Caracterizarea lui Ghiță

Asociat realismului poporan, Ioan Slavici face parte din pleiada scriitorilor clasici ai
literaturii române, alături de Mihai Eminescu (poetul), I. L. Caragiale (dramaturgul) și Ion
Creangă (povestitorul), fiind considerat, prin excelență, nuvelistul. Nuvela “Moara cu Noroc”,
apărută în 1881, în volumul “Novele din popor”, ocupă un loc aparte, deoarece realizează o
perspectivă monografică asupra societății rurale ardelenești din a doua jumătate a secolului al
XIX-lea. Aceleiași problematici i se subordonează și alte opere, dintre care semnificative sunt
nuvelele “Pădureanca”, “Gura satului”, “Comoara”, respectiv romanul “Mara”.
Analizând scriitura slaviciană, Titu Maiorescu afirma că “autorul s-a inspirat din viața
poporului și ne-a înfățișat ceea ce este, ceea ce simte și ceea ce gândește țăranul român, în
partea cea mai aleasă a firii sale etnice”. Totodată, Mihai Eminescu consideră că personajele
lui Slavici “seamănă cu țăranul român, nu numai în port și în vorbă, ci mai ales cu fondul lui
sufletesc; gândesc și simt ca el”.
“Primă cheie interpretativă a textului” (Umberto Eco), element paratextual ce identifică o
creație, titlul este un “motiv anticipativ” (Boris Tomașevski), deoarece fixează orizontul de
așteptare estetică a lectorului. Opera beneficiază de un titlu analitic, pe jumătate onomatext și
pe jumătate așteptare frustrată, întrucât creează în mintea lectorului iluzia unui topos ce
schimbă destinul personajelor în bine. Sintagma “Moara cu noroc” este, ca figură retorică, o
antifrază, prin promisiunea împlinirii, fericirii și a belșugului, aspecte ce vor fi contrazise,
moara devenind un spațiu al nenorocului tragic, care macină până la distrugere personajele.
La nivel tematic, opera evidențiază consecințele nefaste pe care aviditatea de avere o
exercită asupra individului, hotărându-i sfârșitul pe măsura abaterilor de la principiile etice.
La baza acesteia stă convingerea autorului că goana după bani “zdruncină tihna sufletească,
amărăște viața omului și, în cele din urmă, duce la pierzanie”. Problematica operei se dezvoltă
pe 3 direcții: socială, prin încercările lui Ghiță de a-și depăși condiția umilă și de a accede la o
treaptă înaltă pe scara socială; psihologică, evidențiată în scindarea lăuntrică a protagonistului,
conflictul de conștiință fiind declanșat de 2 dorințe la fel de puternice, de a rămâne onest,
păstrând fericirea cuibului familial și de a se îmbogăți prin mijloace ilicite alături de Lică
Sămădăul; dimensiunea morală vizează dezumanizarea ființei în raport cu ideea de acumulare
în ordin materială.
Ghiță este personaj principal, pivot al diegezei pe care o justifică, deoarece susține
arhitectura narativă și polarizează atenția lectorului; imaginar, rod al fanteziei creatoare a
autorului; personaj individual, conștiință autonomă; tridimensional, deoarece se modifică din
punct de vedere moral și psihologic pe parcursul diegezei și evoluează de la tipicitate la
individualitate. Aflat inițial în ipostaza soțului Anei, de tată iubitor și protector, acesta face
parte din mediul cizmarilor, meserie nobilă, cinstită, care, însă, nu aduce împlinire din punct
de vedere material. De aceea, ia în arendă “Moara cu Noroc”, devenind reprezentat al
mediului cârciumarilor, al tentațiilor ilicite, unde îl întâlnește pe Lică Sămădăul, care îi
influențează regresiv moralitatea, astfel Ghiță devine lacom și temător.
 Modalitățile de caracterizare evidențiază gradual trăsăturile fizice și morale ale
protagonistului, care nu reprezintă întruchiparea schematică a unor idei, ci o conștiință
complexă, viabilă. În ceea ce privește caracterizarea directă, aceasta se realizează prin
secvențe de portret literar, opiniile altor personaje și autocaracterizare. Naratorul nu insistă
asupra prosopografiei lui Ghiță, din dorința de a generaliza ,fenomenul urmărit, însă
precizează că este “înalt și spățos”, pentru a configura o prezență impunătoare, aflată în
contradicție cu spiritul oscilant dar și pentru a păstra un raport de forțe echivoc. În ipostază
inițială, protagonistul este “om harnic și sârguitor”, “mereu așezat și pus pe gânduri”, trăsături
ce dezvăluie cumpătarea sa și abilitatea de a acționa în orice situație, punând familia pe
primul loc. Odată cu pervertirea provocată de bani, cârciumarul devine “ursuz”, “nu mai era
omul puternic și plin de viață”, fapt ce marchează scindarea lăuntrică, care este însoțită de
emoții tumultuoase, ce îi frâng axa morală. De asemenea, nu numai dominantele caracteriale
se schimbă, ci și înfățișarea acestuia prin ,,pielița obrajilor care i se încrețise,, ,semn al
îngrijorării excesive și ,,perii capului care îi dăduseră în încărunțire,, .
