Propoziţii, credinţe, temeiuri

Să considerăm următoarele formulări:

a) Închideţi caietele!
b) Anul 2026 este simplu sau bisect?
c) Ce zi splendidă!
d) I.L.Caragiale s-a născut în 1852.
e) Cutremurele majore cu epicentrul în Vrancea se produc la intervale de circa 30 de ani.
f) Aria unui triunghi dreptunghic este egală cu jumătatea produsului dintre lungimile
catetelor sale.
g) (a+b) = (b+a)
h) Virtuţile morale se modifică prin deprindere.
i) E mai frumos să dai decât să primeşti.
j) Fumatul e dăunător sănătăţii.

Între aceste formulări există asemănări şi deosebiri. De exemplu, din punctul de vedere al
conţinutului, unele aparţin matematicii, una aparţine geofizicii, una istoriei literaturii române,
altele aparţin eticii etc. Apoi, una este enunţată în limbajul artificial al matematicii, în timp ce
toate celelalte sunt enunţate în limba naturală (în acest caz, în limba română). Pentru Logică şi
teoria argumentării sunt importante alte asemănări şi deosebiri. Astfel, în timp ce despre oricare
dintre formulările (d)-(j) se poate pune întrebarea dacă sunt adevărate sau false, este evident că
privitor la (a) şi (b) o asemenea întrebare nu are niciun sens. De asemenea, în unele figurează
cuvinte sau expresii al căror înţeles s-ar cere lămurit: „cutremur major”, „virtute morală”,
„deprindere”, „fumat”.
Exerciţiu
Ce s-ar cere lămurit la fiecare dintre aceste cuvinte?

Formulările despre care se poate pune întrebarea dacă sunt adevărate sau false (indiferent
dacă ştim sau nu să răspundem la o astfel de întrebare) se cheamă în logică propoziţii. Rezultă că
formulările (a) şi (b) nu sunt propoziţii în sens logic, chiar dacă ele sunt propoziţii în sens
gramatical.

1
 Faţă de o propoziţie, o persoană poate să adopte diferite atitudini: să o accepte, să o
respingă, să nu se pronunţe deloc în privinţa ei, se îndoiască cu privire la ea etc. A accepta o
propoziţie înseamnă a o crede (considera) adevărată; a respinge o propoziţie (sincer, nu doar în
vorbe) înseamnă a o crede (considera) falsă. Vom spune, aşadar, fiecare dintre noi, că anumite
propoziţii exprimă credinţe ale noastre, că altele exprimă ceva în dezacord cu credinţele noastre;
iar altele ceva despre care nu ştim ce să credem, ceva despre care nu ştim să ne pronunţăm etc.
Evident, atitudinile faţă de o propoziţie pot să difere atât de la o persoană la alta, cât şi la aceeaşi
persoană, în momente diferite.
Exerciţiu
Oferiţi exemple de credinţe de-ale voastre, precum şi de propoziţii pe care le respingeţi.

Să considerăm mulţimea propoziţiilor pe care o persoană le crede adevărate sau înclină să

le creadă astfel. Referitor la cele mai multe dintre ele, putem întreba acea persoană de ce le
consideră adevărate sau de ce înclină să le creadă adevărate; cu alte cuvinte, pe ce se bazează, ce
justificare ar putea să ofere pentru ele (sau pentru faptul că le acceptă sau înclină să le accepte).
Această întrebare ar putea fi pusă şi pentru propoziţiile pe care le respinge sau înclină să le
respingă. Astfel de întrebări privesc temeiurile pe care se sprijină credinţele persoanei în cauză.
Răspunsurile persoanei ar putea fi variate: am văzut; mi-a spus profesorul de istorie; am auzit la
TV; am citit într-un ziar etc. Răspunsul ar putea fi şi invocarea altor propoziţii care vin să
sprijine propoziţia pe care o susţine.

Exerciţii
1. Daţi câteva exemple de propoziţii care exprimă credinţe ale voastre; câteva pe care le
credeţi false.
2. Daţi un exemplu de propoziţie faţă de care v-aţi schimbat, în timp, atitudinea. Descrieţi
cum s-a întâmplat acest lucru şi de ce.
3. Am spus mai sus că pot fi cerute temeiuri pentru cele mai multe dintre credinţele unei
persoane. N-am spus „pentru toate”. Daţi câteva exemple de credinţe ale unei persoane pentru
care ar fi deplasat să cerem temeiuri. (Pentru a fi mai simplu, gândiţi-vă la următorul exemplu:
Ion spune sincer: „Mă doare o măsea.”)
4. Reflectaţi la următoarea cugetare. Cum aţi comenta-o?

