Comentariu Moara cu noroc

Ioan Slavici este unul dintre scriitori ce apartin generatiei Marilor Clasici , fiind
recunoscut prin operele sale :nuvele din volumul “Novelele din popor”(1881) si
romanul “Mara” ce surprind aspect ale universului ardelenesc de la sfarsitul
secolului al XIX -lea , inscriindu-se astfel in directia unui “realism poporan”.
Opera literară, Moara cu noroc este o nuvelă, fiind o specie a genului epic, în
proză de întindere medie, cu un singur fir marativ, un mumar mic de personaje
antrenate in conflicte puternice, cu o intriga riguros construită, accentul
cancentrându-se pe evolutia complexa a protagonistului.Incadrarea nuvelei in
curentul literar realism, aparut in Franta si care se apune fanteziei “romantice”,
readucând in prim-plan conceptul de “mimesis " sau imitatie, întâlnit în
Antichitate! impune metode de creatie ce constau in “reproducerea completă,
exactă și sincera a mediului în care traim. Astfel nuvela devine una de factura
realist- obiectivă prin relatarea evenimentelor de catre un narator extradiegetic la
persoana alll-a. camniscient si ominprezent, dar si prin presenta rea veridică a
universului ardelenesc demonstrată prin descrierea unei geografii reale, actiunea
desfasurându-se la Ineu, Arad, Oradea. Personajele se înscrie în diferite tipologii
ce evolueaz sub determinarea sociala.
Nuvela este o specie a genului epic în proză, cu un singur fir narativ, urmărind un
conflict unic, concentrat. Personajele nu sunt numeroase, fiind caracterizate
succint, în funcţie de contribuţia lor la desfăşurarea acţiunii. Nuvela prezintă
fapte verosimile într-un singur conflict, cu o intrigă riguros construită, accentul
fiind pus mai mult pe definirea personajului decât pe acţiune. Nuvelele pot fi
clasificate, dupa modalitatea de realizare a subiectului, în: nuvele istorice,
psihologice, fantastice, filosofice sau anecdotice, iar în funcţie de curentele
literare în care se înscriu ca formulă compozitională: renascentiste, romantice,
realiste sau naturaliste. O nuvela este şi “Moara cu noroc” a lui Ioan Slavici,
publicată în 1881 în volumul “Novele din popor”, alături de Pădureanca şi
Budulea Taichii.
Moara cu noroc este o nuvela, o specie epica in proza, cu o constructie riguroasa,
un fir narativ central ; personajele relativ putine pun in evidenta evolutia
personajului principal, complex, puternic individualizat. Se observa tendinta de
obiectivare a perspectivei narative, impersonalitatea naratorului, naratiunea la
persoana a III-a, atitudinea detasata in descriere, veridicitatea. Este o nuvela
psihologica prin : tematica, modalitati de caracterizare a personajului si de
investigare psihologica, natura conflictului interior.
Tema sustine caracterul psihologic al nuvelei - efectele nefaste si dezumanizante
ale dorintei de inavutire, pe fundalul societatii ardelenesti de la sfarsitul secolului
al XIX-lea. Problematica nuvelei se poate stabili din mai multe perspective. Din
perspectiva sociala, nuvela prezinta incercarea lui Ghita de a-si schimba statutul
social ; din perspectiva moralizatoare, prezinta consecintele dramatice ale setei
de inavutire, scriitorul considerand ca goana dupa avere zdruncina tihna
sufleteasca si duce la pierzanie. Din perspectiva psihologica, nuvela prezinta
conflictul interior trait de Ghita care este sfasiat de dorinte, pe cat de puternice,
pe atat de contradictorii :dorinta de a ramane om cinstit, pe de o parte si dorinta
de a se imbogati alaturi de Lica, pe de alta parte. Conflictul nuvelei este complex,
de natura sociala, psihologica si morala.
Titlul ales este mai degrabă ironic, mutarea la Moara cu noroc aduce
destrămarea familiei lui Ghiţă, fiind mai degrabă Moara cu ghinion. Construcţia
subiectului, pe coordonate spaţio-temporale bine precizate (acţiunea are loc la
hanul Moara cu noroc aflată într-o zonă a Ardealului, în valea dintre dealuri, la o
răscruce, iar timpul este şi el bine precizat, acţiunea fiind delimitată de două
repere temporale, cu valoare religioasă: de la Sf. Gheorghe până la Paşti) creează
impresia de veridicitate.
Viziunea este exprimata prin vorbele batranei devenita alter ego al scriitorului.Ea
indeamna la echilibru si la pastratea moralitatii, a iubirii si a familiei.
Incipitul este conceptul operaţional ce desemnează partea deînceput a unui text
literar care se ţine minte şi lasă să se întrevadădesfăşurarea acţiunii. În „Moara cu
noroc”, incipitul este constituit proverb, moralizator, anticipând
destinulpersonajelor principale:„Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci,dacă
este, nu bogăţia ci liniştea colibei tale te face fericit.” În modsugestiv, cuvintele
sunt rostite de bătrână, întrupare aînţelepciunii populare şi a experienţei de viaţă.
Replica sa anunţătema nuvelei (consecinţele nefaste pe care setea de înavuţire
leare asupra individului) şi deznodământul tragic.
