REALISMUL - PROZA REALISTĂ

Nuvela realist-psihologică

Ioan Slavici este unul dintre cei patru mari clasici ai literatrii
române, afirmându-se ca deschizător de drumuri prin integrarea
elementelor de analiză psihologică în scrierile sale. Acestea sunt
dominate de conflicte puternice, cum ar fi patima banului, discrepanţele
sociale, implicaţiile socialului asupra individului, şi prezintă satul sau
oraşul transilvănean în contextul tranziţiei de la orânduiala tradiţională
către o nouă formă de organizare, anume capitalismul.
Încadrarea în specia literară şi tipologie. Textul literar „Moara cu
noroc” a fost publicat în anul 1881, în volumul „ Novele din popor”. Este o
nuvelă psihologică, specie a genului epic în proză, cu un singur fir
narativ care prezintă un conflict puternic, redat în manieră obiectivă, între
personaje bine conturate, individualizate prin detalii semnificative;
conflictul se dezvoltă pe două coordonate, una exterioară care urmăreşte
firul proriu-zis al evenimentelor, şi una interioară, prin descrierea
implicaţiilor pe care le au faptele în planul conştiinţei personajului.
Nuvela „Moara cu noroc” este o proză de factură realistă, în cadrul
căreia se remarcă:obiectivitatea perspectivei narative prin relatarea la
persoana a III-a, omniscienţa şi omniprezenţa naratorului, veridicitatea
prezentării societăţii ardeleneşti de la sfărşitul secolului al XIX-lea,
descrierile detaliate, exprimare exactă, stilul sumbru, fără figuri de stil.
Tema argumentează structura realistă și psihologică a nuvelei,
prin consecinţele nefaste pe care le are setea de îmbogăţire asupra
destinlui uman.
Conflictul nuvelei este complex, de natură socială, psihologică și
morală. Din perspectiva socială, nuvela prezintă încercarea lui Ghiță de
a-și schimba statutul social. Scriitorul consideră că goana după avere

1
duce la pierzanie, de unde perspectiva moralizatoare: consecințele
dramatice ale setei de înavuțire. Din perspectiva psihologică, nuvela
prezintă conflictul interior trăit de Ghiță, care este dominat de patimi
puternice contradictorii: să rămână om cinstit, pe o parte, și să se
îmbogățească alături de Lică, pe de altă parte.
Titlul nuvelei este un topos literar care desemnează un han aflat la
răscruce de drumuri, în pustietate. Locaţia, o fostă moară, este, în
esenţă, aducătoare de ghinion, deşi aparent este un spaţiu privilegiat al
norocului înavuţirii.
Elemente de structură. Incipitul nuvelei şi finalul ei enunţă
cuvintele bătrânei, soacra personajului principal, conferind textului
caracter simetric. Nuvela se deschide astfel cu sfatul dat de aceasta
ginerului, fost cizmar, care ia în arendă hanul de la Moara cu noroc
pentru a-şi spori câştigurile, în vederea deschiderii unui atelier propriu de
cizmărie: Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu
bogăţia, ci liniştea colibei te face fericit. Vorbele ei reprezină
înţelepciunea spirituală a poporului, pentru care e mult mai importantă
fericirea oferită de familie, decât îmbogăţirea. Finalul nuvelei va reveni
simetric la vorbele bătrânei, rostite în urma tragediei petrecute cu familia
sa: Simţeam eu ca nu are să fie bine, însă aşa le-a fost dat.
Astfel, relaţia dintre incipit şi final este foarte strânsă, soarta
personajelor dovedindu-se a fi nemiloasă, în concordanţă cu faptele lor.
Simetrică este şi prezentarea drumului care duce la han, la începutul
nuvelei, pentru ca, în final, acesta să se contopească sugestiv cu drumul
vieţii, căci bătrâna împreună cu cei doi copii îşi continuă viaţa părăsind
locul tragicelor evenimente. Între cele două limite fixate de înţelepciunea
populară, se desfăşoară firul epic al nuvelei, de-a lungul celor
şaptesprezece capitole, structurate pe două planuri: al conflictului
exterior şi al conştiinţei personajului principal.

