IOAN SLAVICI – MOARA CU NOROC – Caracterizarea lui Ghiță

Literatura română din a doua parte a secolului al XIX-lea se detaşează prin

promovarea unei literaturi autentice, care să înlocuiască “formele fără fond”, aspect evidenţiat
de scrierile celor patru mari clasici: Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale şi Ioan
Slavici.

Afirmându-se la sfârşitul secolului al XIX-lea, Ioan Slavici a fost unul dintre

scriitorii adepţi ai realismului clasic. Opera “Moara cu noroc” a fost publicată în anul 1881 în
volumul de debut “Novele din popor” şi este o nuvelă. Caracterul acesteia este realist, prin
temă, tehnica detaliului semnificativ şi perspectiva narativă obiectivă, de factură psihologică.
În “Istoria literaturii române” Ovidiu Papadima afirma că “<> e…. prima nuvelă memorabilă
construită la noi cu elemente ale psihologiei abisale” , subliniind faptul că accentul este pus pe
conflictul interior al personajului principal.

Tema este de asemenea edificatoare pentru clasificarea operei literare, fiind cea a
consecinţelor nefaste şi dezumanizante ale dorinţei de îmbogăţire. Aceasta este tratată într-un
mod complex şi poate fi analizată din mai multe perspective. Din perspectiva socială, este
prezentată dorinţa lui Ghiţă de a încerca să-şi schimbe statutul social pentru a asigura un trai
mai bun familiei sale. Din punct de vedere al scopului moralizator pe care şi-l
propune, nuvela prezintă repercusiunile iubirii excesive pentru bani, schiţând un destin
implacabil al avarului (fatum). Dezumanizarea lui Ghiţă este exponentul perspectivei
psihologice.

Viziunea lui Slavici despre lume susţine faptul că valorile adevărate sunt cinstea,
dragostea pentru familie şi modestia. Încă din primele rânduri ale operei, bătrâna ilustrează
această viziune asupra realităţii “Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, daca e vorba, nu
bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit”. Tot soacra lui Ghiţă este cea care, în finalul
operei, relevă optimismul autorului, marcând ideea conform căreia orice s-ar întâmpla, viaţa
merge “mai departe”. Totuşi, lumea lui Slavici este una în care faptele rele sunt sancţionate
(Ana pentru înclinația spre adulter, Ghiţă pentru obsesia pentru bani, Lică pentru crimele
comise), el fiind un adevărat moralist.
 La nivel morfologic, titlul este alcătuit din substantivul comun “Moara”,
articularea acestuia arătând singularitatea istorisirii, care consemnează toposul acţiunii.
Asocierea cârciumii cu termenul “noroc” este mai degrabă una ironică, date fiind întâmplările
aflate sub semnul ghinionului ce vor avea loc în acest cadru, deşi iniţial “pentru Ghiţă
cârciuma era cu noroc”.

Acţiunea nuvelei este relatată prin prisma unei perspective narative obiective,
însoţite de o viziune dindărăt, de către un narator omniscient şi omniprezent(ubicuu). Se
remarcă de asemenea tehnica punctului de vedere, bătrâna având rol de personaj-
raisonneur(reflector). Interferenţa dintre planul naratorului şi cel al personajelor se realizează
prin folosirea stilului indirect liber (“La început se vedea c-a fost prinsă de silă; dar ce avea să
facă? La urma urmelor, de ce să nu joace?”). Modul de expunere predominant este naraţiunea
la persoana a III-a, ce alternează cu dialogul şi monologul.

În nuvela psihologică, conflictul central este unul moral, interior, aparţinând

protagonistului. Personajul principal, Ghiţă se luptă cu dorinţa de cinste, alături de familia sa
şi cu setea de bani care încearcă să-l domine. Conflictul interior se manifestă şi în plan
exterior prin relaţiile pe care hangiul le are pe de o parte cu familia sa, de care se distanţează
şi cu Lică Sămădăul, pe de altă parte, pe care îl confruntă.