Caracterul personajului se reflectă în opiniile altor personaje, divers și contrastant. Ana
scoate în evidență atributele pozitive ale lui Ghiță (“e om drept și blând la fire, dar e om cu
minte”), însă, pe parcursul regresului ce le privește relația, din cauza asocierii cu Lică
Sămădăul, îi anulează statutul de soț, tată, sau bărbat, considerându-l doar o “muiere
îmbrăcată în haine bărbătești”. În urma afacerilor ilicite săvârșite de protagonist alături de
porcar, femeia observă pervertirea bărbatului ei, fapt sugerat de replica “Ești om netrbnic și
grozav (…) Tu ești acela care se apleacă înaintea lui ca o slugă”. Soacra îl consideră
conducătorul familiei și, de aceea, alege să observe doar calitățile bărbatului: “Ghiță e om
harnic și sârguitor”, în vreme ce Sămădăul recunoaște onestitatea coruptă a cârciumarului,
prin replica: “Tu ești om cinstit, Ghță, și am făcut din tine om vinovat”. În ceea ce privește
autocaracterizarea, Ghiță consider că este un model negativ pentru copiii săi, spunându-le că
tatăl lor este “om ticălos”. Contrapunctic, într-o încercare de a nu se lăsa dominat de Lică, îl
avertizează că oamenii ca el sunt “slugi primejdioase, dar prieteni neprețuiți”.
Dominantă este caracterizarea indirectă, trăsăturile morale ale protagonistului fiind
ilustrate prin fapte, întâmplări și evenimente la care acesta participă, limbaj, mediul în care
trăiește și se formează, elemente comportamentale și atitudinale, relația cu alte personaje.
Relevantă pentru dezvăluirea trăsăturilor ce structurează axa morală a protagonistului
dintre care firea slabă și ambiția este scena din capitolul lll în care apariția lui Lică Sămădăul
la ,,Moara cu noroc,, cauzează prima confruntare a cârciumarului cu cel ce se consideră
stăpânul locurilor. Celor două dominante caracteriale li se asociază și alte trăsaturi adiacente.
Prin firea slabă a cârciumarului se surprinde de asemenea demnitatea ințială a individului,
prudența din convorbirea cu Lică dar și teama din momentul în care simte forța de nestăpânit
a Sămădăului. Ambiției i se subordonează tăria de caracter dar și intransigența.
Lică își oprește calul în față cârciumii și întreabă de cârciumar. Bătrâna pleacă să-l caute
pe Ghiță, în timp ce Ana rămâne alături de sămădău, uitându-se uimită la el. Bărbatul îl
întreabă pe Ghiță dacă nu cumva au trecut niște oameni pe la han, acesta spune că nu ține cont
și nu își aduce aminte fiecare față pe care o vede. Porcarul vrea să știe dacă nu cumva acei
bărbați erau chiar oamenii lui care plecaseră să vadă o pădure pe care voia să o ia la toamna
pentru turme. Ghiță minte și spune că nu își aduce aminte de ei, dar bătrână își amintește de
cei trei porcari care au băut mult și nu au plătit. Cei doi bărbați intră în cârciumă, unde Lică se
prezintă oficial în față lui Ghiță drept stăpân al locurilor și îi cere cârciumarului să îl
informeze despre cine umblă pe drum, în schimbul a douăzeci și trei de turme de porci.
Înainte de a-i oferi un răspuns lui Lică, porcarul dă pinteni calului. După plecarea sa de la han,
pe Ghiță îl cuprind gânduri grele și dorește să le ascundă față de bătrână și nevastă.
Portretul lui Lică este realizat printr-o tehnică des întâlnită în scriitura realistă: detaliul
plasticizant. Astfel, trăsăturile dominante la o primă impresie sunt prezența impunătoare
(,,înalt,,) și viclenia structurală a ființei (,,uscățiv și supt la față,,). Cu ajutorul caracterizării,
Sămădăul își etalează ostentativ puterea și stăruiește teama în suletul oamenilor. Dorința
absolută de control și mentalitatea de stăpân se creionează prin cererea adresată lui Ghiță, care
pare mai mult o poruncă. Totodată, rostirea numelui său cu autoritate (,,Eu sunt Lică
Sămădăul,,) sugerează firea impunătoare, nepăsătoare și intimidantă.
