Particularități de caracterizare -Ghiță-

Una dintre nuvelele reprezentative ale lui Ioan Slavici este și ,,Moara cu noroc’’, alcătuită din
17 capitole și inclusă în volumul de debut din anul 1881, intitulat ,,Novele din popor’’.
Titlul este o metaforă configurativă și sugerează perspectiva unei afaceri prospere.Titlul cel mai
potrivit ar fi “Hanul cu nenoroc”. Autorul înlocuiește cuvântul han cu moară pentru a sugera că
destinul personajelor va fi măcinat în chip nemilos. Hanul este un motiv des întâlnit în creația lui
Slavici, este un loc de popas, al întâmplărilor senzaționale, un adevărat centrum mundi. În acest loc se
strâng ca într-un ghem toate firele narative, hanul fiind un adevărat ecran pe care se proiectează
toate conflictele dintre personaje.
Tema susține caracterul realist (oglindirea vieții sociale), dar și pe cel psihologic al nuvelei:
efectele nefaste și dezumanizante ale dorinței de înavuțire, în contextul societății ardelenești de la
sfârșitul secolului al XIX lea.
Conflictul nuvelei este complex, de natură socială ( confruntarea a două lumi cu mentalități
diferite), psihologică și morală (lupta dintre bine și râu).
Conflictul exterior este reprezentat de încercarea lui Ghiță de a-și schimba statutul social, dar
pentru asta se confruntă cu personajul antagonist Lică Sămădăul. Scriitorul consideră că goana după
avere zdruncină tihna sufletească și duce la pierzanie, de unde perspectiva moralizatoare:consecințele
dramatice ale setei de înavuțire. Din perspectivă psihologică, nuvela prezintă conflictul interior trăit
de Ghiță care este sfâșiat de dorințe puternice, dar contradictorii: să rămână om cinstit, pe de o parte,
și să se îmbogățească alături de Lică, pe de altă parte.
Se observă tendința de obiectivare a perspectivei narative, impersonalitatea naratorului,
narațiunea la persoana a III a, atitudinea detașată în descriere. Pe lângă perspectiva obiectivă a
naratorului omniscient, intervine tehnica punctului de vedere în intervențiile simetrice ale bătrânei,
personaj episodic, dar care exprimă cu autoritatea vârstei mesajul moralizator al nuvelei.
Acțiunea se desfășoară pe parcursul unui an, între două repere temporale cu valoare reigioasă:
de la Sfântul Gheorghe până la Paște.
Alcătuită din 17 capitole, nuvela are un subiect concentrat, cu deschideri bogate, o structură
narativă complicată și un ritm epic neomogen, cu modificări ale timpului povestirii.
Această nuvelă realist-psihologică impresionează atât prin conținutul ei, cât și prin
personajele care participă la acțiune și care sunt purtătoarele mesajului autorului. Fiind vorba de o
nuvelă realist-psihologică, personajele reprezintă tipuri umane, purtătoare a unei trăsături
dominante, fără a exclude complexitatea lor. Un astfel de personaj este și Ghiță, personajul principal,
căruia scriitorul îi construiește un portret complex, ale cărui însușiri sunt puse în evidență printr-o
serie de elemente ale textului: prin temă, prin acțiune, prin construirea conflictului și evidențierea
relațiilor protagonistului cu celelalte personaje ale nuvelei sau printr-o diversitate de procedee de
caracterizare.
Personajul principal Ghiță este ilustrativ prin drama sa inviduală pentru o idee generală a
autorului care asociază dorința exagerată de înavuțire cu depășirea limitelor morale și, în final, cu
eșecul. Ghiță este personaj rotund, care se transformă radical pe parcursul evenimentelor care au loc.
