Moara cu Noroc

De Ioan Slavici
-nuvela psihologica-

Nuvela „Moara cu noroc” de Ioan Slavici este publicată în 1881, în volumul

de debut „Novele din popor”, reprezentativ pentru viziunea autorului asupra
lumii satului. Nuvela este o specie epică în proză, cu o construcție riguroasă,
un fir narativ central: personaje relativ puține ce pun în evidență evoluția
personajului principal, complex, puternic individualizat. Este o nuvelă
psihologică prin tematică, modalități de caracterizare a personajului și de
investigare psihologică, natură conflictului (interior). Narațiunea este
obiectivă, realizată la persoana a-III-a de către un narator omiscient,
omniprezent, neimplicat. Nuvela are un ritm epic neomogen, prin modificări
ale timpului povestirii: acțiunea se desfășoară prin continue acumulări și
izbucniri de tensiune epică. Relatarea evenimentelor nu se realizează totuși, în
mod linear, iar înlănțuirea dintre capitole se face prin tehnici epice diverse.
Înlănțuite temporal și cauzal, faptele sunt credibile, verosimile. Efectul
asupra cititorului este de iluzie a vieții și de obiectivitate. Pe lângă
perspectiva obiectivă a naratorului, intervine tehnică punctului de vedere în
intervențiile simetrice ale bătrânei, personaj episodic, dar care exprimă cu
autoritatea vârstei mesajul moralizator al nuvelei. Bătrână rostește două
replici teze ale nuvelei, privitoare la sensul fericirii și la fortă destinului:
„Omul să fie mulțumit cu sărăcia să, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea
colibei tale te face fericit” și „Așa le-a fost dată”. Prin intenția moralizatoare,
nuvela este realist-clasică. Tema susține caracterul psihologic al nuvelei,
efectele nefaste și dezumanizante ale dorinței de înavuțire. pe fundalul
societății ardelenești, la sfârșitul secolului al-XIX-lea.
Problematica nuvelei se poate stabili din mai multe perspective: Din
perspectivă socială: prezintă încercarea lui Ghiță de a-și schimba statutul social.
Din perspectiva moralizatoare: prezintă consecințele dramatice ale setei de
înavuțire, scriitorul considerând că goana după avere zdruncină tihna
sufletească și duce la pierzanie. Din perspectiva psihologică, nuvela prezintă
conflictul interior trăit de Ghiță care este sfâșiat de dorințe pe cât de
puternice, pe atât de contradictorii- dorința de a rămâne om constit și
dorința de a se îmbogăți alături de Lică, pe de altă parte. Conflictul nuvelei
este complex, de natură socială, psihologică, morală. Titlul nuvelei este mai
degrabă ironic. Cârciuma numită Moara cu noroc înseamnă de fapt, Moara cu
ghinion, care aduce nenorocirea, pentru că ușurință câștigurilor de aici
ascunde abateri etice grave (nelegiuirea și crimă). Acțiunea se desfășoară
pe parcursul unui an, între două repere temporale cu valoare religioasă-de
la Sfântul Gheorghe până la Paște. Alcătuită din 17 capitole, nuvela are un
subiect concentrat, cu deschideri bogate. Cizmar sărac, dar onest, harnic și
muncitor, Ghiță ia în arendă cârciumă de la Moară cu noroc pentru a
câștigă bani rapid. Inițial, carciumarul nu este un om slab, ci dimpotrivă, își
asumă responsabilitatea destinului celorlalți. Cârciuma de la Moară cu noroc
este așezată la răscruce de drumuri, izolată de restul lumii și înconjurată de
pustietăți întunecoase. În expozițiune, descrierea drumului care merge la
Moară cu noroc și a locului în care se află, fixează un peisaj stop-cadru al
acțiunii. Simbolistica inițială a drumului se completează, în final cu sugestia
drumului vieții care continuă și după tragedia de la Moară cu noroc „Apoi
ea lua copii și pleca mai departe.”
Subiectul nuvelei îl constituie etapele și efectele înfruntării dintre
protagonist, Ghiță, și antagonist, Lică. Apariția lui Lică Samadaul la Moara cu
Noroc (intriga), un personaj ciudat, carismatic, șeful porcarilor și a turmelor de
porci din împrejurimi, tulbură echilibrul familiei. Ana, nevasta lui Ghiță,
intuiește că Lică este un om rău și primejdios. Cu toate că își da seama că
Lică reprezintă un pericol pentru el și familia lui, Ghiță nu se poate
sustrage influenței malefice pe c are acesta o exercită asupra lui, și nici
tentației de inavutire. Mai întâi, Ghiță își ia toate măsurile de apărare
împotriva lui Lică, merge la Arad să-și cumpere două pistoale, își ia doi
câini pe care îi dresează împotriva turmelor de porci și angajează o slugă
(un ungur). Însă, din momentul apariției lui Lică, începe procesul
intermediabil de înstrăinare a lui Ghiță față de familie, proces analizat cu
măiestrie de Slavici. Devine mohorat, violent, îi plac jocurile crude,
