Moara cu noroc

de Ioan Slavici

„Moara cu noroc” este o nuvelă psihologică, de factură realistă întrucât pune

accentul pe cunoașterea sufletului omenesc, dimensiunea psihologică evidențiindu-se
prin caracterul moralizator, conflictul interior, tematică, relația dintre personaje sau
modalitățile de caracterizare ale acestora. Nuvela oglindește viziunea lui Ioan
Slavici asupra lumii satului românesc și se remarcă nu doar prin autenticitatea
universului prezentat, ci și prin complexitatea personajelor, rupte din realitatea
cotidiană. Astfel, Slavici pune în lumină pe lângă latura socială, și aspecte psihologice și
morale, toate acestea contribuind la crearea unei imagini complete și credibile a lumii
conturate.

Structural, creația literară este alcătuită simetric, din XVII capitole integrate între
replicile bătrânei soacre, iar din punct de vedere compozițional, poate fi organizată pe
momentele subiectului. Reliefând încă din incipitul nuvelei că lăcomia pentru bani și
îmbogățirea nu sunt cele mai importante valori: „Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa,
căci, dacă-i vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit”, nuvela dezvoltă
această temă, sugerând faptul că banul duce la degradarea ființei umane,
iar dorința de îmbogățire alterează echilibrul interior al omului. În acest sens, relevantă
este și semnificația titlului, moara fiind un loc diabolic, blestemat, care va „măcina”
destinul personajelor, iar norocul având, de fapt, o conotație malefică, ascunde
tragismul. În ceea ce privește perspectiva narativă, personajele sunt prezentate de către
naratorul omniscient și obiectiv, cu ajutorul narațiunii la persoana a III-a. Perspectiva
narativă are un rol important în înțelegerea psihologiei personajelor, facilitând totodată
crearea unei relații de complicitate între narator și cititor. Astfel, cu ajutorul unui
narator omniscient și omniprezent, cititorul are acces la trăirile intime și la frământările
sufletești ale personajelor. 

Având la bază ideea lui J. J. Rousseau: „Omul este bun de la natură, societatea îl
strică”, naratorul evidențiază că statutul lui Ghiță, personajul care evidențiază
întreaga problematică a nuvelei, se schimbă odată cu apariția lui Lică Sămădăul.
Așadar, momentul crucial al nuvelei, cel care declanșează conflictul principal, este chiar
întâlnirea celor două personaje, Ghiță și Lică. Deși la început conflictul părea departe,
Ghiță și familia sa fiind fericiți la moară, apariția în peisaj a Sămădăului cel
„primejdios” schimbă lucrurile iremediabil. Prin urmare, drama psihologică declanșată
îl va măcina pe Ghiță. Caracterul lui Ghiță este transformat pe măsură ce acesta intră
tot mai mult în contact cu Sămădăul. Ghiță a devenit „de tot ursuz”, chiar violent și
impulsiv: „se aprindea pentru orișice lucru de nimic”, brutalitatea lui fiind evidentă
chiar și în raport cu Ana, soția sa, întrucât „își pierdea repede cumpătul și-i lăsa urme
vinete pe braț.”. Astfel, aprecierea Anei conform căreia Ghiță, „nu e decât muiere
îmbrăcată în haine bărbătești” este justificată, protagonistul fiind vulnerabil și ușor
influențabil de către Lică. Prin urmare, putem spune că tema nuvelei se referă la
efectele negative pe care setea de îmbogățire le are asupra individului,
traseul personajului principal ilustrând tocmai dorința de a urca în ierarhia socială,
indiferent de mijloace.

1
Viziunea despre lume a scriitorului este vizibilă în modul de construcție a
personajului său, întrucât Slavici, fidel crezului său realist, consideră că personajele
autentice se află în continuă transformare, ele având atât calități, cât și defecte,
asemenea oamenilor din realitatea zilnică. De aceea, la început, Ghiță era un bărbat
muncitor, onest și iubitor în relația cu familia sa. Inițial, dorința de îmbogățire este
firească, ea nedepășind limitele normalului. Apariția Sămădăului
determină dezumanizarea gradată a protagonistului, acesta devenind slab, laș,
lipsit de demnitate. Treptat, Ghiță parcurge un drum al dezumanizării iremediabile,
naratorul subliniind involuția personajului aflat sub semnul unor influențe malefice
care îl domină. Episodul semnificativ în acest sens este acela în care Ghiță se retrage
să numere banii singur. De obicei, acest lucru îl făcea împreună cu întreaga
familie. Scena prezintă un Ghiță egoist, înstrăinat, chiar paranoic, în vreme ce număra
banii cu mare grijă pentru a nu fi prins de Ana sau de bătrână. Nuvela evidențiază
faptul că liniștea interioară a unei familii poate fi afectată odată ce
elementul perturbator este acceptat. Chiar și cele mai oneste personaje, fiind
cuprinse de slăbiciune, nu se pot sustrage influenței malefice și nu pot rezista tentației
de a-și îmbunătăți considerabil situația materială. De aceea Ghiță este atras de afacerile
necurate ale lui Lică și ajunge să fie implicat într-un jaf și o crimă, dând apoi socoteală
autorităților. De asemenea, fiind lipsit de tărie morală, Ghiță acceptă să își arunce soția
în brațele lui Lică, înstrăinându-se definitiv de aceasta: „Joacă muiere, parcă are să-ți ia
ceva din frumusețe.”.

