„Moara cu noroc”

Particularitățile de construcție a unui personaj

Ioan Slavici este unul dintre cei patru mari clasici ai literaturii române, afirmându-se ca
deschizător de drumuri prin crearea romanului realist obiectiv „Mara” și prin integrarea
elementelor de analiză psihologică în scrierile sale.

Textul literar „Moara cu noroc” este publicat în 1881, în volumul intitulat „Novele din
popor”. Este o nuvela psihologică, specie a genului epic, în proză, cu un singur fir narativ, care
prezintă un conflict puternic, redat în manieră obiectivă, între personaje bine conturate,
individualizate prin detalii semnificative; conflictul se dezvoltă pe două coordonae, una
exterioară, care urmărește firul propriu-zis al evenimentelor, și una interioară, prin definirea
implicațiilor pe care le au faptele în planul conștiinței personajului.

Nuvela „Moara cu noroc” este o proză de factură realistă, curent literar ce se manifestă
spre sfârșitul primei jumătăți a secolului al 19-lea ca o reacție împotriva romantismului, prin
obiectivitatea perspectivei narative, fapt sugerat de perspectiva narativă omniscientă. Acțiunea
e prezentată la persoana a 3-a, în mod cronologic, pentru a pune în evidență evoluția
psihologică a protagonistului și cum acesta se deteriorează până în puncul culminant.

Titlul nuvelei este un topos literar care desemnează un han aflat la răscruce de drumuri,
în pustietate. Locația, o fostă moară, simbol al perisabilului, este, în esență, aducătoare de
ghinion, deși aparent este un spațiu privilegiat al „norocului” înavuțirii.

„Moara cu noroc” de Ioan Slavici are ca temă consecințele nefaste și dezumanizante ale
dorinței de îmbogățire. Tema poate fi privită din mai multe perspective. Din perspectivă
socială, nuvela prezintă încercarea lui Ghiță de a-și schimba statutul social (din cizmar vrea să
devină cârdumar) și de a asigura familiei sale un trai îndestulat. Din perspectivă moralizatoare,
nuvela prezintă consecințele nefaste ale dorinței de a avea bani. Din perspectivă psihologică,
nuvela prezintă conflictul interior trăit de Ghiță, care, dornic de prosperitate economică, își
pierde treptat încrederea în sine și în familie.

Ghiță este cel mai complex personaj din nuvelistica lui Slavici, un personaj „rotund",
al cărui destin ilustrează consecințele nefaste ale dorinței de îmbogățire. Statutul inițial al
personajului este reliefat în dialogul din incipitul nuvelei, dintre soacră și Ghiță, în care se
confruntă două concepții despre viață/ fericire: bătrâna este adepta valorilor tradiționale, în
timp ce Ghiță, capul familiei, dorește bunăstarea materială. Ghiță, cizmar sărac, dar om harnic,
blând și cumsecade, soț iubitor, ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc, pentru a câștiga
rapid bani, ca să-și deschidă un atelier. Atâta timp cât este un om de acțiune, cu inițiativă,
lucrurile merg bine. Cârciuma aduce profit, familia trăiește în armonie.

Ghiță este caracterizat în mod direct de către narator, iar autocaracterizarea și opiniile
celorlalte personaje subliniază atât trăsătura dominantă a personajului – dorința de câștig – cât
și alte trăsături. În mod indirect, portretul moral al personajului se evidențiază tot mai bine pe
parcursul nuvelei, totodată faptele și vorbele acestuia evidențiind din nou trăsătura lui
principală. Portretul lui fizic nu este evidențiat, accentul căzând pe cel moral, fiind o nuvelă
psihologică.

O trăsătură fundamentală de caracter a lui Ghiță este dezumanizarea, prezentată pe tot

parcursul operei. Atitudinea dominatoare a lui Lică va declanșa în conștiința personajului
central conflictul dintre impulsul de a rămâne independent și observația realistă că,
împotrivindu-se stăpânului locului, nu va putea rezista prea mult ca hangiu. Ghiță își începe
drumul la han dorind doar să iasă din situația financiară precare în care se afla. Acest lucru era
posibil, în ochii lui, prin luarea în arendă a hanului. Într-o discuție cu soacra sa, Ghiță îi aduce
ca argument pentru plecarea lor dorința de a schimba condiția sa umilă de cizmar: „să rămânem
aici, să cârpesc și mai departe cizmele oamenior, care umblă toată săptămâna în opinci ori
desculți”. Astfel, personajul își făurește un țel în viață, anume acela de a strânge bani pentru a-
și deschide o afacere profitabilă; după calculele sale, trei ani i-ar fi fost suficienți ca să treacă
de la munca brută la coordonarea muncii altora.