2
 Cei care îşi dau doar cuvântul drept garanţie pentru o afirmaţie pe care numai dovezile o
pot întări seamănă cu acel om care spunea: am onoarea să vă asigur că Pământul se învârteşte
în jurul Soarelui.

La Logică şi Argumentare vom fi preocupaţi în mod special de acel mod de a întemeia

credinţele noastre care constă în a invoca în sprijinul lor alte propoziţii. În acest caz, spunem că
acea credinţă a fost întemeiată prin intermediul raţionamentului.
Spunem despre cineva că raţionează atunci când foloseşte anumite propoziţii pentru a
susţine sau justifica o altă propoziţie. Această din urmă propoziţie este numită concluzie, iar
propoziţiile aduse în sprijinul ei sunt numite premise. Spunem, în mod echivalent, că:
 Concluzia a fost scoasă sau derivată din premise.
 Premisele justifică sau întemeiază concluzia.
 Concluzia a fost inferată din premise. Din verbul „a infera” derivă substantivul
„inferenţă”, folosit în logică ca sinonim al cuvântului „raţionament”.
Aşadar, un raţionament este o mulţime de cel puţin două propoziţii, dintre care una joacă
rolul de concluzie, iar celelalte au rolul de premise. Nu orice mulţime de propoziţii formează un
raţionament; ci doar acele mulţimi de propoziţii structurate astfel încât una este desemnată drept
concluzie, iar toate celelalte drept premise pe care ea se sprijină. Cu alte cuvinte, o propoziţie
poate fi calificată drept premisă sau concluzie doar atunci când face parte dintr-un raţionament.
Despre o propoziţie luată izolat ar fi lipsit de sens să întrebăm dacă este premisă sau concluzie.
Şi nici atunci când se află la un loc cu alte propoziţii nu are sens întotdeauna să punem această
întrebare.
Exemplu Propoziţia „Anul 2003 este bisect” nu este nici premisă, nici concluzie în
următorul context: „Anul 2003 este bisect, iar revelionul 2003/2004 cade într-o duminică.” Aici,
această propoziţie nu este susţinută cu ajutorul altor propoziţii. În schimb, în contextul „De
vreme ce 2003 este an bisect, înseamnă că 2004 este an simplu”, ea este folosită ca premisă; iar
în „2003 este an bisect, deoarece toţi cei trei ani anteriori lui au fost ani simpli”, ea joacă rolul de
concluzie. Aşadar, în ultimele două contexte avem un raţionament.
Iată alte două exemple de raţionamente:
i) În următoarele nouă luni, China va avea o cerere crescută pentru benzină şi alte
produse petroliere. Deci, preţul benzinei va creşte.

3
 Aici, premisa este propoziţia: „În următoarele nouă luni, China va avea o cerere crescută
pentru benzină şi alte produse petroliere.”
Concluzia este: „În următoarele nouă luni, preţul benzinei va creşte.”

ii) În următoarele nouă luni, Arabia Saudită va creşte producţia de petrol. Aşadar, preţul
benzinei va scădea.
Premisa este: „În următoarele nouă luni, Arabia Saudită va creşte producţia de petrol.”
Concluzia este: „În următoarele nouă luni, preţul benzinei va scădea.”

Exerciţiu
Recunoaşteţi în care dintre următoarele formulări este cuprins un raţionament şi în care
nu. Identificaţi în fiecare caz concluzia şi premisele.
1. În fiecare din clasele V-VIII, Marian a avut media 10 la istorie. Să vedem dacă aşa va
fi şi în clasa a IX-a.
2. În fiecare din clasele V-VIII, Marian a avut media 10 la istorie. Sunt aproape sigur că
va avea 10 şi în clasa a IX-a. E o disciplină care îl pasionează cu adevărat.
3. De la o vreme, nu văd bine ce scrie pe tablă decât dacă stau în primul rând de bănci.
Mă tem că am un început de miopie.
4. De la o vreme, nu văd bine ce scrie pe tablă decât dacă stau în primul rând de bănci. În
anii trecuţi nu am observat aşa ceva.
5. Numărul 190.094 e par, dar nu se divide cu 6. Rezultă că nu este multiplu al lui 3.
6. Conducătorul autovehiculului din faţa noastră semnalizează dreapta. Pesemne că
intenţionează să oprească, de vreme ce nu ne apropiem de vreo intersecţie, unde ar putea vira la
dreapta.
7. Trebuie că pixul pe care l-am cumpărat are pasta cam uscată: scrie cu întreruperi.