În aceste condiții, se evidențiază conflictul interior, care se dă între iubirea pentru

familie, dorința de a fi un om onest și setea de îmbogățire alături de Lică. Ghiță alege
cea de-a doua variantă, dar are momente în care realizează consecințele actelor sale, iar
reprezentativă în acest sens este scena în care este surprins confesându-se
copiilor: „Tatăl vostru e un ticălos.”. Zbuciumul sufletesc este analizat cu atenție de
narator, evidențiindu-se complexitatea psihologică a personajului: „Ei! Ce să-mi fac?...
Așa m-a lăsat Dumnezeu!... Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voința
mea?”. Ghiță dă vina pe firea sa prea slabă, fiind conștient de imposibilitatea de a
rezista tentației banilor.

Caracterul moralizator al nuvelei realiste nu poate fi ignorat, autorul pedepsind

personajele care au contribuit la producerea dezechilibrului moral. Împinsă în brațele
Sămădăului chiar de către soțul ei, Ana cedează, fiind apoi ucisă de Ghiță. La rândul lui,
Ghiță este ucis din ordinul lui Lică, iar acesta din urmă se sinucide. Slavici nu are
înțelegere pentru cei care încalcă legile morale și pedepsește personajele după faptele
lor. De aceea, în final, hanul este cuprins de flăcări purificatoare, semn al triumfului
dreptății. Personajele care supraviețuiesc sunt bătrâna și copiii, singurele personaje
oneste. Nuvela se încheie simetric, bătrâna considerând că toată nenorocirea e
mâna destinului: „Simțeam eu că nu are să iasă bine, dar ala le-a fost dat!...”.

Concluzionând, putem spune că nuvela lui Slavici impresionează nu doar

prin complexitate, ci și prin autenticitate, realismul scriitorului influențând într-
o mare măsură construcția personajelor. Caracterul excepțional al nuvelei este conferit

2
de tensiunea epică, ce reiese din viziunea scriitorului, concentrată într-o ipoteză
morală: setea de îmbogățire poate duce la dezechilibru. 

Rezumat

„Moara cu noroc”, nuvela scrisă de Ioan Slavici, evidențiază influențele realiste și

psihologice prin felul în care sunt construite personajele, prin relația dintre acestea,
dar și prin caracterul moralizator pe care îl dezvoltă ipoteza lansată: setea de îmbogățire
poate duce la dezechilibru. Organizată în capitole, nuvela prezintă destinul unei
familii, care se conturează în mod tragic pe măsură ce factorii perturbatori sunt
acceptați.

Având o construcție circulară, nuvela este pecetluită de vorbele soacrei lui Ghiță,
din incipit: „Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci
liniștea colibei tale te face fericit”. Acesta este prologul nuvelei și sintetizează părerea
bătrânei despre decizia cizmarului, Ghiță, de a lua în arendă hanul „Moara cu noroc”,
urmând ca întreaga familie să își desfășoare existența acolo. 

Deși la început afacerile erau înfloritoare și relația dintre Ghiță și Ana, soția sa,
era una armonioasă: „Ana era tânără și frumoasă”, „sprintenă și mlădioasă”, naratorul
evidențiază faptul că schimbarea statutului inițial de cizmar sărac determină schimbări
și în viața personajelor. Intențiile lui Ghiță se schimbă odată cu apariția lui
Lică Sămădăul, personaj diabolic, care îl atrage într-un joc periculos al îmbogățirii
rapide. Simbol al răului, de frica lui Lică „tremura toată lunca”, acesta fiind considerat
un „om aspru și neîndurat”. Din dorința de a ști tot ce se întâmplă, Lică vrea să facă din
Ghiță un aliat al său, un informator. Deși Ghiță intenționează să refuze această
propunere, odată ce se implică în afacerile Sămădăului, nu mai există cale de retragere. 

Prima măsură pe care Ghiță o ia este aceea de a-și cumpăra două pistoale și de a-și lua o
slugă, „un ungur înalt ca un brad”. Transformarea protagonistului sub influența
Sămădăului este surprinsă de narator, acesta din urmă consemnând faptul că Ghiță a
devenit „de tot ursuz”, chiar violent și impulsiv: „se aprindea pentru orișice lucru de
nimic”, brutalitatea lui fiind evidentă chiar și în raport cu Ana, soția sa, întrucât „își
pierdea repede cumpătul și-i lăsa urme vinete pe braț.”. Astfel, aprecierea Anei conform
căreia Ghiță „nu e decât muiere îmbrăcată în haine bărbătești” este justificată,
protagonistul fiind vulnerabil și ușor de influențat de către Lică. 

Fiind atras de afacerile necurate ale lui Lică, Ghiță ajunge să fie implicat într-un
jaf și o crimă, dând apoi socoteală autorităților. Acesta depune mărturie mincinoasă
pentru a-l acoperi pe Lică, fiind cuprins de remușcări, după proces: „Iartă-mă, Ano! […]
Iartă-mă cel puțin tu, căci eu n-am să mă iert cât voi trăi pe fața pământului”. De
asemenea, fiind lipsit de tărie morală, Ghiță acceptă să își arunce soția în brațele lui
Lică, înstrăinându-se definitiv de aceasta: ,,Joacă muiere, parcă are să-ți ia ceva din
frumusețe.”. Astfel, Ghiță devine tot mai supus ordinelor Sămădăului și se îndepărtează
de familia sa.

