CARACTERIZAREA PERSONAJULUI GHIȚĂ DIN

NUVELA „MOARA CU NOROC” DE IOAN SLAVICI

Ioan Slavici a fost considerat alături de Mihai Eminescu, Ion Creangă și Ion
Luca Caragiale un scriitor clasic al literaturii române, fiind creatorul nuvelei realist-
psihologice. Scriitorul ardelean s-a impus în peisajul literaturii române prin nuvelele
sale de excepție: „Moara cu noroc”, „Pădureanca”, „Comoara”, „Popa Tanda”. S-a
remarcat și în calitate de romancier prin opera literară „Mara”, dramaturg cu piesa de
teatru „Fata din birău” și memorialist cu operele: „Închisorile mele”, „Amintiri”,
„Lumea din care am trecut”.
Opera literară „Moara cu Noroc” este considerată capodopera lui Slavici și a
fost publicată în volumul „Novele din popor”-1881.
„Moara cu Noroc” se încadrează în tipologia prozei realist-psihologice.
Aspectele care fac posibilă apartenența nuvelei la tipologia prozei realiste sunt: fixarea
exactă a cronotopului; senzația de „iluzie a vieții”, a veridicității și a verosimilității
faptelor; ilustrarea principalului „culoarea locală” prin reconstituirea atmosferei
specifice locului și timpului; simetria incipit-final și finalul închis, reprezentat prin
rezolvarea conflictelor; încadrarea personajelor în tipologii bine ancorate în societate:
tipul cizmarului, cârciumarului, arândașului, porcarului, jandarmului. Caracterul
psihologic al operei este dat de tema dezumanizării și de mijloacele de analiză și de
investigație psihologică: monologul interior și stilul indirect liber.
Tema nuvelei urmărește procesul dezumanizării treptate a protagonistului
Ghiță, proces cauzat de patima lui pentru bani. Scriitorul urmărește consecințele
negative pe care setea de bani le are asupra destinului omenesc, în general. Supratema
operei este familia și relațiile stabilite în interiorul ei.
Ghiță este protagonistul nuvelei „Moara cu Noroc”, fiind un personaj complex,
alcătuit din „lumini și umbre”. La începutul nuvelei, protagonistului este surprins în
ipostaza cizmarului sărac, nemulțumit de condiția sa socială. În plus, apare ca „pater
familias” în cadrul unei familii tradiționale. Mutarea la cârciuma „Moara cu Noroc” și
arendarea acesteia, produce transformări psihologice și morale în ceea ce privește
personalitatea lui Ghiță. El avansează la nivel social, devenind cârciumar. La nivel
psihologic, naratorul înregistrează zbaterile lăuntrice interioare ale lui Ghiță și
ilustrează treptat dezumanizarea lui provocată de patima pentru bani. Din punct de
vedere moral, protagonistul se dovedește a fi la început un individ onest, încrezător în
propriile sale forțe. El nu ține cont de sfaturile înțelepte ale soacrei sale și se în
tovărășește cu Lică Sămădăul. Treptat, își pierde încrederea în sine și devine slab în
fața tentației permanente de câștig rapid și necinstit.

1
 Personajul principal al operei este Ghiță, care, ca și alți eroi ai lui Slavici, nu
ilustrează vreo tipologie și nu are un comportament previzibil, autorul lăsându-l să
evolueze în acord cu natura sa morală și psihică, fără a-l forța să se încadreze într-o
schemă umană. De aceea caracterul ușor influențabil pune în evidență trăsătura
dominantă a personajului tridimensional, foarte modern pentru epoca în care a fost
creat. Așa cum reiese din prezentarea acțiunii, Ghiță se arată vulnerabil, abdicând
relativ ușor de la valorile în care credea inițial.
O primă secvență semnificativă este reprezentată de scena apariției lui Lică,
sămădăul porcarilor de prin partea locului, un adevărat agent malefic care va răsturna
iremediabil oaza de liniște a familiei. Secvența este esențială pentru înțelegerea
raportului viitor de forțe dintre cei doi. Lică este ofensiv și autoritar, conducând
discuția, care dobândește aspectul unui interogatoriu, iar Ghiță este defensiv și
prudent, răspunzând cu replici scurte și evazive. Sămădăul se interesează de cei trei
porcari care au trecut pe la han, însă nu așteaptă răspunsurile lui Ghiță, ca și cum le-ar
fi știut deja. Se instituie, din acest moment, o relație de vasalitate între cei doi, al cărui
prim efect este resimțit de Ghiță imediat după plecarea Sămădăului, când se frământă
pentru a-i „ascunde nevestei gândurile ce-l cuprinseseră”. Tot acum este construit
portretul lui Lică, de la exterior către interior, deoarece trăsăturile fizice îi anticipează
dimensiunea caracterologică. Este „înalt și slab”, are o eleganță care anulează duritatea
ocupației sale: „Lică era porcar, însă dintre cei care poartă cămașă subțire cu floricele,
pieptar cu bumbi de argint și bici de carmajin”. Biciul, simbolul puterii brutale, și
„căutătura” îi susțin autoritatea și stăpânirea de sine ca atribute esențiale. Ana, pe de
altă parte, privește ca un copil la călărețul care se apropia, neascunzându-și uimirea în
fața frumuseții și a autorității emanate de acesta. Ca un adevărat stăpân al locului, Lică
își exprimă nedisimulat disprețul față de cele două femei, prin interogația retorică:
„Vor fi și oameni pe aici!?” În interiorul acestei scene teatralizate, Ghiță își ia rezerva
suspiciunii în fața străinului, neoferindu-i informații în legătură cu porcarii care
trecuseră pe la han fără să achite consumația, însă prudența îi este anulată de
intervenția bătrânei, care nu înțelege jocul de putere desfășurat între cei doi bărbați.
O altă secvență semnificativă are în vedere scena morții personajelor, fiind
dramatizată într-o manieră romantică, deoarece crima pasională a soțului gelos este
dublată de dorința vindicativă, iar cadrul în care se petrece este solitar și nocturn,
liniștea fiind străbătută de fulgere și de țipătul unui huhurez. Deși se întoarce din
vreme cu Pintea și cu alți doi jandarmi, pentru a-l prinde pe Lică având asupra lui
dovezile jafului, acesta scapă fugind călare. Simțind că totul este pierdut, Ghiță își
pierde echilibrul, sufletul întunecat al cârciumarului acum se vede cu adevărat, și își
ucide soția, cu gândul ca, apoi, să se sinucidă. Ca întru-un film derulat cu încetinitorul,
autorul notează toate gesturile personajului: dă fân calului, îl șterge de sudoare, îl
acoperă cu o cergă, încuie ușa și aruncă cheia, redând fără vreo intervenție vorbele
halucinante ale acestuia: „Simt că mi s-a pus ceva de-a curmezișa în cap și că nu pot
trăi, iară pe tine nu pot să te las vie în urma mea”. Dialogul are valoarea unei
confesiuni reciproce și cumva, eliberatoare. Împușcarea lui Ghiță de către Răuț,

