Caracterizarea lui Lică

Proiect de:Bodea Sebastian

Personajul literar

• „Ființă de hârtie” (Roland Barthes), personajul

literar reprezintă o plăsmuire a imaginației
scriitorului, un „homo fictus” (Marian Popa) ce
mimează în manieră platoniciană realitatea,
„făcând concurență stării civile” (Balzac).
Ioan Slavici

• Ioan Slavici se integrează în familia

spirituală a marilor clasici alături de Mihai
Eminescu, Ion Creangă și Ion Luca
Caragiale. Scriitorul ardelean pune piatra
de temelie o prozei realist psihologice
aducând în spațiul literaturi române “viața
satului și târgului ardelenesc”. Slavici este
un scriitor moralist ce oferă în operele sale
adevărate lecții de viață.
 Moara cu noroc

Publicată în 1881 în volumul ”Novele din popor”, nuvela ”Moara

cu noroc” scrisă de Ioan Slavici, specie a genului epic în proză, cu
acțiune desfășurată pe un singur fir narativ care implică un număr
redus de personaje puternic individualizate, este o nuvelă realist-
psihologică căci ”Personajele lui Slavici reprezintă fondul sufletesc al
poporului, gândesc și simt ca el” (Mihai Eminescu).
Structurată în șaptesprezece capitole, nuvela ,,Moara cu
noroc„ prezintă tema consecințelor nefaste ale avariției, în timp ce
subiectul urmărește dezumanizarea individului prins în cercul vicios al
dorinței de îmbogățire.
Titlul analitic fixează spațiul întâmplărilor. Astfel, titlul este un
motiv anticipativ care anunță destinul tragic al eroilor implicați în
diegeză, căci ,,Moara cu noroc" devine o moară ,,fără noroc ce macină
vieți și destine."
Caracterizarea lui Lică

Lică Sămădăul este un personaj secundar, realist și static, un spirit satanic, ce exercită
asupra celorlalte personaje o dominație fascinantă, evoluând liniar pe parcursul operei.
Statutul social inițial de Sămădău, șef al porcarilor, îi conferă puterea de a guverna afacerile cu
porci cinstite și necinstite din Câmpia Aradului. Personalitatea lui se conturează din lumini și
umbre că într-un joc al oglinzilor paralele și este foarte minuțios și atent construită de narator.
Acesta este caracterizat în mod direct de către narator, încă de la prima să apariție în
opera “vestitul Lică Sămădăul”, naratorul realizând și portretul său fizic, din care deducem că
este un om înstărit “Lică, un om ca de treizeci și șase de ani, înalt, uscățiv și subt la față, cu
mustață lungă, cu ochii mici și verzi și cu sprincenele dese și împreunate la mijloc. Lică este
porcar, însă dintre cei care poartă cămașă subțire și albă ca floricelele, pipetar cu bumbi de
argint și bici de carmajin, cu codistea de os împodobit cu flori tăiate și cu ghintulete de aur.”
Faptul că era șef al porcarilor, îl face să se remarce printre slugile lui, porcari de rând,
neîngrijiți și neglijenți în ceea ce privește îmbrăcămintea, pe care naratorul o pune în valoare
Sămădăului, prin cămașă și pieptarul cu bumbi de argint, dar și biciul sau aparte. Tot în mod
direct se caracterizează și el însuși: “Eu sunt Lică Samadaul…Multe se zic despre mine, și
dintre multe, multe vor fi adevărate și multe scornite.”
Caracterizarea lui Lică

Acesta se autocaracterizează într-un mod realist, impunând frică și respect: “Tu vezi un lucru: că umblu
ziua-n amiază mare pe drumul de țară și nimeni nu mă oprește în cale, că mă duc în oraș și stau de vorbă cu
domnii.”. Dă dovadă de un om dur “De la mine nimeni nu cutează să fure, ba să-l ferească Dumnezeu pe acela
pe care aș crede că îl pot bănui” și curios “Eu voiesc să știu totdeauna cine umblă pe drum, cine trece pe aici,
cine zice și cine ce face și voiesc ca nimeni afară de mine să nu știe”. Fiind conștient de impactul care îl are
asupra oamenilor, Lică se asigura încă de la prima discuție cu Ghiță că își va intimida adversarul, finalizând
convorbirea într-un mod amenințător “Cred că ne-am înțeles?!”, fără a lasă loc de vreo contrazicere. Ghiță
ajunge să se convingă de viclenia lui, mărturisindu-i lui Pintea următoarele “E un om viclean și nu-l pot
prinde!”.
Astfel, prin caracterizarea directă, naratorul omniscient îl prezintă încă de la început că pe un stăpân
absolut peste oameni și locuri, autoritar, iar din relațiile lui cu celelalte personaje reies și alte trăsături ale
lui.
Bătrână își formează o părere bună despre Lică de la prima vedere “Un om preacumsecade, grai bătrînă,
privind în urmă lui”, în comparație cu Ana care nu îl agreează încă de prima dată, afirmând că “e oarecum
fioros la față“. Însă cel mai bine îl poate caracteriza Pintea, fostul lui tovarăș, devenit jandarm doar pentru a
se răzbună “El are o slăbiciune, una singură: să facă, să se laude, să ție lumea de frică și cu toate aceste să iza
și de dracul și de mumă-să. Să riza de noi, Ghiță.”
Caracterizarea lui Lică