3
Ajuns la disperare, Ghiță își compătimește copiii: „Sărmanii mei copii, […] voi nu mai
aveți, cum avuseseră părinții voștri, un tată om cinstit.”. Are momente în care realizează
consecințele actelor sale, confesându-se copiilor: „Tatăl vostru e un ticălos.”. Zbuciumul
sufletesc este analizat cu atenție de narator, evidențiindu-se complexitatea psihologică a
personajului. Întrucât nu este cinstit până la capăt cu jandarmul Pintea în colaborarea
pentru demascarea lui Lică, din monologul interior observăm că se disculpabilizează:
„Ei! Ce să-mi fac?... Așa m-a lăsat Dumnezeu!... Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai
tare decât voința mea? Nici cocoșatul nu e însuși vinovat că are cocoașe în spinare.”.
Așadar, Ghiță dă vina pe firea sa prea slabă, fiind conștient de imposibilitatea de a
rezista tentației banilor. 

Urmând săptămâna Paștelui, copiii împreună cu soacra lui Ghiță pleacă la rudele din
Ineu, Ana și Ghiță rămânând marionete în mâinile lui Lică. Ghiță își împinge soția
în brațele Sămădăului, acesta din urmă insistând să i-o ofere pentru „a se vindeca”
de slăbiciunea sa pentru o singură femeie. Pleacă de acasă și se hotărăște să vină seara,
împreună cu Pintea, pentru a-l demasca pe Lică, însă Ana, cuprinsă de supărare și
dezamăgire în ceea ce privește comportamentul soțului, alege calea răzbunării și se
aruncă în brațele Sămădăului. Întrucât nu mai poate da ochii cu soțul ei, Ana îl roagă pe
Lică să o ia cu el, însă acesta o refuză.

Pentru a-l demasca pe Lică, Ghiță își sacrifică, de fapt, familia, Pintea fiind surprins de
gestul făcut de Ghiță: „Și eu îl urăsc pe Lică; dar n-aș fi putut să-mi arunc o nevastă ca a
ta drept momeală în cursa cu care vreau să-l prind”. Prin urmare, singura soluție pe
care o vede Ghiță este de a-și ucide soția. La rândul lui, Ghiță este ucis din
ordinul lui Lică, iar acesta din urmă se sinucide: „Pintea îl găsește cu capul sfărâmat
la tulpina stejarului”. Hanul este cuprins de flăcări purificatoare, semn al triumfului
dreptății, finalul nuvelei fiind marcat de cuvintele bătrânei: „Simțeam eu că nu are să
iasă bine; dar așa le-a fost dat”.

În concluzie, prin această nuvelă Slavici pune în lumină pe lângă latura socială, și
aspecte psihologice și morale, toate acestea contribuind la crearea unei imagini
complete și credibile a lumii conturate. Prin caracterul moralizator al nuvelei, autorul
dovedește că orice abatere de la principiile morale poate duce la un destin tragic.

Perspectiva narativa

Perspectiva narativă se referă la modalitatea de prezentare a subiectului unei

opere epice, a tuturor evenimentelor prin a căror înlănțuire se realizează acțiunea
acesteia. Narațiunea la persoana a III-a prezentă în „Moara cu noroc” se caracterizează
prin existența unui narator care nu este prezent în povestire ca actor. Punctul de
vedere auctorial constă în prezentarea universului operei din punctul de vedere al
naratorului. Naratorul este o instanță fictivă tipică a textului literar, care poate fi
considerat purtătorul de cuvânt al autorului abstract, dezvăluind poziția acestuia printr-
un comentariu explicit. Verbele și pronumele la persoana a III-a desemnează un
narator detașat, care privește totul din afară și expune ceea ce vede obiectiv, nefiind
4
implicat în acțiune (narator extradiegetic). Naratorul intră în relație directă cu
naratorul (o altă instanță fictivă care desemnează cititorul fictiv în lumea
romanesc ). Naratorul omniscient este un narator extradiegetic, „o voce neutră,
asemănătoare cu aceea impersonală, dar care își însușește până la identificare punctul
de vedere al câte unui personaj.” (Nicolae Manolescu, Arca lui Noe). Omnisciența îi
permite să supravegheze desfășurarea acțiunii și evoluția evenimentelor, să ofere detalii
despre personaje, deoarece are acces la toate compartimentele vieții sociale și afective
ale acestora. Naratorul omniscient are o perspectivă supraordonată asupra
evenimentelor, știe totul despre acțiune și despre personaje.

În „Moara cu noroc”, narațiunea realistă este obiectivă, realizată la persoana a III-

a de către un narator omniscient, omniprezent și neimplicat. Alături de
această perspectivă obiectivă, se observă folosirea unei tehnici narative noi și
anume tehnica punctului de vedere din intervențiile bătrânei. Nuvela este
construită astfel urmând principiul ciclic, ea începând și sfârșindu-se cu replicile
bătrânei, asigurându-se astfel unitatea textului. La început, cuvintele bătrânei au rolul
de a fixa teza morală a nuvelei, conform căreia omul trebuie să se mulțumească cu ce
are: „- Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea
colibei tale te face fericit.” Nerespectarea acestui principiu de viață aduce cu sine
sfârșitul tragic al personajelor, care va fi exprimat în final de bătrână prin replica:
„Simțeam eu că nu are să iasă bine: dar așa le-a fost dat.” Ea devine astfel un personaj
cu valoare simbolică, un așa-zis personaj-raisonneur sau un alter-ego al
autorului, îndeplinind rolul de purtător al mesajului. Prin intermediul acestui
personaj, autorul își exprimă ideile sănătoase despre viață, îndemnând la cumpătare și
protestând împotriva unei ordini sociale care pune într-un unghi nefavorabil trăsăturile
ființei umane. Vocea narativă reprezentată de bătrână exprimă așadar viziunea
despre lume a unui autor moralist și, deși apare sporadic pe parcursul acțiunii, ea
enunță de fiecare dată o învățătură de viață.

