CARACTERIZAREA LUI GHIŢĂ

din

Moara cu Noroc

de Ioan Slavici

Opera literara “Moara cu noroc” este scrisa de Ioan Slavici si publicata in

volumul “Novele din popor” in anul 1881 si are ca personaj principal pe “Ghita”,
un personaj complex ale carui trasaturi sunt bine evidentiate pe parcursul intregului
subiect, atat prin intermediul caracterizarii in mod direct cat si prin portretul moral
al personajului.

Ghita, personajul nuvelei se abate de la norma morala enuntata la inceputul

discursului “omul sa fie multamit cu saracia sa, caci, daca e vorba, nu bogatia ci
linistea colibei tale te face fericit”) si va evolua spre un deznodamant tragic. Este
un personaj rotund, complex, ce traieste o drama psihologica, consecinta nefasta a
instinctului exacerbat al avaritiei, a nerespectarii moralei satului arhaic, in care este
puternic ancorata batrana mama a Anei, si potrivit careia banii nu contribuie la
umanizarea lumii, ci constituie sursa ei de pierzanie.

Personajul se hotaraste sa abandoneze linistea colibei din sat si sa ia in

arenda carciuma de la Moara cu Noroc, unde se va muta cu intreaga familie. Fostul
cizmar parcurge un drum simbolic, lasa in urma sate si locuri “bune” si se
indreapta spre locurile “rele”; drumul semnifica o “coborare in infern” ( descensum
ad Inferos), intr-un univers malefic, al patimilor care-l agreseaza continuu pe
Ghita, depersonalizandu-l.

Afacerile carciumarului incep sa prospere si acesta incepe sa guste

satisfactia castigului. Dar, la carciuma apare un personaj ciudat, Lica Samadaul,
stapanul ilegal al locurilor, fire rece, insensibila, stapanita, un “om rau si
primejdios”, asa cum bine intuieste Ana. Ghita a inteles ca la ,, Moara cu noroc’’
nu putea sa ramana nimeni fara voia lui Lica, dar nu poate parasi locul “pentru ca-i
mergea bine”. Prin urmare, cei doi vor fi prezentati in ipostaze antitetice:
personajul stapanitor necontestat al locurilor (Lica) si cel stapanit (Ghita), care se
simte amenintat de atitudinea stapanitorului: “Ori imi vei face pe plac, ori imi fac
rand de alt om la Moara cu noroc”.
 Ghita este caracterizat in mod direct de catre narator, iar autocaracterizarea
si opiniile celorlalte personaje subliniaza atat trasatura dominanta a personajului
(dorinta de castig), cat si alte trasaturi. In mod indirect, portretul moral al
personajului se evidentiaza tot mai bine pe parcursul nuvelei, totodata faptele si
vorbele acestuia evidentiind din nou trasatura lui principala. Portretul lui fizic nu
este evidentiat, accentul cazand pe cel moral.

Monologul interior ilustreaza gandurile si framantarile personajului

(autocaracterizare): “ Ei! Ce sa-mi fac?…Asa m-a lasat Dumnezeu!…Ce sa-mi fac
daca e in mine ceva mai tare decat vointa mea?”

Slabiciunea pentru bani este punctata si de narator ce surprinde reactia lui

Ghita la zarirea banilor, acesta fiind foarte insistent asupra evidentierii placerii de a
avea multi bani.

Prin caracterizarea directa, trasaturile personajului sunt evidentiate de

narator, astfel Ghita aparand in doua ipostaze : cea a taranului muncitor si iubitor al
familiei sale (“un om harnic si sarguitor, era mereu asezat si pus pe ganduri, se
bucura cand o vedea pe dansa vesela”) si cea a omului dominat de bani si de avere
(“acum el se facuse de tot ursuz, se aprindea pentru orice lucru de nimic, nu mai
zambea ca inainte, ci radea cu hohot incat iti venea sa te sperii de el”).