2
 Relaţiile spaţiale şi temporare sporesc veridicitatea subiectului.
Acţiunea este plasată în Ardeal, în secolul al XIX-lea. Ea se desfăşoară
pe parcursul unui an, fiind simbolic plasată între două repere cu
semnificaţie creştină: Sf. Gheorghe şi Paştele.
Construcţia subiectului. Expoziţiunea este o descriere detaliată
a drumului către han, care are rolul de a introduce cititorul pe drumul
imaginaţiei, şi a locului ales de Ghiţă pentru a se muta cu întreaga
familie, în vederea asigurării unui venit substanţial. Drumul prezentat în
mod obiectiv reliefează intruziunea într-un teritoriu al părăsirii, în care
este indicat doar popasul, nu şi stablirea permanentă. La început câştigul
noului cârciumar este mulţumitor, fiind obţinut pe cale cinstită. Ghiţă este
harnic şi întreprinzător, soţia sa, Ana, fiindu-i de mare ajutor, iar soacra
este convinsă că presimţirea sa nu este întemeiată.
Intriga nuvelei este momentul în care la han îşi face apariţia Lică
Sămădăul, şeful porcarilor din împrejurimi, un personaj straniu care
extercită o energie negativă asupra celor din jur. Personalitatea sa
puternică şi înclinaţia acestuia spre rău vor determina dezechilibrul
sufletesc al lui Ghiţă şi destrămarea familiei sale. Destul de repede,
cârciumarul înţelege că menţinerea sa la Moara cu noroc depinde de
prietenia cu Lică, situaţie nefavorabilă conştiinţei sale dar aducătoare de
bani. Prin caracterizarea directă, naratorul realiează o descriere rapidă
dar puternică a portretului Sămădăului: :„Lică un om ca de treizeci și
șase de ani, înalt, uscățiv și supt la față, cu mustața lungă, cu ochii mici
și verzi și cu sprâncenele dese împreunate la mijloc.”
Desfăşurarea acţiunii surprinde atitudinea dominatoarea a lui
Lică, ce va declanşa în conştiinţa personajului principal conflictul dintre
impulsul de a deveni independent şi observaţia realistă că, împotrivinu-
se stăpânului locului, nu va rezista prea mult ca hangiu. Deşi îşi dă
seama că Lică prezintă o ameninţare pentru familia lui, Ghiţă se

3
hotărăşte să rămână, dar reacţionează în defensivă, luându-şi câteva
măsuri de precauţie: îşi cumpără de la Arad două pistoale, îşi ia doi câinii
şi o slugă pe nume Marţi.
Pe fondul profundei îngrijorări care îi macină cugetul, manifesările
personajului încep să se schimbe; astfel, dintr-un om deschis, vesel,
optimist, devine ursuz, irascibil, trecând repede de la o stare la alta. Prin
intermediul monologului interior sunt redate frământările personajului:
„Ei! Ce să-mi fac?... Așa m-a lăsat Dumnezeu! Ce să-mi fac dacă e în
mine ceva mai tare decât voința mea? Nici cocoșatul nu este vinovat că
are cocoașe în spinare.”
Datorită generozității Sămădăului, starea materială a lui Ghiță
devine tot mai înfloritoare, dar acesta începe să-și piardă încrederea în
sine. Dornic să facă avere, Ghiță se îndepărtează de Ana și devine
treptat complicele lui Lică la diverse nelegiuiri: jefuirea arendașului,
uciderea unei femei și a unui copil. Reținut de poliție, lui Ghiță i se dă
drumul numai pe „chezășie”. Cârciumarul se aliază cu jandarmul Pintea,
fost hoț de codru și tovarăș al lui Lică, pentru a-l da în vileag pe
Sămădău. Ghiță nu este sincer față de Pintea, deoarece îi oferă dovezi
ale vinovăției lui Lică, numai după ce își poate opri jumătate din sumele
aduse de acesta din urmă.
Punctul culminant al nuvelei coincide cu momentul în care Ghiță
ajunge pe ultima treaptă a degradării morale. Dispus să facă orice pentru
a se răzbuna, Ghiță își aruncă soția în brațele lui Lică, la sărbătorile
Paștelui, lăsând-o la cârciumă în compania Sămădăului, în timp ce el
merge la jandarm să-l anunțe că Lică are asupra lui banii furați.
Dezgustată de lașitatea soțului care se înstrăinase de ea și de familie,
Ana se aruncă în brațele lui Lică, deoarece Lică e „om”, pe când Ghiță
„nu e decât muiere îmbrăcată în haine bărbătești”. Când se întoarce și

4
realizează acest lucru, Ghiță o ucide, iar el la rândul lui este ucis de
Răuț, din ordinul lui Lică.
Deznodământul este tragic, mistuirea hanului de un foc purificator.
Pentru a nu cădea viu în mâinile lui Pintea, Lică se sinucide, izbindu-se
cu capul de un copac, iar singurele personaje care supravieţuiesc sunt
cele inocente, batrâna şi copii. Finalul revine simetric la vorbele bătrânei,
venite doar să constate cu neputinţă că destinul implacabil curmase viaţa
celor doi soţi, după care ea porneşte pe drumul vieţii împreună cu cei doi
copii.
Arta narativă. Limbajul clasic al nuvelei se caracterizează prin
sobrietatea stilului şi concizia de factură clasică. Obiectivitatea
perspectivei narative este completată de detalii semnificative cu privire la
gândurile personajelor, care le determină manifestările exterioare.
Monologul interior se împleteşte cu naraţiunea, descierea şi dialogul,
determinând evoluţia tensionată a conflictului.
Nuvela psihologică „Moara cu noroc” este o capodoperă a
litaraturii române, despre care criticul literar G. Călinescu afirma că este
o nuvelă solidă cu subiect de roman.