“Moara cu noroc” de Ioan Slavici – caracterizarea lui Ghiță

I. CONTEXT

Scriitor afirmat la sfârșitul secolului al XIX-lea, Ioan Slavici este unul dintre adepții realismului
clasic. Deși opera sa este complexă și cuprinde basme, romane, proză memorialistică, un loc semnificativ
este deținut de nuvelele inspirate din realitățile satului și târgului ardelenesc din vremea sa.
Publicată in 1881 în volumul de debut „Novele din popor”, nuvela realistă, de factură
psihologică, „Moara cu noroc” este una dintre cele mai valoroase nuvele ale lui Slavici.

II. PRECIZAREA STATUTULUI SOCIAL, PSIHOLOGIC, MORAL AL PERSONAJULUI

Ghiță este cel mai bine conturat personaj din nuvelistica lui Slavici, un personaj „rotund”, al cărui
destin ilustrează consecințele nefaste ale dorinței de îmbogățire. Potrivit esteticii realiste, personajul este
tipic pentru o anumită categorie socială, Ghiță reprezentând tipul cârciumarului interesat de bani.
Dezumanizarea protagonistului este urmărită prin analiză psihologică.
Autorul urmărește oscilația permanentă a protagonistului între dorința de a rămâne atașat de
familie și dorința de a se îmbogăți pe căi necinstite. Este o oscilație care declanșează drama interioară,
pentru că personajul este conștient permanent de greșelile sale.
Statutul inițial al personajului este favorabil din punct de vedere moral și psihologic, deși modest
în plan social. Ghiță, cizmar sărac, dar om harnic și cumsecade, soț iubitor, ia în arendă cârciuma de la
Moara cu noroc pentru a câștiga rapid bani, ca să-și deschidă un atelier și să asigure un trai mai bun
familiei sale.
După venirea la han a Sămădăului, „un om rău și primejdios”, el se înstrăinează de familie și se
dezumanizează treptat. Lică se folosește de slăbiciunea cârciumarului pentru bani și îl atrage în afacerile
sale necurate, îi strivește personalitatea și îi distruge relația cu familia.

III. EVIDENȚIEREA UNEI TRĂSĂTURI A PERSONAJULUI ALES PRIN DOUĂ SECVENȚE

COMENTATE

Nuvela psihologică prezintă dezumanizarea protagonistului, care este generată de lăcomie și

manifestată prin înstrăinare față de familie, minciună, răzbunare, dar și crimă. Ghiță își pierde liniștea
sufletească și pe cea a familiei pentru averea dorită, o fericire iluzorie.
Procesul de înstrăinare a lui Ghiță față de familie începe din momentul venirii lui Lică la
cârciumă, care își impune încă de la început regulile: „Eu voiesc să știu totdeauna cine umblă pe drum,
cine trece pe aici, cine ce zice și cine ce face (...) Cred că ne-am înțeles!”.
Ghiță este lacom și nu se poate sustrage ispitei câștigului, mai ales că își dă seama că nu poate
rămâne cârciumar la Moara cu noroc fără acordul Sămădăului: „El se gândea la câștigul pe care l-ar
putea face în tovărășie cu Lică, vedea banii înaintea sa și i se împăienjeneau parcă ochii”.
Pentru a-și proteja familia, Ghiță își ia toate măsurile de apărare împotriva lui Lică: merge să își
cumpere două pistoale, își face rost de doi câini și își angajează încă o slugă, pe Marți. Devine
interiorizat, mohorât, violent, îi plac jocurile crude, se poartă brutal față de Ana și față de copii. Ghiță
ajunge chiar să regrete faptul că are familie și că nu își poate asuma total riscul îmbogățirii alături de Lică.
Sub pretextul că o voință superioară îi ghidează gândurile și acțiunile, Ghiță devine laș, fricos, subordonat
total Sămădăului.
Dezumanizarea lui Ghiță îl duce pe ultima treaptă a degradării morale când, de Paște, orbit de
furie și dispus să facă orice pentru a se răzbuna pe Lică, își aruncă soția, drept momeală, în brațele
Sămădăului. Acesta speră până în ultimul moment că Ana va rezista influenței malefice a Sămădăului,
însă, dezgustată de lașitatea lui, ea i se dăruiește lui Lică. Dându-și seama că soția l-a înșelat, Ghiță o
ucide pe Ana. Din soțul tandru și responsabil, cârciumarul devine capabil de crimă. Această scenă a
dezumanizării finale este prezentată prin tehnicile analizei psihologice.
Naratorul notează gesturile și mimica lui Ghiță: „galben la față, ca și când i-ar fi secat tot
sângele din vine”, „Deodată el sări ca ieșit din fire în picioare”.
Ana, simbol al frumuseții și al dragostei de viață, îl imploră: „Nu vreau să mor, Ghiță! Nu vreau
să mor!”. Discuția soților din final așază crima în zona actelor iraționale: „Simt numai că mi s-a pus ceva
de-a curmezișa în cap și că nu mai pot trăi, iară pe tine nu pot să te las vie în urma mea” . Ghiță își
recunoaște vina: „...eu te-am aruncat ca un ticălos în brațele lui pentru ca să-mi astâmpăr setea de
răzbunare”. Ucigând-o pe Ana cea lipsită de apărare, Ghiță se plasează pe poziția de forță în raportul
călău-victimă, drept răzbunare că nu s-a putut poziționa așa față de Lică.
Din ordinul Sămădăului, Ghiță este împușcat de Răuț, iar cârciuma este incendiată.

