împăratului Verde îi recunosc meritele: „Harap-Alb, sluga lui, are
o infăţişare mult mai plăcută şi seamănă a fi mult mai omenos") sau prin autocaracterizare („din
copilaria mea sunt deprins a asculta de tată"). Totodată, Harap-Alb este caracterizat şi în mod indirect,
prin limbaj, fapte şi comportament, relaţia cu celelalte personaje şi chiar prin intermediul numelui său.
Fiu iubitor şi dornic să obţină aprecierea tatălui, se întristează când vede ruşinea acestuia, şi se hotărăşte
să-i obţină aprobarea. Relaţia cu celelalte personaje dezvăluie caracterul nobil al lui Harap-Alb (ajută
micile vietăţi fară să aibă nimic de câştigat, îşi respectă cuvântul dat în detrimentul propriilor interese).

Perspectiva narativă este extradiegetică, iar naraţiunea la persoana a III-a este realizată de un narator
omniscient, care îşi face remarcată prezenţa nemaifiind în totalitate obiectiv, deoarece intervine adesea
prin comentarii sau reflecţii, unele adresate interlocutorilor ipotetici (cititori sau ascultători). Naratorul
pretinde că evenimentele s-au întâmplat fără el şi se consideră responsabil numai cu discursul (relatarea
evenimentelor), deşi în finalul basmului acesta susţine faptul că a participat chiar el la petrecere; „un
păcat de povestariu, făr-un ban în buzunariu".

In concluzie, Harap-Alb, protagonistul basmului, reprezintă Binele şi este prototipul oricărui adolescent,
neiniţiat la început de drum, parcurgând o perioadă de formare a personalităţii, fiind cel mai bine
conturat în mod indirect.

Baltagul social realist mitic

Mihail Sadoveanu a fost unul dintre cei mai importanti prozatori din prima jumatate a secolului al XX-lea
si se remarca in aceasta perioada datorita povestirilor, nuvelelor si romanelor alaturi de alti scriitori
precum George Calinescu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu.

Romanul este specia genului epic, in proză, de dimensiuni mari şi foarte mari, cu o actiune desfaşurată
pe mai multe planuri narative, la actiune participând un număr mare de personaje angrenate in conflicte
complexe şi puternice.

Realismul se manifestă doar in proză şi este un curent literar apărut in Europa la mijlocul secolului al XIX-
lea ce pune accent pe relatia dintre artă şi realitate. Realismul se individualizează prin: buna precizare
spatio-temporală, verosimilitatea, sursa de inspiratie(realitatea), naratiunea realizată la persoana a III-a,
perspectiva narativă extradiegetică, simetria compozitională şi stilul neutru, obiectiv, impartial.

Romanul “Baltagul” de Mihail Sadoveanu publicat în 1930 aparține realismului cu o notă mitică
( derivată din totalitatea tradițiilor și superstițiilor prezentate, dar și din cadrul temporal asemenea
basmelor, acțiunea e plasată în illo tempore.).

O primă trăsătură pentru încadrarea romanului în realism este prezența verosimilului: prin toponime,
unele din ele reale(Dorna, Tarcău, apa Bistriței) , altele fictive utilizate pentru a marca autentic traseul
Vitoriei (Suha, Sabasa, Cruci) ; situația veridică în care 2 oieri îl ucid pe celălalt pentru bani.

O a doua trăsătură este perspectiva narativă obiectivă, realizata la pers a III a de catre un narator
omniprezent si omniescent : postura centrala a naratorului este preluată însă de către Vitoria în
momentul parastasului, ea relatând foarte detaliat circumstanțele uciderii soțului său. Această rocadă
imprimă narațiunii un ritm mai alert, cititorul fiind intens implicat în acțiune.

Titlul operei, din punct de vedere morfologic, este format dintr-un substantiv articulat cu articolul
hotarat “-ul” care, in sens denotativ, semnifica un topor cu doua taisuri. In sens conotativ, se
concretizeaza motivul labirintului la nivelul actiunii. Baltagul devine obiect simbolic, ambivalent: arma a
crimei si instrumentul actului justitiar, reparator.

Roman al perioadei de maturitate, marile teme sadoviene se regasesc aici: viata pastorala, natura,
miturile, iubirea, arta povestirii, intelepciunea. Tema textului este monografia satului moldovenesc de la
munte, lumea arhaica a pastorilor, avand in prim-plan cautarea si pedepsirea celor care l-au ucis pe
Nechifor Lipan.

Reprezentativă pentru tema abordată este prima parte a discursului epic. Dacă la început, Vitoria Lipan
este descrisă exclusiv prin însuşiri generale, ca un exponent al lumii arhaice, odată cu părăsirea locurilor
natale în căutarea soţului dispărut aceasta dezvoltă o serie de caracteristici neobişnuite pentru o ţărancă
de la munte care respectă legile familiei de tip patriarhal. De exemplu, evocativ este episodul narativ în
care protagonista devine o aprigă apărătoare a tradiţiilor, dispusă spre o corecţie exemplară a fiicei sale,
Minodora, pentru că aceasta tinde să încalce rânduiala veche. in schimb, în „Iumea de jos", a civilizaţiei
conduse după legi scrise, deşi porneşte cu o anumită sfială, se adaptează aproape fără efort la noile
condiţii, fiind chiar dispusă să preia în lumea ei obiceiuri pe care le consideră binevenite. Ea devine o
femeie cu iniţiativă, fapt de neconceput în ordinea arhaică.

O altă scenă ce pune în lumină tema operei este cea finală, în care Vitoria, veritabil ”Hamlet feminin”,
reconstituie crima și împlinește aproape ritualic dreptatea și rânduiala tulburate pentru o vreme. Eroină
tragică, stăpânește prin inteligență, voință, tenacitate, arta disimulării, tactică psihologică pe toți
participanții la praznic pentru a determina deconspirarea răufăcătorilor. Țese aluzii, analizează baltagul
și povestește despre mort ca și cum ar avea o comunicare neștiută cu el. În punctul culminant,
repovestește crima și împinge pe Gheorghiță la săvârșirea actului justițiar. Intransigența aparține eroilor
sadovenieni prin imperative morale ancestrale: ”Cine ucide om- spune un personaj- nu se poate să scape
de pedeapsa dumnezeiască”.

Secvenţele narative sunt legate prin tehnica înlănţuirii şi prin tehnica alternanţei. Naraţiunea este
preponderentă, dar pasajele descriptive fixează diferite aspecte ale cadrului sau elemnte de portret fizic,
individual (Vitoria, Gheorghită) şi colectiv (muntenii). Laitmotivul rostit de femeie în căutarea sotului la
fiecare popas: „Nu s-a oprirt cumva...astă-toamnă un om cu un cal negru ţintat în frunte?...Mie să-mi
spuneţi cine aţi văzut un om de la noi, călare, pe-un cal negru ţintat în frunte şi-n cap cu căciulă
brumărie".

Fiind o proză realistă, perspectiva narativă a romanului „Baltagul” este una obiectivă, cu o viziune
„dindărăt”, aparținându-i unui narator omniscient, omniprezent și extradiegetic, care relatează cursul
evenimențial la persoana a III-a. Mai mult, în vederea obținerii efectului de verosimilitate, în finalul
discursului epic vocea naratorială îi este împrumutată protagonistei, Vitoria Lipan fiind cea care, la scena
parastasului, prezintă în detaliu întâmplările care au avut ca finalitate moartea soțului ei.

La nivel compozitional, textul este structurat pe 16 capitole, urmărind două coordonate fundamentale,
aspectul realist (reconstituirea monografică a lumii pastorale şi căutarea adevărului) şi aspectul mitic
(sensul ritual al gesturilor personajului principal). Orizontul mitic include modul de întelegere a lumii de
către personaje, traditiile pastorale, dar şi comunicare om-natură şi mitul marii treceri.

În concluzie, romanul Baltagul este romanul realist-mitic, care, așa cum observa Nicolae Manolescu, se
îndepărtează de mioritica poveste a celor doi ciobani, care îl omoară pe al treilea ca să-i ia oile, tocmai
prin situația originară de fapt divers și prin desfășurarea călătoriei într-un cronotop bine delimitat, cu
acțiuni verosimile.
Enigma balzacian obiectiv realist

George Călinescu face parte din generaţia prozatorilor interbelici alături de Liviu Rebreanu, Camil
Petrescu, Mircea Eliade, Mihail Sadoveanu. Ca puncte de reper din opera lui amintim: „Istoria literaturii
române de la origini până în prezent", „Cartea nunţii", „Enigma Otiliei", „Bietul Ioanide".

