-Moara cu noroc-

-Ioan Slavici-
Ioan Slavici este o personalitate reprezentativa a literaturii romane,
cunoscut drept unul dintre cei patru mari clasici, alaturi de Eminescu,
Creanga, Caragiale. De asemenea, este un stralucit reprezentant al realismului
obiectiv, fiind considerat un precursor al lui Liviu Rebreanu. Una dintre
operele sale marcante este nuvela realist-psihologica „Moara cu noroc”, care
are dimensiuni de microroman. Caracterul realist al operei este redat de
veridicitatea intamplarilor, si de tema sociala , iar cel psihologic reiese din
accentul pus pe conflictul interior, din prezenta unor teme si motive precum:
dezumanizarea, destinul, obsesia, si din folosirea analizei psihologice ca
modalitate principala de construire a personajelor.
Tema nuvelei sustine caracterul realist al acesteia: nelegiuirile facute
pentru dorinta banilor, dar si pe cel psihologic: dezumanizarea cauzata de
setea pentru imbogatire. Aceasta tema principala dezvolta si alte arii
tematice: familia (nuvela urmareste indepartarea membrilor familiei din
cauza comportamentului schimbator al lui Ghita) si destinul, care isi face
simtita prezenta in finalul nuvelei, prin vorbele soacrei, moment in care
cititorul intelege ca fiecare personaj a platit pentru faptele sale. Nuvela
include un mesaj moral care reflecta viziunea autorului: dorinta de bani,
atunci cand depaseste limitele normalului duce la dezumanizarea individului,
si totodata dezvolta ideea ca destinul omului este prestabilit: „Asa le-a fost
data”. Tema dezumanizarii este ilustrata prin destinul protagonistului, Ghita,
un personaj complex care evolueaza in plan social, dar involueaza in plan
moral.
Statutul social al protagonistului este surprins inca din incipit, cand
apare ca fiind un cizmar sarac, nemultumit de propria conditie sociala. Pentru
a aduce prosperitate familiei, ia in arenda Moara cu noroc si devine
carciumar. Statutul moral si psihologic se descopera in cele trei ipostaze in
care apare protagonistul de-a lungul naratiunii: om moral, om dilematic, om
imoral, iar tipologic, acesta reprezinta omul care se lasa dominat de
slabiciunea sa. Spre deosebire de Ghita, Lica este un personaj plat, in sensul
ca statutul sau social, psihologic si moral ramane nemodificat. El este
personajul, care pe tot parcursul nuvelei, ramane o intruchipare a maleficului.
La inceputul relatiei lor, cele doua personaje sunt antagonice, dar apoi devin
complementare. Cizmar sarac, cu o viata modesta, acesta hotareste sa-si
imbunatateasca existenta si ia in arenda carciuma de la Moara cu noroc.
Mutarea pare benefica pentru familia lui Ghita. Sociabil si placut cu clientii,
bland si cumsecade, el stie sa-si urmareasca, prin munca, dorinta de a agonisi
bani, pentru a-si deschide un atelier de cizmarie cu zece calfe.
Aparitia lui Lica Samadaul, stapanul de temut al locurilor, distruge acest
echilibru exterior, dar si pe cel interior al lui Ghita. La inceput, carciumarul i
se opune lui Lica si isi ia masuri de precautie impotriva acestuia (merge la
Arad si isi cumpara doua pistoale, isi angajeaza inca o sluga si isi ia doi
caini), dar este invins de propria slabiciune: banii. Bun cunoscator de oameni,
Lica se foloseste de aceasta patima si il atrage in afacerile lui necurate.
Naratorul reda transformarile personajului: devine ursuz, se enerveaza
repede, nu mai rade, ajunge sa regrete ca are nevasta si copii, se poarta brutal
cu Ana si refuza sa-i dea amanunte despre afacerile cu Lica. Are momente,
insa, cand isi face reprosuri, traieste remuscari sincere si isi deplange
prabusirea. Acest fapt evoca un fond de umanitate inca nealterat: „Iarta-ma,
Ana! Iarta-ma cel putin tu, caci eu n-am sa ma iert cat voi trai pe fata
pamantului...”. Intr-un alt moment, sarutandu-l pe unul dintre copii,
marturiseste: „Sarmanilor mei copii, voi nu mai aveti un tata om cinstit. Tatal
vostru e un ticalos”.