Social, el este un cizmar modest, dar cu spirit de inițiativă. Ca mic întreprinzător într-o societate
capitalistă în formare, el are dorința de a-și îmbunătăți statutul în comunitate, iar planul său inițial nu-
i depășește realist posibilitățile. Ca un adevărat cârciumar, își face un bun renume și prin el locul
devine binecuvântat. La început, el are tăria morală de a-și asuma destinul celorlalți, și se dovedește
un om harnic, iubitor și cinstit. În relațiile cu Ana și cu copiii este atent, tandru și protectiv. Devenit
cârciumar și pus în situația de a-și asigura prosperitatea materială doar prin întovărășirea cu Lică, un
personaj asupra cărora planează cele mai negre suspiciuni, Ghiță își pierde treptat respectul de sine și
ajunge să accepte tâlhăria și crima. El suferă o degradare treptată, încălcându-și principiile și
autoiluzionându-se cu privire la responsabilitatea faptelor sale. Psihologic, Ghiță este un om învins de
propria slăbiciune. El reprezintă conștiința sub influența coruptoare a banului care nu sesizează
gravitatea compromisului, deoarece percepția sa e alterată de înclinația către lăcomie. Zbuciumul
interior al personajului dă realism tezei morale exprimate.
Una din trăsăturile principale ale personajului este lăcomia.
O scenă din care reiese această trăsătură este acela al înfruntării dintre Ghiță și Lică ce are
loc în capitolul V. Deși Lică și-a făcut o dată apariția la Moara cu noroc, nu a avut loc încă o discuție
efectivă între ei. Ghiță și-a cumpărat câini, pistoale și l-a angajat pe Marci, un ungur înalt ca un brad. A
observat că în zadar se înțelegea cu arendașul și în zadar se punea bine cu stăpânirea, dacă nu era și
om al lui Lică, pentru că acesta stăpânea în fapt drumurile. ,,Iar Ghiță voia cu tot dinadinsul să rămână

1
la Moara cu noroc, pentru că-i mergea bine”. Când, în sfârșit, Lică își face apariția la Moară însoțit de
oamenii lui, Ghiță domină scena prin forță fizică, hotărâre și orgoliul de a nu se lăsa batjocorit. Deși
acceptă să i se ia banii din casă, își impune la rândul său condițiile. Naratorul notează:„Câtva timp ei
steteră tăcuți, față în față, hotărâți amândoi și simțind fiecare că și-a găsit omul.” Totuși, din această
scenă cheie a nuvelei, lupta necruțătoare în care se angajează Ghiță cu ceilalți și cu sine însuși este
pierdută, prin acceptarea tovărășiei cu Lică, primul gest dintr-o serie de compromisuri. Tonul
amenințător al lui Lică după plecarea lui Ghiță anticipează turnura evenimentelor.
O altă scenă semnificativă este întâmplarea ce are loc în preajma sărbătorilor de Sfântul
Dumitru, când Ghiță urma să plătească proprietarului a doua rată a arenzii, iar Sămădăul rămâne o
noapte la cârciumă, dar pe parcursul acestei nopți îl jefuiește pe arendaș. În ziua următoare,
săvârșește un șir de crime, vinde aurul și argintăria furate de la el, însă a păstrat un lănțișor de aur, cu
care putea demonstra culpabilitatea lui Ghiță. Acesta din urmă devine suspect de complicitate cu
Sămădăul la jaf și la crimă. La proces acesta jură strâmb și din cauza lui intră la pușcărie doi oameni
nevinovați: Buză Ruptă și Săilă, întrucât Ghiță scapă din lipsă de probe.
