Moara cu noroc

(nuvelă realist-psihologică)
comentariu literar
Ioan Slavici

Scriitor afirmat la sfârşitul secolului al XIX-lea, Ioan Slavici este unul dintre adepţii
realismului clasic. În scrierile lui se reflectă mai ales lumea satului transilvănean. Este un
univers dominat de norme patriarhale, în care echilibrul este asigurat de tradiţie. Ieşirea din
normă produce dezechilibru şi atrage după sine sancţiunea.

„Moara cu noroc”, de I. Slavici, este o nuvelă realistă, de factură psihologică.

Publicată în 1881, în vol. „Novele din popor”, „Moara cu noroc” devine una dintre scrierile
reprezentative pentru viuiunea lui Slavici, îîn general, dar şi pentru viziunea asupra lumii satului,
în particular.

Ca specie literară, opera este o nuvelă, adică o scriere epică în proză, cu o construcţie
riguroasă şi un fir narativ central; personajele, relativ puţine, pun în evidenţă evoluţia
personajului principal, complex, puternic individualizat.

Pe de altă parte, „Moara cu noroc” aparţine realismului clasic, trăsăturile realiste fiind
tema (importanţa acordată banului), atitudinea critică faţă de aspecte ale societăţii (dorinţa de
înavuţire), veridicitatea întâmplărilor, verosimilitatea intrigii şi a personajelor, obiectivitatea
perspectivei narative, personajele tipice (cârciumarul) a căror evoluţie este condiţionată de
mediu şi epocă, repere spaţio-temporale precise, utilizarea tehnicii detaliului semnificativ în
descriere şi portretizare, dialogul viu, autentic, sobrietatea stilului cenuşiu, concis, fără podoabe.

Nu în ultimul rând, opera este nuvelă psihologică prin utilizarea anumitor modalităţi de
caracterizare a personajului şi de investigare psihologică: monologul interior, stilul indirect
liber, scenele dialogate, autocaracterizarea, notarea getsurilor şi a mimicii. Nuvela psihologică
pune în evidenţă conflictul interior, redând frământările sufleteşti ale personajului.

Tema nuvelei susţine caracterul realist (oglindirea vieţii sociale), dar şi pe cel psihologic
(efectele nefaste şi dezumanizante ale dorinţei de înavuţire) în contextul societăţii ardeleneşti de
la sfârşitul secolului al XIX-lea. Astfel, din perspectivă socială, nuvela prezintă încercarea lui
Ghiţă de a-şi schimba statutul social, dar pentru asta, se confruntă cu personajul antagonist, Lică
Sămădăul (conflict exterior). Din perspectivă psihologică, nuvela prezintă conflictul interior
trăit de Ghiţă, care este sfâşiat de dorinţe puternice, dar contradictorii: să rămână om cinstit, pe
de o parte, şi să se îmbogăţească alături de Lică, pe de altă parte. Conflictul nuvelei este deci
complex, de natură socială (confruntarea a două lumi cu mentalităţi diferite), psihologică şi
morală (lupta dintre bine şi rău).
 În nuvela realistă, se observă tendinţa de obiectivare a perspectivei narative,
impersonalitatea naratorului, naraţiunea la persoana a III-a, atitudinea detaşată în descriere.
Pe lângă perspectiva obiectivă a naratorului omniscient, Slavici foloseşte tehnica punctului de
vedere, concretizată în intervenţiile simetrice ale bătrânei, mama Anei, personaj episodic, dar
care exprimă, cu autoritatea vârstei, mesajul moralizator al nuvelei privitor la sensul fericirii
şi la forţa destinului: ,,Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci
liniştea colibei tale te face fericit’’ – şi [...] aşa le-a fost data.’’