Romanul este specia genului epic, in proză, de dimensiuni mari şi foarte mari, cu o actiune desfaşurată
pe mai multe planuri narative, la actiune participând un număr mare de personaje angrenate in conflicte
complexe şi puternice.

Realismul se manifestă doar în proză şi este un curent literar apărut în Europa la mijlocul secolului al XIX-
lea ce pune accent pe relaţia dintre artă şi realitate. Trăsăturile realismului şi romanului balzacian sunt
comune: verosimilitatea, sursa de inspiraţie (realitatea), naraţiunea realizată la persoana a perspectiva
narativă extradiegetică, crearea unor tipologii (avarul, arivistul), tematica specifică.

Opera literară „Enigma Otiliei" apare în 1938 in per interb şi depăşeşte realismul clasic înscriindu-se
astfel în realismul secolului al XX-lea, cu trimitere certă către creaţia lui Balzac.

In primul rând, naratorul este la persoana a III- a, singular, omniscient, omniprezent, auctorial,
perspectiva narativă fiind extradiegetică, romanul fiind alcătuit din două fire narative. Primul este lupta
dusă de clanul Tulea pentru obţinerea moştenirii lui Costache Giurgiuveanu şi înlăturarea Otiliei
Mărculescu. Al doilea prezintă destinul tânărului Felix Sima care, rămas orfan, vine la Bucureşti pentru a
studia medicina, locuieşte la tutorele lui şi trăieşte iubirea adolescentină pentru Otilia.

In al doilea rând, personajul central al romanului, Costache Giurgiuveanu, unchiul lui Felix şi tutore al
Otiliei, fiica soţiei decedate, se încadrează în tipologia avarului: deşi are îndatorirea legală şi morală de a
asigura existenţa şi viitorul Otiliei, obsedat de mania banilor, amână mereu reglementarea situaţiei. in
ceea ce-l priveşte pe Felix, refuză să-i dea banii cuveniţi sau îl sperie preţul unei retete.

Temele acestui roman sunt realizarea unei fresce din viaţa burgheziei bucureştene, familia, societatea,
moştenirea.

O scenă referitoare la tema textului este cea a jocului de cărţi când Felix intră pentru prima oară în casa
lui moş Costache şi întâlneşte toate personajele, autorul folosind acest prilej pentru o caracterizare
iniţială elementară a acestora. Felix îl cunoaşte pe rafinatul Pascalopol, prietenul lui Costache şi
protectorul Otiliei, apoi clanul Tulea, familia Aglaei, sora bătrânului avar care avea un soţ senil şi trei
copii.

O altă scenă ce susţine una dintre temele amintite anterior este secvenţa în care Stănică sustrage banii
moşului de sub salte, provocându-i acestuia un şoc ce îl va ruina. Casa lui moş Costache este continuu
supravegheată şi asediată atunci când bătrânul se îmbolnăveşte. El se gândeşte mai serios la viitorul
Otiliei şi îi încredinţează lui Pascalopol trei bancnote pentru a le depune în contul „fe-fetiţei" lui, dar se
răzgândeşte, iar în timpul celui de-al doilea atac al bolii, Stănică profită de absenţa lui Felix şi a Otiliei şi
de neatenţia Aglaei.
Conflictul romanului se bazează pe relaţiile dintre 2 familii înrudite, care sugerează universul social prin
tipurile umane realizate. O familie este a lui Costache Giurgiuveanu, posesorul averii, şi Otilia
Mărculescu, adolescentă orfană, fiica celei de-a doua soţii decedate. Aici pătrunde Felix Sima, fiul surorii
bătrânului şi Leonida Pascalopol, prieten al bătrânului, pe care îl aduce în familie afecţiunea pentru
Otilia, pe care o cunoaşte de mică. A doua familie, vecină şi înrudită, care aspiră la moştenirea averii
bătrânului, este familia surorii lui, Aglae. in această familie pătrunde Stanica Ratiu pentru a obţine
zestrea ca soţ al Olimpei. Conflictul erotic priveşte rivalitatea adolescentului Felix şi a maturului
Pascalopol pentru mâna Otiliei.

Romanul incepe cu descrierea spatiului in care se desfasoara actiunea. Incipitul fixand in mod veridic
cadrul temporal iulie 1909 si spatial descrierea strazii Antim din Bucuresti, a arhitecturii casei lui mos
Costache, a interioarelor.Tot in incipit sunt prezentate principalele personaje, este sugerat conflictul si
sunt trasate principalele planuri epice.

Finalul este un final inchis si este urmat de un epilog. Simetria incipitului cu finalul se realizeaza prin
descrierea strazii si a casei lui mos Costache din perspectiva lui Felix, in memente diferite, aproximativ
zece ani.Simetria este sustinuta si de replica pe care Costache Giurgiuveanu i-o adreseaza lui Felix in
momentul in care apare la poarta casei si pe care Felix, devenit doctorul Sima, si-o aminteste in finalul
romanului "Aici nu sta nimeni".

Perspectiva narativă este una extradiegetică. Naratorul omniscient nu participă la evenimente nici ca
personaj, nici ca martor. Totuşi, el preferă, în ansamblul textului, viziunea dindarat , focalizarea zero,
centrată pe Felix. Cel mai des, lumea prezentată este văzută prin ochii protagonistului, naratorul pare să
ştie tot atât cât personajul, iar viziunea cititorului este, firesc, limitată. Sunt relativ puţine momente în
care se schimbă punctul de vedere.

In concluzie, romanul „Enigma Otiliei" scris de George Călinescu este un roman realist şi de tip balzacian
deoarece tema, eroii, conflictul şi subiectul sunt luate din viaţa societăţii bucureştene de la începutul
secolului al XX-lea.
ULTIMA NOAPTE CAMIL ROMAN AN ANALIZA PSIHOLOGICA AL EXPERIENTEI, MODERN SUBIECTIV

Camil Petrescu face parte din generaţia scriitorilor interbelici alături de: Liviu Rebreanu, Mihail
Sadoveanu, Mircea Eliade, George Călinescu. Ca puncte de reper din creaţia sa putem aminti „Ultima
noapte de dragoste, întâia noapte de război", „Patul lui Procust" şi piesele de teatru „Suflete tari", „Jocul
iel elor".

Romanul este specia genului epic, în proză, de dimensiuni mari şi foarte mari, cu o acţiune desfăşurată
pe mai multe planuri narative, la acţiune participând un număr mare de personaje angrenate în conflicte
complexe şi puternice.

Modernismul este curentul literar manifestat in perioada interbelica, promovand o innoire a literaturii
prin desprinderea de trecut si prin crearea unei noi modalitati de exprimare. Trăsăturile modernismului
în proză sunt subiectivitatea sporită, tehnici narative moderne (analiza psihologică), statutul superior al
personajului, destrămarea prezentării clasice a acţiunii.

Opera literară „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" a apărut în 1930 şi constituie un
roman modern, interbelic, de analiză psihologică.

In primul rând, naratorul relatează la persoana I singular o experienţă existenţială trăită nemijlocit, o
dramă a sufletului. Naratorul ştie tot atât cât ştiu şi personajele, relatează doar ceea ce vede, ce aude, şi
prezintă doar evenimente în care este implicat efectiv sau la desfăşurarea cărora asistă. Ceea ce
provoacă suferinţa morală a lui Ştefan nu sunt certurile inevitabile, ci proiecţia subiectivă a
evenimentelor în conştiinţa sa.

În al doilea rând, romanul este ordonat ca jurnal. În confesiunea lui Ştefan Gheorghidiu un loc distinct îl
ocupă explorarea sistematică a trecutului prin reactualizarea informaţiilor stocate în memorie. Alături de
amintirile voluntare, personajul-narator readuce în prezent şi secvenţele memoriei involuntare,
provocate de idei. Un element distinctiv al tehnicii narative îl constituie autenticitatea; la acest tip de
literatură se ajunge prin introspecţie ce presupune confesiunea sinceră prin observarea obiectivă a
mediului.

Titlul face referire la natura interioară misterioasă, tainică și dramatică a personajului prin folosirea
termenului de „ noapte” iar dragostea şi războiul constituie temele și domeniile de experienţă ce-l
marchează adânc şi copleşitor pe acesta.Termenii ultima si intaia prezenti in titlu sunt aflatii in antiteza,
la fel ca si termenii dragoste si razboi iar in titlu se intalneste si repetitia noapte nopate

Temele romanului sunt dragostea şi războiul, criza omului modern care încearcă să îşi găsească un ideal
absolut în iubire.