Acțiunea se desfășoară pe parcursul unui an, situat între două repere temporale cu
valoare religioasă: de la Sfântul Gheorghe până la sărbătorile de Paște. Acțiunea nuvelei
debutează cu mutarea familiei lui Ghiță la hanul „Moara cu noroc”, luat în arendă de
acesta, din dorința de a scăpa de sărăcie. Incipitul nuvelei fixează, prin intermediul
cuvintelor bătrânei, teza morală a textului, care se referă la faptul că omul trebuie să fie
mulțumit cu ce i-a fost dat și să nu încerce să-și schimbe destinul.

Hanul este situat la o răscruce de drumuri, fiind un loc izolat, topos ales intenționat de
Slavici, deoarece faptele relatate nu puteau avea loc decât departe de ochii lumii, într-
un loc predestinat, în care semnele părăsirii anticipează destinul familiei lui Ghiță.

Scopul inițial al lui Ghiță este acela de a scoate familia din starea de sărăcie, prin munca
cinstită a hangiului, prin priceperea și hărnicia sa. Firul acestei existențe liniștite se
rupe însă în momentul în care la han apare un personaj straniu, Lică Sămădăul,
întruchiparea Răului care corupe, dar și expresia vitalității și a energiei, a vicleniei și a
capacității de a convinge. Apariția lui Lică echivalează cu începutul sfârșitului familiei
lui Ghiță și, chiar dacă cei doi soți îi intuiesc caracterul, dorința de îmbogățire a lui
Ghiță se dovedește treptat mai puternică. Ghiță este construit după tiparul personajului

5
mobil sau rotund, adică al personajului care se schimbă fundamental pe parcursul
acțiunii.

Autorul prezintă cu atenție întregul proces de dezumanizare a lui Ghiță,

care devine stăpânit de patima banului. El acceptă colaborarea cu Lică, devine părtaș la
afacerile necurate ale acestuia și, chiar dacă la început își ia măsuri de apărare
împotriva lui Lică – merge la Arad să-și cumpere două pistoale, își cumpără doi câini pe
care îi asmute împotriva turmelor de porci și își angajează încă o slugă – aceste măsuri
sunt inutile, căci personalitatea sa se modifică din cauza patimii pentru bani, care îl
înstrăinează chiar și de familie. Devine din ce în ce mai ursuz, are reacții violente față de
Ana și față de copii, nu îi mai face plăcere să-și petreacă timpul cu ei și ajunge chiar să-i
considere o piedică în procesul său de îmbogățire. Slavici se dovedește astfel un
psiholog fin al psihologiei umane, descriind cu minuțiozitate îndoielile lui Ghiță,
conflictul său interior dat între dorința de a rămâne un om cinstit și de a păstra unitatea
și fericirea familiei și dorința de îmbogățire. Aceste frământări sunt redate cu ajutorul
monologului interior. Ghiță încearcă să-și rezolve conflictul interior după ce este
chemat să depună mărturie în cazul uciderii unei femei și a unui copil. El jură strâmb la
proces, acoperindu-l pe Lică și devenind complice la crimă. Hotărăște totuși să-l trădeze
pe acesta, cu ajutorul jandarmului Pintea. Nu este sincer însă nici cu Pintea și acest
lucru îi va aduce pieirea. Îi va oferi dovezi jandarmului despre vinovăția lui Lică, numai
după ce își va opri jumătate din sumele aduse de acesta. Greșeala esențială a lui Ghiță
este că, deși dorește să revină la drumul cel bun, nu este onest până la capăt nici față de
sine, dar nici față de Lică sau Pintea.

Ghiță atinge ultima treaptă de degradare morală. Orbit de dorința de a se răzbuna pe

Lică, își părăsește soția în ziua de Paște, lăsând-o astfel drept momeală în brațele
Sămădăului. Speră până în ultimul moment că degradarea sa morală nu se va extinde și
asupra Anei și că aceasta va rezista ispitei reprezentate de Lică. Dezgustată însă de
lașitatea lui Ghiță, care se înstrăinase de ea și de familie, într-un gest de răzbunare Ana
i se dăruiește lui Lică, deoarece în ciuda nelegiuirilor comise, Lică e „om”, pe când Ghiță
„nu e decât o muiere îmbrăcată în haine bărbătești”.

Dezumanizarea totală a lui Ghiță și dovada incapacității lui de a reveni pe drumul inițial
sunt subliniate prin gestul lui final de a-și ucide soția. Ghiță este și el ucis de Răuț, la
ordinul lui Lică. Pentru a nu se lăsa prins de jandarmul Pintea, Lică ia decizia să-și ia
viața, izbindu-se cu capul de un copac. Un mare incendiu mistuie hanul „Moara cu
noroc”, purificând astfel locul de toate relele săvârșite.

