Particularitățile de construcție a personajului

„Moara cu noroc”
1.
Critica literară (Tudor Vianu, Nicolae Manolescu) identifică
punctul forte al artei narative a lui Slavici în construcția de personaj.
Deși eroii săi provin din universul rural al Ardealului de secol al XIX-
lea, autorul le imprimă o complexitate aparte: „acel amestec de bine și
de rău ce se află la oamenii adevărați” (G. Călinescu). Cel mai bun
exemplu în acest sens este reprezentat de cizmarul Ghiță, personajul
principal al nuvelei „Moara cu noroc”.
2.
Dacă la începutul nuvelei, Ghiță apare ca un personaj tipologic
pentru categoria indivizilor dornici de îmbogățire, putându-se afirma că
are un statut moral și psihologic necompromis, evoluția ulterioară a
acțiunii îi oferă o individualitate aparte. Deși atracția banilor nu îl
transformă atât de mult încât să treacă în tipologia infractorilor
reprezentați de Lică Sămădăul, totuși eroul central parcurge un traseu al
dezumanizării datorată oscilației între cele două modele de organizare
socială: pe de o parte, familia ca emblemă a lumii tradiționale, pe de altă
parte, afacerile la limita legii, simptomatice pentru relațiile capitaliste
din acea vreme.
3.
Transformările morale și psihologice ale lui Ghiță au ca punct de
plecare nemulțumirea profundă față de statutul social pe care acesta îl
deține. Spirit practic, el conștientizează că meseria de cizmar nu va
îmbunătăți statutul familiei, astfel încât Ghiță se mută din lumea închisă,
unde nu se întâmplă nimic, la cârciuma de la „Moara cu noroc”, adică
într-un spațiu departe de satele orânduite, după un tipar patriarhal Ghiță
se simte privilegiat și datorită hărniciei sale își schimbă statutul de
simplu arendaș în cel de cârciumar.
4.
Trecerea protagonistului de la tipologie - statutul social - la
individualitate - statutul moral sau psihologic - este susținută prin toate
elementele de construcție ale textului narativ.
5.
În primul rând, perspectiva naratorului obiectiv și impersonal
ce ajută la crearea caracterului realist al nuvelei, permite atât descrierea
verosimilă a evoluției sociale a lui Ghiță, cât și redarea zbuciumului său
interior. Dacă pentru a construi un personaj veridic în contextul societății
ardelene de la sfârșitul secolului al XIX-lea, naratorul se axează pe
detaliile referitoare la mediul în care trăiește personajul și la
condiționările sale inerente, când se vede nevoit să prezinte interioritatea
acestuia, instanța narativă folosește stilul indirect liber sau monologul
interior, care duc la o tehnică a analizei psihologice.
6.
În al doilea rând, această strategie naratorială conduce la dublarea
conflictului astfel încât tensiunea epica manifestată la început doar pe
plan exterior (opoziția dintre bătrână și Ghiță sau dintre Lică și
protagonist) se transferă într-un conflict interior bazat pe trăirile
contradictorii ale personajului. Astfel, tânărul cârciumar simte în el
„ceva mai tare decât voința” proprie, se izolează de familie, nu se mai
teme nici măcar de moarte, singura lui dorință fiind răzbunarea pe Lică,
iar în cele din urmă o ucide cu sânge rece pe Ana.
7.
Complexitatea personalității lui Ghiță poate fi evidențiată pe tot
parcursul acțiunii prin intermediul mijloacelor de caracterizare.
Personaj rotund, prezentat în incipit drept un personaj tipologic, așa cum
reiese din caracterizarea indirectă, prin acțiunile sale. Om al faptelor, nu
al vorbelor, cârciumarul este „un ins energic, cu gustul riscului și al
aventurii” (Magdalena Popescu). Acum fondul său uman nu este încă
pervertit de gustul banilor, el dorind doar bunăstarea familiei.
