Personajul literar “Lica Samadaul”, face parte din opera “Moara cu noroc”, nuvela scrisa de Ioan Slavici si

publicata in anul 1881 in volumul intitulat “Novele din popor”. (citește Eseu literar Moara cu noroc)

Tipologizare

Lica Samadaul este un personaj secundar, realist si static, un spirit satanic, ce exercita asupra celorlalte
personaje o dominatie fascinanta, evoluand liniar pe parcursul operei. Statutul social initial de Samadau,
sef al porcarilor, ii confera puterea de a guverna afacerile cu porci cinstite si necinstite din Campia
Aradului. Personalitatea lui se contureaza din lumini si umbre ca intr-un joc al oglinzilor paralele si este
foarte minutios si atent construita de narator.

Moduri de caracterizare

Lica poate fi caracterizat in mod direct de catre narator sau de sine insusi, iar in mod indirect de catre
celelalte personaje si relatia lui cu acestea, actiune, nume sau faptele sale, limbajul, gesturile si
comportamentul de care da dovada.

Caracterizarea directa

Acesta este caracterizat in mod direct de catre narator, inca de la prima sa aparitie in opera “vestitul Lica
Samadaul”, naratorul realizand si portretul sau fizic, din care deducem ca este un om instarit “Lica, un om
ca de treizeci si sase de ani, inalt, uscativ si subt la fata, cu mustata lunga, cu ochii mici si verzi si cu
sprincenele dese si impreunate la mijloc. Lica este porcar, insa dintre cei care poarta camasa subtire si
alba ca floricelele, pipetar cu bumbi de argint si bici de carmajin, cu codistea de os impodobit cu flori
taiate si cu ghintulete de aur.” Faptul ca era sef al porcarilor, il face sa se remarce printre slugile lui,
porcari de rand, neingrijiti si neglijenti in ceea ce priveste imbracamintea, pe care naratorul o pune in
valoare Samadaului, prin camasa si si pieptarul cu bumbi de argint, dar si biciul sau aparte. Tot in mod
direct se caracterizeaza si el insusi: “Eu sunt Lica Samadaul…Multe se zic despre mine, si dintre multe,
multe vor fi adevarate si multe scornite.”

Acesta se autocaracterizeaza intr-un mod realist, impunand frica si respect: “Tu vezi un lucru: ca umblu
ziua-n amiaza mare pe drumul de tara si nimeni nu ma opreste in cale, ca ma duc in oras si stau de vorba
cu domnii.”. Da dovada de un om dur “De la mine nimeni nu cuteaza sa fure, ba sa-l fereasca Dumnezeu
pe acela pe care as crede ca il pot banui” si curios “Eu voiesc sa stiu totdeauna cine umbla pe dru, cine
trece pe aici, cine zice si cine ce face si voiesc ca nimeni afara de mine sa nu stie”. Fiind constient de
impactul care il are asupra oamenilor, Lica se asigura inca de la prima discutie cu Ghita ca isi va intimida
adversarul, finalizand convorbirea intr-un mod amenintator “Cred ca ne-am inteles?!”, fara a lasa loc de
vreo contrazicere. Ghita ajunge sa se convinga de viclenia lui, marturisindu-i lui Pinta urmatoarele “E un
om viclean si nu-l pot prinde!”.

Astfel, prin caracterizarea directa, naratorul omniscient il prezinta inca de la inceput ca pe un stapan
absolut peste oameni si locuri, autoritar, iar din relatiile lui cu celelalte personaje reies si alte trasaturi ale
lui.

Batrana isi formeaza o parere buna despre Lica de la prima vedere “Un om preacumsecade, grai batrina,
privind in urma lui”, in comparatie cu Ana care nu il agreeaza inca de prima data, afirmand ca “e oarecum
fioros la fata“. Insa cel mai bine il poate caracteriza Pintea, fostul lui tovaras, devenit jandarm doar pentr
a se razbuna “El are o slabiciune, una singura: sa faca, sa se laude, sa tie lumea de frica si cu toate aceste
sa iza si de dracul si de muma-sa. Sa riza de noi, Ghita.”