Personajele lui Ioan Slavici sunt inspirate din realitatea imediată, fiind exploatate
anumite tipologii, de la cea a omului rău, la omul labil interior sau femeia care tinde să
devină neloială.

Ghiță este personajul principal al nuvelei, cel mai complex personaj din nuvelistica
lui Ioan Slavici, un personaj ”rotund” al cărui destin ilustrează consecințele nefaste ale
dorinței de îmbogățire. Statutul său inițial este reliefat în prima secvență a nuvelei în care este
prezentat ca soțul Anei, alături de care are un copil, cei trei locuind alături de soacră într-un
sat sărac. Aceștia au un trai modest, din cauza ocupației lui Ghiță de cizmar, dar este descris
ca fiind un bun meseriaș, om harnic, blând și cumsecade. Acesta dorește să-și schimbe statutul
social, aspirație firească, astfel că ia în arendă cârciuma de la Moara cu Noroc, ca să
agonisească suficienți bani cât să-și deschidă un atelier.

Protagonistul este surprins în procesul său treptat de înstrăinare faţă de propria-i

familie şi propriile-i valori. Acesta porneşte de la un simplu cizmar, sărac dar cinstit, un soţ
afectuos, pentru ca, în prezenţa posibilităţii de îmbogăţire să-şi dorească să nu fi avut familie-
“ întâia oară în viaţa lui ar fi voit să n-aibă nevastă şi copii”. Este surprins de la libertate la
sclavie inconştientă pentru personajul demonic apărut în viaţa sa

Caracterizarea personajului este realizată atât în mod direct, autorul subliniind

trăsăturile fizice și de caracter prin narațiune, prin intermediul celorlalte personaje sau chiar
prin autocaracterizare, dar și în mod indirect prin fapte și limbaj. Naratorul realizează portrete
sugestive, detaliile fizice surprinzând şi trăsături morale sau statutul social. Acesta utilizează
totodată mijloace de investigaţie psihologică, precum scenele dialogate, monologul interior,
introspecţia, notaţia gesticii, a mimicii şi a tonului vocii.

Portretul fizic al lui Ghiţă este aproape absent, rezumându-se la câteva detalii,
precizate în incipitul operei "înalt şi spătos", pentru ca, mai apoi, trăsăturile cârciumarului,
precum expresia chipului, tonul ori vocea, să reflecte transformările sale sufleteşti.

Portretul moral este ilustrat în concordanţă cu involuţia personajului, debutând

odată cu momentul venirii lui Lică la moară. La început, Ghiţă îşi ia toate măsurile de apărare
împotriva figurii demonice apărute: merge la Arad să-şi cumpere două pistoale, îşi face rost
de doi câini şi îşi angajează o slugă, pe Marţi. Deşi înţelege că Lică reprezintă un pericol,
Ghiţă nu se poate sustrage ispitei câştigului, mai ales că îşi dă seama de influenţa sa. Bun
cunoscător al psihologiei umane, Lică se foloseşte de patima lui Ghiţă pentru bani spre a-l
atrage drept părtaş la faptele sale necurate.

Gesturile şi gândurile cârciumarului trădează tumultul său interior, contribuind la