Cele doua ipostaze ale personajului sunt evidentiate si prin afirmatiile

celorlalte personaje, in special prin opiniile Anei care observa cel mai bine
schimbarile prin care trece sotul sau. La inceput, Ana era loiala lui Ghita si avea
deplina incredere in el si in deciziile lui (“Ghita este un om drept si bland la fire,
dar e un om cuminte si nu voieste nici sa auda, nici sa vada, nici sa stie nimic, nu
voieste sa atate mania oamenilor rai”). Odata cu transformarea sotului ei, ea isi
schimba atitudinea deoarece vedea linistea familiei amenintata de Ghita (“Esti un
om netrebnic si grozav; trebuie sa te fi ticalosit tu in tine, pentru ca sa imi spui ceea
ce nu crezi nici tu insuti…. Tu esti acela care se pleaca inaintea lui ca o sluga, iar
nu eu Ghita!”). Vorbele Anei demonstreaza in final dezamagirea acesteia fata de
sotul sau, fata de care nu mai avea respect sau admiratie si pe care acum il
considera las si nedemn (“Ghita nu e decat o muiere imbracata in haine barbatesti,
ba chiar mai rau de atat.”).
 Totodata, vorbele exprimate in mod direct de Lica Samadaul, ce intentiona
sa-l atraga pe Ghita de partea banilor, prezinta cateva trasaturi ale cizmarului (“Tu
esti om Ghita, om cu multa ura in sufletul tau, si esti om cu minte: daca te-as avea
tovaras pe tine as rade si de dracul si de muma-sa, ma simt chiar eu mai vrednic
cand ma stiu alaturea de un om ca tine”). Lica alimenteaza permanent mandria lui
Ghita, atrangandu-l in cursa lui bine planificata (aceea a afacerilor necurate).

Evolutia lui Ghita este dramatica, el traieste o drama psihologica, ce se naste

din conflictul interior al personajului – dorinta de a ramane cinstit este la fel de
puternica precum aceea de a se imbogati. Omul bun, bland, harnic, de la inceputul
nuvelei, se transforma intr-o “fire ciudata”, “neizbutind sa-si puna in acord esenta
cu aparenta existentiala decat cu pretul vietii”. (George Munteanu).

Ghita se dezumanizeaza, devine fricos, las, fuge de “eul” sau real, cauta un
alt “eu”, iluzoriu, ce-l va conduce spre moarte. Mai mult, incepe sa se supuna lui
Lica , simtind ca are nevoie de bunavointa acestuia. De fapt, personajul simuleaza
alianta cu Lica, dar si cu Pintea, iar fata de propria sa familie joaca rolul
onorabilitatii .

Stralucirea din ochii fostului cizmar, bucuria vietii se sting; Ghita “nu mai
zambea ca mai inainte, ci radea cu hohot, incat iti venea sa te sperii de el “, devine
“de tot ursuz” (caracterizare directa). Pe Ana o face sa mearga spre Lica, fara sa
anticipeze ca nu ar putea suporta sa isi vada sotia in bratele Samadaului, iar pe sine
se impinge “pe fagasul unei tot mai depline si tot mai urate ambiguitati de
comportare“ (George Munteanu)

Carciumarul isi dezvaluie trasaturile in deosebi in momentele de maxima

incordare si in relatia cu celelalte personaje (caracterizare indirecta) cand naratorul
consemneaza cu atentie gesturile, gandurile si framantarile personajului.

Caracterizarea in mod indirect este realizata prin faptele personajului,

aspiratia obsesiva la avere si bani, ce se va transforma in patima, conflictul interior
si exterior cu celelalte personaje si relatia cu ele.