Caracterizarea indirecta

Lica se dovedeste bun cunoscator de oameni, mizeaza pe patima lui Ghita pentru bani, exercita asupra
celorlalti si mai ales asupra Anei, o fascinatie diabolica, desi aceasta il simte “un om rau si primejdios”.
Indemanatic si expermientat in ceea ce priveste banul, reuseste sa il fure pe Ghita la acest capitol,
ducandu-l in eroare cu proverbe precum “ce-i in mana nu-i minciuna”. Astfel, se foloseste de slabiciunile
lui Ghita pentru a-l manipula si a-l atrage in afacerile lui necurate si simultan cu distrugerea acestuia, Lica
incearca si seducerea Anei pas cu pas, ajungand sa il instraineze tot mai mult de iubita lui sotie, Ghita
fiind nevoit sa ii ascunda conflictele lui cu Lica. Incepand de la cateva dansuri, aparent nevinovate, dar
bine gandite si cu un plan infaptuit, in noaptea de Pasti, cand Ghita plecase sa-l aduca pe Pintea pentru
a-l prinde, Lica ramane singur cu Ana si o ispiteste. Fata de gestul disperat al Anei, in fata daruirii ei,
puterea lui Lica pare a suferi prima fisura. Desi refuza sa o ia cu el, Lica ramane in gand cu imaginea
femeii “De femeie m-am ferit intotdeauna, si acuma, la batranete tot n-am scapat de ea”.

Influenta lui puternica se observ asupra a tot ce detine Ghita, chiar si asupra animalelor, reusind sa
imblanzeaza pana si cainii lui Ghita “Cinii se oprira zapaciti in cale si, mai ales dupa ce descalecara si
ceilalti doi oameni, incepura sa-i mai slabeasca”.

Prins in mijlocul unei furtuni cumplite, Lica Samadaul cauta un adapost. Se refugiaza, spargand usa, in
biserica. E momentul cand simte ca se apropie pedeapsa lui Dumnezeu. Inspaimantat, Lica incearca
parca sa se convinga de sprijinul divinitatii, dovedindu-se credincios “Dumnezeu era acela care-l scapase
de atatea primejdii, Dumnezeu ii lumina mintea si intuneca pe a celorlalti cu Dumnezeu n-ar fi voit sa se
strice”. Brusc, parca miraculos deposedat de puterea cu care infaptuise atata rau, Lica se simte tot mai
infricosat. Disperarea care-l cuprinde e pe masura ralui pe care-l facuse atator oameni. Puterea omului se
naruie in fata puterii lui Dumnezeu “Afara tuna, si el se cutremura la fiecare traznet; afara fulgera si
fiecare fulger ii trecea ca un fior prin inimal icoanele sfintilor il priveau, si el statea impietrit sub ele caci
oriunde s-ar fi dus el tot acolo ramanea: el puse mainile in cap, isi rupse in urma baierele camasii; ii
venea sa scoata inima din piept; ii venea sa se repeada cu capul in zid, casa ramaie la treptele altarului”.
El i se adreseaza lui Dumnezeu, punand in cuvintele sale parca ultimele ramasite ale fortei malefice
“Unul cate unul, striga el ridicandu-si mana dreapta in sus, unul dupa altul, om cu om, toti trebuie sa
moara, toti care ma pot vinde, viata cu viata, trebuie sa se stanga, caci daca nu-i omor eu pe ei, ma duc ei
pe mine la moarte!”. Fuga din biserica este o intampinare a mortii. Cand calul lui Lica se prabuseste,
acesta spune “Acu m-a ajuns mania lui Dumnezeu!”.

Puterea lui Lica sta in nepasarea cu care actioneaza in a-si atinge scopurile, el fiind obisnit sa domine
oamenii, iar acestia sa i se supuna. Umilintele pe care le provoaca i se par firesti, ceea ce este dovada
demonismului din sufletul acestuia, care se remarca in propria lui maturisire: “Stiu numai ca ma aflam la
stramtoare cand am ucis cel dintai om. […] Apoi am ucis pe cel de-al doilea, ca sa ma mangai de
mustrarile ce mi le faceam pentruu cel dintai. acum sangele cald e un fel de boala ce ma apuca din cand
in cand.” Reprezentand raul, Lica e imun la suferinte, si de aceea crimele sale nu-i trezesc remuscari.

Lica marcheaza nefast destinul tututor care intra in contact cu el. Astfel, Lica il va aduce pe Ghita in
situatia de a-si ucide sotia, Ghita murind ucis de Raut tot din ordinul lui Lica, care va incendia Moara cu
Noroc. Sinuciderea lui Lica este semnificativa pentru forta interioara si nemasuratul lui orgoliu, care ii
dau taria extraordinara de a-si zdrobi capul de tulpina stejarului, ca sa nu cada viu in mainile lui Pintea. In
acest mod, moartea lui ii marcheza caracterul rautacios si firea lui incapatana, avand un sfarsit pe masura
faptelor sale.

Finalul nuvelei il aduce in aceeasi ipostaza de hot, talhar si criminal, demn insa in fata sortii pe care si-o
poate singur calauzi spre actul final al mortii pentru a nu da satisfactie legii. Format in nelegiuire, va muri
cu ea in suflet.

Concluzie

In concluzie, caracterizare Lica Samadaul – personajul este amplu caracterizat, evolutia lui dezvaluindu-i
caracterul sau meschin.