Finalul nuvelei este de o simplitate clasică. Bătrâna, ca ultim martor al destinelor

personajelor, afirmă: „Simțeam eu că nu are să iasă bine: dar așa le-a fost dat.”

Slavici se dovedește un autor moralist și de aceea tema nuvelei surprinde influența

nefastă a dorinței de înavuțire și procesul de dezumanizare al individului ca urmare a
obsesiei pentru bani. Problematica nuvelei se poate stabili din mai multe perspective:
socială (urmărește încercarea lui Ghiță de a-și schimba statutul social), morală
(prezintă consecințele obsesiei pentru bani asupra liniștii sufletești a personajului) și
psihologică (prezintă conflictul interior al lui Ghiță între dorința de a rămâne om cinstit

6
și dorința de a se îmbogăți). Viziunea clasică a autorului poate fi observată din opțiunea
pentru sfârșitul tragic al personajelor implicate în conflict.

Motivarea compozițională a operei vine din viziunea auctorială (naratorul nu

corespunde personajului), relatarea făcându-se din perspectivă heterodiegetică la
persoana a III-a, cu autor extradiegetic. Slavici încearcă să confere naratorului statutul
de martor ocular, folosind persoana a II-a a verbului, un „tu” abstract, nedeterminat:
„dacă aruncai privirea împrejur, vedeai drumul de țară șerpuind pe culme”. Slavici
introduce astfel oralitatea populară în operele sale înainte de Creangă, oralitatea fiind
calitatea stilului unui autor de a prezenta faptele într-un fel care îi dă cititorului
impresia că acestea i se povestesc prin viu grai.

Naratorul operează la nivelul formei și prin punctele de suspensie, prin folosirea

cuvintelor cu sensul lor propriu ce exprimă exact ideea, care amplifică sentimentul
autenticității.

Caracterizarea personajelor

1. Ghiță

Personajul principal al operei este Ghiță, deoarece participă la toate momentele

acțiunii, atenția autorului este îndreptată asupra sa, iar toate celelalte personaje se
comportă în funcție de comportamentul său.

Acțiunea nuvelei stă sub semnul destinului și al norocului, întreaga nuvelă fiind
străbătută de un sens moralizator. Ghiță, sătul de meseria de cizmar pe care o are,
arendează o moară devenită han și, la început, pare să îi meargă bine, căci trăiește
mulțumit alături de familia sa. Prin muncă și perseverență, Ghiță și familia reușesc să
ducă o viață îndestulată și fericită. Norocul dispare pentru Ghiță în momentul în care
Lică își face apariția la han. Viața lui Ghiță și a familiei sale intră în sfera dramei. El
devine tăinuitor, bănuitor, își lasă nevasta cu Lică pentru a-i întinde acestuia o cursă,
este gelos pe Ana și o omoară. Lică îl ucide apoi pe Ghiță, după care moare și el. Hanul
arde și ultimele cuvinte ale soacrei: „așa a vrut Dumnezeu” marchează o constatare
cinică, care reia ideea inițială, aceea că neascultarea și lăcomia duc la moarte.

În iureșul acesta de evenimente dramatice, se remarcă în mod deosebit imaginea

personajului principal, Ghiță, înfrânt în încercarea de a-și depăși statutul social,
deoarece, chiar dacă are tărie sufletească, are totodată și nenorocul să se întâlnească cu
Lică Sămădăul, un personaj mai puternic decât el, care are puterea să-l transforme.
Ghiță va trăi astfel drama distrugerii de sine, concretizată prin trei înfrângeri: pierde
încrederea în sine, pe cea a Anei, soția lui, în el și încrederea celorlalți în el.

Trăsăturile personajului, aflat în evoluție, se dezvăluie atât prin caracterizare directă,

cât și prin caracterizare indirectă.

7
 Caracterizare directă
Folosind procedeul autocaracterizării, Ghiță cugetă despre el: „să cârpesc și mai departe
cizmele oamenilor, care umblă toată săptămâna în opinci ori desculți, iară dacă
dumineca e noroi își duc cizmele până la biserică, și să ne punem pe prispa casei la
soare, privind eu la Ana, Ana la mine, amândoi la copilaș, iară d-ta la tustrei. Iacă
liniștea colibei.” Naratorul îl caracterizează ca fiind „înalt și spătos”, „modest”, iar pe
parcursul operei literare surprinde felul în care Ghiță se schimbă. Acesta devine mai
distant, „de tot ursuz”, și își pierde umorul și puritatea sufletului „nu mai zâmbea ca
mai înainte, ci rădea cu hohot, încât îți venea să te sperii de el”. În plus, în puținele sale
momente de joacă și de tandrețe cu soția „își pierdea repede cumpătul și-i lăsa
urme vinete pe braț”.

Lică îi face și el o caracterizare directă lui Ghiță, încercând să îl atragă de partea sa „Tu
ești om, Ghiță, om cu multă ură în sufletul tău, și ești om cu minte: dacă te-aș avea
tovarăș pe tine, aș rade și de dracul și de mumă-sa. Mă simt chiar eu mai vrednic când
mă știu alăturea cu un om ca tine”. În plus, Pintea, un alt personaj din nuvela
psihologică, îl caracterizează și eu pe Ghiță: „Tare om ești tu, Ghiță, grăi Pintea pe
gânduri. Și eu îl urăsc pe Lică; dar n-aș fi putut să-mi arunc o nevastă ca a ta drept
momeală în cursa cu care vreau să-l prind.”