O scenă referitoare la tema intelectualului însetat de absolut este vizita la unchiul Tache. Se evidenţiază
antiteza dintre atitudinea lui Ştefan Gheorghidiu şi cea a membrilor familiei sale, caracterizaţi prin
parvenitism şi incultură. Membrii familiei se strâng atraşi de viitoarea moştenire. Discutându-se despre
idealismul naiv al tatălui naratorului, Ştefan are curajul de a apăra principiile acestuia, învinuindu-i pe cei
care acceptă moştenirile .
O altă scenă reprezentativă este cea de la popota ofiţerilor unde are loc o discuţie generată de
achitarea unui bărbat ce şi-a ucis soţia prinsă în flagrant de adulter. Părerile sunt împărţite: de la cele
privind rolul tradiţional al căsniciei-căpitanul Corabu, la cele idealiste-căpitanul Dimiu. Gheorghidiu îşi
dovedeşte din nou poziţia neînduplecată printr-o izbucnire violentă; concluzia sa tăioasă „discutaţi mai
bine ceea ce vă pricepeţi" este cea a unui personaj pornit în căutarea iubirii absolute, care respinge cu
vehemenţă ce este mai puţin.

Conflictul principal al romanului este unul interior, profund subiectiv. Lupta se dă în planul conştiinţei şi
este urmărită cu minuţiozitate în descrieri monografice ale sentimentelor. Gheorghidiu caută doar
aparent adevărul despre Ela, dar de fapt se caută şi se regăseşte pe sine. Există şi un conflict exterior
între Gheorghidiu şi Grigoriade, generator al dramei geloziei. Admirat de Ela pentru modul strălucit în
care pe teme de filosofie, Gheorghidiu este ulterior comparat în defavoarea lui pentru vestimentaţia de
lux, dansuri la modă şi jocuri de salon, pe care le respinge din principiu. De asemenea există şi un conflict
între Gheorghidiu şi propria familie pentru moştenirea unchiului Tache.

In concluzie, romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" de Camil Petrescu este un
roman modern, subiectiv, psihologic, având drept caracteristici timpul prezent şi obiectiv şi
autenticitatea trăirii.
 „Plumb” de George Bacovia
Tema şi viziunea despre lume

Din punct de vedere al curentului literar, poezia „Plumb” se încadrează în simbolism. Bacovia este
un poet modern interbelic, alături de Blaga, Barbu şi Arghezi. Poezia „Plumb” deschide albumul de debut
al autorului, care poartă acelaşi titlu, fiind publicat în 1916. Alţi reprezentanţi ai simbolismului sunt:
Charles Baudelaire, Alexandru Macedonski, Ştefan Petică, Ion Minulescu şi alţii. În textul poetic se
regăsesc numeroase trăsături ale esteticii simboliste ce creează un cadru sumbru şi apăsător.

O primă trăsătură a simbolismului este cromatica. La Bacovia aceasta are semnificaţii diferite de
cromatica anterior consacrată. În opera „Plumb”, elementul reprezentativ pentru cromatică este
substantivul „plumb”, regăsindu-se în text în structurile: „sicriele de plumb”, „flori de plumb”,
„coroanele de plumb”, „amorul meu de plumb”, „aripile de plumb”. Culoarea conturată de acesta este
cenuşiul, griul, care simbolizează confuzia sentimentelor, angoasa, plictisul. Plumbul este un metal greu,
reprezentând apăsarea sufletească, dur, simbolizând lipsa sentimentelor şi toxic, ducând la moarte.

O a două trăsătură a simbolismului este muzicalitatea. Aceasta se realizează prin repetarea

simetrică a cuvântului „plumb”, plasat ca rimă la primul şi ultimul vers din ambele strofe, sugerând
neputinţa eului liric de a evada din acest spaţiu. Verbele auditive cu sonoritate stridentă accentuează
muzicalitatea, ducând la o senzaţie de disperare „să strig” sau stare de nevroză, „scârţâiau”.

Tema principală a poeziei este moartea. Toate elementele care compun ideea centrală a poemului
aparţin acestei teme, generând stare de tristeţe, oboseală psihică, sugrumare spirituală a poetului în
această societate, în care sufletul său este destinat pieririi.
O imagine artistică reprezentativă pentru tema morţii se regăseşte în primul vers al primei strofe:
„Dormeau adânc sicriele de plumb”. Aceasta este o imagine vizuală datorită prezenţei obiectelor vizuale
şi anume „sicriele”. Imperfectul verbului „dormeau” sugerează aceea atmosferă de dezolare, reliefând şi
motivul somnului a cărui persistenţă devine oarecum eternă. Epitetul substantival „sicriele de plumb”
simbolizează un spaţiu închis, apăsător şi totodată imposibilitatea evadării dintr-un spaţiu asfixiant, care
înăbuşă existenţa.
O altă imagine poetică reprezentativă pentru tema principală se regăseşte în ultimul vers al
primei strofe şi anume: „Şi scârţâiau coroanele de plumb”. Aceasta este o imagine auditivă datorită
prezenţei verbului sonor „scârţâiau” care are efect imitativ, strident, subliniind starea de nevroză, de
iritare. Tot în acest vers se regăseşte epitetul substantival „coroanele de plumb”. Substantivul
„coroanele” face parte din câmpul semantic al morţii, iar „plumb” este un substantiv cromatic.
Titlul se află în relaţie directă cu textul prin următoarele structuri: „sicrie de plumb”, „flori de
plumb”, „coroanele de plumb”, „amorul meu de plumb”, „aripile de plumb”. Plumbul este simbolul
operei ce are drept corespondent în natură metalul greu, apăsător şi cel mai des asociat morţii. Titlul se
află în strânsă legătură cu trăsătura principală a simbolismului şi anume utilizarea simbolurilor. În
general poeziile bacoviene se organizează în jurul unui cuvânt-cheie care transmite sensul de bază al
textului, reprezentând motivul central. Acest cuvânt, de obicei un substantiv nearticulat, constituie titlul
poeziei, care încheie mesajul poetic.
Din punctul de vedere al prozodiei, poezia „Plumb” este riguros construită, textul fiind format din
două strofe de tip catren. Rima îmbrăţişată sugerează ideea morţii. Totodată, aceasta este săracă, patru
din cele opt rime implică substantivul „plumb”, iar celelalte rime conturează alternarea unui plan auditiv
surd, veşmânt-vânt, cu unul sonor, strig-frig. Măsura versurilor este de zece silabe, unică şi constantă,
simbolizând involuţia şi stagnarea fiinţei, iar ritmul este iambic.
Din perspectiva relaţiilor de opoziţie şi simetrie, textul este alcătuit din două catrene în care
substantivul „plumb” este reluat în şase din cele opt versuri. Realizate în paralelism, cele două strofe
corespund celor două planuri ale realităţii: realitatea exterioară, obiectivă şi realitatea interioară,
subiectivă. Simetria morfologică este susţinută de verbul „a dormi” prezent la începutul fiecărei strofe,
iar simetria sintactică este reprezentată de structura „stam singur” care se regăseşte în ambele strofe. În
ceea ce privesc tropii, opera este realizată preponderent din imagini vizuale explorând stările şi emoţiile
produse de elementele decorului funerar. În prima strofă se regăsesc epitete construite din substantivul
„plumb” şi elemente ale câmpului semantic al morţii, cum ar fi: „„flori de plumb” şi „coroanele de
plumb”. În cea de a doua strofă, cuvântul „plumb” intră în componenţa metaforelor „flori de plumb”,
„aripile de plumb”ce presupune o cădere surdă, un zbor în jos şi „amorul meu de plumb”, simbolizând o
dragoste depresivă şi rece.
Eu consider că poezia „Plumb” de George Bacovia este una simbolistă, are ca temă principală
moartea. Lirica poetului se bazează pe sugestie şi muzicalitate. El nu exprimă stări şi trăiri comune, ci
ridică probleme existenţiale precum moartea, conştientizarea ei, izolarea de social, zbuciumul interior al
celui neînţeles. Trăirile sugerate sunt puternic individualizate, fiind deprinse din propria concepţie
asupra vieţii şi din experienţele spirituale personale. Eul liric este deprins de realitatea celorlalţi, de aici
şi viziunea distinctă despre lume. Pentru acesta, lumea este un mediu ostil, de aceea poezia, în
concepţia sa, încetează să mai reprezinte lumea de obiecte.
În concluzie, Bacovia se impune prin universul poetic dominat de intensitatea  obsesivă cu care
trăieşte spaima de moarte şi de dezintegrare a naturii, al deziluziei şi dezgustului pentru forţele
implacabile ce guvernează lumea. 
 Riga Crypto si Lapona Enigel arta poetica

Alături de Lucian Blaga și Tudor Arghezi, Ion Barbu este un exponent al modernismului interbelic . În
peisajul modernismului românesc, Ion Barbu aduce noutatea conceptului de ”poezie pură”, introdus
de Stephane Mallarme în poezia franceză.

