Caracterizare - Ghiță

Ioan Slavici apartine epocii marilor clasici, alături de Ion Creangă, Mihai
Eminescu și I.L.Caragiale. Considerat un „antipatic” de Eugen Lovinescu, „un
om sucit” de George Călinescu, un individ timid mai de toată lumea, afirmând
despre sine că „Studiul social e elementul său, atmosfera sa spirituală”, Slavici
are o afinitate deosebită pentru captarea esenței sufletului omului din popor,
fiind, prin excelență, un realist poporan. În operele sale sunt dezvăluite forme
ale existenței rurale străvechi, însa nu într-o viziune idilică, idealizată, jovială,
ci eminamente obiectivă, demistificatoare, lipsită de orice lirism superfluu.
Semnificativ în acest sens este volumul „Novele din popor”, apărut în 1881, în
paginile căruia se regăsește o viziune monografică asupra satului ardelean din a
doua jumătate a secolului XIX. Opera „Moara cu noroc”, nuvelă psihologică de
factură realistă, este, fără îndoială, magnum opusul scriitorului, revoluționând
literatura română din acel moment.

Discursul epic al nuvelei dezvoltă, în linii mari, un conflict exterior, între

mentalitatea tradițională, bazată pe valori morale, căreia îi dă glas bătrâna,
personaj raisonneur – „Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba,
nu bogația, ci liniștea colibei tale te face fericit” și cea actuală, capitalistă, în
care „Banul devine zeul suprem la care se închină toți" (Honore de Balzac).
Acest conflict generează totalitatea subconflictelor din operă, printre care se
numără cele dintre personaje, dar și conflictul interior al lui Ghiță ce are un rol
central în angrenarea acțiunii, devenind obiectul analizei psihologice.

Personaj principal, pivot al diegezei, întrucât susține arhitectura narativă

a textului, imaginar, fiind rodul fanteziei creatoare a autorului, rotund,
evoluând de la tipicitate la individualitate, Ghiță este inițial un cizmar cinstit, un
pater familias iubitor si grijuliu, ce alunecă în imoralitate odata ce ia hanul de la
moara cu noroc în arendă și ia contact cu arhetipul infractorului, Lică Sămădaul.
Astfel, scindarea interioară a eroului e provocată de pendularea între două voci
la fel de puternice: prima care îi spune cât de ușor e să câștige bani prin metode
ilicite și cea de-a doua care îl îndeamnă să-și păstreze onoarea și familia. Fire
slabă, dubitativă, Ghiță oscileaza violent între atitudini, își analizează orice
faptă și încearcă să-și găsească circumstanțe atenuante la fiecare pas,
justificarea supremă fiind natura inerenta și implacabilitatea destinului – „Ce să-
mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voința mea?”.
Dominantele caracteriale ale eroului sunt puse în lumină prin modalități
directe și indirecte, semnificative pentru construcția sa, fiind elemente de
compoziție ce reliefează caracterul complex al cârciumarului. Astfel, în ceea ce
privește caracterizarea directă, aceasta este realizată preponderent de narator,
care surprinde aspecte exterioare și interioare ale eroului prin secvențe de
portret literar. Prin urmare, inițial, Ghiță este înfățișat ca un bărbat „înalt și
spătos” și un „ginere harnic”. Semnificative pentru portretul eroului sunt și
impresiile celorlalte personaje. Bărbatul este văzut de Ana ca un „om drept și
blând la fire”, dar, odata cu parcursul său moral, ajunge să fie considerat nimic
altceva decât „o muiere îmbrăcată în haine bărbătești”, iar Lică îl consideră un
„om cu multa ură în sufletul său și om cu multă minte”. Totodată, Ghiță zice
despre sine că „Oamenii ca el sunt slugi primejdioase, dar prieteni neprețuiți”.