Caracterizarea indirectă
Caracterizarea indirectă dezvăluie trăsăturile personajului prin faptele, gesturile, felul
său de a vorbi sau din relațiile pe care acesta le are cu celelalte personaje ale romanului.

La începutul acțiunii, Ghiță apare drept un om bun, harnic, cinstit și devotat familiei,
care nu-și dorește decât să devină cel mai bun în meseria sa, pentru a putea asigura un
trai îndestulat familiei sale. El arendează moara atât pentru bunăstarea familiei sale, cât
și pentru a-și atinge idealul: „trei ani, numa trei ani să pot sta aici, își zicea el, și mă pun
în picioare, încât să pot să lucrez cu zece calfe și să le dau altora de cârpit.”

Harnic, energic, muncește cu drag la han și pare într-adevăr să îi meargă din ce în ce

mai bine. Venirea lui Ghiță la moară pare să transforme locul, care începe să-i aducă un
câștig bun. Dar apariția la han a lui Lică Sămădăul declanșează drama lui Ghiță, care se
vede nevoit să decidă între a rămâne un om cinstit și a părăsi moara sau a deveni aliatul
lui Lică. Apariția lui Lică tulbură astfel echilibrul familiei, dar și echilibrul interior al lui
Ghiță, care, la început, încearcă să găsească o cale de mijloc, opunând rezistență
încercărilor Sămădăului de a-l atrage în treburile lui necurate.

Atracția banului alterează însă treptat umanitatea lui Ghiță, care începe să regrete că
are familie și că nu se poate implica în afacerile lui Lică, murdare, dar foarte profitabile.
Ghiță conștientizează faptul că este influențat sufletește de patima banului, dar își
acceptă situația: „așa m-a lăsat Dumnezeu”. El devine sadic, neglijent cu copiii,
impulsiv cu Ana, își bate sluga, își pierdea ușor cumpătul și lăsa urme vinete pe brațele
Anei.

8
Alterat de patima pentru câștiguri și pentru bani și de fascinația malefică față de
personalitatea lui Lică, Ghiță își pierde și ultima fărâmă de umanitate. Sfârșitul lui și al
personajelor din jurul său este brutal, tragic. Acesta își folosește nevasta, pe Ana, ca pe
o momeală pentru Lică, sperând până în ultima clipă că Ana nu i se va oferi acestuia.
Ana, totuși, se simte dezamăgită de soțul ei și are o scurtă aventură cu Sămădăul,
pentru a se răzbuna pe Ghiță. Împărțit între vanitate și dragoste, în momentul în care
își dă seama că Ana l-a trădat, personajul principal o ucide pe femeia iubită. Ghiță are și
eu un sfârșit tragic, fiind ucis de omul lui Lică, care, la rândul său, va muri strivit de un
copac, într-un fel de răzbunare divină pentru toate nelegiuirile săvârșite.

În concluzie, faptele personajului evidențiază trăsătura dominantă a acestuia și anume

dragostea pentru bani, care devine, în mod treptat, patimă, Ghiță ajungând la scurt
timp robul acestei patimi. Numeroasele ocazii de a-l denunța pe Lică de care nu a
profitat, deoarece lăcomia și setea de bani l-au convins să nu o facă, denotă un caracter
slab, foarte mult schimbat de cel din începutul nuvelei. Finalul operei relevă faptul că,
în concepția lui Slavici, deznodământul unei degradări morale cumplite și alterate nu
poate fi decât moartea.

2. Lică Sămădăul

Scriitor realist, Ioan Slavici trasează cu atenție pentru detalii atât portretul fizic, cât și
pe cel moral al Sămădăului. Portretul fizic insistă asupra înfățișării sale de om matur:
„de treizeci și șase de ani, înalt, uscățiv și supt la față, cu mustața lungă, cu ochii mici și
verzi și cu sprâncenele dese și împreunate la mijloc”, care trimite și la un personaj rău și
nemilos, așa cum sugerează și profilul moral intuit de Ana: „Lică e un om rău și
primejdios, asta se vede din ochii lui, din rânjetul lui...”.

Portretul moral făcut de narator sămădăului, în general, ca ocupație, se potrivește ca o

mănușă celui mai de seamă dintre ei: „Sămădăul nu e numai om cu stare, ci mai ales om
aspru și neîndurat... care știe toate înfundăturile, cunoaște pe toți oamenii buni și mai
ales pe cei răi, de care tremură toată lunca... dar sămădăul e mai presus de toate om
tăcut... el știe numai pentru nevoile lui”.

Lică Sămădăul se află la antipodul lumii tradiționale a satului tipic ardelenesc, în care
domnesc respectul binelui, al adevărului, tradiția și obiceiul, adică repetabilitatea
fenomenelor. Adus de valurile unei orânduiri sociale noi, cea capitalistă, cu relații
sociale mai complexe și dinamice, Sămădăul, care este un organizator al comerțului cu
porci, trebuie să fie îndrăzneț, impunător și întreprinzător. Poziția socială îi este oferită
de relațiile cu proprietarii turmelor, încât devine bogat și temut, așa cum o sugerează
vestimentația sa, ca modalitate indirectă de caracterizare: „Lică era porcar, însă dintre
cei ce poartă cămașă subțire și albă cu floricele, pieptar cu bumbi de argint și bici de
carmajin, cu codoriștea de os împodobit cu flori tăiate și cu ghintulețe de aur”.