Titlul nuvelei are valoare simbolică, fiind, în acelaşi timp, ironic. Norocul aşteptat se
dovedeşte a fi nenoroc din cauza abordării greşite a destinului; ,,moara’’ aduce, de fapt,
nenorocirea, pentru că uşurinţa câştigurilor de aici ascunde abateri etice grave (nelegiuirea şi
crima). De asemenea, substantivul ,,moară’’ capătă o semnificaţie ascunsă. În locul morii care
macină bucatele, oferind cele necesare traiului îndestulat, se află, de fapt, o cârciumă. Moara cea
veche a căzut în paragină, semn că nu mai este de folos într-o lume centrată pe alte valori,
iluzorii. Dacă moara macină bucatele, cârciuma, loc al pierzaniei, ,,macină’’ destinele
umane.

Acţiunea se desfăşoară pe parcursul unui an, între două repere temporale cu valoare
religioasă: de la Sfântul Gheorghe până la Paşte, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când
apar şi se dezvoltă relaţiile capitaliste la sat. Cârciuma este situată la o răspântie de drumuri,
simbolic, o răscruce a destinului. Se ajunge acolo urmând un traseu cu urcuşuri şi coborâşuri,
,,cam greu’’, semn al unei vieţi obişnuite, cu bucurii şi greutăţi. Peisajul este pustiu şi dezolant:
,,nu zăreai decât iarbă şi mărăcini, rămăşiţele...unei păduri.’’ Elementele descrierii devin astfel
semne prevestitoare ale răului.

Alcătuită din 17 capitole, nuvela are un subiect concentrat; înlănţuite temporal şi cauzal,
faptele sunt credibile, verosimile. Efectul asupra cititorului este de iluzie a vieţii (veridicitate) şi
obiectivitate.

În expoziţiune, Ghiţă, cizmar sărac, dar onest, şi harnic, hotărâşte să ia în arendă

cârciuma de la ,,Moara cu noroc’’, pentru a câştiga rapid bani. Izolată de restul lumii,
înconjurată de pustietăţi întunecoase, cârciuma devine un loc umanizat de când Ghiţă este acolo
cu familia sa (oamenii nu mai spun că se vor opri la han, ci la Ghiţă, semn al sociabilităţii lui). O
vreme, afacerile merg bine; familia este mulţumită şi cunoaşte pacea sufletească: ,,Ghiţă...se
punea cu Ana şi bătrâna să numere banii, şi atunci el privea la Ana, Ana privea la el, amândoi
priveau la cei doi copilaşi..., iar bătrâna privea la câteşipatru şi se simţea întinerită...’’ De
altfel, bătrâna era garantul ordinii morale, gândind că: ,,sporul era de la Dumnezeu, dintr-un
câştig făcut cu bine.’’

Apariţia lui Lică Sămădăul, şeful porcarilor şi al turmelor de porci din împrejurimi, la
,,Moara cu noroc’’, constituie intriga nuvelei. Acest moment declanşează în sufletul lui Ghiţă
conflictul interior şi tulbură echilibrul familiei.
 Desfăşurarea acţiunii ilustrează procesul înstrăinării cârciumarului faţă de familie.
Ghiţă, dornic să facă avere, se îndepărtează treptat de Ana, devine mohorât şi violent (se poartă
brutal atât cu soţia, cât şi cu copiii). El ajunge complicele lui Lică la diverse nelegiuiri, primind
de la acesta bani obţinuţi din jafuri şi crime. Este anchetat în două rânduri, fiind acuzat de
complicitate în jefuirea arendaşului şi chiar uciderea unei femei şi a unui copil, dar nu se poate
dovedi nimic. Mustrările de conştiinţă alternează cu momentele de sinceritate în care îşi cere
iertare de la soţie: ,,Iartă-mă cel puţin tu, căci eu n-am să mă iert cît voi trăi pe faţa
pământului’’. Cârciumarul se aliază cu Pintea, fost hoţ de codru şi tovarăş al lui Lică, acum
jandarm. Vrea să îl dea în vileag pe Sămădău, însă nu joacă cinstit (îşi opreşte jumătate din
sumele de bani aduse de Lică) şi acest lucru îi va aduce pieirea. Ghiţă nu reuşeşte să fie onest
până la capăt nici faţă de Lică, nici faţă de Pintea.

