Genul epic

Nuvela psihologică
Moara cu noroc
de Ioan Slavici
Criticul George Călinescu evidențiază în Istoria literaturii române de la origini până în
prezent caracterul realist al prozei lui Slavici. Nuvela Moara cu noroc de Ioan Slavici a fost
publicată în 1881 în volumul de debut Novele din popor, reprezentativ pentru viziunea
scriitorului asupra lumii satului.
Moara cu noroc este o nuvelă, adică o specie epică în proză, cu o construcție riguroasă, un
fir narativ central; personajele relativ puține pun în evidență evoluția personajului principal,
complex, puternic individualizat,
Nuvela aparține realismului clasic. Trăsături realiste sunt: importanța acordată banului,
atitudinea critică față de aspecte ale societății (dorința de înavuțire), Tot de realism ține și
interesul pentru analiza psihologică, realizată prin utilizarea modalităților de caracterizare a
personajului (monologul interior, stilul indirect liber, scenele dialogate, autocaracterizarea,
notarea gesturilor, a mimicii), natura conflictului (interior).
Tema susține caracterul realist (oglindirea vieții sociale), dar și pe cel psihologic al nuvelei:
efectele nefaste și dezumanizante ale dorinței de înavuțire, în contextul societății ardelenești de la
sfârșitul secolului al XIX-lea. Problematica nuvelei se poate stabili din mai multe perspective.
Din perspectivă socială, nuvela prezintă încercarea lui Ghiță de a-și schimba statutul social, dar
se confruntă cu personajul Lică Sămădăul (conflictul exterior). Din perspectivă psihologică,
nuvela prezintă conflictul interior trăit de Ghiță care este sfâșiat de dorințe puternice, dar
contradictorii: să rămână om cinstit, pe de-o parte, și să se îmbogățească alături de Lică, pe de
altă parte.
În nuvela realistă se observă tendința de obiectivare a perspectivei narative,
impersonalitatea naratorului, narațiunea la persoana a III-a, atitudine detașată în descriere. Pe
lângă perspectiva obiectivă a naratorului omniscient, intervine tehnica punctului de vedere în
intervențiile simetrice ale bătrânei, personaj episodic, dar care exprimă cu autoritatea vârstei
mesajul moralizator al nuvelei. Bătrâna rostește cele două replici - teze ale nuvelei, privitoare la
sensul fericirii și forța destinului:„Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu
bogăția, ci liniștrea colibei tale te face fericit” și, în final, „așa le-a fost data”. Prin intenția
moralizatoare, dar și prin construcția simetrică, nuvela este realist-clasică.
Titlul nuvelei este ironic. Toposul ales, cârciuma numită Moara cu noroc înseamnă de fapt
Moara cu ghininon, moara care aduce nenorocirea, pentru că ușurința câștigurilor de aici
ascunde abateri etice grave (nelegiuirea și crima).
Acțiunea se desfășoară pe parcursul unui an, între două repere temporale cu valoare
religioasă: de la Sfântul Gheorghe până la Paște. Alcătuită din 17 capitole, niuvela are un subiect
concentrat, o structură narativă complicată, cu modificări ale timpului povestirii. Faptele sunt
verosimile (credibile). Efectul asupra cititorului este de iluzie a vieții (veridicitate) și de
obiectivitate.
 Cârciumar sărac, dar onest, harnic și muncitor, Ghiță ia în arendă cârciuma de la Moara cu
nioroc, pentru a câștiga rapid bani. Inițial, cârciumarul nu este un om slab, ci dimpotrivă, își
asumă responsabilitatea destinului celorlalți..
Cârciuma de la Moara cu noroc este așezată la răscruce de drumuri, izolată de restul lumii,
înconjurată de pustietăți. Descrierea drumului la Moara cu noroc este realizată prin tehnica
detaliului semnificativ. Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea drumului.
Simbolistica inițială a drumului se completează, în final, cu sugestia drumului vieții care
continuă și după tragedia de la moară: „ Apoi ea luă copiii și plecă mai departe.”
Ghiță se dovedește la început harnic și priceput, iar primele semne ale bunăstării și ale
armoniei în catre trăiește familia nu întârzie să apară. Apariția lui Lică Sămădăul la Moara cu
noroc, șeful porcarilor și al turmelor de porci, care tulbură echilibrul familiei, constituie intriga.
Lică este portretizat în mod direct de narator, prin utilizarea tehnicii detaliului, notarea
amănuntului semnificativ:„Lică un om ca de treizeci și șase de ani, înalt, uscățiv și supt la față,
cu mustața lungă, cu ochii mici și verzi și cu sprâncenele dese împreunate la mijloc.”
Lică are un orgoliu de stăpân și își impune încă de la început regulile: „Eu sunt Lică
Sămădăul... Eu voiesc să știu totdeauna cine umblă pe drum, cine trece pe aici, cine ce zice și
cine ce face, și voiesc ca nimeni în afară de mine să nu știe. Cred că ne-am înțeles”. Ana intuiește
că Ghiță e om rău și primejdios și îl avertizează pe Ghiță.
Cu toate că își dă seama de pericol, Ghiță nu se poate sustrage influenței malefice pe care
Lică o exercită asupra lui. În sufletul cârciumarului se declanșează conflictul interior între
dorința de a rămâne om cinstit și tentația de a se îmbogăți alături de Sămădău. Mai întâi, Ghiță
își ia toate măsurile de apărare împotriva lui Lică: merge la Arad să-și cumpere două pistoale, își
ia doi câni și angajează încă o slugă, pe Marți, „un ungur înalt ca bradul”.