Modalitățile de caracterizare sunt esențiale pentru protagonist. El este caracterizat direct de
către celelalte personaje ale nuvelei. Astfel, Lică îi spune:,,Tu ești om, Ghiță, om cu multă ură în
sufletul tău, și ești om cu minte; dacă te-aș avea tovarăș pe tine, aș râde și de dracu și de mumă-sa’’,
iar alteori, rareori recunoaște cu sadism:,,Tu ești om cinstit, Ghiță, și am făcut din tine vinovat’’. La
rândul ei, Ana constată schimbarea lui Ghiță pe care-l înconjoară cu dragostea ei: ,,Țin la tine, Ghiță,
cu toată inima și, cu cât te vei face mai aspru, cu atât mai dinadins am să țin’’, însă când îi constată
slăbiciunea pentru bani și vede că este dominat de Lică, îl consideră ,,muiere îmbrăcată în haine
bărbătești’’. Soacra lui Ghiță observă și ea slăbiciunea lui pentru bani:,,Are și el ca tot omul o
slăbiciune: îi râde inima când își vede sporul’’, iar Pintea remarcă tăria acestuia: ,,Tare om ești tu,
Ghiță,(...) Și eu îl urăsc pe Lică, dar n-aș fi îndrăznit să-mi arunc o nevastă ca a ta drept momeală în
cursa cu care vreau să-l prind.’’ Portretul fizic lipsește, însă naratorul îi schițează două detalii: ,,înalt și
spătos’’tot de către narator: „de tot ursuz, se aprindea pentru orișice lucru de nimic, nu mai zâmbea
ca mai înainte, ci râdea cu hohot, încât îți venea să te sperii de el”, iar când se mai juca cu Ana „își
pierdea lesne cumpătul și-i lăsa urme vinete pe brațe.” Autocaracterizarea ilustrează dorința lui Ghiță
de a se autodisculpa. Acest fapt evocă un fond de umanitate încă nealterat: ,,Iartă-mă, Ana! îi zise el.
Iartă-mă cel puțin tu, căci eu n-am să mă iert cât voi trăi pe fața pământului…’’Într-un alt moment,
sărutându-l pe unul dintre copii, mărturisește: ,,Sărmanilor mei copii, voi nu mai aveți un tată om
cinstit. Tatăl vostru e un ticălos.’’ Monologul interior-autocaracterizarea evidențiază efortul
personajului de a justifica pentru sine complicitatea cu Lică: ,,Așa m-a lăsat Dumnezeu. Ce să-mi fac,
dacă e ceva în mine mai tare decât voința mea?’’
Slăbiciunea pentru bani este punctată și de narator ce surprinde reacția lui Ghiță la zărirea lor, acesta
fiind foarte insistent asupra evidențierii plăcerii de a avea cât mai mulți.
Caracterizarea în mod indirect este realizată prin faptele personajului, aspirația obsesivă
pentru avere și bani, ce se va transforma în patimă, conflictul interior și exterior cu celelalte personaje
și relația cu ele.
Lică și Ghiță sunt prezentați în opoziție: ipostazele stăpânului și supusului învins de
autoritatea celui dintâi, neavând posibilitatea de a se impune, fiind amenințat de Sămădău, stăpân al
locurilor din zona Morii cu noroc (,,Ori îmi vei face pe plac, ori îmi fac rând de alt om la moara cu
noroc”).
Acțiunile, gesturile și atitudinea lui Ghiță scot la iveală incertitudinea și nesiguranța care-l
domină, teama și suspiciunea instalate definitiv în sufletul lui. Deși Ghiță încearcă să își asigure câteva
măsuri de protecție în momentul în care devine oficial aliatul lui Lică, probabil, doar din dorința
subconștientă de siguranță, de frică și forțat de Sămădău nu dispare.
Ghiță devine conștient în legătura cu faptul că Sămădăul îi controlează existența, suferind o
dramă psihologică, unde se dezvoltă conflictul interior al personajului între omul bun care era și omul
care a devenit schimbat din dorința de impunere și din dragostea pentru bani. Faptele lui Lică reflectă
slăbiciunile lui Ghiță, și acesta, deși era cu sufletul încărcat refuză să îl trădeze pe Lică din cauza
amenințărilor lui, astfel nu-l denunță și lăsându-i pe oamenii lui să fie arestați pentru afacerile lui Lică.