Asadar imaginea lui Ghita de om onest, bland si cumsecade se destrama

ireversibil; acesta devine, fara voie, complice in jefuirea arendasului si in uciderea
unei femei, la proces jura stramb si devine complicele Samadaului.
 Actiunile, gesturile si atitudinea lui Ghita scot la iveala incertitudinea si
nesiguranta care-l domina, teama si suspiciunea instalate definitiv in sufletul lui.
Ghita incearca sa isi asigure cateva masuri de protectie in momentul in care devine
oficial aliatul lui Lica doar din dorinta subconstienta de siguranta, insa frica si
smeneria fata de Samadau nu dispar.

Ghita devine constient in legatura cu faptul ca Samadaul ii controleaza

existenta, suferind astfel o drama psihologica in cadrul careia se dezvolta
conflictul interior al personajului.

Apare dorinta de egalitate a lui Ghita fata de Lica (“Oamenii ca mine sunt
slugi priejdioase, dar prieteni nepretuiti”) , fapt prin care probabil Lica devine un
model al lui Ghita, demn de urmat, insa nu doreste sa i se supuna acestuia, dar nu
are de ales.

Drama emotionala prin care trece Ghita este alimentata in acelasi timp si de
frica de Samadau, Ghita fiind constient de ce ar putea pati in cazul in care nu i s-ar
supune acestuia, dar care este distrusa de obsesia pentru bani care, la randul ei, este
umbrita usor de omul cinstit si bun care era el de fapt.

Carciumarul isi constientizeaza drama, are remuscari: “Iarta-ma, Ano! “

Ghita aluneca definitiv pe panta dezumanizarii, se indeparteaza de familie, o pierde
definitive pe Ana, care nu-l mai considera “om”. O foloseste pe sotia sa drept
momeala pentru a-l demasca pe Lica, nu numai pentru ca il mustra constinta pentru
ceea ce devenise el, dar si pentru gelozia ajunsa la paroxism.

Ghita ajunge ucigajul distrus psihic si emotional si inca fiind insetat de bani
este omorat de Raut pentru faptele sale, in timp ce Lica se sinucide, iar focul ce
cuprinde hanul purifica locul de nelegiuri, minciuni si alte crime, nelasand vreo
urma a celor inamplate.

Relatiile lui Ghita cu personajele din opera variaza in functie de ipostaza

morala in care se afla acesta si evidentiaza trasaturile caracteriale ale acestuia.
Daca in prima parte a nuvelei, Ghita se dovedeste a fi un sot credincios, intelegator
si grijuliu, in cea de-a doua parte el devine un om ursuz, inchis in sine, apasat
sufleteste din pricina constiintei incarcate si in cele din urma ucigas. Relatia cu
sotia sa se destrama si si se raceste pe parcursul subiectului, el devenind violent in
timp ce ea devine dezamagita de propriul sot. Aceasta incepe sa il aprecieze pe
Lica tot mai mult pentru ca ii acorda mai multa atentie decat sotul ei, fiind mai
sigur pe sine, inspirandu-i protectie si siguranta, iar in final ea i se daruieste
Samadaului.

Relatia dintre Lica si Ghita este reprezentanta de un permanent conflict

constient sau inconstient, Ghita dorind initial sa i se impuna Samadaului, dar
cedeaza in postura de supus in fata stapanului pamanturilor din zona Morii cu
noroc si celui care i-ar fi putut curma viata. Lica il implica asadar pe Ghita in
afacerile lui necurate, personajul principal ne mai avand posibilitatea sa renunte la
acestea odata implicat, fapt ce duce la decaderea lui morala, conflicatul interior si
schimbarea totala a caracterului personajului condus de setea banilor.

Ghita, personajul principal al nuvele psihologice “Moara cu noroc” de Ioan

Slavici este conturat in mod realistic tipic nuvelei psihologice, al carui statut social
si moral se schimba pe parcursul operei.

In opinia mea, Ghiţă trăieşte drama distrugerii de sine, iar moartea sa este
corecţia pe care o aplică destinul pentru nerespectarea principiului cumpătării, care
trebuie să călăuzească viaţa omului, principiu enunţat în debutul nuvelei prin
cuvintele bătrânei.