Recunoaşterea argumentelor nu este un proces mecanic, ci se apropie, în numite privinţe,

de o artă. Iată câteva indicaţii care pot fi de ajutor în această privinţă.
Pasul 1. Căutaţi încercarea de a convinge
Atunci când citiţi sau când ascultaţi pe cineva, întrebaţi-vă dacă autorul/vorbitorul vrea să
vă convingă că o anumită propoziţie este adevărată. Dacă răspunsul este „da”, acesta este un

4
indiciu foarte bun că acolo este prezent un raţionament. Oamenii încearcă să-i convingă pe alţii
numai de lucruri pe care ceilalţi nu le cred. Probabil că nu aţi văzut niciodată un argument în
favoarea propoziţiei că iarba este verde. Argumentele sunt răspunsuri la dezacorduri. Atunci
când oamenii nu sunt de acord unii cu alţii, vor încerca adeseori să se convingă unii pe alţii să se
răzgândească.

Pasul 2. Găsiţi concluzia

Pasul următor este căutarea concluziei. Căutaţi ideea principală a autorului/vorbitorului.
Întrebaţi-vă: ce doreşte să mă convingă? Sau: ce propoziţie doreşte să justifice sau să întemeieze?
Există câteva cuvinte care apar, de multe ori, în faţa concluziilor. Aceste cuvinte se numesc
indicatori ai concluziilor, iar prezenţa lor indică prezenţa concluziei: deci, rezultă, aşadar, prin
urmare etc.

Pasul 3. Găsiţi premisele

După ce aţi găsit concluzia, întrebaţi-vă ce temeiuri oferă autorul în favoarea ei. De ce
crede autorul că este adevărată? Răspunsurile la aceste întrebări sunt premisele raţionamentului
său. Există, de asemenea, indicatori ai premiselor, care stau în faţa premiselor şi care ne pot veni
în ajutor: pentru că, deoarece, dat fiind că, ştiind că etc.

Legat de indicatorii raţionamentelor, trebuie făcute două observaţii:

1) Indicatorii pot să lipsească dintr-un raţionament. Prezenţa lor nu este, în niciun caz,
obligatorie. Aşadar, absenţa indicatorilor nu înseamnă absenţa raţionamentului.
2) Unele dintre cuvintele sau expresiile ce pot servi drept indicatori ai raţionamentelor au
şi alte utilizări în limbaj, ceea ce înseamnă că prezenţa lor nu indică întotdeauna prezenţa unui
raţionament. De exemplu, expresia „pentru că” este folosit uneori pentru a marca legătura dintre
o acţiune şi motivul ei sau pe cea dintre un eveniment şi cauza lui, ca în Exemplele: „Ion a plecat
devreme pentru că voia să prindă trenul de la ora 6”; „Incendiul s-a produs pentru că s-a produs
un scurtcircuit”. Aşa cum am spus, în aceste două exemple nu avem de a face cu raţionamente.
Aceeaşi dublă semnificaţie o are şi cuvântul „deoarece”.