Desfășurarea acțiunii se concentrează în jurul procesului de înstrăinare a cârciumarului față
de familie, analizat cu măiestrie de Slavici. Devine mohorât, violent, îi plac jocurile crude,
primejdioase, are gesturi de brutalitate neînțeleasă față de Ana pe care o ocrotise până atunci, se
poartă brutal cu cei mici. Prin intermediul monologului interior sunt redate frământările
personajului: „Ei1 Ce să-mi fac?... Așa m-a lăsat Dumnezeu! Ce să-mi fac dacă e în mine ceva
mai tare decât voința mea? Nici cocoșatul nu este vinovat că are cocoașe în spinare.” Datorită
generozității Sămădăului, starea materială a lui Ghiță devine tot mai înfloritoare, dar acesta
începe să-și piardă încrederea în sine. Tocmai de aceea devine tot mai atent la imaginea pe care
lumea o are despre el. În proza lui Slavici, relația dintre individ și mediul din care provine ia
forma relației individ - colectivitate.
Dornic să facă avere, Ghiță se îndepărtează de Ana și devine treptat complicele lui Lică la
diverse nelegiuiri: jefuirea arendașului, uciderea unei femei și a unui copil. Reținut de poliție, lui
Ghiță i se dă drumul numai pe „chezășie”. Cârciumarul se aliază cu jandarmul Pintea, fost hoț de
codru și tovarăș al lui Lică, pentru a-l da în vileag pe Sămădău. Ghiță nu este sincer față de
Pintea, deoarece îi oferă dovezi ale vinovăției lui Lică, numai după ce își poate opri jumătate din
sumele aduse de acesta din urmă.
Punctul culminant al nuvelei coincide cu momentul în care Ghiță ajunge pe ultima treaptă
a degradării morale. Dispus să facă orice pentru a se răzbuna, Ghiță își aruncă soția în brațele lui
Lică, la sărbătorile Paștelui, lăsând-o la cârciumă în compania Sămădăului, în timp ce el merge la
jandarm să-l anunțe că Lică are asupra lui banii furați. Dezgustată de lașitatea soțului care se
înstrăinase de ea și de familie, Ana i se dăruiește lui Lică, deoarece Lică e „om”, pe când Ghiță
„nu e decât muiere îmbrăcată în haine bărbătești”. Când se întoarce și realizează acest lucru,
Ghiță o ucide, iar el la rândul lui este ucis de Răuț, din ordinul lui Lică.
Deznodământul este tragic. Un incediu provocat de oamenii lui Lică mistuie cârciuma de la
Moara cu noroc. Pentru a nu cădea viu în mâinile lui Pintea, Lică se sinucide, izbindu-se cu capul
de un copac. Nuvela are un final moralizator, fiindcă„sancționarea drastică a protagoniștilor e pe
măsura faptelor săvârșite” (Pompiliu Marcea). Singurele personaje care supraviețuiesc sunt
bătrâna și copiii.
În nuvelă, accentul cade pe complexitatea personajelor, conferită de „acel amestec de bine
și de rău ce se află la oamenii adevărați”( G. Călinescu).
Ghiță este cel mai complex personaj al nuvelei, al cărui destin ilustrează consecințele nefaste
ale setei de înavuțire. El parcurge un traseu sinuos al dezumanizării, cu frământătri sufletești și
ezitări. Se arată slab în fața tentațiilor și sfârșește tragic. Lică este este un om rău și primejdios,
Ana suferă ttransformări interioare, care îi oferă scriitorului posibilitatea unei fine analize a
psihologiei feminine.
Personaj secundar, Pintea urmărește pedepsirea lui Lică pe căi legale, motiv pentru care se
asociază cu Ghiță. Bătrâna și copiii, personaje episodice, supraviețuiesc incendiului pentru că
sunt singurele ființe inocente și morale.
Naratorul obiectiv își lasă personajele să-și dezvăluie trăsăturiule, consemnându-le limbajul,
gesturile, prezentând relațiile dintre ele (caracterizare indirectă). Sunt utilizate mijloacele de
investigație psihologică precum: scenele dialogate, monologul interior de factură tradițională,
monologul interior adresat, stilul indirect liber, notația gesturilor, a mimicii și a tonului vocii.
Stilul nuvelei - sobru, concis, fără podoabe - este specific prozei realiste. Modurile de
expunere îndeplinesc o serie de funcții epice în discursul narativ. Descrierea inițială are, pe lângă
rolul obișnuit de fixare a coordonatelor spațiale și temporale, funcție simbolică de anticipare.
Narațiunea obiectivă își realizează funcția de reprezentare a realității prin absența mărcilor
subiectivității, prin impresia de stil cenușiu. Dialogul contribuie la caracterizarea indirectă a
personajelor, susține veridicitatea relațiilor dintre personaje.
Limbajul naratorului și al personajelor valorifică registrele stilistice: limbajul regional,
ardelenesc, limbajul popular, oralitatea. Înțelesul clasic al nuvelei este susținut prin zicale și
proverbe populare.
Concluzii . Opera literară Moara cu noroc de Ioan Slavivi este o nuvelă realistă, deoarece
are ca trăsături: oglindirea vieții sociale și a vieții de familie în satul transilvănean de la sfârșitul
secolului al XIX-lea, modalitățile de investigare psihologică a personajelor, sobrietatea stilului,
descrieri detaliate.