IV. ANALIZA, LA ALEGERE, A DOUĂ COMPONENTE DE STRUCTURĂ ȘI DE LIMBAJ

SEMNIFICATIVE PENTRU CONSTRUCȚIA PERSONAJULUI ALES

„Moara cu noroc” de Ioan Slavici este o nuvelă psihologică și de aceea conflictul central este
unul moral, psihologic. Este vorba despre conflictul interior al protagonistului, Ghiță, care oscilează între
dorința de a rămâne om cinstit, pe de o parte, și dorința de a se îmbogăți alături de Lică, pe de altă parte.
Conflictul exterior constă în confruntarea dintre cârciumar și Lică Sămădăul. Orbit de patima banului,
Ghiță se simte vulnerabil față de Lică, deoarece are familie și ține la imaginea sa de om cinstit în fața
lumii. Obișnuit cu independența, Ghiță se vede constrâns să accepte colaborarea cu Lică, fapt care îi va
afecta grav echilibrul interior.
Modalitățile de caracterizare în nuvela realistă pun în evidență complexitatea și transformarea
morală a personajului principal, atât prin procedee de caracterizare directă, cât mai ales prin mijloace de
investigație psihologică, precum scenele dialogate, notația gesticii și a mimicii și monologul interior.
Caracterizarea directă evidențiază un amplu portret moral al protagonistului. Este realizată atât de
narator, în ziua procesului de la Oradea-Mare, la care Ghiță jură strâmb, devenind complicele lui Lică, în
secvența „nu mai era el, omul puternic și plin de viață; în câteva zile, pielița obrajilor i se încrețise și
perii capului îi dăduseră în cărunțeală”, cât și de celelalte personaje. Lică își dă seama că Ghiță e om de
nădejde: „Tu ești om, Ghiță, om cu multă ură în sufletul tău, și ești om cu minte”. La final, Ana îi cedează
lui Lică, deoarece spune că el este „om”, pe când Ghiță „nu e decât muiere îmbrăcată în haine
bărbătești”, adică a devenit un caracter slab.
Frământările și transformările sale interioare sunt urmărite prin tehnicile analizei psihologice,
precum notarea gesturilor de către narator în secvența „ursuz, se aprindea pentru orișice lucru de nimic,
nu mai zâmbea ca înainte, ci râdea cu hohot, încât îți venea să te sperii de el” sau monologul interior:
„Ei, ce să-mi fac?... Așa m-a lăsat Dumnezeu!... Ce să-mi fac dacă e ceva în mine mai tare decât voința
mea?”. Dialogul este reprezentativ pentru ilustrarea unor trăsături de caracter: „-Lică, tu trebuie să
înțelegi că oameni ca mine sunt slugi primejdioase, dar prieteni neprețuiți”.
Raportat la destinul cârciumarului, titlul nuvelei este mai degrabă ironic. Toposul ales, cârciuma
numită Moara cu noroc, ajunge să însemne, de fapt, Moara cu ghinion, întrucât locul în care Ghiță speră
să găsească fericirea aduce numai nenorociri familiei.

V. CONCLUZIE

„Moara cu noroc” de Ioan Slavici este o nuvelă realistă, psihologică, pentru că urmărește efectele
dorinței de îmbogățire, frământările personajelor și conflictul interior al protagonistului. Măiestria lui
Slavici constă în finețea analizei psihologice care susține o teză morală: goana după înavuțire cu orice
preț distruge echilibrul sufletesc și liniștea familiei.