5
 Există situaţii în viaţă când facem un raţionament în mod spontan, fără un scop dinainte
stabilit. De exemplu, dacă întâlnim pe stradă un prieten şi acesta nu se întoarce cu faţa spre noi,
am putea trage concluzia că nu ne-a observat; sau poate că a vrut să ne evite, fiind foarte grăbit.
De asemenea, dacă în timp ce stăm în clasă, auzim scrâşnetul produs de frânele automobilelor,
vom concluziona că în apropiere o maşină a frânat brusc; şi, eventual, că şoferul a vrut să evite
un accident.
Alteori, oamenii raţionează având în vedere scopuri de cunoaştere sau scopuri practice
bine determinate. Iată câteva Exemple: Un matematician grec din antichitate a vrut să afle dacă
există cel mai mare număr prim. Un astronom din antichitate a vrut să măsoare circumferinţa
Pământului. Un eminescolog vrea să stabilească dacă un anumit articol nesemnat, publicat în
ziarul Timpul, a fost sau nu scris de Mihai Eminescu. Un jucător la pariuri sportive se întreabă
(adică raţionează) ce pronostic trebuie să treacă pe buletinul de joc. În toate aceste situaţii se fac
raţionamente cu un scop dinainte stabilit.
Se poate vedea, chiar şi din aceste exemple foarte simple, că atunci când raţionăm
motivaţi de un interes teoretic sau practic, ceea ce urmărim poate să difere de la un caz la altul.
Uneori, dorim să dovedim adevărul sau falsitatea unei propoziţii, alteori să explicăm un
eveniment sau un fenomen, alteori să prevedem producerea viitoare a unui eveniment natural sau
social. Pentru toate aceste utilizări ale raţionamentului există uneori denumiri specifice, precum
„demonstraţie”, „infirmare”, „confirmare”, „explicaţie”, „previziune” etc.
Deoarece la Logică şi Argumentare suntem interesaţi în mod special de noţiunea de
argumentare, în cele ce urmează vom explora foarte pe scurt diversitatea raţionamentelor. Vom
avea astfel ocazia să deosebim argumentările de alte tipuri de raţionamente, precum şi de alte
tipuri de texte ce ar putea să pară argumentări dar nu sunt. Clarificările şi exemplele le găsiţi mai
jos.
Despre raţionamentele numite demonstraţii ştiţi multe lucruri de la matematică. De fapt,
în matematică este locul unde demonstraţiile îşi găsesc cel mai bine locul. Demonstraţiile au
două caracteristici principale:
a) concluziile lor (la matematică le numim „teoreme”) decurg în mod absolut riguros,
neputând fi false dacă premisele de la care plecăm sunt adevărate;
b) premisele lor sunt propoziţii adevărate.

6
 Din punct de vedere logic, demonstraţiile sunt de două feluri:
 directe şi
 indirecte – numite şi demonstraţii „prin reducere la absurd”
Exerciţiu
Oferiţi un exemplu de demonstraţie directă şi un exemplu de demonstraţie indirectă.
Eventual, apelaţi la ajutorul profesorului vostru de matematică.

Demonstraţiile nu aparţin doar matematicii. Se pot face demonstraţii şi în afara

matematicii. Să ne gândim, de Exemplu la competiţiile de fotbal în care meciurile sunt
eliminatorii, în sensul că două echipe joacă două meciuri, câte una pe terenul fiecăreia, iar
calificarea se face în funcţie de victorii sau, la nevoie, în funcţie de golaveraj. Să presupunem că
la primul meci rezultatul a fost 0:0. Dacă în meciul al doilea una dintre echipe marchează un gol,
se poate „demonstra” că meciul nu va avea prelungiri. Arătaţi singuri cum!
Pentru multe dintre propoziţiile despre care am vrea să ştim dacă sunt adevărate sau false
nu se pot face demonstraţii. Motivul este evident: nu dispunem de alte propoziţii adevărate din
care propoziţia respectivă să decurgă în mod riguros, cu necesitate. De aceea, în aceste cazuri
formulăm o ipoteză, pe care o supunem testelor.
Iată un exemplu care ilustrează foarte pe scurt atât testarea de ipoteze, cât şi
raţionamentele explicative (numite, evident, explicaţii) şi pe cele predictive (numite, evident,
predicţii). Să ne imaginăm că o persoană se prezintă la medic, pentru consult. Pe baza spuselor
persoanei, medicul formează ipoteza ca aceasta suferă de o anumită boală, să zicem hepatita B.
El testează această ipoteză, verificând un număr de consecinţe, iar pe baza acestora va trage o
concluzie posibilă: persoana suferă sau nu suferă de boala respectivă. Presupunând că ipoteza se
confirmă (persoana e bolnavă), medicul poate face mai departe, noi raţionamente: poate să
explice de ce a apărut boala, poate să prevadă cum va evolua boala (a) dacă nu este tratată sau
(b) dacă pacientul urmează un anumit tratament. Toate aceste moduri de a folosi raţionamentul
sunt diferite de demonstraţii.
Trecem acum la caracterizarea noţiunii de argumentare, noţiunea-cheie de care suntem
interesaţi la această materie. Noţiunea de argumentare este înrudită îndeaproape cu noţiunea de
raţionament, discutată până aici. Cele două sunt înrudite, dar nu sunt identice. Noţiunea de
raţionament este mai largă: ori de câte ori argumentăm, implicit raţionăm; însă, aşa cum am