Modernismul este un curent literar din perioada interbelică care apare ca o reacție împotriva
realismului. Acesta se caracterizează prin perspectiva narativă subiectivă și mediul urban sau
citadin, temele acestor opere fiind întrebările existențiale ale omului modern, apelându-se la analiza
psihologică.

Poezia „Riga Crypto şi Lapona Enigel" scrisă de Ion Barbu debutează în 1930 în volumul antum „Joc
secund" şi întruneşte particularităţi moderniste, precum ambiguitatea limbajului prin folosirea
metaforei şi intelectualizarea emoţiei, respectiv conţinutul filosofic.

În primul rând, textul se remarcă prin puternica metaforizare, procedeu prin care cuvintele capătă
semnificaţii noi. De exemplu, soarele este imaginat în poem prin metaforele „roata albă"
(perfecţiunea geometrică) şi „aprins inel" (simbolul nunţii), iar metafora „sufletul fântână" sugerează
puritatea, setea de cunoaştere, veşnicia. Spiritul şi sufletul sunt atribute ale fiinţei raţionale, înţelepte
(„fiară bătrână").

In al doilea rând, conţinutul filosofic, trăsătură specifică poeziilor moderniste, este prezentă şi în
această poezie prin prezentarea dramei incompatibilităţii a două fiinţe care alcătuiesc cuplul erotic.
Ea este interpretată în spirit modern şi din perspectiva apartenenţei la regnurile animal (Lapona
Enigel)/vegetal (Riga Crypto), aflate în relaţii de opoziţie.

Astfel se conturează eternul conflict dintre raţiune şi instinct, dintre materialitate şi spiritualitate.
Simbolizând natura instinctuală, Riga Crypto este făptura involuată, simbolul vieţii pur vegetative
care aspiră să-şi depăşească statutul şi să se împlinească prin iubire. Lapona Enigel este făptura
superioară, înzestrată cu raţiune şi care aspiră către cunoaşterea absolută. Cei doi membrii ai
cuplului sunt antagonici şi au idealuri distincte.

Titlul poeziei, „Riga Crypto şi Lapona Enigel" este alcătuit din enumeraţia a două nume proprii,
completate de date reprezentative despre cele două ipostaze prezentate în text. Denumirea arhaică
pentru rege („riga") este însoţită de apelativul Crypto, care sugerează făptura sa criptică, adică
încifrată, ascunsă. Enigel, nume propriu, care în limba suedeză înseamnă „Inger" sau care
aminteşte de arhaica zeitate a fântânilor, este Lapona vieţuind în Ţările nordice. Titlul desemnează
deci, membrii cuplului neîmplinit: el întruchipează geniul vegetal, intelectul pur, iar ea aparţine
umanului caracterizat prin aspiraţia către absolut.

Acest poem aparţine etapei baladic-orientală a creaţiei barbiene, subintitulat baladă, constituindu-se
de fapt ca o viziune parabolică asupra existenţei. Tema poeziei o constituie iubirea, prezentată ca o
cale de cunoaştere, eşuată, căci cei doi protagonişti aparţin unor planuri diferite.

O primă idee poetică se regăsește în secvența dialogată din incipitul textului. La o nuntă
tradițională, menestrelul este rugat să repete cântecul despre “Riga Crypto…”. El este comparat cu
vinul vechi și se lasă rugat ”mult îndărătnic menestrel”, conștient de propria valoare. Acesta
reprezintă o ipostază a eului liric creator, iar cântecul presupune receptări diferite în funcție de modul
în care este redat: “cu foc acum o vară” și “stins încetinel” în prezent. Spațiul “în cămară” este unul
privilegiat, doar pentru cei inițiați,capabili să înțeleagă mesajul. Primele patru catrene formează
cadrul povestirii în ramă, iar întâlnirea dintre Crypto și Lapona constituie povestea propriu-zisă
redată de menestrel.

Cea de a doua idee poetică surprinde semnificațiile poveștii neobișnuite. Lapona își duce renii către
sud, către soare, pe un traseu inițiatic, simbolul autodepășirii, al cunoașterii și al împlinirii.
Ea adoarme în lumea lui Crypto, numit “mirele poienii“, iar întâlnirea celor doi are loc în visul
fetei. Crypto o curtează și îi oferă plăceri gustative(“fragi“, “dulceață“) acționând ca o ispită
ce îi oprește drumul, de aceea fata, care îl refuză inițial pentru că intuiește caracterul său infertil,
pare tentată, idee exprimată în versul: “te-aș culege, rigă blând”. Acesta îi oferă o lume
dominată de “umbră și răcoare”, un spațiu al instinctualității unde “ numai carnea crește“. Crypto
este surprins de razele soarelui și transformat într-o ciupercă otrăvitoare. El încearcă să
își depășească condiția prin nuntirea cu o ființă superioară, dar este pedepsit pentru
“nebunia” sa.

In ceea ce priveste elementele de prozodie, alcatuirea strofica pare destul de riguroasa initial, intr-o
succesiune de grupaje de 4 versuri, dar nu este respectata pana la final prin uramre in text mai apr
strofe de tip cvinarie sau sextine, alcătuita din 27 de stofe. Rimei încrucișate i se adăuga rima interioara
„Nuntaș fruntaș”, iar specia baladei orientând creația către resursele muzicale ale acesteia. . Masura
versurilor predominant de 4-9 silabe, nu are constanta continua, ci urmareste ritmurile mai lente sau
mai accelerate ale dialogului protagonistilor.

In concluzie, „Riga Crypto şi Lapona Enigel" de Ion Barbu este o poezie modernă în care autorul îşi
prezintă viziunea despre lume dintr-o dublă perspectivă şi aceasta apare, aşa cum afirma Alexandru
Rosetti, „ca o plantă cu rădăcinile adânc înfipte în solul nostru".
 ”Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga
Tema şi viziune despre lume

Lucian Blaga, mare poet, dramaturg şi filozof, a reuşit să-şi lase amprenta asupra literaturii române ca un
poet modern, expresionist, el fiind unul dintre poeţii români, care după Eminescu a reuşit să dea un sens
înalt, profund iubirii.

Modernismul este curentul literar manifestat in perioada interbelica, promovand o innoire a literaturii
prin desprinderea de trecut si prin crearea unei noi modalitati de exprimare. In ceea ce priveste poezia,
sunt formulate urmatoarele deziderate: crearea unui lirism subiectiv ca expresie a profunzimilor
sufletesti si inlaturarea totala a obiectivitatii, ambiguitatea limbajului prin folosirea a metaforei si prin
renuntarea la prozodia traditionala.

Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii" de Lucian Blaga deschide volumul de debut al autorului
şi anume, „Poemele luminii" din 1919 si prezinta particularitati moderniste, precum: adancirea lirismului
in subiectiv si ambiguitatea limbajului, realizata, in principal, prin frecventa metaforei.

In primul rând, lirismul subiectiv se manifestă prin redarea în manieră lirică a ideilor filosofice, prin
asumarea rolului celui care creează cu scopul de a potenţa misterele universului prin filtrarea lor
imaginativă. In cadrul textului, se observă prezenţa mărcilor gramaticale ale eului liric precum verbe,
pronume şi adjective pronominale la persoana I singular („eu", „lumina mea", „calea mea", „iubesc", „nu
ucid").

In al doilea rând, se remarcă puternica metaforizare a textului poetic. De exemplu, metafora

„nepătrunsul ascuns/adâncimi de Intuneric" ne duce cu gândul la universul misterios ce nu trebuie
descifrat în esenţa tainelor sale, ci trebuie ocrotit pentru a-i asigura echilibrul spiritual existenţial, iar
substantivul „buze" („căci eu iubesc/...şi buze") are o dublă semnificaţie: de sărut, iubire, dar şi de
rostire, cuvânt ca unic mijloc de comunicare, ceea ce contribuie la ambiguizarea limbajului.