8,
Transformarea lui Ghiță nu întârzie să apară, iar mobilul este
reprezentat de apariția lui Lica la cârciumă. Chiar după prima
întrevedere cu Sămădaul, în mintea protagonistului se ivesc deja
„gânduri grele”. Pentru a-și reface echilibrul pierdut de intervenția
brutală a lui Lică, cârciumarul cumpară două pistoale, îl angajează pe
Marți, „un ungur înalt ca un brad” și aduce doi câini. Totuși, liniștea lui
Ghiță nu este dobândită cu niciun chip, iar naratorul rezumă
transformările prin modul în care Ana îl percepe pe soțul ei: „Acum el se
făcuse mai de tot ursuz, se aprindea pentru orișice lucru de nimic, nu
mai zâmbea ca mai înainte, ci râdea cu hohot, încât îți venea să te sperii
de el, iar când se mai hârjonea câteodată cu dânsa își pierdea lesne
cumpătul și îi lăsa urme vinete pe brațe”.
9.
Panta pe care a apucat-o personajul principal este atât de abruptă,
încât Ghiță simte că nu-și mai poate controla propria existență. Se
îndepărtează de Ana, devine egocentric, ajunge obsedat de răzbunarea
împotriva lui Lică, chiar cu riscul morții celor apropiați. Acest drum spre
dezumanizare este excelent reda t în nuvelă prin stil indirect liber și
monolog interior, ambele fiind modalități inedite de autocaracterizare.
10.
Singura modalitate de a-și păstra iluzia echilibrului rămâne pentru
protagonist încercarea de a le da celorlalți impresia că e stăpân pe
situație, din moment ce a învățat din experiența relațiilor capitaliste că
„cinstit nu e decât omul care a astupat cuvinte rele”. Însă cele mai
apropiate persoane ale sale, soția și Lică, dezvăluie principala sa
trăsătură de caracter: dezumanizarea.
 11.
Se remarcă mai întâi episodul narativ dedicat procesului, unde
cârciumarul jură strâmb, devenind în felul acesta complicele lui Lică.
Deși are remușcări și cere iertare soției și copiilor pentru rușinea de a fi
fost arestat, Ghiță încearcă să-și justifice faptele prin destinul tragic
ursit: „Ei! Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voința mea?!
Nici cocoșatul nu e însuși vinovat că are cocoașă în spinare: nimeni mai
mult decât dânsul n-ar dori să n-o aibă”. Această falsă scuză nu-l
reechilibrează, totuși, interior, după cum demonstrează portretul pe care,
prin intermediul stilului indirect liber, Ana i-l face la finalul judecății.
Bărbatul care, cu puțin timp în urmă, avea spatele drept, se arăta puternic
și plin de viață, apare acum cu pielea obrajilor „încrețită” și cu părul
încărunțit la tâmple; involuția sa spirituală și psihologică devenind, deci,
evidentă și la nivel corporal.
12.
Dar decăderea totală a bărbatului care a renunțat la mentalitatea
tradițională pentru a se identifica cu cea așa-zis modernă, se petrece în
scena uciderii Anei. Redată prin implicarea unor notații naturaliste,
secvența prilejuiește, în fapt, o sinucidere simbolică, din moment ce
Ghiță se comportă ca o brută, instinctualitatea și instabilitatea sa psihică
reieșind din gestul de a apăsa „cuțitul tot mai adânc spre inima ei”.
Descrierile minuțioase ale gesturilor criminalului depășesc rolul strict de
creare a iluziei realității, glisând spre evidențierea patimii, cruzimii și
nebuniei care au pus stăpânire pe omul obsedat de înavuțire și răzbunare.
13.
Așadar, dezumanizarea lui Ghiță, produsă de obsesia îmbogățirii,
pune în evidență viziunea lui Slavici despre societatea rurală românească
de la sfârșitul secolului al XIX-lea. De asemenea, corelând printr-un stil
simplu, clar și concis cele mai adecvate tehnici narative - descrierea
realistă prin care obține efectul de verosimilitate a personajului, dar și
analiza psihologică ce îi servește la redarea metamorfozelor interioare
ale personajului -, autorul nuvelei „Moara cu noroc” construiește un
personaj complex care alături de Ion și de Ilie Moromete, rămâne un
prototip neidealizat al universului rural românesc.