Totodată, personajul principal refuză să dea amănunte despre afacerile lui Lică și se îndepărtează de
familia sa în favoarea lui Lică și a afacerilor lui. Ghiță își face reproșuri și are remușcări sincere și
dureroase, manifestate prin autocaracterizări. Acesta își cere iertare în fața Anei, probabil, pentru
nevoie disperată de sprijin, însă în interiorul sau totul se destramă (..Iartă-mă Ano, iarta-mă cel puțin
tu, căci eu n-am să mă iert cât oi trăi pe fața pământului”). Drama emoțională prin care trece Ghiță

2
este alimentată în același timp și de frica de Sămădău, Ghiță fiind conștient de ce ar putea păți în cazul
în care nu i s-ar supune acestuia, dar care este distrusă de obsesia pentru bani care, la rândul ei, este
umbrită ușor de omul cinstit și bun care era el de fapt. O folosește pe Ana drept momeală pentru a-l
demasca pe Lică, nu numai pentru că îl mustră conștiința pentru ceea ce devenise el, dar și pentru
gelozia ajunse la paroxism. Finalul nuvelei accentuează setea de răzbunare a lui Ghiță izvorâtă din
demnitatea lui călcată în picioare, singurul lui gând fiind acela de a-l prinde pe Lică pentru care ajunge
să-și nesocotească nevasta. Patima pentru bani îl dezumanizează și Ghiță decade pradă propriului său
destin căruia nu i se poate opune, prăbușindu-se încet, dar sigur, de la omul cinstit și harnic la statutul
de complice în afaceri necurate și crima până a deveni chiar el ucigaș, omorându-și propria soție,
ajungând în felul acesta pe deplin copia lui Lică, crima fiind considerată ultima treaptă a dezumanizării
lui Ghiță.
Ghiță ajunge ucigașul distrus psihic și emoțional și încă, fiind însetat de bani este omorât de
Răuț pentru faptele sale, în timp ce Lică se sinucide, iar focul ce cuprinde hanul purifică locul de
nelegiuri, minciuni și alte crime, nelăsând vreo urmă a celor întâmplate.
Relațiile lui Ghiță cu personajele din operă variază în funcție de ipostaza morală în care se
află acesta și evidențiază trăsăturile caracteriale ale acestuia. În prima parte a nuvelei, Ghiță se
dovedește a fi un soț credincios, înțelegător și grijuliu, în timp ce în cea de-a doua parte devine un om
ursuz, închis în sine, apăsat sufletește din pricina conștiinței încărcate și, în cele din urmă, ucigaș.
Relația cu soția sa se destramă și se răcește pe parcursul acțiunii, el devenind violent, în timp ce ea
devine dezamăgită de propriul soț. Ea începe să îl aprecieze pe Lică tot mai mult pentru că îi acordă
mai multă atenție decât soțul ei, fiind mai sigur pe sine, inspirându-i protecție și sigurantă, iar, în final,
ea i se dăruiește Sămădăului.
Slavici reușește să impresioneze prin complexitatea personajului și să reliefeze ideea că omul
trebuie să lupte pentru un trai decent și să fie mulțumit cu ceea ce Dumnezeu i-a dăruit fără să aspire
la imposibil. După cum se poate observa în construirea personajului principal, autorul apelează la
procedee clasice (acțiune, conflicte, relații dintre personaje etc.), dar și la cele specifice nuvelei
psihologice (introspecția analiza, autoanaliza, monologul interior etc. ) Acestea sunt atât modalități
directe, cât și indirecte de evidențiere a însușirilor eroului, Slavici reușind o îmbinare armonioasă a
acestora prin care conturează un personaj complex și tragic în același timp. Drama eroului provine din
lipsa de comunicare, care duce, inevitabil, la instrăinarea de sine și la înstrăinarea de familie. El nu
găsește calea de ieșire din această dramă existențială, ceea ce îl va duce la moarte.