TESTAMENT

(1927)
de Tudor Arghezi


Tudor Arghezi face parte din generatia interbelica fiind unul dintre cei mai prolifici
(productiv) scriitori romani. El este un innoitor al limbajului situat in descendenta lui
Eminescu si anticipandu-l pe Nichita Stanescu.
Poezia “Testament” face parte din seria artelor poetice moderne alaturi de “Eu nu
strivesc [...]” al lui Lucian Blaga si “Joc second” de Ion Barbu.
Poezia “Testament” este o artă poetică fiind un text programatic in care autorul își
exprima opinia despre rolul literaturii, despre menirea acesteia si a artistului.
Modernitatea artei poetice este relevata prin conceptul nou de estetica a uratului. Tot
moderna este si prozodia, distributia strofica inegala, prezenta in text a cuvintelor
considerate nepoetice (“negi”, “bube”), asocierea surprinzatoare a cuvintelor,
metaforele noi si socante (“chiorchini de negi”), amestecul de cuvinte din registre
stilistice variate: arhaism, cuvant popular neologism (“saricile”, “plăvani”, “canapea”).
Tema literara este reprezentata de creatie, vazuta ca mestesug, o creatie lasata ca
mostenirea unui fiu spiritual. Textul poetic este conceput sub forma unui monolog liric
adresat catre un fiu spiritual, care desemneaza in mod generic, exponential,
mostenitorii spirituali ai creatorului : “Fiule”.
Lirismul este subiectiv, eul liric fiind marcat formal in text prin indici lexico-
gramaticali (“nu voi lasa”, “mei”, “am luat”, “mine”) precum si prin alte marci ale
subiectivitatii, topica afectiva marcata prin inversiune “dulcea lui putere”, vocativul
“Fiule” si pauze afective.
Titlul are o dubla interpretare, in sens denotativ, desemneaza un act juridic prin care
o persoana isi lasa bunurile material, in sens conotativ titlul trimite cu gandul la sugestii
biblice, Noul si Vechiul Testament.
In mod surprinzator, “Testament” este numita prima poezie a volumului de Debut,
“Cuvinte potrivite” (1927), aspectul surprinzator constand in deschiderea intregii
opere poetice cu un testament.
Ipostazele lirice stabilesc relatia creator-opera-cititor. Creatorul este “Robul”, este
mestesugarul, iar cititorul este “stapanul”, “Domnul”, cel care ofera sensul final al
textului poetic.
Incipitul fixeaza initial caracterul de arta poetica prin definirea celor doi termini
fundamentali ai textului, creatorul isi asuma cu modestie rolul “Un nume adunat pe-o
carte”, in timp ce creatia este un bun peren (vesnic) fixat in memoria colectiva.
Metafora “carte” are un rol central in poezie constituind elementul de recurenta al
textului poetic.Desemnează în mod generic creatia, poezia. Ea este o “treapta”, simbol
al legaturii intre generatii, un “hrisov” reprezentand acumularea spirituala a
generatiilor, este intelepciunea neamului transmisa insa printr-o singura vioara.
Întregul material poetic este ordonat in relatie de opozitie intre ce a fost si ce a
devenit textul poetic intre trecutul literar si prezentul realizat prin truda.

 Viziunea despre lume concretizeaza cea mai puternica transformare a limbajului
“din bube, mucegaiuri si noroi / iscat-am frumusetii si preturi noi”, idee care sugereaza
transformarea estetica, transformarea oricarui aspect al realitatii in material poetic.
Conceptul de estetica a uratului este preluat de Arghezi de la scriitorul francez Charles
Boudelaire “Les fleures du mal” (“Florile răului”). Uratul devine categorie estetica
alaturi de gratios si frumos.
Imaginarul poetic este construit pe baza unor relatii de opozitie, care urmăresc
transfigurarea limbajului poetic, precum si de simetrie,de sintetizare a limbajului
(“gramadii”, “adunat”).
Discursul poetic este organizat in 5 strofe inegale, textul debutand cu formula
adresata “fiule”.
Prima secvență poetica include cele 3 definitii metaforice ale poeziei / carte care
devine bun peren,treapta si hrisov, tot aici stabilindu-se si relatia de filiatie (tata-fiu)
intre scriitor si generatiile care urmeaza.
Urmatoarea secventa lirica urmareste indeaproape transformarile suferite de limbaj
de-a lungul timpului precedate de transformarea instrumentelor de creatie: “Sapa-n
condei si brazda-n călimară”. Sugestiv este debutul:“Graiul cu indemnul pentru
vite”,“rudimentar”, “grosolan”, dar pastrand nealterata spiritualitea poporului
pastoral, va deveni insasi creatia argheziana “Cuvinte potrivite”. Nu intamplator,
poetul insereaza in textul programatic titlul volumului de debut.
Poezia este un “Dumnezeu de piatra”, sugestie a fortei si rezistenței manifestate prin
limbaj.
A treia secventa lirica prezinta ipostazele lirice si modul in care limbajul devine un
gardian al neamului menit sa asigure paza generatiilor viitoare si să denunte prin
cuvant, greselile trecutului.
Creatorul este vioara care canta textul poetic, este slujitorul cuvantului, iar cititorul
rezoneaza la trairile lirice; se lasa atins de emotia lirica “ca un tap-njunghiat”.
Ultima secventa lirica subliniaza crezul poetic arghezian, creatia literara este atat un
produs al imaginației, inspiratiei si al harului divin, al sensibilitatii si al spontaneitatii,
cat si rezultatul mestesugului, al muncii gandite si migaloase: “Slova de foc si slova
faurita / imparechiate-n carte se marita.” Poezia este o domnita rasfatata, o domnita
a cuvantului, Robul fiind cel care o scrie si Domnul, cel care ii ofera interpretare si cauta
sensurile sale ascunse.
In concluzie, intreaga creatie argheziana sta sub semnul innoirii, a cuvantului care
conduce si este slujit de scriitor. Cuvantul nepoetic, cuvantul dur, ajunge material
estetic, fiind transfigurat. Este noutatea pe care Arghezi o aduce in planul creatiei
literare.