Pe parcursul convorbirii cu porcarul, Ghiță își devoalează trăsăturile definitorii pentru
traseul său moral și psihologic care se va schimba de-a lungul diegezei. Inițial, cârciumarul nu
dorește să i se supună lui Lică și de aceea manifestă tărie de caracter, intrasingență (,,răspunse
hotărât,,) dar și prudență (,,grăi Ghiță cam în glumă,,). Deși nu dorește să se lase dominat de
forța extraordinară pe care o exercită Sămădăul asupra sa, bărbatul devine temător (,,răcit în
tot trupul,,). Firea slabă este conturată în momentul în care Ghiță este cuprins de ,,gânduri
rele,, și devine îngrijorat întrucât simte presiunea pe care o va avea Lică asupra sa și de aceea
alege să nu îi dzvăluie nevestei sale zbuciumul provocat de apariția porcarului.
Scena exitusului personajelor este relevantă pentru gradarea de ordin afectiv dar și pentru
axa frântă a protagonistului cauzată de asocierea sa cu cel ce se consideră stapânul
pământurilor. Firea slabă a bărbatului este sugerată de gestul lui Ghiță de a i-o oferi pe Ana
lui Lică dintr-o pornire irațională spre autodistrugere. Ambiția sa este devoalată de dorința de
nestrămutat de a o elibera pe nevasta lui de imensul chin al păcatului.
Când Ghiță se întoarce la ‘Moara cu noroc’, așteaptă câteva momente înainte de a intra în
han. Bărbatul încuie ușa și aruncă cheia într-un colț al camerei. La vederea acestuia, Ana este
înspăimântată și îl roagă să îi cruțe viața. Ghiță, plin de patimă, îi spune că nu dorește să o
lase în viață în urmă lui și îi explică planul înfăptuit cu Pintea de a-l demasca pe Lică.
Ulterior, Ghiță o cuprinde în brațe pe soția sa, scoate cuțitul din tureacul cizmei și o înjunghie
pe Ana în inima. Lică și Răuț intră în han, Sămădăul dă ordin complicelui său să îl împuște pe
Ghiță, iar Ana, cu ultimele puteri îi mușcă mâna și îl zgârie pe obraji pe Lică, apoi se
prăbușește alături de soțul ei.
.Ghiță ajunge la cârciumă după plecarea lui Lică și o găsește pe Ana singură. ”Îi apucă cu
amândouă mâinile capul”, act ce marchează dorința de a mai petrece câteva clipe alături de ea.
Replica bărbatului, ”am să te omor cum mi-aș omorî copilul meu, când ar trebui să-l scapi de
dureri”, nuanțează dragostea pe care i-o poartă și dorința de a-i reda puritatea cea dintâi prin
gestul uciderii. Ghiță îi mărturisește Anei în ultimele sale clipe de viață că se simte vinovat,
întrucât a aruncat-o ”în brațele lui Lică” și îi explică motivul plecării, demascarea acestuia, în
timp ce eroina îl imploră permanent să o lase în viață: ”Fă ce vrei cu mine, dar nu mă omorî”;
”Săriți, că mă omoară!”, rugăminte ce ilustrează luptea instinctivă pentru supraviețuire.
Gesturile tandre ale cârciumarului, care ”o strânge la gât și îi sărută fruntea” evidențiază
dragostea pe care i-o poartă nevestei, iar convorbirea dintre cei doi, învăluită de emoții
profunde, precede uciderea acesteia. După ce îi spune să își facă cruce, într-un moment de
ambiție, Ghiță o înjunghie în inimă pentru a o elibera pe Ana de imensa povară a păcatului.
Moartea, simbol al izbăvirii, reflectă iubirea călăului pentru victimă. Când în han năvălesc
Lică și Răuț, sfărâmând ușa, ”Ana era întinsă la pământ și cu pieptul plin de sânge, iar Ghiță o
ținea sub genunchi și apăsa cuțitul mai adânc spre inima ei”. Cu o ultimă suflare, femeia
dorește să îl lase pe Lică însemnat pentru influența nefastă pe care a avut-o asupra lui Ghiță și,
mai ales, asupra relației dintre cei doi și își ”înfige ghearele în obrajii săi și îi mușcă mâna”,
semne care întruchipează încrâncenarea și dorința de a nu-l lăsa să scape nesancționat. Răuț
își descarcă pistolul în ceafa lui Ghiță, la ordinul Sămădăului și cade ”fără să mai poată afla
cine l-a împușcat”, fapt care reprezintă moartea mișelească, căci el nu își cunoaște călăul.
Prin urmare, ,,ființa de hârtie,,(Roland Barthes), personajul literar Ghiță din nuvela realistă
,,Moara cu noroc,, de Ioan Slavici evidențiază cu ajutorul mijloacele directe și indirecte de
caracterizare, trăsături umane generice: demnitate, prudență, ambiție, tărie de caracter,
intransigență dar și slăbiciune. Acest personaj care polarizează atenția lectorului devoalează
un mesaj etic, profund, privitor la factorii sine qua non ai unei existențe echilibrate: cul pentru
familie, onoare și adevăr.