realizarea analizei psihologice. Naratorul redă transformările personajului: Ghiţă devine "de
tot ursuz, se aprindea pentru orişice lucru de nimic, nu mai zâmbea ca mai înainte", iar cu Ana
"îşi pierdea lesne cumpătul şi-i lăsa urme vinete pe braţe". Devine interiotizat, mohorât,
violent, în relaţiile cu cei din familia sa fiind brutal. Ajunge să regrete faptul că are familie şi
ca nu-şi poate asuma total riscul îmbogăţirii alături de Lică "întâia oară în viața lui ar fi voit să
n-aibă nevastă și copii, pentru ca să poată zice: <>". Personajul îşi realizează
autocaracterizarea "Ei! Ce să-mi fac!? Aşa m-a lăsat Dumnezeu! Ce să-mi fac dacă e în mine
ceva mai tare decât voinţa mea? ". Sub pretextul că o voinţă superioară îi ghidează gândurile
şi acţiunile, Ghiţă devine subordonat în totalitate Sămădăului.
 Ghiţă este caracterizat în mod direct de Lică. Acesta îşi dă seama că Ghiţă e om de
nădejde şi chiar îi spune acest lucru "Tu eşti om, Ghiţă, om cu multă ură în sufletul tău, şi eşti
om cu minte". Totuşi, Sămădăului nu-i convine ideea unui om pe care să nu-l ţină de frică şi
de aceea treptat distruge imaginea de om onest pe care Ghiţă o avea în faţa oamenilor. Astfel,
cârciumarul se trezeşte implicat fără să-şi dea seama în jefuirea arendaşului şi în uciderea unei
femei şi a unui copil. Este eliberat "pe chezăşie" şi jură strâmb la proces, devenind complicele
lui Lică. Acesta are şi momente de sinceritate, în care îşi cere iertare soţiei şi copiilor. Axa
vieţii morale a personajului este distrusă treptat, ajungând să se simtă înstrăinat de toţi şi de
toate. Arestul şi judecata îi provoacă mustrări de conştiinţă. De ruşinea lumii şi de dragul
celor apropiaţi, consideră ca ar fi mai bine să plece de la moară, motiv pentru care începe să
colaboreze cu Pintea. În ciuda aparentei redresări, Ghiţă nu este sincer în totalitate cu Pintea,
în speranţa unei îmbogăţiri ulterioare, nemenţionându-i acestuia că îşi opreşte jumătate din
sumele aduse de Lică.

Declinul lui Ghiţă atinge apogeul în momentul în care, orbit de furie şi dispus să
facă orice pentru a se răzbuna pe Lică, îşi aruncă soţia în braţele Sămădăului. Speră până în
ultimul moment că Ana va rezista influenţei lui Lică, dar, dezgustată de laşitatea soţului său, i
se dăruieşte, deoarece, în ciuda nelegiurilor comise, Lică e "om", pe când Ghiţă "nu e decât o
muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti".

Dându-şi seama de infidelitatea soţiei, Ghiţă o ucide pe Ana. Din ordinul lui Lică,
Ghiţă este omorât de Răuţ, sluga sa, iar cârciuma este incendiată într-un final apoteotic al
degradării personajului.

În relaţiile cu celelalte personaje, Ghiţă demonstrează diferite atitudini. Faţă de

Lică, este fidel şi obedient iniţial, însă ulterior doreşte să se răzbune pe el, evidenţiindu-se
astfel aspecte contrastante ale raportului faţă de sămădău. Faţă de copii şi soţie manifestă
sentimente de dragoste, ce sunt însă transformate în indiferenţă sub impactul banilor, în vreme
ce cu Pintea nu este complet onest, iar soacrei îi poartă un respect imens.

Evoluţia personajului surprinde declinul său de la statutul de personaj pozitiv la ce

de personaj negativ, degradare datorată impactului antagonistului, fire demonică, asupra sa.

Destinul tragic al lui Ghiţă sugerează caracterul didactic, moralizator al

nuvelei, o utopie în cadrul căreia dreptatea primează, în care toate personajele sunt
sancţionate pentru faptele lor. Lăcomia lui Ghiţă, factor ce a declanşat dezumanizarea,
este criticată în mod indirect prin spusele bătrânei din incipit şi final, ce pun accent pe
valorile ancestrale ale lumii arhaice, şi anume onoarea şi umilinţa.

În concluzie, Slavici reuşeşte să contureze în cadrul nuvelei un personaj

monumental în literatura română, arta construcţiei fiind apreciată în opera "Arca lui Noe" de
Nicolae Manolescu drept "o reprezentare complexă, tridimensională, a personajului, observat
atent din mai multe unghiuri".