CARACTERIZAREA LUI LICĂ SĂMĂDĂUL 

 din Moara cu Noroc de Ioan Slavici

 
 Lică Sămădăul exercită  asupra celorlalte personaje din nuvelă o fascinaţie diabolică. „El 
reprezintă încarnarea unui principiu, singura personalizare directă şi expresă  din literatura
lui Slavici a «voinţei de putere»". Lică este  caracterizat în mod direct de narator încă de
la prima apariţie: „un om de  treizeci şi şase de ani, înalt, uscăţiv şi supt la faţă, cu mustaţa
lungă, cu  ochii mici şi verzi şi cu sprâncenele dese şi împreunate la mijloc. Lică era  porcar,
însă dintre cei care poartă cămaşă subţire şi albă ca floricelele,  pieptar cu bumbi de argint
şi bici de carmajin /.../". Lică „irumpe  parcă, dintr-o pre-realitate sau metarealitate paralelă
naraţiunii, unde a  existat pană atunci."(Magdalena Popescu)
 

„Tactica  Sămădăului este de a respinge obişnuitul relaţiilor normale şi a le impune fără 

discuţie pe cele specifice lui. Evită să vorbească cu femeile şi cere, cu o  blândeţe
imperativă, să vină cârciumarul". Lică îşi impune de la  început regulile şi îşi enunţă
pretenţiile, în felul acesta  autocaracterizându-se: „Eu sunt Lică Sămădăul... Multe se zic
despre mine,  multe vor fi adevărate şi multe scornite. [...] Eu voiesc să ştiu totdeauna  cine
umblă pe drum, cine trece pe aici, cine ce zice şi cine ce face, şi voiesc  ca nimeni în afară
de mine să nu ştie. Cred că ne-am înţeles". Tot în  mod direct îl caracterizează şi Ana, care
intuieşte că Lică e „om rău şi primejdios". Însă cel mai exact îl caracterizează Pintea, un fost
tovarăş de-al lui,  care se făcuse jandarm tocmai pentru a se răzbuna: „El are o singură 
slăbiciune, una singură: să facă, să se laude, să ţie lumea de frică şi cu  toate aceste să
râdă şi de dracul şi de mumă-sa. Să râdă de noi, Ghiţă, de noi". 
  „Orgoliul  lui [Lică] e unul de stăpân care nu doar îşi subordonează oamenii, dar se 
substituie destinului lor". Bun cunoscător de oameni,  Lică ştie cum să utilizeze slăbiciunile
celorlalţi, cum să le transforme  vulnerabilitatea într-o armă favorabilă pentru el. Astfel, se
foloseşte de  patima lui Ghiţă pentru bani spre a-1 atrage pe acesta în afacerile lui  necurate
şi apoi, pentru a-l dezarma pe cârciumar în totalitate şi pentru a-i  anula personalitatea.
Profită de fascinaţia pe care o exercită asupra Anei,  determinând-o sa i se dăruiască.    De 
altfel,  Ghiţă însuşi îi spune la un   moment dat: „Tu nu eşti om, Lică, ci  deavol".  Şi într-
adevăr, Lică are o anumită doză de demonism în sufletul său, lucru ce  reiese din propria
mărturisire: „Ştiu numai că mă aflam la strâmtoare când  am ucis cel dintâi om. [...] Apoi
am ucis pe cel de al doilea, ca să mă mângâi  de mustrările ce-mi făceam pentru cel dintâi.
Acum sângele cald e un fel de  boală, care mă apucă din când în cănd...". 
 

Construit din lumini şi umbre, personajul are în  structura sa morală şi unele elemente de
factură romantică, de personaj  excepţional aflat în împrejurări excepţionale: este generos
cu cei care-1  sprijină în afaceri, la petreceri este vesel, binevoitor, chiar seducător,  se
dovedeşte neînduplecat cu trădătorii, elocventă în acest sens fiind uciderea  femeii care se
ocupă de vânzarea lucrurilor furate de el şi care este pedepsită  pentru că a îndrăznit să-şi
oprească un lanţ de aur care-i plăcuse. 
  Lică marchează nefast destinul tuturor  celor  care intră în contact cu el. Astfel Lică îl va
aduce pe Ghiţă în situaţia de  a-şi ucide soţia, Ghiţă va muri ucis de Răuţ tot din ordinul lui
Lică, iar  acesta din urmă după ce va incendia cârciuma de la Moara cu noroc, îşi va  zdrobi
capul într-un copac pentru a nu cădea viu în  mâinile  lui Pintea. Sfârşitul personajului
este pe măsura faptelor sale.