Caracterizarea lui Lică Sămădăul

Personajul literar Lica Samadaul, face parte din opera “Moara cu noroc”, nuvela
scrisa de Ioan Slavici si publicata in anul 1881 in volumul intitulat “Novele din popor”. Lica
Samadaul este un personaj secundar, realist si static, un spirit satanic, ce exercita asupra
celorlalte personaje o dominatie fascinanta, evoluand liniar pe parcursul operei. Statutul
social initial de Samadau, sef al porcarilor, ii confera puterea de a guverna afacerile cu porci
cinstite si necinstite din Campia Aradului. Personalitatea lui se contureaza din lumini si
umbre ca intr-un joc al oglinzilor paralele si este foarte minutios si atent construita de
narator.

Lica este caracterizat in mod direct de catre narator, inca de la prima sa aparitie in
opera: “vestitul Lica Samadaul”, naratorul realizand si portretul sau fizic, din care deducem
ca este un om instarit: “Lica, un om ca de treizeci si sase de ani, inalt, uscativ si subt la fata,
cu mustata lunga, cu ochii mici si verzi si cu sprincenele dese si impreunate la mijloc. Lica
este porcar, insa dintre cei care poarta camasa subtire si alba ca floricelele, pipetar cu bumbi
de argint si bici de carmajin, cu codistea de os impodobit cu flori taiate si cu ghintulete de
aur.” Faptul ca era sef al porcarilor, il face sa se remarce printre slugile lui, porcari de rand,
neingrijiti si neglijenti in ceea ce priveste imbracamintea, pe care naratorul o pune in valoare
Samadaului, prin camasa si pieptarul cu bumbi de argint, dar si biciul sau aparte; astfel se
mascheaza personajul malefic cu ajutorul cuvintelor din campul semantic al puritatii
“camasa alba si subtire”. Tot in mod direct se caracterizeaza si el insusi: “Eu sunt Lica
Samadaul…Multe se zic despre mine, si dintre multe, multe vor fi adevarate si multe
scornite.”

Acesta se autocaracterizeaza intr-un mod realist, impunand frica si respect: “Tu vezi
un lucru: ca umblu ziua-n amiaza mare pe drumul de tara si nimeni nu ma opreste in cale, ca
ma duc in oras si stau de vorba cu domnii”. Da dovada ca este un om dur: “De la mine
nimeni nu cuteaza sa fure, ba sa-l fereasca Dumnezeu pe acela pe care as crede ca il pot
banui”, cu nevoia de a sti tot ce se intampla: “Eu voiesc sa stiu totdeauna cine umbla pe
drum, cine trece pe aici, cine zice si cine ce face si voiesc ca nimeni afara de mine sa nu
stie”. Fiind constient de impactul care il are asupra oamenilor, Lica se asigura inca de la
prima discutie cu Ghita ca isi va intimida adversarul, finalizand convorbirea intr-un mod
amenintator “Cred ca ne-am inteles?!”, fara a lasa loc de vreo contrazicere. Cel mai exact îl
caracterizează Pintea, un fost tovarăş de-al sau, care se făcuse jandarm tocmai pentru a se
răzbuna: „El are o singură slăbiciune, una singură: să facă, să se laude, să ţie lumea de frică
şi cu toate aceste să râdă şi de dracul şi de mumă-sa. Să râdă de noi, Ghiţă, de noi". Pana si
Ghita ajunge sa se convinga de viclenia lui, marturisindu-i lui Pintea ca “e un om viclean si
nu-l pot prinde!”. Astfel, prin caracterizarea directa, naratorul omniscient il prezinta inca de
la inceput ca pe un stapan absolut peste oameni si locuri, autoritar, iar din relatiile lui cu
celelalte personaje reies si alte trasaturi ale lui.
 Prin caracterizarea indirecta, Lica se dovedeste bun cunoscator de oameni, mizeaza
pe patima lui Ghita pentru bani, exercita asupra celorlalti, mai ales asupra Anei, o fascinatie
diabolica, desi aceasta il simte “un om rau si primejdios”. Indemanatic si experimentat in
ceea ce priveste banul, reuseste sa il fure pe Ghita la acest capitol, ducandu-l in eroare cu
proverbe precum “ce-i in mana nu-i minciuna”. Astfel, se foloseste de slabiciunile lui Ghita
pentru a-l manipula si a-l atrage in afacerile lui necurate si, simultan cu distrugerea acestuia,
Lica incearca si seducerea Anei pas cu pas, ajungand sa il instraineze pe Ghita tot mai mult
de iubita lui sotie, fiind nevoit sa ii ascunda conflictele lui cu Lica.

Puterea lui Lica sta in nepasarea cu care actioneaza in a-si atinge scopurile, el fiind
obisnit sa domine oamenii, iar acestia sa i se supuna. Umilintele pe care le provoaca i se par
firesti, ceea ce este dovada demonismului din sufletul acestuia, care se remarca in propria lui
maturisire: “Stiu numai ca ma aflam la stramtoare cand am ucis cel dintai om. […] Apoi am
ucis pe cel de-al doilea, ca sa ma mangai de mustrarile ce mi le faceam pentru cel dintai.
Acum sangele cald e un fel de boala ce ma apuca din cand in cand.” Reprezentand raul, Lica
e imun la suferinte, de aceea crimele sale nu ii trezesc remuscari. Finalul nuvelei il aduce in
aceeasi ipostaza de hot, talhar si criminal, demn insa in fata sortii pe care si-o poate singur
calauzi spre actul final al mortii pentru a nu da satisfactie legii. Sinuciderea sa este
semnificativa pentru forta interioara si nemasuratul lui orgoliu, care ii dau taria extraordinara
de a-si zdrobi capul de tulpina stejarului, ca sa nu cada viu in mainile lui Pintea. In acest
mod, moartea lui ii marcheza firea incapatana, avand un sfarsit pe masura faptelor sale.

In concluzie, personajul Lica Samadaul este amplu caracterizat, evolutia sa

dezvaluindu-i caracterul sau meschin.