Dominantă rămâne însă caracterizarea indirectă ce pune în lumină

trăsăturile protagonistului prin raportarea la mediul în care trăiește, faptele,
evenimentele la care participă, limbajul, relația cu celelalte personaje și
atitudinea ce evidentiaza zbuciumul sufletesc, o trăsătură fundamentală a
protagonistului fiind caracterul ezitant. Semnificativă în acest sens este scena
întâlnirii, a definirii relației dintre Lică și Ghiță. Sămădăul vine în vizită la
carciumar pentru a cădea la întelegere, reușeste să îl convingă și îi ia banii, de
unde se naște datoria ce îi va lega –„ce-i în mână nu-i minciună”. Când Ghiță
simte că porcarul vrea să îi șantajeze și familia, îl avertizeză să nu implice
persoane nevinovate. Pe parcursul acestei discuții se vede interesul fiecărei
tabere : Lică vrea să profite de naivitatea cârciumarului pentru a-și atinge
scopul, acela de a avea totul sub control, în timp ce Ghiță se străduiește să
rămână același om sincer, drept, însă, sub influența porcarului, cedează, dând
dovadă de slăbiciune. Astfel, este evidențiat traseul regresiv, de dezumanizare.
Odata acesta instaurat, personajul principal nu mai dispune de vocea onestității,
ba, mai mult, își dezvăluie firea slabă ce transpare din incapacitatea de a-și
asuma responsabilitatea faptelor și deciziilor luate.
Acest defect are consecințe și în relația cu Ana, deoarece dragostea este
dominata de trufia născută din starea de nesiguranță. Un episod reprezentativ
este acela al întoarcerii lui Ghiță de la judecată, când poartă o discuție cu Ana
care este îndurerată, că soțul ei complotează cu Lică și geloasă, că a adus acasă
altă femeie- „Ce vrei tu să faci din casa mea?”. Cârciumarul se enervează
auzind vorbele femeii –„Mi-e scârbă când mă gândesc că am o nevastă care
poate să mai trăiască cu un om precum tu mă socotești pe mine”. Astfel, omul
muncitor, tatăl bun și soțul loial se află sub influența negativă a porcarului și,
imprevizibil fiind, dă dovadă de lașitate, dând vina pe familie, falsul pretext pe
care folosit pentru a-și motiva acțiunile. Mistuirea lăuntrică transpare adesea și
din momologul interior contradictoriu, balanța tinzând să se încline în cele din
urmă către instanța supremă, banul.
Dintre elementele de compoziție, relevanță au și perspectiva narativă
heterodiegetică și naratorul extradiegetic, omniscient și creditabil, vocea sa
fiind obiectivă, impersonală, fără a trăda vreo atitudine explicită față de acțiune
sau personaje, dar surprinzând gesturile și gândurile protagonistului, toate
ilustrând starea de nesiguranță, de teamă și suspiciune și marcând, în acest fel,
transformarea –„nu mai zâmbea ca înainte”; „își pierdea lesne cumpătul”. În
plus, în conturarea caracterului lui Ghiță, autorul utilizează stilul indirect-liber,
astfel încât cele doua instanțe, personaj-narator, par a se confunda, căci
gândurile eroului sunt exprimate direct, dar nu în manieră dialogată sau
monologată: „Se gândea la câștigul pe care l-ar putea face în tovărășia lui Lică,
vedea banii grămadă înaintea sa și i se împăienjeneau parcă ochii...” ilustrându-
se subtil scindarea interioară a personajului ce pendulează permanent între două
voci la fel de puternice: prima, care exprimă dorința de înavuțire pe căi ilicite,
Ghiță fiind orbit de strălucirea banilor, și cea de-a doua voce care îi spune să-și
păstreze onestitatea și familia. Eroul are naivitatea de a crede că poate face
pentru o vreme afaceri cu Lică, iar apoi va fi capabil să redevină omul cinstit
care a fost.

Așadar, opera lui Ioan Slavici creează o lume complexă, verosimilă, o

monografie a Ardealului din secolul al IX-lea, ale cărei personaje devin victime
ale unei societăți desacralizate. Prozatorul dirijează destinul protagonistului prin
mijloace psihologice profunde, sondând reacții, gânduri, trăiri, în cele mai
adânci zone ale conștiinței personajului, așa încât Ghiță se dezvoltă ca un suflet
complex, oscilant, sfâșiat între două porniri antagonice, căruia, treptat, i se
demontează mecanismul sufletesc și este dezvăluit în toată amploarea sa
dramatică.