Punctul culminant al nuvelei coincide cu momentul în care Ghiţă ajunge pe ultima

treaptă a degradării morale. Dispus să facă orice pentru a se răzbuna, Ghiţă îşi aruncă soţia în
braţele lui Lică, la sărbătorile Paştelui, lăsând-o la cârciumă în compania Sămădăului, în timp ce
el merge să-l anunţe pe jandarm că Lică are asupra lui banii furaţi. Dezgustată de laşitatea
soţului, Ana i se dăruieşte adversarului său, deoarece Lică e ,,om’’, pe când Ghiţă ,,nu e decât o
muiere îmbrăcată în ahine bărbăteşti’’. Când se întoarce şi realizează ce s-a întâmplat, Ghiţă o
ucide pe Ana, iar el, la rândul lui, este ucis de Răuţ, din ordinul lui Lică.

Din lipsă de comunicare, se ajunge la un deznodământ tragic. Un incendiu provocat de

oamenii lui Lică mistuie cârciuma de la ,,Moara cu noroc’’. Pentru a nu cădea viu în mâinile lui
Pintea, Lică se sinucide, izbindu-se cu capul de un copac. Nuvela are un final moralizator,
fiindcă ,,sancţionarea drastică a protagoniştilor e pe măsura faptelor săvârşite’’ (Pompiliu
Marcea). Singurele personaje care supravieţuiesc sunt bătrâna şi copiii (virtuoşii şi inocenţii).
Aşadar, finalul sugerează drumul vieţii care continuă şi după tragedia de la ,,Moara cu noroc’’:
,,Apoi ea (bătrâna) luă copiii şi plecă mai departe’’.

În nuvelă, accentul nu cade pe actul povestirii, ci pe complexitatea personajelor.

Ghiţă este cel mai bine realizat personaj din nuvelistica lui Slavici. Destinul său
ilustrează consecinţele nefaste ale setei de înavuţirea, sub detreminare psihologică şi morală.
Ezitând mereu între cele două căi / destine posibile simbolizate de Ana (ce evidenţiază valorile
familiei, iubirea, ,,liniştea colibei’’) şi de Lică (ce sugerează bogăţia, atracţia malefică a
banilor), Ghiţă este slab în faţa tentaţiilor, găsindu-şi scuze pentru comportamentul său: ,,Ei! ce
să-mi fac? Aşa m-a lăsat Dumnezeu!...Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voinţa
mea? Nici cocoşatul nu e însuşi vinovat că are cocoaşe în spinare.’’ Prin monolog interior, se
realizează autocaracterizarea, ce reflectă gândurile personajului.

Lică, antagonsitul, ,,un om rău şi primejdios’’, marchează nefast destinul celor care intră
în contact cu el. De altfel, Ghiţă însuşi îi spune la un moment dat: ,,Tu nu eşti om, Lică, ci
deavol.’’ Demonic, crud şi misterios, Lică exercită o adevărată fascinaţie şi asupra Anei, pe care
o face să i se dăruiască. Aceasta suferă transformări interioare, care îi oferă cititorului
posibilitatea perceperii psihologiei feminine.

Concluzionând, se poate spune că ,,Moara cu noroc’’, de I. Slavici, este nuvelă

psihologică, pentru că urmăreşte modul în care conflictul exterior se reflectă în planul conştiinţei
personajelor. Observaţia este minuţioasă, detaliată şi serveşte realizării unor psihologii
complexe (Ghiţă, Ana). Teza morală a textului sugerează că goana după înavuţire cu orice
preţ distruge echilibrul moral interior şi provoacă inevitabil catastrofe la nivelul relaţiilor
interumane.