Un alt episod ce surpinde dezumanizarea lui Ghiță are loc spre finalul nuvelei, unde el
cedează presiunii și o trimite pe Ana să danseze cu rivalul său, Lică. Protagonistul se arată din
ce în ce mai amabil cu noul său prieten și, în semn de prietenie, o îndeamnă pe Ana să joace cu
Sămădăul, aruncând-o în brațele acestuia: „Dar năzuroasă mi s-a făcut nevasta! Joacă, muiere”.
Fin oservator al psihologiei umane, naratorul notează reacțiile celor doi soți: Ana este captivată
de joc, simțind plăcerea apropierii de Lică, pe când în sufletul lui Ghiță se înfiripă sentimentul
geloziei, care se va dezvolta pe parcurs, ducând la dezumanizarea totală din final.

Prin caracterizarea în mod direct. Trăsăturile personajului sunt în primul rând,

evidențiate de narator, prin intermediul căruia se pun în lumină cele două ipostaze ale
personajului: cea a tânărului muncitor și iubitor al familiei sale („un om harnic și sârguitor, era
mereu așezat și pus pe gânduri, se bucura când o vedea pe dânsa veselă”) și cea a omului
dominat de bani și de avere („acum el se făcuse de tot ursuz, se aprindea pentru orice lucru de
nimic, nu mai zâmbea ca inainte, ci râdea cu hohot încât îți venea să te sperii de el”). De
asemenea, cele două ipostaze ale personajului sunt evidențiate și prin afirmațiile personajelor
din jur, în special prin opiniile Anei care, ca soție, observa cel mai bine schimbările prin care
trece soțul ei. La început „Ghiță este un om drept și blând la fir”, însă pe parcursul operei își
schimbă atitudinea față de acesta: „Ești un om netrebnic și grozav; trebuie să te fi tialosit tu în
tine, pentru că să îmi spui ceea ce nu crezi nici tu însuți, zise ea și se îndepărtă fără zgomot. Tu
esti acela care pleacă înaintea lui ca o slugă, iară nu eu Ghiță!”).

Propriile afirmații ale lui Ghiță într-un monolog interior evidențiază în acelasi timp
slăbiciunile lui, dar și un mijloc de autoapărare prin victimizare: „Ei! Ce să-mi fac?... Așa m-a
lăsat Dumnezeu!... Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voința mea? Nici cocoșatul
nu e însăși vinovat că are cocoașă în spinare.”.

Caracterizarea în mod indirect este realizată prin faptele personajului, aspirația obsesivă
la avere și bani, ce se va transforma în patimă, conflictul interior și exterior cu celelalte
personaje și relația cu ele.

Conflictul principal al operei este cel interior, al lui Ghiță, față de condiția sa precară
pe care dorește să o depășească. Alături de acesta sunt prezente și conflictul major exterior,
dintre Lică și protagonist, și cel dintre Ana și soțul ei. Lică și Ghiță sunt prezentați în opoziție
în ipostazele stăpânului și supusului învins de autoritatea acestuia, neavând posibilitatea de a
se impune, fiind amenințat de Sămădău: „Ori îmi vei face pe plac, ori îmi fac rând de alt om la
moara cu noroc.”. Relația dintre Lică și Ghiță este reprezentată de un permanent conflic
conștient sau inconștient , Ghiță dorint inițial să i se impună Sămădăului, dar cedează în postura
de supus în fața stăpânului pământurilor din zona Morii cu noroc. Lică îl implică așadar pe
Ghiță în afacerile lui necurate, personajul principal ne mai având posibilitatea să renunțe , fapt
ce duce la decăderea lui morală.

„Moara cu noroc” de Ioan Slavici este o nuvelă realistă, psihologică, pentru că

urmărește efectele dorinței de îmbogățire, frământările personajelor în planul conștiinței,
conflictul interior. Observarea este minuțioasă și servește realizării unor psihologii complexe.
Analiza psihologică detaliază și susține o teză morală: goana după înavuțire cu orice preț
distruge echilibrul interior și liniștea familiei.