2
incendierea hanului la comanda lui Lică: „când socotiți că eu mă apropii de Fundureni,
dați foc pentru ca să pot privi cârciuma arzând, de la Fundureni, dimpreună cu sătenii”,
precum și sinuciderea acestuia prin izbirea cu capul de un stejar uscat încheie seria
acțiunilor din această nuvelă exemplară.
Fiind un personaj complex realizat, cârciumarul este caracterizat direct și
indirect. Caracterizarea directă realizată la început naratorul obiectiv, care evidențiază
hărnicia și dorința lui de a prospera: „om harnic și sârguitor”. Treptat, el înregistrează
procesul de degradare morală a cârciumarului, evidențiind modificările
comportamentului său, cauzate de patima banilor: „își pierdea lesne cumpătul, nu mai
zâmbea ca mai-nainte, ci râdea cu hohot de-ți venea să te sperii de el”.
Prin stilul indirect liber, naratorul ilustrează gândurile lui Ghiță, legate de
patima lui pentru bani. Astfel, el punctează treptat procesul de degradare morală a
personajului, ilustrând permanenta lui oscilație între onestitate și necinstea. Bătrâna
apreciază hărnicia lui Ghiță, însă intuiește slăbiciunile lui pentru bani: „Are și el, ca tot
omul, o slăbiciune: îi râde inima când își vede sporul”. Jandarmul Pintea are la început
încredere neștirbită în Ghiță, putând să garanteze pentru onestitatea lui, însă este
dezamăgit atunci când constată că personajul își lasă pradă soția în capcana întinsă lui
Lică: „Și eu îl urăsc pe Lică, dar n-aș fi putut să-mi arunc o soție ca a ta drept momeală
în cursa în care vreau să-l prind”.
Lică îl apreciază pe Ghiță pentru orgoliul său și pentru imaginea favorabilă pe
care acesta și-a creat o în ochii clienților, însă îi exploatează slăbiciunea de bani,
adresându-i: „Ghiță tu ești om cinstit și eu am făcut din tine om vinovat”. Ana se
înstrăinează treptat de Ghiță, datorită firii sale introvertite, a patimii pentru bani și a
insensibilității pe care o dovedește diferite circumstanțe. Ea afirma: „Ghiță nu e decât
o muiere îmbrăcată în haine bărbătești, ba chiar mai rău decât așa”.
Autocaracterizarea relevă un personaj duplicitar, împătimit de dorința câștigului
ușor și rapid, dar, în același timp, frământat de ideea căderii în păcat datorită
complicității cu Lică.
Caracterizarea indirectă a actantului se realizează pe baza faptelor, a
comunicării și a relației lui cu celelalte personaje. Toate faptele realizate de Ghiță sunt
în contradicție cu fondul său moral onest: depune mărturie mincinoasă la tribunal
pentru a-l apăra pe Lică, se îndepărtează treptat de Ana și de copii. Astfel, din familist
convins ajunge criminal, gestul său fiind pus, după el însuși mărturisește, pe baza unei
forțe exterioare care a pus stăpânire pe el. Personajul interiorizat, Ghiță, vorbește
puțin, întrucât lupta se dă mai ales în interiorul său. Mijloacele de analiză psihologică
prin care este caracterizat personajul sunt: monologul interior, dialogul completat de
tonul vocii personajului, de gesturile sale sugestive, precum și stilul indirect liber.
Discursul epic dezvoltă, încă de la începutul nuvelei, un conflict exterior,
reprezentat prin confruntarea a două mentalități opuse: punctul de vedere al bătrânei,
mama Anei, adeptă mentalității tradiționaliste, conservatoare și ginerele ei, Ghiță, care

3
ilustrează mentalitatea capitalistă. Confruntarea de opinii a personajelor generează
conflictul interior sau psihologic are constă în zbaterile sufletești ale protagonistului
între cele două porniri contrare: onest, dar și împătimit de bani.
Ghiță este un personaj slab, tragic, fiindcă pierde lupta cu sinele și cade pradă
propriilor sale iluzii: „Sancționarea drastică a personajului este pe măsura faptelor
săvârșite, lui lipsindu-i stăpânirea de sine, simțul măsurii și cumpătul”-Pompiliu
Marcea.

LICEUL TEORETIC „ANDREI BÂRSEANU”

ELEV: VASIU DARIA-ALEXIA
CLASA a X-a A