CARACTERIZAREA LUI GHITA

Literatura română din a doua parte a secolului al XIX-lea se detaşează prin promovarea unei literaturi autentice, care să
înlocuiască “formele fără fond”, aspect evidenţiat de scrierile celor patru mari clasici: Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca
Caragiale şi Ioan Slavici.

Afirmându-se la sfârşitul secolului al XIX-lea, Ioan Slavici a fost unul dintre scriitorii adepţi ai realismului clasic. Opera
“Moara cu noroc” a fost publicată în anul 1881 în volumul de debut “Novele din popor” şi este o nuvelă. Caracterul acesteia
este realist,prin temă, tehnica detaliului semnificativ şi perspectiva narativă obiectivă, de factură psihologică. În “Istoria
literaturii române” Ovidiu Papadima afirma că “<> e…. prima nuvelă memorabilă construită la noi cu elemente ale psihologiei
abisale” , subliniind faptul că accentul este pus pe conflictul interior al personajului principal.

Tema este de asemenea edificatoare pentru clasificarea operei literare, fiind cea a consecinţelor nefaste şi dezumanizante
ale dorinţei de îmbogăţire. Aceasta este tratată într-un mod complex şi poate fi analizată din mai multe perspective. Din
perspectiva socială, este prezentată dorinţa lui Ghiţă de a încerca să-şi schimbe statutul social pentru a asigura un trai mai bun
familiei sale. Din punct de vedere al scopului moralizator pe care şi-l propune, nuvela prezintă repercusiunile iubirii excesive
pentru bani, schiţând un destin implacabil al avarului (fatum). Dezumanizarea lui Ghiţă este exponentul perspectivei
psihologice.

Viziunea lui Slavici despre lume susţine faptul că valorile adevărate sunt cinstea, dragostea pentru familie şi modestia. Încă
din primele rânduri ale operei, bătrâna ilustrează această viziune asupra realităţii “Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci,
daca e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit”. Tot soacra lui Ghiţă este cea care, în finalul operei, relevă
optimismul autorului, marcând ideea conform căreia orice s-ar întâmpla, viaţa merge “mai departe”. Totuşi, lumea lui Slavici
este una în care faptele rele sunt sancţionate (Ana pentru înclinația spre adulter, Ghiţă pentru obsesia pentru bani, Lică pentru
crimele comise), el fiind un adevărat moralist.

La nivel morfologic, titlul este alcătuit din substantivul comun “Moara”, articularea acestuia arătând singurlaritatea
istorisirii, care consemnează toposul acţiunii. Asocierea cârciumii cu termenul “noroc” este mai degrabă una ironică, date fiind
întâmplările aflate sub semnul ghinionului ce vor avea loc în acest cadru, deşi iniţial “pentru Ghiţă cârciuma era cu noroc”.

Acţiunea nuvelei este relatată prin prisma unei perspective narative obiective, însoţite de o viziune dindărăt, de către un
narator omniscient şi omniprezent(ubicuu). Se remarcă de asemenea tehnica punctului de vedere, bătrâna având rol de
personaj- raisonneur(reflector). Interferenţa dintre planul naratorului şi cel al personajelor se realizează prin folosirea stilului
indirect liber (“La început se vedea c-a fost prinsă de silă; dar ce avea să facă? La urma urmelor, de ce să nu joace?”). Modul de
expunere predominant este naraţiunea la persoana a III-a, ce alternează cu dialogul şi monologul.

În nuvela psihologică, conflictul central este unul moral, interior, aparţinând protagonistului. Personajul principal, Ghiţă se
luptă cu dorinţa de cinste, alături de familia sa şi cu setea de bani care încearcă să-l domine. Conflictul interior se manifestă şi
în plan exterior prin relaţiile pe care hangiul le are pe de o parte cu familia sa, de care se distanţează şi cu Lică Sămădăul, pe de
altă parte, pe care îl confruntă.