Astfel, tema poeziei o reprezintă atitudinea poetică în faţa marilor taine ale universului, cunoaşterea
lumii în planul creaţiei poetice este posibilă numai prin iubire.

Prima secvență a poeziei exprimă atitudinea poetului în fața misterelor lumii, refuzul de a distruge
frumusețea universului prin cunoașterea rațională: „eu nu strivesc corola de minuni a lumii/și nu ucid/
cu mintea tainele ce le-ntâlnesc în calea mea”. Enumerația „în flori, în ochi, pe buze ori morminte”
cuprinde elementele componente ale universului într-o gradație ascendentă , în funcțiede profunzimea
tainelor. „Florile” reprezintă universul vegetal, „ochii” simbolizează taina cunoașterii,„buzele” exprimă
taina iubirii dar și pe cea a vorbirii iar „mormintele” reprezintă marea taină a morții văzută ca o
componentă a existenței.

A doua secvență a poeziei cuprinde o comparație amplă între lumina lunii și cunoasterea luciferică. La fel
cum lumina lunii lasă să se zărească numai conturul obiectelor, la fel și cunoașterea poetică pătrunde
tainele universului oferind multiple căi de revelare a misterului. Epitetele în inversiune „largi fiori de
sfânt mister” sugerează sacralitatea misterului, dar și extazul poetului în fața revelării tainelor.
Plasticizarea ideii se realizează prin elementele imaginarului poetic specifice lui Blaga: „lumină, taină,
zare, noapte, fior, lună.” Motivul luminii și cel al misterului sunt elemente de recurență.

Poezia se remarcă şi prin inovaţia formală de factură modernistă prin care se renunţă la elementele
tradiţionale prozodice în favoarea dezvoltării ideilor artistice. Textul este alcătuit din 20 de versuri,
alternând versuri lungi cu cele scurte. Blaga foloseşte versul liber, cu măsură variabilă (2-15 silabe), ritm
interior şi tehnica ingambamentului care permite o mai mare libertate de exprimare a ideilor şi de
construire a unor imagini artistice reprezentative.

Titlul poeziei, metafora revelatorie „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii" exprimă concepţia eului liric
despre cunoaştere, conţinutul său bogat în sensuri fiind dat de semnificaţia cuvintelor care îl compun:
marca morfosintactică a eului liric („eu"), verbul cu tentă de agresivitate la forma negativă („nu
strivesc"), sugerarea perfecţiunii („corola"), misterelor universului („de minuni a lumii").

In concluzie, poetul şi filosoful Lucian Blaga afirma că în epoca modernă, „poetul nu mai este un
mânuitor al cuvintelor, ci un mântuitor al acestora, el scoate cuvintele din starea lor obişnuită şi le aduce
în starea lor de graţie."
 „Luceafărul”de Mihai Eminescu
Tema şi viziunea
Mihai Eminescu este considerat „Luceafărul” poeziei româneşti şi face parte din cei patru mari clasici ai
literaturii române, alături de Ion Luca Caragiale, Ion Creangă şi Ioan Slavici. El este remarcat de Titu
Maiorescu şi invitat la societatea „Junimea”. Maiorescu se ocupă de tipărirea singurului volum de poezii
antime, publicat in 1883, ce cuprinde poezii precum: „Floare albastră”, „Sara pe deal”, „Pe lângă plopii
fără soţ”. De asemenea, poezia „Luceafărul” face parte din acest volum. Tema condiţiei omului de geniu
şi viziunea romantică asupra ei se reflectă cel mai pregnant în poemul epico-liric „Luceafărul”.
Poezia se încadrează din perspectiva curentului literar în romantism. Romantismul a fost o
mișcare artistică, literară și intelectuală apărută în Europa pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea care atinge
apogeul între anii 1830-1860, fiind în mare parte o reacție împotriva clasicismului. Tema centrală a
romantismului este idealul și dorința de libertate, individul și autoexprimarea sunt promovate în prim-
plan. Eminescu însuşi se declară adeptul romantismului în poezia „Eu nu cred nici in Iehova”: „Toate-mi
sunt de o potrivă,/ Eu rămân ce-am fost: romantic”.
O primă trăsătură a romantismului reliefată în poem este personajul romantic. Acesta e prezent
ca o individualitate excepţională, unică sau ieşită din comun. Luceafărul este excepţional prin condiţia de
nemuritor şi prin capacitatea de metamorfozare. El este principiul masculin reflectat simbolic printr-un
astru. Excepţională şi plină de dramatism este hotărârea Luceafărului de a renunţa la nemurire. Un alt
personaj romantic e întruchipat prin fata de împărat. Unicitatea ei poate fi dedusă prin raportare la
elemente sacre: „cum e fecioara” sau la elemente cosmice: „şi luna intre stele”. Versul „Şi era una la
părinţi” indică nu numai statutul social ci şi calităţile ieşite din comun ale acesteia.
O altă trăsătură e reprezentată de antiteză. Acesta este un procedeu artistic ce devine o tehnică
de lucru a romanticilor. Sunt prezentate în antiteză mai multe planuri. Planul uman - terestru,
reprezentat de fata este pus în antiteză cu planul universal – cosmic, reprezentat de Luceafăr. Planul
omului superior, reliefat în discuţia Luceafărului cu Demiurgul, este pus în antiteză cu planul omului
comun, cel al Cătălinei şi al lui Cătălin. Planul diurn e pus în antiteză cu planul nocturn, întrucât fata îl
poate vedea pe Luceafăr doar în timpul nopţii.
„Luceafărul” este un poem complex care îmbină trăsăturile celor trei genuri literare, epic, liric şi
dramatic. Este alcătuit din patru tablouri: primul reflectă povestea de iubire dintre Luceafăr şi Cătălina,
al doilea reliefează idila dintre Cătălin şi Cătălina, al treilea prezintă călătoria Luceafărului spre propriile
origini, iar al patrulea constituie resemnarea Luceafărului şi detaşarea de lumea comună. Un prim
element este titlul. Este unul sintetic, fiind un substantiv articulat prin care este individualizată o
ipostază lirică, principiul masculin sau vocea masculină. Numele tainic al Luceafărului este Hyperion,
etimologic explicabil prin „cel de deasupra/din afara timpului”, de unde reiese că astrul depăşeşte
limitele destinului uman, primind statutul de nemuritor. Substantivul comun e un motiv romantic. Titlul
se află în relaţie directă cu textul prin structuri precum: „coboară jos Luceafăr blând”, replică a Cătălinei,
„Eu sunt Luceafărul de sus” replica Luceafărului însuşi, sau prin replica lui Cătălin: „Şi visul de Luceferi”.
Un alt element este reprezentat de incipit. Fiind un incipit narativ, acesta cuprinde formula narativă
iniţială specifică basmelor: „A fost odată”, formula recurentă prin versul ce conţine o comparaţie: „A fost
odată ca niciodată”. Raportarea la lumea basmelor se face prin comparaţia: „ca-n poveşti”. Alternarea
adverbelor „odată – niciodată” scoate în evidenţă irepetabilitatea faptelor. Motivele literare reliefează
un alt element. Acestea sunt de tip romantic. Motivul nopţii regăsit în versul „şi iarăşi noaptea vine”,
prezintă cadrul nocturn, sigurul în care fata de împărat şi Luceafărul se pot întâlni. Motivul visului e
reprezentat de versul „visul de luceferi”. Motivul lunii „Răsare luna liniştit”, conturează tema naturii şi
este relevant pentru timp. Alte motive sunt: motivul dorului, motivul fetei de împărat, motivul teilor. Un
ultim element e reprezentat de elementele de versificaţie. Poemul e alcătuit din 98 de strofe de tip
catren. Măsura versurilor este scurtă, de şapte - opt silabe. Rima e încrucişată: „poveşti – niciodată - 
împărăteşti – fată”. Ritmul e iambic, indicând inspiraţia de natură folclorică.
 Tema principală a poemului este condiţia omului de geniu, aceasta fiind de natură alegorică,
Eminescu însuşi explicând-o pe marginea unui manuscris: „În descrierea unui voiaj în Ţările Române,
germanul R. Kunisch povesteşte legenda Luceafărului. Aceasta este povestea. Iar înţelesul alegoric ce i-
am dat este că, dacă geniul nu cunoaşte nici moartea şi numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă
parte aici pe pământ nici nu e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar
n-are nici noroc”.
O idee poetică relevantă pentru tema principală este cea a nemuririi omului de geniu, ce rezultă
din versurile: „Noi nu avem nici timp, nici loc,/ Şi nu cunoaştem moarte” cuprinse în răspunsul
Demiurgului. Luceafărul cere renunţarea la nemurire, însă dorinţa sa este refuzată de Demiurg, care
vede oamenii ca pe nişte fiinţe inferioare pentru care nu merită să renunţi la nimic. Pluralul „noi” este
marca subiectivităţii ce implică două entităţi superioare: Demiurgul numit părinte şi Luceafărul. Ideea
nemuririi e exprimată prin verbele la forma negativă „nu avem”, „nu cunoaştem” dar şi prin succesiunea
substantivală „nici timp, nici loc”. Frecvenţa negaţiilor are drept rol excluderea raportării la moarte a
omului de geniu.
O altă idee poetică prin care se reflectă tema principală a poemului este cea a resemnării şi a
detaşării omului superior de lumea comună, regăsită în ultimele versuri: „Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,/
Dac-oi fi eu sau altul? / Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/
Nemuritor şi rece”. Resemnarea din iubire apare în interogaţia „Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,/ Dac-oi fi eu
sau altul?”, ce arată o înţelegere superioară a destinului omului comun. Ultimul vers conţine atributele
specifice omului de geniu, „Nemuritor şi rece”. Ideea e accentuată prin două metafore: „cercul strâmt”e
o metaforă a lumii terestre în care omul de geniu e neadaptat, iar „lumea mea” e o metaforă a lumii
cosmice, a infinitului. 
Orientarea tematică a poemului este complexă, câteva teme fiind: iubirea, natura, timpul,
călătoria. Principala temă este însă cea a condiţiei omului de geniu. Cred că omul superior e capabil de o
înţelegere profundă a lumii şi de sacrificii pe măsură. Luceafărul e pregătit a depăşii limitele lumii
cosmice şi ia trup angelic sau demonic, în vreme ce fata de împărat nu poate depăşii propriile limite.
Poemul reprezintă o meditaţie filozofică asupra condiţiei geniului în lume, văzut ca o fiinţă solitară,
nefericită, opusă omului comun. Pe geniu însă nu conştiinţa morală îl îndepărtează de lume, ci un simţ
superior estetic, care refuză urâtul existenţei sau care e pătruns de tristeţea frumuseţilor atât de
vremelnice din această lume. Imaginea geniului eminescian este văzută ca o fiinţă superioară
nemuritoare, dar lipsită de sentimente şi implicit iubire şi noroc. Din această temă generală, derivă
subtema evidenţiată prin iubirea incompatibilă dintre două fiinţe ce aparţin unor lumii diferite:
„Luceafărul” exponent al lumii superioare şi fata de împărat, exponent al lumii comune. De asemenea
sunt remarcate în structura  textului şi elemente ale unei viziuni clasice precum: echilibrul
compoziţional, simetria, armonia, caracterul gnomic. Astfel poemul „Luceafărul” este o sinteză a liricii
eminesciene, tema şi viziunea care se reflectă de la nivelul textului având o importanţă deosebită asupra
destinului scriitorului.
Aşadar complexitatea formală a poemului alegoric propulsează opera eminesciană „Luceafărul”
printre creaţiile cu valoare inestimabilă din literatura universală. În legătură cu aceasta ,Tudor Arghezi
afirmă : „Dezamăgirea a dat limbii româneşti o capodoperă de amărăciune glacială care se cheamă
Luceafărul”.
  „Moromeţii” de Marin Preda
Tema şi viziunea