primejdioase, are gesturi de brutalitate neînțeleasă față de Ana(pe care o
ocrotise până atunci) și se poartă urat cu cei mici. La un moment dat, Ghiță
ajunge să regrete că are familie și copii, pentru că nu-și poate asumă total
riscul îmbogățirii alături de Lică. Datorită generozității lui Lică, starea
materială a lui Ghiță, devine tot mai înfloritoare, numai că omul începe să-și
piardă încrederea în sine. Tocmai de aceea devine tot mai atent la imaginea pe
care o are lumea despre el. Cu toate acestea, înțelegerea dintre el și Lică
marchează pentru Ghiță începutul obișnuinței cu răul. Își îndeamnă soția
să joace cu Lică, aruncând-o definitiv în brațele acesteia, distruge imaginea
pe care o au ceilalți despre el, ajungând să fie implicat în furtul de la
arendaș și în uciderea unei femei și a unui copil. Prin faptul că jură strâmb
la proces, acoperindu-l pe Lică, Ghiță devine complice la crimă. Hotărăște,
totuși, să-l dea în vileag pe Lică, cu ajutorul lui Pintea. Dar nu este sincer nici
cu el iar acest lucru ii va aduce pierderea. Îi va oferi dovezi jandarmului despre
vinovăția lui Lică, numai după ce își va putea opri jumătate din sumele aduse
de acesta. De fapt, greșeală lui Ghiță este că nu reușește să fie onest până la
final nici față de Lică, nici față de Pintea. Ghiță ajunge pe ultima treaptă a
degradării morale în momentul în care (punctul culminant) orbit de furie și
dispus să facă orice pentru a se răzbună pe Lică, își aruncă soția, drept
momeală, la sărbătorile Paștelui, în brațele lui Lică. Speră până în ultimul
moment că se va produce o minune și că soția lui va rezistă influenței
malefice a acestuia. Dezgustată însă de lașitatea lui Ghiță, care se
înstrăinase de ea și de intreaga familie, Ana, i se dăruiește lui Lică. Dându-
și seama că soția l-a înșelat, Ghiță, o ucide pe ana, iar la rândul lui, Ghiță
este ucis la ordinul lui Lică. Iar Lică, pentru a nu cădea viu în mâinile lui
Pintea, se sinucide, izbindu-se cu capul de un trunchi de copac
(deznodământul). Sancționarea drastică a protagoniștilor e pe măsură
faptelor săvârșite. Nuvela se termină în mod simetric cu începutul, prin
vorbele bătrânei care pune întâmplările pe seama destinului necruțător:
„Simțeam eu că nu are să iasă bine, dar așa le-a fost dată.” iar singurele
personaje care supraviețuiesc incendiului sunt bătrână și copiii, ființele cu
adevărat morale și inocente. În nuvelă, accentul nu cade pe actul povestirii, ci
pe complexitatea personajelor. Ghiță este cel mai complex personaj din
nuvelistica lui Slavici , al cărui destin ilusteaza consecințele setei de înavuțire.
Personajul evoluează de la tipicitate, sub determinare socială (cârciumarul
dornic de avere), la individualizare, sub determinare psihologică și morală. El
parcurge un traseu al dezumanizarii, cu frământări sufletești și ezitări.
Ezită între cele două cai simbolizate de Ana (valorile familiei, iubirea,
liniștea colibei) și de Lică (bigatia, atracția malefică a banilor). Se arată
slab în față tentațiilor și sfârșește tragic. Lică rămâne egal cu sine, un om
rău și primejdios, dar Ana, suferă transformări interioare, care îi oferă
scriitorului posibilitatea unei fine analize a psihologiei feminine. Naratorul
obiectiv își lasă personajele să-și dezvăluie trăsăturile în momente de încordare,
consemnându-le gesturile, limbajul. De asemenea, realizează portrete
sugestive, detaliile fizice relevă trăsături morale și statutul social. Stilul nuvelei
este sobru, concis, fără podoabe. Modurile de expunere îndeplinesc o serie de
funcții epice în discursul narativ. Descrierea inițială, are, pe lângă rolul
obișnuit de fixare a coordonatelor spațiale și temporale, funcție simbolică și
de anticipare. Dialogul contribuie la caracterizarea indirectă a
personajelor, susține veridicitatea relațiilor dintre personaje și
concentrarea epică. Monologul interior, de factură tradițională, stilul
indirect liber sunt principalele mijloace de investigare psihologică a
personajului principal. Limbajul naratorului și al personajelor valorifica
aceleași registre stilistice-limbajul regional, ardelenesc, limbajul
popular,oralitatea. Înțelesul clasic moralizator al nuvelei este susținut prin
zicale și proverbe populare sau prin replicile-sentințe rostite de bătrână.
În concluzie, opera literară “Moara cu noroc” de Ioan Slavici este o nuvela
psihologică deoarece are toate trăsăturile acestei specii literare: analizează
conflictul interior al personajului principal, urmărește procesul înstrăinării
lui Ghiță față de familie și degradarea morală a acestuia produsă de ispita
îmbogățirii.