Exploatand setea de bani a hangiului, Lica devine o autoritate in existenta lui
Ghita care inainteaza in vina si compromisuri. Scena in care Ghita jura
stramb la proces marcheaza declansarea ireversibila si rapida a procesului de
dezumanizare. Lica a jefuit si si-a creat un alibi puternic. Astfel, el mai poate
infaptui, nepedepsit, o crima. Carciumarul se trezeste implicat, fara sa-si dea
seama in jefuirea arendasului si in uciderea unei femei si a unui copil. I se da
drumul acasa, dar Lica a reusit sa distruga imaginea de om onest pe care
Ghita o avea in fata oamenilor. Protagonistul ajunge pe ultima treapta a
degradarii morale in scena in care, orbit de furie si de dorinta de a se razbuna
pe Lica, isi arunca sotia, drept momeala, in bratele Samadaului. Spera pana in
ultimul moment ca Ana va rezista influentei malefice a lui Lica. Dezgustata
de lasitatea lui Ghita, intr-un gest de razbunare, ea i se daruieste lui Lica,
pentru ca el „este om”, pe cand Ghita „nu e decat o muiere imbracata in haine
barbatesti”. De la complicitate la crima nu mai e decat un pas si Ghita devine
el insusi ucigas, injunghiind-o pe Ana. La randul lui, este impuscat de Raut,
din ordinul lui Lica. Nu in ultimul rand, mijloacele de caracterizare a
personajelor sunt directe si indirecte. Portretul fizic a lui Ghita este redus la
cateva detalii, fixate la inceput: „inalt si spatos” (caracterizare directa), iar cel
moral este sugestiv sintetizat de Ana. Gesturile, faptele, atitudinile
personajului sau relatia dintre el si Lica devin, mijloace indirecte de
caracterizare. Sunt utilizate, de asemenea, mijloace de investigatie
psihologica: scene dialogate, monologul interior, introspectia, gestica,
mimica, tonul vocii.
Un prim element de structura si de compozitie este titlul. Acesta are
conotatii simbolice, ironice si tragice, putand fi interpretat per contrarium:
mutarea la han nu aduce bunastare familiei lui Ghita decat o perioada scurta,
intrucat, odata cu venirea lui Lica, sa instituie dezechilibrul carciumarului cu
urmari nefaste asupra relatiei cu Ana. Moara cu noroc- reprezinta un topos in
care personajele vor sfarsi tragic. In aceeasi ordine de idei, perspectiva
narativa este obiectiva. Intamplarile din nuvela sunt relatate la persoana a III-
a, din perspectiva unui narator omniscient, omniprezent si heterodiegetic,
care ofera o viziune „dindarat”.
In plus, un alt element de structura si de compozitie al textului narativ
este conflictul care este predominant interior. Ghita oscileaza intre fondul sau
moral pozitiv si patima pentru bani, pe care o justifica mai intai, prin
dragostea pentru familie si prin dorinta de a-i oferi Anei un trai mai bun.
Conflictul exterior mentine tensiunea dramatica a textului. In
concluzie, nuvela ilustreaza o teza morala: goana dupa bani cu orice pret
distruge echilibrul interior. Pus in situatia de a alege intre banii obtinuti din
afaceri necurate si linistea sufleteasca, Ghita este orbit de patima imbogatirii
si se dezumanizeaza treptat, chiar daca are momente de regret. El se face
vinovat de lacomie, sacrificandu-si familia si echilibrul interior.
In concluzie, aceasta nuvela se constituie intr-o adevarata lectie
moralizatoare de viata, avertizand asupra efectelor distrugatoare ale goanei
dupa bani.