MOARA CU NOROC

De Ioan Slavici

-NUVELĂ PSIHOLOGICĂ PROZĂ REALISTĂ SCURTĂ-

Realismul este un curent literar apărut in Franța la jumătatea secolului al

XIX-lea ca reacție împotriva sentimentalismului și fanteziei romantice. Are ca
principiu de bază reflectarea realității în mod cât mai veridic. Pentru scriitorii
realiști literatura devine “mimesis” (imitație) în forma cea mai pură,ceea ce
presupune înlăturarea idealizării. Realismul se caracterizează prin interesul pentru
societate, obiectivitate, tipologia personajelor ca produse ale mediului,
veridicitate, arta detaliului semnificativ, precizie și concizie, temele predilecte
fiind paternitatea,familia,fresca socială sau banul.
Nuvela “Moara cu noroc “ de Ioan Slavici apare în 1881 în volumul „Nuvele
din popor”, în care este clar exprimată viziunea autorului asupra lumii satului.
Opera este o nuvelă, fiind o specie epică în proză, cu o construcție riguroasă,
un singur fir narativ, un număr restrâns de personaje, conflict concentrat,
accentul căzând pe definirea personajului. Se remarcă și tendința de obiectivare a
perspectivei narative, atitudinea detașată, veridicitatea.
Nuvela este o proză realistă, de factură psihologică prin temă; rolul conflictului
interior, prezentarea tensiunilor sufletești, transformările morale ale
personajelor, evoluția raporturilor dintre personaje și investigația psihologică.
Tema este reprezentată de efectele nefaste ale dorinței de înavuțire, pe
fundalul societății ardelenești de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Nuvela prezintă
încercarea lui Ghiță de a-și schimba statutul social.
Titlul este o ironie la adresa norocului, sugerează un topos „cu noroc”, dar
înseamnă de fapt „Moara cu ghinion”, un spațiu care aduce nenorocirea.
 Perspectiva narativă este obiectivă, narațiunea se realizează la persoana a III-a
de către un narator omniscient și omniprezent, perspectiva din exterior, viziunea
„dindărăt” si focalizare zero.
Evenimentele nu sunt relatate în mod linear, înlănțuirea dintre capitole
făcându-se prin tehnici epice diverse, cum ar fi dialogul sau descrierea.
Se poate vorbi și de tehnica punctului de vedere concretizată în intervențiile
simetrice ale bătrânei care ilustrează principiul sănătos, moral, o conduită de viață
specifică omului din popor.
Structura- nuvela este alcătuită din 17 capitole, iar reperele spațio-temporale sunt
fixate: acțiunea se desfășoară de-a lungul unui an, de la Sf. Gheorghe până la
Paște. Spațiul este real, în Ardeal, fapt sugerat prin denumirile localităților
prezentate în text: Ineu, Arad.
Incipitul surprinde realitățile din familia lui Ghiță, personajul principal: Ana și
Ghiță au împreună inițial un copil și locuiesc cu soacra (mama Anei). Ghiță este
cizmar în sat și, din cauza sărăciei, vrea să arendeze o cârciumă, numită Moara cu
noroc. Soacra formulează teza morală a nuvelei, prin cuvintele sale fiind expresia
clară a viziunii despre lume: „omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e
vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit.”
Finalul este simetric cu incipitul, bătrâna soacră încheie simetric nuvela, printr-
o replică ce sugerează destinul implacabil: „așa le-a fost dat..!”. Abaterea de la
principiile morale este pedepsită: Ana, Ghiță și Lică mor, locul se purifică prin foc;
se salvează copiii și bătrâna, ei nefiind părtași la acest joc al abaterii. Construcția
simetrică, rotundă precum și existența unei teze morale ca punct de plecare sunt
caracteristice pentru proza lui Ioan Slavici.
Fiind o nuvelă psihologică, conflictul central este conflictul interior al
personajului. Ghiță oscilează între dorința de-a rămâne om cinstit și dorința de-a
se îmbogății alături de Lică. Conflictul interior se reflectă în cel exterior, prin
confruntarea dintre Ghiță și Lică Sămădău.
 In expozitiune, Ghiță hotărăște să ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc.
Descrierea drumului care merge la Moară și a locului în care se află stabilesc un
cadru obiectiv al acțiunii. Cârciuma este așezată la răscruce de drumuri, izolată de
restul lumii, înconjurată de pustietăți intunecoase,cele 5 cruci marcheaza destinul
tragic al personajelor si delimiteaza conditia vinovatilor de cea a inocentilor.
Cârciuma devine un loc umanizat prin prezența lui Ghiță și-a familiei sale. Le
merge bine, câștigă bani, iar relațiile de familie sunt înfloritoare, semnificativa
pentru armonia initiala a familiei,fiind scena de sambata seara: „Sâmbătă de cu
seară locul se deșerta de lume, și Ghiță, ajungând să mai răsufle, se punea cu Ana
și cu bătrâna să numere banii, și atunci el privea la Ana, Ana privea la el, amândoi
priveau la cei doi copilași, căci doi erau acum, iară bătrâna privea la câteșipatru și
se simțea întinerită”.
Intriga este constituită de apariția lui Lică Sămădăul, șeful porcarilor și-al
turmelor de porci din împrejurimi, care declanșează conflictul interior și tulbură
liniștea familiei.
Desfășurarea acțiunii ilustrează procesul de înstrăinare față de familie și
transformarea morală a cârciumarului care devine complicele lui Lică la diverse
nelegiuiri. Procesul de înstrăinare este atent surprins; Ghiță devine „ursuz”, „nu
mai zâmbea ca mai înainte”, „își pierdea repede cumpătul”. Dezumanizarea
cuprinde două etape: a regretului, a mustrărilor de conștiință ca nu mai este,,om
cinstit” asa cum singur realizeaza și cea de-a doua etapa,a acceptării, a justificării:
„Ce să-mi fac dacă e ceva în mine mai tare decât voința mea?”, comparadu-si
nevoia de bani cu un handicap fizic, o cocoasa. Ghiță este anchetat de două ori,
fiind acuzat de complicitate în jefuirea arendașului și în uciderea unei femei și-a
unui copil, comite sperjur, dar nu se poate dovedi nimic. Se aliază cu Pintea, fost
hoț de cadru și dușman al Sămădăului, însă nici cu jandarmul nu este cinstit.
Punctul culminant ilustrează momentul când Ghiță, de Paște, ajunge pe ultima
treaptă a degradării morale,o alta scena semnificativa pentru tema si viziunea
dedspre lume: își aruncă soția în brațele lui Lică, lăsând-o cu acesta la cârciumă,
constient de ce urmeaza sa se intample ,în timp ce el merge să-l anunțe pe
jandarm că Lică are asupra lui banii furați. Realizând ca viata lor de familie este
definitiv compromisa, Ghiță o ucide pe Ana și este și el omorât de Răuț, omul lui
Lica.