7
văzut, nu orice raţionament este o argumentare. Vom înţelege mai bine ce este argumentarea
dacă vom pune caracteristicile sale în paralel cu cele ale demonstraţiei:
 Aşa cum am spus deja, demonstraţiile sunt raţionamente riguroase unde – dacă
demonstraţia este corectă – concluzia decurge cu necesitate din premise, în sensul
că dacă acceptăm premisele, suntem constrânşi să acceptăm concluzia.
 Din nou, aşa cum am spus, premisele demonstraţiilor sunt propoziţii adevărate,
fie pentru că sunt postulate a fi astfel (axiomele), fie pentru că au fost demonstrate
anterior. Doar aceste propoziţii adevărate pot fi folosite în cadrul unei
demonstraţii.
 În cazul argumentărilor, de obicei lucrurile nu stau aşa. Oricare dintre premisele
unei argumentări poate fi pusă sub semnul întrebării, contestată. Sunt dese
situaţiile în care cineva critică sau respinge o argumentare pentru că nu este de
acord cu una sau mai multe dintre premisele folosite.
 În ceea ce priveşte legătura dintre premise şi concluzie, o demonstraţie este fie
corectă (adică perfect riguroasă), fie incorectă. Nu există grade intermediare între
corect şi incorect, în cazul demonstraţiilor.
 Prin contrast, argumentările pot fi mai mult sau mai puţin acceptabile, mai mult
sau mai puţin convingătoare.
 Propoziţiile matematice nu sunt obiect de opinie. Dacă cineva refuză să
recunoască, de exemplu, că adunarea a două numere este comutativă i-ar face pe
matematicieni să spună despre el că nu este matematician, că nu înţelege anumite
cuvinte din vocabularul matematicii etc. O astfel de persoană ar fi exclusă din
rândul matematicienilor.
 Lucrurile nu stau aşa în alte domenii ale gândirii. De exemplu, doi medici la fel de
competenţi pot fi în dezacord în privinţa unui diagnostic; doi gânditori politici de
aceeaşi talie pot să aibă păreri opuse în privinţa unui regim politic sau în privinţa
unor fenomene precum revoluţia, războiul, votul universal etc. Şi unii şi alţii au,
desigur, argumente foarte solide în favoarea poziţiilor pe care le apără. În viaţa de
zi cu zi este la fel: argumentele vizează chestiuni în care nu există unanimitate, în
care diversitatea de opinie este perfect legitimă.

8
  În cazul unei demonstraţii, este clar când aceasta este încheiată, iar din acel
moment nu mai este nimic de adăugat sau de înlăturat.
 Pentru argumentări, nu există o încheiere definitivă. Este posibil oricând să fie
aduse argumente noi, pro sau contra.
 Demonstraţiile nu se adresează cuiva anume, ci sunt prezentate impersonal, pentru
oricine este interesat să afle dacă propoziţia respectivă este adevărată şi de unde
decurge adevărul ei.
 De regulă, argumentările sunt concepute având în vedere pe cineva, un destinatar,
care poate fi o persoană sau un grup mai mare sau mai mic; iar în construirea ei se
ţine cont şi de ceea ce acesta ştie sau crede. O argumentare poate fi apreciată ca
fiind mai bună sau mai puţin bună şi în funcţie de măsura în care au fost luate în
calcul anumite caracteristici ale publicului căruia îi este adresată. Pentru că o
argumentare urmăreşte să influenţeze credinţele şi convingerile altora.

Rezumând explicaţiile de mai sus, vom reţine următoarele caracteristici ale

argumentărilor:
(a) locul lor este în sfera opiniilor, adică în acele chestiuni unde nu se poate decide nici
prin mărturia simţurilor, nici prin demonstraţie;
(b) ele au un destinatar – o persoană sau un public, restrâns sau numeros;
(c) urmăresc să facă acceptată o anumită idee, să convingă de ceva,
(d) folosind în acest scop alte idei, despre care cel care argumentează crede că sunt
acceptate sau mai uşor de acceptat de către destinatari şi care au o legătură logică cu opinia
propusă.