Caracterizarea indirectă prin limbaj sugerează că Sămădăul este un aventurier, adică un

individ care iubește neprevăzutul, primejdia, curajul fără limite, răzbunarea și violența,
adică tot ceea ce iese din etica omului normal: „Acum sângele e un fel de boală, care m-
apucă din când în când...tu nu știi ce grozavă e plăcerea de a-l lovi pe omul care te
supără, de a-l lovi tare, ca să-l sfărâmi...”. „Pe om nu-l stăpânești decât cu păcatele lui,

9
și tot omul are păcate...Ca să le dea mai lesne pe față, caută-i slăbiciunea...și faci cu el ce
vrei”, afirmă el, iar slăbiciunile lumii moderne sunt banii și dragostea în afara
căsătoriei. Dar Lică nu pare să aibă slăbiciuni. Banii nu-l stăpânesc, pentru că îi are și
poate cumpăra orice și pe oricine cu ei.

Cât privește femeile, Pintea, vechiul său tovarăș, știe că nu are slăbiciune. Nici pentru
Ana, tânăra soție a lui Ghiță, nu simte cine știe ce pasiune. Dorința de a o avea ține mai
mult de acel impuls „din când în când” al instinctelor și mai ales de plăcerea de a lua
femeia iubită de alt bărbat, din imboldul cinic de a-l vindeca pe acesta din urmă de o
slăbiciune și de a-i distruge pentru totdeauna sentimentul moral. Nici prieteni nu are
Sămădăul și nici nu are nevoie de ei. El are doar tovarăși de afaceri, unii mai importanți
care îl ajută la nevoie, alții mai „mici”, care i se supun necondiționat, deoarece știu că
vor plăti cu viața orice răzvrătire. Jandarmul Pintea este singurul egal al lui Lică, la fel
de dur, care știe că și el are un punct nevralgic. Lică preferă să se sinucidă decât să fie
prins de Pintea.

3. Ana

Personaj secundar al operei de față, Ana este, în același timp, personaj

feminin și individual. Căsătorită cu Ghiță, protagonistul, ea îi dăruise acestuia doi
copii și împreună, cei doi reușiseră să aibă un trai liniștit și fericit, caracterizat de
armonie și dragoste. Portretul fizic al personajului este realizat de către autor, în
mod direct, astfel încât „Ana era tânără și frumoasă [...], fragedă și subțirică [...],
sprintenă și mlădioasă”. Aceste trăsături fizice sugerează fondul moral al Anei, o
femeie tandră, blândă, frumoasă, cu o fragilitate ce denotă inocența. Calitățile
acestea asigură armonia căminului ei, precum și dragostea lui Ghiță, rămasă neștirbită.

Ceea ce distruge armonia familiei este apariția lui Lică Sămădăul, care ajunge să-l
șantajeze pe Ghiță. La început, însă, printr-o propunere de „afaceri” cu un presupus
câștig generos, Lică reușește să-l atragă pe Ghiță de partea lui. Întruchiparea
feminității, Ana are și intuiția caracteristică acestei tipologii, avertizându-și
soțul cu privire la pericolele impuse de contactul cu Lică. Remarcând că omul era
„oarecum fioros la față”, ajunge la concluzia că era „om rău și primejdios”.

Când relația lui Ghiță cu Lică se adâncește, bărbatul se îndepărtează tot mai mult de
soția și copiii lui. „Adânc jignită”, Ana „nu putea să-l ierte pe Ghiță pentru lipsa lui de
încredere”. Cu toate acestea, încearcă să-și păstreze obiectivitatea, într-o ultimă dovadă
de corectitudine în relația cu soțul ei, reproșându-și faptul că nu-i fusese alături așa
cum ar fi trebuit de când omul îl cunoscuse pe Lică. Adevărul, însă, era că femeia nu
purta vina schimbărilor de comportament ale lui Ghiță, care avea să fie corupt,
asemenea ei.

Puritatea, gingășia și cinstea Anei dispar tot din cauza asocierii cu Lică Sămădăul,
semn că personajele nuvelei sunt coruptibile și profund umanizate prin
această trăsătură. Slăbiciunea Anei intervine odată cu încurajările soțului, care,
influențat de Lică, o îndeamnă să joace cu acesta, că doar „n-are să-ți ia ceva din
frumusețe”. Blândă și delicată, ea devine lipsită de putere interioară, de
10
loialitate, în urma schimbărilor lui Ghiță, nemaiavând încredere în tatăl copiilor ei și
cedându-i lui Lică, în care vede stabilitatea pe care n-o mai regăsea în propriul soț. Într-
un moment extrem de abandon, ea îi declară acestuia: „Tu ești om, Lică, iar Ghiță nu e
decât muiere îmbrăcată în haine bărbătești, ba chiar mai rău decât așa”.