Deznodământul este tragic, focul mistuie cârciuma, dar purifică și locul

nelegiuirilor. Pentru a nu cădea viu în mâinile lui Pintea, Lică se sinucide. Singurele
personaje care supraviețuiesc sunt copiii și bătrâna; nuvela are astfel un final
moralizator.
Caracterul slab al protagonistului se reflectă și în finalul nuvelei, când Ghiță,
orbit de furie și dornic a se răzbuna pe Lică, își arata latura degradata si
dezumanizata. Dezgustată de lașitatea soțului pe care îl consideră, prin
caracterizare directă, drept: „o muiere îmbrăcată în pantaloni”, Ana i se dăruiește
lui Lică. Scena uciderii Anei este cutremurătoare, de factură romantică, prin crima
nejustificată și cruzime, Ghiță o ucide pe femeie: „înfigându-i adânc cuțitul în
inimă” în timp ce-i declara iubirea: „te iubesc ca pe copilul meu”.
Moartea lui Ghiță se dovedește drept o sancțiune morală pentru abaterile
sale. Degradarea sa umană se face treptat, dar este iremediabilă. El se zbate într-
un conflict interior între dorința de a revedeni cinstit și înțelegerea că acest lucru
nu se mai poate.
Pompiliu Macrea consideră că „sancționarea drastică a protagoniștilor e pe
măsura faptelor săvârșite, lor, lipsindu-le stăpânirea de sine, simțul măsurii și
cumpătul”.