Din nou, într-o exprimare uşor diferită: spunem că avem de a face cu o argumentare
atunci când o persoană formulează, verbal sau în scris, un raţionament cu intenţia de a influenţa
atitudinea cuiva faţă de o anumită idee în privinţa căreia există sau ar putea să existe opinii
diferite. Aceasta înseamnă că în cazul oricărei argumentări există un argumentator şi cineva
căruia el i se adresează (o persoană sau un grup de persoane) – auditoriul. Ideea pe care
argumentatorul o susţine şi vrea să o facă acceptată de auditoriu se numeşte teza argumentării
sale (cu alte cuvinte, teza este concluzia raţionamentului numit „argumentare”). În sfârşit, orice

9
argumentare are loc într-un anumit context sau în anumite circumstanţe: în cadrul unei discuţii
între colegi, într-un talk-show TV, într-o dezbatere parlamentară, într-o publicaţie ştiinţifică etc.

Tipuri de teze
În linii mari, putem distinge în argumentări trei tipuri de teze: factuale, evaluative şi
acţionale (pragmatice).
Tezele factuale pretind:
 Că un anumit eveniment sau o stare de lucruri există, a avut, are sau va avea loc;
 Că lucrurile, într-un anumit domeniu, evoluează într-o anumită direcţie;
 Că există o anumită corelaţie între două sau mai multe variabile (de exemplu,
fumatul şi bolile de plămâni);
 Că un anumit fenomen sau eveniment se explică într-un anume fel.

Tezele evaluative sunt aprecieri pozitive sau negative despre anumite stări de lucruri,
fenomene, acţiuni, persoane, opere, credinţe etc. Enunţurile de acest fel sunt numite şi judecăţi
de valoare. Iată un Exemplu:
„Prietenia e mai presus decât înrudirea, prin aceea că iubirea poate lipsi din înrudire, din
prietenie însă nu; într-adevăr, dacă înlături iubirea, piere şi ceea ce numim prietenie, dar
înrudirea rămâne.” (Cicero)
În acest pasaj, teza este, desigur, judecata de valoare privitoare la superioritatea prieteniei
faţă de înrudire.

Tezele acţionale sau pragmatice sunt cele care recomandă un anumit comportament, o
anumită linie de acţiune sau o anumită „politică”. Iată un Exemplu:
„Pentru că este unică şi, de aceea, necesară, pentru că e vie până la policromie, pentru că
se exprimă demn şi pentru că încearcă să redea ceva din farmecul seducător al dreptului, [revista]
Palatul de Justiţie merită cumpărată, citită, urmărită.”
În viaţa de zi cu zi, tezele sunt de multe ori de tip acţional: oportunitatea cumpărării unui
obiect mai scump; alegerea unui anumit liceu sau a unei anumite facultăţi; includerea sau
excluderea unui jucător din echipă; reclama pentru un anumit produs etc.

10
 Limbajul în argumentare
Este momentul să vorbim despre rolul pe care îl are limbajul în atingerea scopului urmărit
de argumentator: auditoriul să accepte teza, adică să-l convingă.
Se presupune, desigur, că limbajul folosit de argumentator este unul familiar auditoriului;
în acelaşi timp însă, limbajul folosit trebuie să fie suficient de bogat încât să poată fi exprimate
corect, fără să se deformeze sensul, atât teza cât şi premisele argumentului. În mod obişnuit,
mediul argumentărilor nu este un limbaj tehnic – cum este limbajul matematicii – ci este o limbă
naturală (româna, engleza, franceza etc). Există, desigur, cazuri intermediare: desigur, o
argumentare medicală, o argumentare istorică sau o argumentare juridică vor conţine, fiecare,
termeni specifici, care aparţin ştiinţelor respective şi care se întâlnesc rar în comunicarea de zi cu
zi a nespecialiştilor. Există avantaje şi dezavantaje ale folosirii limbajului natural în
argumentare. Există două particularităţi ale sale ce merită scoase în evidenţă, din cauza cărora
comunicarea în general şi argumentarea particular pot avea, uneori, de suferit.