Marin Preda este un reprezentant de seamă al literaturii româneşti prin ale cărui opere s-au
deschis noi orizonturi ce au capatat atenţia multor scriitori. Apogeul creaţiei sale este considerat
romanul „Cel mai iubit dintre pământeni”, deşi a fost remarcat şi ciclul moromeţian alcătuit din
romanele: „Moromeţii” în cele două volume, „Delirul” şi „Marele singuratic”, în care se reflectă cel mai
bine tema familiei şi viziunea autorului asupra lumii.
Romanul „Moromeţii” este unul realist din perspectiva curentului literar. Realismul este un curent
literar-artistic manifestat, pe plan european, la mijlocul secolului XIX. Acesta este un curent polemic,
apărut ca reacție la romantism, respingând idealizarea, fantezia și subiectivismul excesiv al acestuia.
O primă trăsătură a realismului este verosimilitatea romanului. Geneza acestuia este realistă,
personajul principal, Ilie Moromete, e construit după chipul tatălui autorului, dar nu numai el, ci toată
familia Moromete. Tatăl autorului avea din prima căsătorie, nu cea cu mama autorului, trei fii, precum
Moromete avea trei fii din prima căsătorie, iar mama sa avea două fete din prima căsătorie, personajul
Catrina având una. Familia Moromete din roman are acelaşi caracter hibrid ca familia reală a autorului
Marin Preda.
O altă trăsătură a realismului regăsită în roman este tipologia personajelor. Romanul conturează
personaje tipice în împrejurări tipice. Ilie Moromete ilustrează tipologia ţăranului conservator al valorilor
patriarhale. Tipul ţăranului bogat şi deschis spre lumea pământului este reliefat de Tudor Bălosul. Alte
tipologii sunt: tipologia agentului fiscal, Jupuitu sau tipologia fiilor risipitori, Parachiv, Nilă şi Achim.
+detaliere
Romanul se împarte în trei planuri: planul ruralităţii, o comunitate în evoluţie, aceasta fiind ultima
comunitate rurală din literatura română, planul evoluţiei unei familii, reprezentat de evoluţia familiei
Moromete şi planul unui destin individual, reprezentat în primul roman de Moromete, iar în al doilea
roman de Niculae.
Romanul lui Preda are o orientare tematică complexă. Regăsim tema timpului, tema destinului
individual, tema iubirii, tema războiului.
Tema principală a operei este însă tema familiei care reiese încă din titlu, dar evoluţia şi criza
familiei sunt simbolice pentru transformările din satul românesc al vremii.
 O scenă narativă semnificativă pentru tema aleasa este cea a cinei, un tablou static, încremenit în
scurgerea domoală a timpului. Locul ocupat la masă arată statul fiecăruia în cadrul familiei, anticipează
conflictele şi oferă indicaţii despre destrămarea Moromeţilor. Episodul poate fi comparat cu Cina cea de
Taină, deoarece, în ciuda aparenţelor, fiii cei mari se gândesc la trădare, pentru că plănuiesc să fugă şi să
lase familia fără mijloace de supravieţuire, caii şi oile. Masa rotundă şi mult prea mică nu ajută la
sporirea unităţii. Paraschiv, Achim şi Nilă „stăteau spre partea din afara a tindei”.Ilinca şi Tita stau în
partea opusă, aproape de mama lor, care stătea aproape de vatră, căci rolul femeii consta în grija pentru
gospodărie. Niculae nu are un scaun al lui, dovada neglijării de către părinţi, care nu-i pot înţelege
dorinţa de a studia. Poziţia lui, stând turceşte pe pământ, sugerează devenirea anevoioasa, plina de
obstacole, dar şi diferenţierea de fraţii săi, fiind singurul care va urma calea învăţăturii. Ilie Moromete
ocupă cel mai înalt loc din jurul mesei, „sta de-asupra tuturor”, într-o iluzie a autorităţii incontestate.
Aşezat pe pragul dintre odăi el blochează simbolic evadarea din sânul familiei şi renunţarea la
mentalitatea ţăranului care vede în pământ o sursă de hrană, nu de câştig. 
O altă scenă semnificativă pentru tema familiei este cea a cinei de la sfârşitul primului volum. Aici
este ilustrată familia, dar nu completă, doar Ilie, Catrina, Ilinca, Tita şi Niculae. Moromete află că
Paraschiv şi Nilă au fugit, însă nu este surprins, ceea ce îl surprinde e faptul că au luat cei doi cai.  Ilie e
nevoit să vândă lotul de pământ dorit de Tudor Bălosul pentru a-l duce pe Niculae la şcoală şi pentru a
avea cu ce supravieţui. Cele două episoade îşi răspund prin tehnica contrapunctului, în cea de a doua
scenă înfăptuindu-se ce a fost prevestit în prima, şi anume trădarea celor trei fii. 
Un prim element este incipitul. Acesta e de tipul intrărilor duble. Incipitul primului volum este
descriptiv şi expozitiv. Cuprinde cele trei unităţi specifice naraţiunii: spaţiul, „în Câmpia Dunării”, timpul,
care este bivalent făcându-se raportare la un timp istoric „câţiva ani înaintea celui de-al Doilea Război
Mondial” şi timpul psihologic perceput subiectiv „timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare” şi factorul
uman generalizat prin pluralul „oamenii”. Incipitul celui de al doilea volum este interogativ şi reflexiv.
Acesta se orientează spre personajul principal, Ilie Moromete „ În bine sau în rău se schimbase
Moromete?”. Acest incipit deschide un şir de evenimente care explicitează întrebarea naratorului
referitoare la schimbarea lui Moromete „ce putea să însemne asta?”.
Modalităţile de caracterizare conturează un alt element şi diferă în funcţie de personajul ales.
Protagonistul este cel mai bine conturat prin cele trei mijloace de caracterizare. În debutul capitolului al
X-lea din primul volum, prezentarea sa este realizată în mod direct: „Era cu zece ani mai mare decât
Catrina şi acum avea acea vârstă între tinereţe si bătrâneţe când numai nenorociri sau bucurii mari mai
pot schimba firea cuiva.” Autocaracterizarea realizată în finalul volumului al doilea, în discuţia cu
doctorul, scoate în evidenţă libertatea individului în ciuda constrângerilor social - istorice: „Domnule
[…]eu totdeauna am dus o viaţă independentă.” Personajul este portretizat în mişcare, prin acumularea
detaliilor. Caracterizarea indirectă, ce se desprinde din gesturile, faptele, vorbele, gândurile
personajului, acţiunea la care participă, dar şi din relaţiile cu celelalte personaje, evidenţiază trăsăturile
şi caracterul său.
Relaţiile temporale reprezintă un alt element. Acţiunea romanului se desfăşoară pe o perioada de
un sfert de veac şi înfăţişează destinul ţăranului la interferenţa dintre două epoci istorice: înainte şi după
al Doilea Război Mondial. Relaţiile spaţiale redau dimensiunea real - imaginară a cadrului unde se
desfăşoară evenimentele care pe de-o parte este realizată concret: satul Siliştea - Gumeşti din Câmpia
Dunării, iar pe de altă parte, simbolic: stănoaga podiştei, casa, ograda, poiana lui Iocan, câmpia.
Un ultim element este reprezentat de perspectiva narativă. Naratorul este obiectiv, povesteşte
întâmplările la persoana a III-a şi se completează prin reflectările unor personaje, Ilie Moromete, în
volumul I, şi Niculae, în volumul al II-lea şi prin informaţii furnizate de personaje-martori ai
evenimentelor, pe care le relatează ulterior altora. Focalizarea este internă, centrată mai ales pe Ilie
Moromete, care devine reflector principal.
Aşadar, romanul realist „Moromeţii” este o adevărata cronică de familie, dar şi o comedie
ţărănească, în analogie cu scrierea balzaciană „Comedia umană”, Moromete este cel din urmă ţăran în
acest roman al deruralizării satului, dar şi unul dintre cele mai reuşite personaje ale literaturii române
postbelice, prin care Marin Preda a creat o formulă artistică originală - moromețianismul.
 „Moromeţii” de Marin Preda
Caracterizare Ilie Moromete