Totuși, Ana nu este lipsită de remușcări, pe care le simte din plin în urma trădării
soțului. După consumarea faptului, ea nu dorește să-l mai vadă pe Ghiță, rugându-l pe
Lică să plece cu ea: „nu vreau să-l mai văd; nu pot să mai dau față cu el!”. Ea rămâne,
însă, o victimă a lăcomiei bărbatului său, care, neputându-și stăpâni dorința de a
avea mai mult (în ciuda unui trai liniștit și armonios), se asociase cu cel care avea să-i
aducă sfârșitul. Finalul vieții Anei este tragic, ea fiind ucisă chiar de către Ghiță, care,
aflând despre trădarea ei, o înjunghie în inimă.

În concluzie, asemenea altor personaje ale nuvelei „Moara cu noroc”, Ana are o viață
interioară tumultuoasă, ea aflându-se în conflict cu societatea în care trăiește.
Interiorizarea puternică este ceea ce separă personajele lui Slavici de cele ale altor
autori de nuvele din vremea respectivă, zbuciumul interior al eroilor săi mutând atenția
cititorului din planul social în cel individual.

4. Pintea

Una dintre caracteristicile nuvelei este reprezentată de evidențierea personajelor, în

detrimentul acțiunii. În opera de față, este vorba despre procesul de dezumanizare prin
care trece Ghiță (protagonistul), drept urmare a patimii înavuțirii. Pentru ca acest
proces să fie bine evidențiat, este, însă, nevoie de prezența altor personaje, care să
prilejuiască acțiunile și deciziile protagonistului. 

Printre aceste personaje se află Pintea, „căprarul”, personaj secundar, masculin și

individual, caracterizat atât în mod direct, cât și în mod indirect, prin relația sa cu alte
personaje și prin vorbele și faptele acestuia. Caracterizarea directă este realizată cu
precădere de către autor, care-l descrie pe Pintea astfel: „un om scurt și îndesat, cu ochii
mari, cu umerii obrajilor ieșiți și cu fălcile late, cu mustața tunsă și cu o tăietură în
frunte, dar mai presus de toate om așezat și tăcut la fire”. De aici deducem faptul că este
vorba despre un personaj oarecum retras, dar prietenos, în special cu protagonistul („cu
care Ghiță se făcuse prieten bun”).

Relația dintre Ghiță și Pintea este bazată pe apreciere, încredere și respect

reciproc. Pintea „ținea la Ana, la copii, netezea câinii lui Ghiță și-ar fi fost orișicând gata
să dea cu ciomagul dacă cineva [...] ar fi îndrăznit să-l grăiască de rău pe Ghiță”. Din
această afirmație a autorului deducem faptul că prietenia celor doi era susținută
de loialitate și un puternic sentiment al camaraderiei, întrucât „De aceea
simțea și Ghiță că Pintea e oarecum singurul om cu care ar putea să vorbească mai pe
față”. Prin atitudinea lui, Pintea inspiră încredere, ceea ce atrage prietenii durabile:
„când simțea trebuința de un suflet în care să-și caute sprijinire, Ghiță nu se gândea la
Ana, [...] ci la Pintea, care-l mângâiase adeseori cu privirile sale pline de încredere”.

Pintea îl cunoaște bine și pe Lică, personajul negativ al nuvelei, fiindcă, deși în

momentul povestirii este căprar, în trecut, săvârșise niște fapte necugetate, aflat și el
sub influența porcarului. Astfel, într-o discuție cu Ghiță, Pintea povestește cum furase
11
niște cai mai demult, împreună cu Lică, după care fusese arestat și închis. Această
experiență îl ajută, însă, pe viitor, el știind la ce să se aștepte din partea răufăcătorilor
(„aș fi oare ceea ce sunt, dacă n-aș fi dovedit că știu toate potecile și toate apucăturile
tovarășilor mei de mai nainte?”). În schimbul loialității sale, Pintea pretinde încredere
deplină și comunicare directă, fără ocolișuri („Dintre două, una: ori vorbești cu mine pe
față, ori mă lași dracului! Înțeleg să nu le spui altora, dar mie?”).

Chiar și Ana știe că Pintea este un om de încredere, iar prietenia soțului ei cu

jandarmul o bucură („ea se mai liniști când se gândi că Pintea e omul lui Ghiță, ba
parcă numai acum înțelegea pentru ce Ghiță și-a dat silința să se pună bine cu Pintea,
și-i părea bine că pleacă tocmai cu dânsul”). Când căprarul află despre colaborarea
dintre Lică și Ghiță, vestea îl tulbură nespus, el simțind că acest „parteneriat” îl
îndepărtase de prietenul său. În timpul investigațiilor, el este conștient de vina lui
Ghiță, dar, raportându-se la experiența proprie, realizează că influența lui Lică era de
vină pentru tot ceea ce se petrecuse cu prietenul său, ceea ce trezește în el dorința de
răzbunare („Era de felul lui om care nu suferea nici un fel de împotrivire, și [...] îi venea
să ridice patul puștii și să dea orbiș în toate părțile, ca să nu mai rămâie viu nimeni
dintre cei ce-l apărau pe Lică”). Cu toate acestea, Pintea nu reușește să-și salveze
prietenul de la destinul tragic care-i fusese scris.

În concluzie, nuvela „Moara cu noroc”, de Ioan Slavici, se bucură de o construcție

riguroasă a personajelor, asupra cărora cade accentul, în detrimentul descrierilor sau al
acțiunii. Pintea este un personaj semnificativ al nuvelei, deși nu se încadrează în
categoria personajelor principale, el participând la crearea contextului favorabil pentru
decăderea tragică a protagonistului.

12