Finalul nuvelei este simetric cu incipitul şi este reprezentat printr-un epilog
constituit tot din vorbele bătrânei: „Simţeam eucă nu are să iasă bine, dar aşa le-a
fost dată”. Dacă replica din prolog ilustra, la nivel tematic, dezechilibrul lăuntric al
individului sub presiunea unei pasiuni devastatoare, replica din final permite şi
stabilirea unei noi teme a nuvelei, cea a destinului; de altfel,dacă ţinem cont şi de
faptul că, în final, asistăm la moartea a trei personaje (Ghiţă, Lică, Ana) putem
spune că Moara cu noroc are un final tragic. Singura care rămâne în afara acestor
întâmplăritragice este bătrâna soacră, deoarece este cea care s-a împotrivit
mutării la han, presimţind că banii nu vor aduce numai bunăstarea materială.
Simbolic, în timpul uciderii copiilor, eapetrece noaptea de Înviere la Ineu, scene
prezentate prin procedeul alternanţei, cu rolul de a realiza un contrast. Pe de
altăparte, soacra este convinsă ca moara a ars, focul purificând spaţiulde forţele
malefice. Replica ei („Se vede c-au lăsat ferestrile deschise!”) poate fi interpretată
nu numai la propriu, ci şi în senssimbolic: Ghiţă şi Ana au permis intruziunea unui
străin în viaţade familie, ceea ce a declanşat consecinţe iremediabile.
O primă secvență reprezentativă pentru temă este cea de la începutul operei, ce
ne prezintă un Ghiță stăpân pe sine. Conștient de postura sa de „pater familias”
(capul familiei), acesta decide să ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc,
tocmai pentru a-și aduce familia pe calea bunăstării. Stăpânirea de sine, siguranța
în asumarea propriilor decizii reiese din episodul narativ ce surprinde dialogul
cizmarului cu bătrâna soacră: „Să stăm pe prispă la soare… eu uitându-mă la Ana,
Ana la mine, amândoi la copilaș și dumneata la tustrei. Iată liniștea colibei!”.
O a doua secvență reprezentativă pentru temă este cea de la finalul operei, când
Ghiță pleacă de la cârciumă, împingând-o cu bună știință pe soția sa în brațele lui
Lică. Dezgustată de lașitatea soțului, Ana i se dăruiește lui Lică, întrucât el e „om”,
pe când Ghiță nu e decât „muiere îmbrăcată în haine bărbătești”. Întorcându-se
ulterior la moară, Ghiță o înjunghie în inimă pe soția sa, pentru a o pedepsi pentru
adulter și este ucis la rândul său de unul dintre supuși Sămădăului. Conflictul
interior este dus de personajul principal cu propria lui persoană. Are loc o luptă
între bine și rău, între dorința de a face bani alături de Lică și cea de a rămâne
cinstit. Din păcate banii înving, lucru ce duce la degradarea lui Ghiță. Conflictul
exterior este cel dintre cârciumar și Sămădău, acest conflict dublându-l pe cel
interior.
Ghita la inceput este un cizmar harnic, bun meserias, un om cinstit, cumsecade,
iubitor de familie, dar in acelas timp el era nemultumit de conditia sa sociala.
Ghita este caracterizat in mod direct de catre narator, iar autocaracterizarea si
opiniile celorlalte personaje subliniaza atat trasatura dominanta a personajului –
dorinta de castig, cat si alte trasaturi. In mod indirect, portretul moral al
personajului se evidentiaza tot mai bine pe parcursul nuvelei, totodata faptele si
vorbele acestuia evidentiind din nou trasatura lui principala. Portretul lui fizic nu
este evidentiat, accentul cazand pe cel moral. Propriile afirmatii ale lui Ghita intr-
un monolog interior evidentiaza in acelasi timp slabiciunile lui, dar si un mijloc de
autoaparare prin victimizare (Ei! Ce sa-mi fac?…Asa m-a lasat Dumnezeu!… Ce sa-
mi fac daca e in mine ceva mai tare decat vointa mea? Nici cocosatul nu e insasi
vinovat ca are cocoasa in spinare.”). Relatiile lui Ghita cu personajele din opera
variaza in functie de ipostaza morala in care se afla acesta si evidentiaza
trasaturile caracteriale ale acestuia. In prima parte a nuvelei, Ghita se dovedeste a
fi un sot credincios, intelegator si grijuliu in timp ce in cea de-a doua parte devine
un om ursuz, inchis in sine, apasat sufleteste din pricina constiintei incarcate si in
cele dinurma ucigas. Relatia cu sotia sa se destrama si si se raceste pe parcursul
subiectului, el devenind violent in timp ce ea devine dezamagita de propriul sot.
Ea incepe sa il aprecieze pe Lica tot mai mult pentru ca ii acorda mai multa atentie
decat sotul ei, fiind mai sigur pe sine, inspirandu-i protectie si siguranta, iar in final
ea i se daruieste Samadaului. In opinia mea, Ghita reprezinta tipul omului slab,
fara autoritate si conform vorbelor sotiei sale, o muiere imbracata in haine
barbatesti care desi este un om bun, este condus de propriile vicii, fiind insa
constient de acest lucru, dar considera ca nu are de ales.
În concluzie, nuvela „Moara cu noroc”, scrisă de Ioan Slavici este o operă
reprezentativă pentru tema realistă a efectelor nefaste ale banului asupra ființei
umane, prin perspectiva narativă obiectivă, prin secvențele prezentate, dar și prin
conflict.