Marin Preda este un reprezentant de seamă  a literaturii româneşti prin ale cărei opere s-au
deschis noi orizonturi ce au căpătat atenţia multor scriitori. Apogeul creaţiei sale este considerat
romanul „Cel mai iubit dintre pământeni”, deşi a fost remarcat şi ciclul moromeţian alcătuit din
romanele: „Moromeţii” în cele două volume, „Delirul” şi „Marele singuratic”, în care personajul Ilie
Moromete este cel mai bine conturat, ilustrând viziunea autorului asupra lumii.
Romanul se împarte în trei planuri: planul ruralităţii, o comunitate în evoluţie, aceasta fiind ultima
comunitate rurală din literatura română, planul evoluţiei unei familii, reprezentat de evoluţia familiei
Moromete şi planul unui destin individual, reprezentat în primul roman de Moromete, iar în al doilea
roman de Niculae.
Un prim element este incipitul. Acesta e de tipul intrărilor duble. Incipitul primului volum este
descriptiv şi expozitiv. Cuprinde cele trei unităţi specifice naraţiunii: spaţiul, „în Câmpia Dunării”, timpul,
care este bivalent făcându-se raportare la un timp istoric „câţiva ani înaintea celui de-al Doilea Război
Mondial” şi timpul psihologic perceput subiectiv „timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare” şi factorul
uman generalizat prin pluralul „oamenii”. Incipitul celui de al doilea volum este interogativ şi reflexiv.
Acesta se orientează spre personajul principal, Ilie Moromete „ În bine sau în rău se schimbase
Moromete?”. Acest incipit deschide un şir de evenimente care explicitează întrebarea naratorului
referitoare la schimbarea lui Moromete „ce putea să însemne asta?”.
Modalităţile de caracterizare conturează un alt element şi diferă în funcţie de personajul ales.
Protagonistul este cel mai bine conturat prin cele trei mijloace de caracterizare. În debutul capitolului al
X-lea din primul volum, prezentarea sa este realizată în mod direct: „Era cu zece ani mai mare decât
Catrina şi acum avea acea vârstă între tinereţe si bătrâneţe când numai nenorociri sau bucurii mari mai
pot schimba firea cuiva.” Autocaracterizarea realizată în finalul volumului al doilea, în discuţia cu
doctorul, scoate în evidenţă libertatea individului în ciuda constrângerilor social - istorice: „Domnule
[…]eu totdeauna am dus o viaţă independentă.” Personajul este portretizat în mişcare, prin acumularea
detaliilor. Caracterizarea indirectă, ce se desprinde din gesturile, faptele, vorbele, gândurile
personajului, acţiunea la care participă, dar şi din relaţiile cu celelalte personaje, evidenţiază trăsăturile
şi caracterul său. Relaţiile temporale reprezintă un alt element. Acţiunea romanului se desfăşoară pe o
perioada de un sfert de veac şi înfăţişează destinul ţăranului la interferenţa dintre două epoci istorice:
înainte şi după al Doilea Război Mondial.
Relaţiile spaţiale redau dimensiunea real - imaginară a cadrului unde se desfăşoară evenimentele
care pe de-o parte este realizată concret: satul Siliştea - Gumeşti din Câmpia Dunării, iar pe de altă parte,
simbolic: stănoaga podiştei, casa, ograda, poiana lui Iocan, câmpia Un ultim element este reprezentat de
perspectiva narativă. Naratorul este obiectiv, povesteşte întâmplările la persoana a III-a şi se
completează prin reflectările unor personaje, Ilie Moromete, în volumul I, şi Niculae, în volumul al II-lea
şi prin informaţii furnizate de personaje-martori ai evenimentelor, pe care le relatează ulterior altora.
Focalizarea este internă, centrată mai ales pe Ilie Moromete, care devine reflector principal.
Romanul „Moromeţii” are o galerie largă de personaje. Personajul principal este Ilie Moromete,
capul familiei Moromete. Familia sa este alcătuită din cei trei fii pe care Ilie îi are din prima sa căsătorie,
Parachiv, Nilă şi Achim, soţia sa Catrina şi copii din căsătoria cu aceasta, Ilinca, Tita şi Niculae, membrii
familiei reprezentând personaje secundare. Ca personaje episodice sunt: Tudor Bălosul, vecinul său,
Cocoşilă, prietenul său, Jupuitul, agentul fiscal şi alţii. Din punct de vedere social, Moromete ilustrează
tipologia ţăranului cu nivel social mediu. Familia sa este numeroasă, el având şi o soră, pe Maria, dar
între membrii căreia există relaţii conflictuale. Sora sa dorea să rămână în casa familiei, dar când acesta
se recăsătoreşte aceasta se vede nevoită să plece, dezvoltând astfel un conflict între el şi toţi membrii
noii familii al fratelui său. Moromete este un tată rigid, cu o mentalitate tradiţională, conservatoare
moral neştiind să îşi exprime sentimentele faţă de copii săi. În societate el are un rol dominant.
Convoacă „întrunirile” de la fierăria lui Iocan unde dezbate subiecte precum: războiul, viaţa politică, el
fiind cel care le citeşte şi le explică celorlalţi ţărani veniţi la fierărie. În ceea ce priveşte averea sa, el
deţine 14 pogoane de pământ, opt ale sale şi şase ale Catrinei. Moromete este nevoit să vândă un pogon
în timpul foametei, promiţându-i Catrinei că va trece casa şi pe numele ei. Când acesta nu se ţine de
promisiune, se iscă un conflict între el şi soţia sa, aceasta ajungând să îl părăsească. Averea sa nu consta
doar în pământ, ci includea 24 de oi cumpărate cu bani de la bancă şi 2 cai. Moral, Ilie Moromete este
un personaj static, „avea acea vârstă între tinereţe si bătrâneţe când numai nenorociri sau bucurii mari
mai pot schimba firea cuiva.”, nenorocirea prevestită se întâmplă, familia Moromete se destramă şi se
întoarce împotriva lui. Moromete este un personaj complex şi rotund: are o fire rigidă, este ironic,
această trăsătură reiese din limbajul său precum în scena tăierii salcâmului când îi spune lui Niculae că
motivul tăierii acestuia este „ca să se mire proştii”. De asemenea, Moromete este un personaj
independent, aşa cum îi spune şi doctorului pe patul de moarte „eu totdeauna am dus o viaţă
independentă”. Are un respect deosebit pentru valorile vieţii rurale şi pentru entitatea familiei, luptând
pentru păstrarea acesteia. Însă, în relaţia cu fii săi este rece, ferm, intolerant, îi bate cu parul şi îi
ameninţă că mătură curtea cu ei, deoarece nu au măturat ei curtea. În sat este văzut ca o persoană
