Tema și viziunea despre lume în nuvela

”Moara cu noroc”

„Moara cu noroc” este o nuvelă psihologică, de factură realistă întrucât pune accentul pe
cunoașterea sufletului omenesc, dimensiunea psihologică evidențiindu-se prin caracterul
moralizator, conflictul interior, tematică, relația dintre personaje sau modalitățile de caracterizare
ale acestora. Nuvela oglindește viziunea lui Ioan Slavici asupra lumii satului românesc și se
remarcă nu doar prin autenticitatea universului prezentat, ci și prin complexitatea personajelor,
rupte din realitatea cotidiană. Astfel, Slavici pune în lumină pe lângă latura socială, și aspecte
psihologice și morale, toate acestea contribuind la crearea unei imagini complete și credibile a
lumii conturate.

Structural, creația literară este alcătuită simetric, din XVII capitole integrate între replicile
bătrânei soacre, iar din punct de vedere compozițional, poate fi organizată pe momentele
subiectului. Reliefând încă din incipitul nuvelei că lăcomia pentru bani și îmbogățirea nu sunt
cele mai importante valori: „Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă-i vorba, nu bogăția, ci
liniștea colibei tale te face fericit”, nuvela dezvoltă această temă, sugerând faptul că banul duce
la degradarea ființei umane, iar dorința de îmbogățire alterează echilibrul interior al omului. În
acest sens, relevantă este și semnificația titlului, moara fiind un loc diabolic, blestemat, care va
„măcina” destinul personajelor, iar norocul având, de fapt, o conotație malefică, ascunde
tragismul. În ceea ce privește perspectiva narativă, personajele sunt prezentate de către naratorul
omniscient și obiectiv, cu ajutorul narațiunii la persoana a III-a. Perspectiva narativă are un rol
important în înțelegerea psihologiei personajelor, facilitând totodată crearea unei relații de
complicitate între narator și cititor. Astfel, cu ajutorul unui narator omniscient și omniprezent,
cititorul are acces la trăirile intime și la frământările sufletești ale personajelor.

Având la bază ideea lui J. J. Rousseau: „Omul este bun de la natură, societatea îl strică”,
naratorul evidențiază că statutul lui Ghiță, personajul care evidențiază întreaga problematică a
nuvelei, se schimbă odată cu apariția lui Lică Sămădăul. Așadar, momentul crucial al nuvelei, cel
care declanșează conflictul principal, este chiar întâlnirea celor două personaje, Ghiță și Lică.
Deși la început conflictul părea departe, Ghiță și familia sa fiind fericiți la moară, apariția în
peisaj a Sămădăului cel „primejdios” schimbă lucrurile iremediabil. Prin urmare, drama
psihologică declanșată îl va măcina pe Ghiță. Caracterul lui Ghiță este transformat pe măsură ce
acesta intră tot mai mult în contact cu Sămădăul. Ghiță a devenit „de tot ursuz”, chiar violent și
impulsiv: „se aprindea pentru orișice lucru de nimic”, brutalitatea lui fiind evidentă chiar și în
raport cu Ana, soția sa, întrucât „își pierdea repede cumpătul și-i lăsa urme vinete pe braț.”.
Astfel, aprecierea Anei conform căreia Ghiță, „nu e decât muiere îmbrăcată în haine bărbătești”
este justificată, protagonistul fiind vulnerabil și ușor influențabil de către Lică. Prin urmare,
putem spune că tema nuvelei se referă la efectele negative pe care setea de îmbogățire le are
asupra individului, traseul personajului principal ilustrând tocmai dorința de a urca în ierarhia
socială, indiferent de mijloace.

Viziunea despre lume a scriitorului este vizibilă în modul de construcție a personajului său,
întrucât Slavici, fidel crezului său realist, consideră că personajele autentice se află în continuă
transformare, ele având atât calități, cât și defecte, asemenea oamenilor din realitatea zilnică. De
aceea, la început, Ghiță era un bărbat muncitor, onest și iubitor în relația cu familia sa. Inițial,
dorința de îmbogățire este firească, ea nedepășind limitele normalului. Apariția Sămădăului
determină dezumanizarea gradată a protagonistului, acesta devenind slab, laș, lipsit de demnitate.
Treptat, Ghiță parcurge un drum al dezumanizării iremediabile, naratorul subliniind involuția
personajului aflat sub semnul unor influențe malefice care îl domină. Episodul semnificativ în
acest sens este acela în care Ghiță se retrage să numere banii singur. De obicei, acest lucru îl
făcea împreună cu întreaga familie. Scena prezintă un Ghiță egoist, înstrăinat, chiar paranoic, în
vreme ce număra banii cu mare grijă pentru a nu fi prins de Ana sau de bătrână. Nuvela
evidențiază faptul că liniștea interioară a unei familii poate fi afectată odată ce elementul
perturbator este acceptat. Chiar și cele mai oneste personaje, fiind cuprinse de slăbiciune, nu se
pot sustrage influenței malefice și nu pot rezista tentației de a-și îmbunătăți considerabil situația
materială. De aceea Ghiță este atras de afacerile necurate ale lui Lică și ajunge să fie implicat
într-un jaf și o crimă, dând apoi socoteală autorităților. De asemenea, fiind lipsit de tărie morală,
Ghiță acceptă să își arunce soția în brațele lui Lică, înstrăinându-se definitiv de aceasta: „Joacă
muiere, parcă are să-ți ia ceva din frumusețe.”.

În aceste condiții, se evidențiază conflictul interior, care se dă între iubirea pentru familie,
dorința de a fi un om onest și setea de îmbogățire alături de Lică. Ghiță alege cea de-a doua
variantă, dar are momente în care realizează consecințele actelor sale, confesându-se copiilor:
„Tatăl vostru e un ticălos.”. Zbuciumul sufletesc este analizat cu atenție de narator, evidențiindu-
se complexitatea psihologică a personajului: „Ei! Ce să-mi fac?... Așa m-a lăsat Dumnezeu!... Ce
să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voința mea?”. Ghiță dă vina pe firea sa prea slabă,
fiind conștient de imposibilitatea de a rezista tentației banilor.

Caracterul moralizator al nuvelei realiste nu poate fi ignorat, autorul pedepsind personajele

care au contribuit la producerea dezechilibrului moral. Împinsă în brațele Sămădăului chiar de
către soțul ei, Ana cedează, fiind apoi ucisă de Ghiță. La rândul lui, Ghiță este ucis din ordinul lui
Lică, iar acesta din urmă se sinucide. Slavici nu are înțelegere pentru cei care încalcă legile
morale și pedepsește personajele după faptele lor. De aceea, în final, hanul este cuprins de flăcări
purificatoare, semn al triumfului dreptății. Personajele care supraviețuiesc sunt bătrâna și copiii,
singurele personaje oneste. Nuvela se încheie simetric, bătrâna considerând că toată nenorocirea
e mâna destinului: „Simțeam eu că nu are să iasă bine, dar ala le-a fost dat!...”.

Concluzionând, putem spune că nuvela lui Slavici impresionează nu doar prin complexitate,
ci și prin autenticitate, realismul scriitorului influențând într-o mare măsură construcția
personajelor. Caracterul excepțional al nuvelei este conferit de tensiunea epică, ce reiese din
viziunea scriitorului, concentrată într-o ipoteză morală: setea de îmbogățire poate duce la
dezechilibru.