Polisemia şi ambiguitatea
Multe dintre cuvintele din limbile naturale sau câte două sau mai multe înţelesuri, uneori
total diferite, alteori înrudite în diverse feluri şi grade. Polisemia înseamnă pluralitate de sensuri,
aşa cum probabil ştiţi deja. În ea însăşi, polisemia nu este un fenomen negativ. Noi nu
comunicăm prin cuvinte izolate, ci prin enunţuri şi şiruri de enunţuri. Cel mai adesea, contextul
în care apare cuvântul polisemic ne permite să ne dăm seama cu uşurinţă în ce sens este folosit.
Iată un Exemplu simplu referitor la adverbul „încet”. Într-o propoziţie precum „Profesorul a
vorbit încet” nu este clar în ce sens este folosit; prin urmare, nici propoziţia nu are un singur
sens. În schimb, atât propoziţia „Profesorul a vorbit încet, încât nu am auzit tot ce a spus”, cât şi
propoziţia „Profesorul a vorbit încet, astfel încât am putut nota tot ce a spus” au câte un singur
sens: în urma încadrării într-un context mai larg, a devenit clar în ce sens este folosit cuvântul
„încet”. Întâlnim uneori cazuri în care nici propoziţia ce conţine cuvântul, nici contextul în care
este integrată nu indică suficient de limpede în ce sens trebuie luat acel cuvânt. În acest caz,
spunem că a apărut o ambiguitate, că formularea respectivă este ambiguă.
Uneori, ambiguitatea poate fi datorată nu prezenţei unui cuvânt polisemic, ci formulării
neglijente a propoziţiei. Pentru acest al doilea fel de ambiguitate se foloseşte denumirea de
amfibolie (nu este obligatoriu să memoraţi acest cuvânt!). Iată un Exemplu de amfibolie:

11
 A visat că într-o dimineaţă a împuşcat un elefant în pijamale. [cine purta, de fapt,
pijamalele?]
Iată alt Exemplu de amfibolie, de data aceasta dintr-o traducere românească a unei scrieri
în engleză:
„A-l învăţa, instrui, readuce pe calea cea dreaptă pe cel căzut în eroare cu ajutorul raţiunii
înseamnă a face ceea ce orice om de bună credinţă poate face.”
Exerciţiu
Arătaţi singuri în ce constă ambiguitatea acestui enunţ. Daţi apoi două reformulări
diferite, fiecare exprimând clar câte unul dintre cele două înţelesuri.

Este uşor de văzut în ce fel poate fi afectată argumentarea de către ambiguitate. Dacă teza
este formulată ambiguu, nu vom şti ce anume susţine argumentatorul şi, în consecinţă, nu vom
putea şti nici cât de bine îşi susţine teza. Dacă temeiurile sunt ambigue, nu vom putea şti dacă ele
se potrivesc sau nu tezei susţinute. Ambiguitatea este, aşadar, un defect posibil al argumentărilor,
produs de modul în care este folosit limbajul în formularea lor. Aceste defect poate apărea
involuntar, din cauza neglijenţei sau a nepriceperii în exprimare a argumentatorului; alteori,
poate să fie introdus intenţionat de către argumentator pentru a masca vreo slăbiciune a
argumentării şi a-şi lăsa o portiţă de scăpare pentru cazul în care argumentarea sa ar fi atacată. Să
dăm şi un Exemplu:
ANDREI: Mă tem că Victor este vinovat de incendiere. Aseară mi-a mărturisit că el este
cel care a dat foc vechii şcoli.
COSTIN: Greşeşti profund. În ţara noastră nimeni nu este vinovat până nu este
demonstrat acest lucru la tribunal, iar Victor nici măcar nu a fost acuzat de ceva.
Disputa celor doi se poartă în jurul ambiguităţii cuvântului „vinovat”. Andrei foloseşte
cuvântul cu sensul său moral: deoarece Victor a admis că a dat foc, este foarte probabil că el este,
într-adevăr, autorul şi, prin urmare, este vinovat în sensul moral al cuvântului. Costin, pe de altă
parte, foloseşte cuvântul cu sensul său juridic: deoarece Victor nu a fost condamnat de către un
judecător, el este nevinovat din punct de vedere legal.
Vaguitatea sau imprecizia
Spunem despre un cuvânt sau expresie că este vag(ă), imprecis(ă), atunci când nu există o
linie de demarcaţie netă între cazurile (lucruri, fenomene, situaţii etc.) la care se aplică şi cele la