Personajele lui Ioan Slavici sunt inspirate din realitatea imediată, fiind exploatate anumite tipologii, de la cea a omului
rău, la omul labil interior sau femeia care tinde să devină neloială.

Ghiță este personajul principal al nuvelei, cel mai complex personaj din nuvelistica lui Ioan Slavici, un personaj ”rotund”
al cărui destin ilustrează consecințele nefaste ale dorinței de îmbogățire. Statutul său inițial este reliefat în prima secvență a
nuvelei în care este prezentat ca soțul Anei, alături de care are un copil, cei trei locuind alături de soacră într-un sat sărac.
Aceștia au un trai modest, din cauza ocupației lui Ghiță de cizmar, dar este descris ca fiind un bun meseriaș, om harnic, blând și
cumsecade. Acesta dorește să-și schimbe statutul social, aspirație firească, astfel că ia în arendă cârciuma de la Moara cu
Noroc, ca să agonisească suficienți bani cât să-și deschidă un atelier.

Protagonistul este surprins în procesul său treptat de înstrăinare faţă de propria-i familie şi propriile-i valori. Acesta
porneşte de la un simplu cizmar, sărac dar cinstit, un soţ afectuos, pentru ca, în prezenţa posibilităţii de îmbogăţire să-şi
dorească să nu fi avut familie- “ întâia oară în viaţa lui ar fi voit să n-aibă nevastă şi copii”. Este surprins de la libertate la sclavie
inconştientă pentru personajul demonic apărut în viaţa sa

Caracterizarea personajului este realizată atât în mod direct, autorul subliniind trăsăturile fizice și de caracter prin
narațiune, prin intermediul celorlalte personaje sau chiar prin autocaracterizare, dar și în mod indirect prin fapte și limbaj.
Naratorul realizează portrete sugestive, detaliile fizice surprinzând şi trăsături morale sau statutul social. Acesta utilizează
totodată mijloace de investigaţie psihologică, precum scenele dialogate, monologul interior, introspecţia, notaţia gesticii, a
mimicii şi a tonului vocii.

Portretul fizic al lui Ghiţă este aproape absent, rezumându-se la câteva detalii, precizate în incipitul operei "înalt şi
spătos", pentru ca, mai apoi, trăsăturile cârciumarului, precum expresia chipului, tonul ori vocea, să reflecte transformările
sale sufleteşti.

Portretul moral este ilustrat în concordanţă cu involuţia personajului, debutând odată cu momentul venirii lui Lică la
moară. La început, Ghiţă îşi ia toate măsurile de apărare împotriva figurii demonice apărute: merge la Arad să-şi cumpere două
pistoale, îşi face rost de doi câini şi îşi angajează o slugă, pe Marţi. Deşi înţelege că Lică reprezintă un pericol, Ghiţă nu se poate
sustrage ispitei câştigului, mai ales că îşi dă seama de influenţa sa. Bun cunoscător al psihologiei umane, Lică se foloseşte de
patima lui Ghiţă pentru bani spre a-l atrage drept părtaş la faptele sale necurate.

Gesturile şi gândurile cârciumarului trădează tumultul său interior, contribuind la realizarea analizei psihologice. Naratorul
redă transformările personajului: Ghiţă devine "de tot ursuz, se aprindea pentru orişice lucru de nimic, nu mai zâmbea ca mai
înainte", iar cu Ana "îşi pierdea lesne cumpătul şi-i lăsa urme vinete pe braţe". Devine interiotizat, mohorât, violent, în relaţiile
cu cei din familia sa fiind brutal. Ajunge să regrete faptul că are familie şi ca nu-şi poate asuma total riscul îmbogăţirii alături
de Lică "întâia oară în viața lui ar fi voit să n-aibă nevastă și copii, pentru ca să poată zice: <>". Personajul îşi realizează
autocaracterizarea "Ei! Ce să-mi fac!? Aşa m-a lăsat Dumnezeu! Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voinţa mea? ".
Sub pretextul că o voinţă superioară îi ghidează gândurile şi acţiunile, Ghiţă devine subordonat în totalitate Sămădăului.