sociabilă, comunicativă, care iubeşte vorba. El are o fire aprinsă, însă de un calm inconfundabil. În ceea
ce priveşte statutul social, Ilie Moromete ilustrează tipologia ţăranului filozof şi este văzut drept un
Socrate al satului românesc. Personalitatea sa este caracterizată de două stări: cea de contemplaţie şi
cea de meditaţie. El stă şi contemplă, fiind „omul în faţa lumii”, ca şi în scena de la piatra albă şi
meditează la problemele lumii, la educaţia copiilor, la trecerea timpului. Felul său de a fi defineşte
moromeţianismul. Această fire defineşte un personaj ce are o conştiinţă încărcată şi încearcă să îşi
refacă echilibrul interior.
Personajul principal, Ilie Moromete este foarte bine conturat de-a lungul romanului. O scenă
narativă semnificativă este cea a cinei, un tablou static, încremenit în scurgerea domoală a timpului.
Locul ocupat la masă arată statul fiecăruia în cadrul familiei, anticipează conflictele şi oferă indicaţii
despre destrămarea Moromeţilor.  Episodul poate fi comparat cu Cina cea de Taină, deoarece, în ciuda
aparenţelor, fiii cei mari se gândesc la trădare, pentru că plănuiesc să fugă şi să lase familia fără mijloace
de supravieţuire, caii şi oile. Masa rotundă şi mult prea mică nu ajută la sporirea unităţii. Paraschiv,
Achim şi Nilă „stăteau spre partea din afara a tindei”.Ilinca şi Tita stau în partea opusă, aproape de
mama lor, care stătea aproape de vatră, căci rolul femeii consta în grija pentru gospodărie. Niculae nu
are un scaun al lui, dovada neglijării de către părinţi, care nu-i pot înţelege dorinţa de a studia. Poziţia
lui, stând turceşte pe pământ, sugerează devenirea anevoioasa, plina de obstacole, dar şi diferenţierea
de fraţii săi, fiind singurul care va urma calea învăţăturii. Ilie Moromete ocupă cel mai înalt loc din jurul
mesei, „sta de-asupra tuturor”, într-o iluzie a autorităţii incontestate. Aşezat pe pragul dintre odăi el
blochează simbolic evadarea din sânul familiei şi renunţarea la mentalitatea ţăranului care vede în
pământ o sursă de hrană, nu de câştig.
O altă scenă semnificativă este cea a cinei de la sfârşitul primului volum. Aici este ilustrată familia,
dar nu completă, doar Ilie, Catrina, Ilinca, Tita şi Niculae. Moromete află că Paraschiv şi Nilă au fugit, însă
nu este surprins, ceea ce îl surprinde e faptul că au luat cei doi cai.  Ilie e nevoit să vândă lotul de pământ
dorit de Tudor Bălosul pentru a-l duce pe Niculae la şcoală şi pentru a avea cu ce supravieţui. Cele două
episoade îşi răspund prin tehnica contrapunctului, în cea de a doua scenă înfăptuindu-se ce a fost
prevestit în prima, şi anume trădarea celor trei fii. 
Încadrându-se în tematica rurală, ilustrată în literatura interbelică prin romanele lui Liviu
Rebreanu şi Mihail Sadoveanu, romanul lui Marin Preda aduce în prim plan condiţia ţăranului în istorie,
la interferenţa dintre două epoci istorice: înainte şi după al Doilea Război Mondial. Viziunea despre lume
se conturează în roman prin tematica abordată, prin conflict, prin particularităţile de compoziţie, prin
evenimentele prezentate şi mai ales prin perspectiva personajului principal asupra vieţii şi a
întâmplărilor. În opinia mea, personajul central al volumului „Moromeţii”, Ilie Moromete, simbolizează
declinul lumii satului românesc, dar şi criza comunicării dintre generaţii. În primul rând, Moromete e un
personaj care sintetizează dominanţele unei clase: percepţia timpului ciclic, relaxarea, ironia,
disimularea, plăcerea vorbei. Prin acestea Moromete e un personaj exponenţial, a cărui criză şi a cărui
declin sunt de fapt destinul satului românesc în deceniile IV-VI ale secolului trecut. În al doilea rând,
Moromete e singurul locuitor al lumii sale, după cum reiese din relaţiile sale cu membrii familiei, care
deja s-au adoptat noii lumi şi care resping principiile de viaţă paterne. Lumea din sat cu care Moromete
comunică se transformă şi ea, locul partenerilor de dialog ai lui Moromete e luat de necunoscuţi prinşi în
ritmul trepidant al existentei moderne, care nu mai au răbdare şi timp de a pune plăcere în ceea ce fac.
Romanul „Moromeţii” surprinde dramatica iluziei şi reflectă faptul că viaţa îşi poate continua cursul în
tiparele tradiţionale cu toate că istoria modifică şi distruge tiparele existenţiale, atât la nivelul vieţii
individuale, familiale, cât şi la nivelul comunităţii irurale şi a unei categorii sociale, a ţăranului. 
Aşadar, romanul realist „Moromeţii” este o adevărata cronică de familie, dar şi o comedie
ţărănească, în analogie cu scrierea balzaciană „Comedia umană”, Moromete este cel din urmă ţăran în
acest roman al deruralizării satului, dar şi unul dintre cele mai reuşite personaje ale literaturii române
postbelice, prin care Marin Preda a creat o formulă artistică originală - moromețianismul.
Trăsătura principală al lui Ilie Moromete este disimularea, prin care spre deosebire de ironie, spune cea
ce s-ar fi cuvenit, nu ce ar fi dorit, pentru că are scopuri diferite prin care îndreaptă situaţiile în favoarea
sa. O scenă semnificativă în acest sens este cea a discuţiei cu Tudor Bălosul despre vânzarea salcâmului.
Când Bălosul insistă să îşi vadă salcâmul, Moromete nu răspunde la întrebare, ci, abuziv îi spune ca
noaptea viitoare va ploua: „Dacă dă ploaia asta, o să fac o grămadă de grâu”, lăsând să se înţeleagă
faptul că, într-o astfel de conjunctură, va scăpa de datorii fără să taie salcâmul. O altă secvenţă
memorabilă pentru trăsătura aleasa este cea a plăţii impozitului. În faţa lui Jupuitul, agentul fiscal, eroul
joacă o adevărată comedie, prin care încearcă să amâne plata „fonciiri”. Mai întâi, îl înjură pe agent,
prefăcându-se că nu-l vede, îi strigă pe ai casei, ca apoi să se întoarcă spre acesta şi să-i spună „N-am”.
Comedia este jucată până la sfârşit, pentru ca apoi cere o ţigară şi repetă cruntul adevăr: „Păi nu ţi-am
spus n-am”. Până la urmă, îi dă o parte din datorii, motivându-şi astfel, atitudinea: „Ce, crezi că noi fătăm
bani?” Însă cuprins apoi de satisfacţie îi mărturiseşte lui Bălosu ca la păcălit pe agent cu două sute de lei,
dându-i doar o mie.