Lică se dovedește bun cunoscător de oameni, mizează pe patima lui Ghiță pentru bani, exercită asupra
celorlalți și mai ales asupra Anei, o fascinație diabolică, deși această îl simte “un om rău și primejdios”.
Îndemânatic și expermientat în ceea ce privește banul, reușește să îl fure pe Ghiță la acest capitol,
ducându-l în eroare cu proverbe precum “ce-i în mâna nu-i minciună”. Astfel, se folosește de slăbiciunile lui
Ghiță pentru a-l manipula și a-l atrage în afacerile lui necurate și simultan cu distrugerea acestuia, Lică
încearcă și seducerea Anei pas cu pas, ajungând să îl înstrăineze tot mai mult de iubita lui soție, Ghiță fiind
nevoit să îi ascundă conflictele lui cu Lică. Începând de la câteva dansuri, aparent nevinovate, dar bine
gândite și cu un plan înfăptuit, în noaptea de Paști, când Ghiță plecase să-l aducă pe Pintea pentru a-l
prinde, Lică rămâne singur cu Ana și o ispitește. Față de gestul disperat al Anei, în față dăruirii ei, puterea
lui Lică pare a suferi prima fisură. Deși refuză să o ia cu el, Lică rămâne în gând cu imaginea femeii “De
femeie m-am ferit întotdeauna, și acuma, la bătrânețe tot n-am scăpat de ea”.
Influență lui puternică se observă asupra a tot ce deține Ghiță, chiar și asupra animalelor, reușind să
îmblânzească până și câinii lui Ghiță “Cânii se opriră zăpăciți în cale și, mai ales după ce descalecara și
ceilalți doi oameni, începură să-i mai slăbească”.
Caracterizarea lui Lică

Prins în mijlocul unei furtuni cumplite, Lică Sămădăul caută un adăpost. Se refugiază, spărgând ușa, în
biserica. E momentul când simte că se apropie pedeapsa lui Dumnezeu. Înspăimântat, Lică încearcă să se
convingă de sprijinul divinității, dovedindu-se credincios “Dumnezeu era acela care-l scăpase de atâtea
primejdii, Dumnezeu îi lumina mintea și întunecă pe a celorlalți cu Dumnezeu n-ar fi voit să se strice”.
Brusc, parcă miraculos deposedat de puterea cu care înfăptuise atâta rău, Lică se simte tot mai înfricoșat.
Disperarea care-l cuprinde e pe măsură rălui pe care-l făcuse atâtor oameni. Puterea omului se năruie în
fața puterii lui Dumnezeu “Afară tună, și el se cutremură la fiecare trăznet; afară fulgeră și fiecare fulger îi
trecea ca un fior prin inimă icoanele sfinților îl priveau, și el stătea împietrit sub ele căci oriunde s-ar fi dus
el tot acolo rămânea: el puse mâinile în cap, își rupse în urmă baierele cămășîi; ii venea să scoată inima din
piept; ii venea să se repeadă cu capul în zid, casă ramâie la treptele altarului”. El i se adresează lui
Dumnezeu, punând în cuvintele sale parcă ultimele rămășițe ale forței malefice “Unul câte unul, strigă el
ridicându-și mâna dreapta în sus, unul după altul, om cu om, toți trebuie să moară, toți care mă pot vinde,
viață cu viață, trebuie să se stingă, căci dacă nu-i omor eu pe ei, mă duc ei pe mine la moarte!”. Fugă din
biserica este o întâmpinare a morții. Când calul lui Lică se prăbușește, acesta spune “Acu m-a ajuns mania
lui Dumnezeu!”.
Caracterizarea lui Lică

Puterea lui Lică stă în nepăsarea cu care acționează în a-și atinge scopurile, el fiind obișnuit să
domine oamenii, iar aceștia să i se supună. Umilințele pe care le provoacă i se par firești, ceea ce este
dovadă demonismului din sufletul acestuia, care se remarcă în propria lui mărturisire: “Știu numai că mă
aflăm la strâmtoare când am ucis cel dintâi om. […] Apoi am ucis pe cel de-al doilea, că să mă mângâi de
mustrările ce mi le făceam pentru cel dintâi. Acum sângele cald e un fel de boală ce mă apucă din când
în când.” Reprezentând răul, Lică e imun la suferințe, și de aceea crimele sale nu-i trezesc remușcări.
Lică marchează destinul nefast tututor care intră în contact cu el. Astfel, Lică îl va aduce pe Ghiță în
situația de a-și ucide soția, Ghiță murind ucis de Răuț tot din ordinul lui Lică, care va incendia Moară cu
Noroc. Sinuciderea lui Lică este semnificativă pentru forță interioară și nemăsuratul lui orgoliu, care îi
dau tăria extraordinară de a-și zdrobi capul de tulpină stejarului, că să nu cadă viu în mâinile lui Pintea.
În acest mod, moartea lui îi marchează caracterul răutăcios și firea lui încăpățânată, având un sfârșit pe
măsură faptelor sale.
Finalul nuvelei îl aduce în aceeași ipostază de hoț, tâlhar și criminal, demn însă în față sorții pe care
și-o poate singur călăuzi spre actul final al morții pentru a nu da satisfacție legii. Format în nelegiuire, va
muri cu ea în suflet.
Concluzie

În concluzie, "Moara cu noroc"

este o nuvela realistă de analiză
psihologică, prin care Ioan Slavici
se dovedește un fin observator al
universului sufletesc, construind
personaje convingătoare.
Bibliografie

• https://deacoffee.com/caracterizare-lica-samadaul-moara-cu-noroc/
• https://i.gr-assets.com/images/S/compressed.photo.goodreads.com/books/1390497510l
/1711424.jpg
• https://s13emagst.akamaized.net/products/31186/31185515/images/res_f4555f06889ca
a070f6c0868b1b491f8.jpg
• https://encrypted-tbn0.gstatic.com/images?q=tbn:ANd9GcRTZiQFl6J5w6QWTbU2QWYdg
LU9Pe2iUxCP9MuBr6SZYw&s