Ghiţă este caracterizat în mod direct de Lică. Acesta îşi dă seama că Ghiţă e om de nădejde şi chiar îi spune acest lucru "Tu
eşti om, Ghiţă, om cu multă ură în sufletul tău, şi eşti om cu minte". Totuşi, Sămădăului nu-i convine ideea unui om pe care să
nu-l ţină de frică şi de aceea treptat distruge imaginea de om onest pe care Ghiţă o avea în faţa oamenilor. Astfel, cârciumarul
se trezeşte implicat fără să-şi dea seama în jefuirea arendaşului şi în uciderea unei femei şi a unui copil. Este eliberat "pe
chezăşie" şi jură strâmb la proces, devenind complicele lui Lică. Acesta are şi momente de sinceritate, în care îşi cere iertare
soţiei şi copiilor. Axa vieţii morale a personajului este distrusă treptat, ajungând să se simtă înstrăinat de toţi şi de toate.
Arestul şi judecata îi provoacă mustrări de conştiinţă. De ruşinea lumii şi de dragul celor apropiaţi, consideră ca ar fi mai bine
să plece de la moară, motiv pentru care începe să colaboreze cu Pintea. În ciuda aparentei redresări, Ghiţă nu este sincer în
totalitate cu Pintea, în speranţa unei îmbogăţiri ulterioare, nemenţionându-i acestuia că îşi opreşte jumătate din sumele aduse
de Lică.

Declinul lui Ghiţă atinge apogeul în momentul în care, orbit de furie şi dispus să facă orice pentru a se răzbuna pe Lică, îşi
aruncă soţia în braţele Sămădăului. Speră până în ultimul moment că Ana va rezista influenţei lui Lică, dar, dezgustată de
laşitatea soţului său, i se dăruieşte, deoarece, în ciuda nelegiurilor comise, Lică e "om", pe când Ghiţă "nu e decât o muiere
îmbrăcată în haine bărbăteşti".

Dându-şi seama de infidelitatea soţiei, Ghiţă o ucide pe Ana. Din ordinul lui Lică, Ghiţă este omorât de Răuţ, sluga sa, iar
cârciuma este incendiată într-un final apoteotic al degradării personajului.

În relaţiile cu celelalte personaje, Ghiţă demonstrează diferite atitudini. Faţă de Lică, este fidel şi obedient iniţial, însă
ulterior doreşte să se răzbune pe el, evidenţiindu-se astfel aspecte contrastante ale raportului faţă de sămădău. Faţă de copii şi
soţie manifestă sentimente de dragoste, ce sunt însă transformate în indiferenţă sub impactul banilor, în vreme ce cu Pintea
nu este complet onest, iar soacrei îi poartă un respect imens.

Evoluţia personajului surprinde declinul său de la statutul de personaj pozitiv la ce de personaj negativ, degradare
datorată impactului antagonistului, fire demonică, asupra sa.

Destinul tragic al lui Ghiţă sugerează caracterul didactic, moralizator al nuvelei, o utopie în cadrul căreia dreptatea
primează, în care toate personajele sunt sancţionate pentru faptele lor. Lăcomia lui Ghiţă, factor ce a declanşat
dezumanizarea, este criticată în mod indirect prin spusele bătrânei din incipit şi final, ce pun accent pe valorile ancestrale ale
lumii arhaice, şi anume onoarea şi umilinţa.

În concluzie, Slavici reuşeşte să contureze în cadrul nuvelei un personaj monumental în literatura română, arta
construcţiei fiind apreciată în opera "Arca lui Noe" de Nicolae Manolescu drept "o reprezentare complexă, tridimensională, a
personajului, observat atent din mai multe unghiuri".