12
care nu se aplică, între cazurile în care este potrivită folosirea sa şi cazurile în care nu este
potrivită. În orice limbă naturală pot fi găsiţi atât termeni precişi, cât şi termeni imprecişi. De
Exemplu, pentru a indica vârsta persoanelor dispunem de expresii precise, precum „15 ani
împliniţi” (sau, şi mai precis, „15 ani, 2 luni şi 3 zile”) sau „născut la 13 martie 1989”; dar
dispunem şi de termeni vagi, precum „copil”, „adolescent”, „tânăr”, „bătrân” etc. La fel se
întâmplă şi pentru a indica înălţimea unei persoane, greutatea corporală, starea financiară,
mărimea unei localităţi sau a unei ţări, distanţa dintre două obiecte, temperatura aerului etc.
Să ne gândim puţin la cuvântul „tânăr”. De ce este acesta vag? Deoarece nu există o
vârstă anume la care o persoană încetează să fie tânără şi devine bătrână. Sau, să ne gândim
altfel: există cazuri la care termenul se aplică în mod sigur (despre o persoană care are 16 ani
vom spune, în mod sigur, că este tânără); există cazuri la care termenul nu se aplică (despre o
persoană care are 70 ani nu vom spune că este tânără); şi există cazuri „de graniţă”, despre care
nu putem spune dacă termenul li se aplică sau nu (termenul „tânăr” se aplică unei persoane de 40
de ani? Dar uneia de 50? Dar uneia de 45? Dar uneia de 55? Unde se termină „tinereţea” şi unde
începe „bătrâneţea”? Putem, desigur, să decidem prin convenţie care este graniţa, dar asta nu ar
face decât să confirme că „tânăr” este un termen imprecis).
Aceasta este, de fapt, situaţia tuturor termenilor sau expresiilor vagi. Orice astfel de
cuvânt sau expresie împarte obiecte în trei categorii: acele obiecte cărora li se aplică; acele
obiecte cărora nu li se aplică; şi acele obiecte cărora li se poate aplica sau nu (cazurile de
graniţă).
Imprecizia nu este întotdeauna, în orice situaţie de comunicare, o trăsătură criticabilă.
Există, într-adevăr, situaţii în care este nevoie de precizie, uneori chiar de maximum de precizie.
Dar există multe situaţii în care precizia ar fi deplasată sau chiar dăunătoare. Astfel, expresiile
vagi ne permit să ne exprimăm prudent atunci când nu avem informaţii precise („Cred că am
făcut destul de bine la test.”); ne permit să adăugăm metafore limbajului nostru; în diplomaţie, o
exprimare imprecisă este uneori indicată pentru a nu divulga informaţii importante („Dacă
invadaţi această ţară, vor exista consecinţe severe”). Limbajul imprecis este util şi pentru a
formula standarde legale generale adecvate („libertatea cuvântului”) în contexte unde ar fi o lipsă
de înţelepciune propunerea unor coduri de legi precise. Explicaţi voi de ce, eventual cu ajutorul
profesorului de istorie.

13
 În final, să arătăm, printr-un Exemplu, cum poate afecta imprecizia o dispută între două
persoane:
CLAUDIA: Doamna Popescu îşi abuzează copiii. Ştii de unde ştiu asta? Am văzut-o ieri
plesnindu-l pe unul dintre ei după ce acesta făcuse ceva greşit.
ILEANA: Nu vorbi prostii! Copiii au nevoie de disciplină şi disciplinându-şi copiii,
doamna Popescu le arată că îi iubeşte.
Aici, disputa se poartă în jurul cuvintelor imprecise (vagi) „abuz” şi „disciplină”. Când
devine disciplina abuz? Linia ce separă cele două situaţii este neclară, dar dacă nu este stabilită,
disputele de acest fel nu se vor încheia niciodată.

Din cele spuse mai sus, a devenit limpede, cred, cât de important este să acordăm atenţie
modului în care sunt folosite cuvintele atunci când prezentăm sau atunci când ni se prezintă o
argumentare. Unul dintre mijloacele cele mai bune ce ne pot fi de folos în această situaţie este
apelul la definiţii. Despre acestea vom spune câte ceva în cele ce urmează.

Definiţiile
Despre definiţii ştiţi, fără îndoială, anumite lucruri. Ele vă sunt familiare, desigur, din anii
de şcoală de până acum – de la matematică, gramatică, biologie, chimie, fizică etc. Cei mai mulţi
dintre voi aţi putea să daţi exemple de definiţii, dacă cineva v-ar cere.
Dar, să presupunem că persoana respectivă v-ar cere să spuneţi ce sunt definiţiile, să
oferiţi caracterizare generală a definiţiilor sau să-i spuneţi ce se înţelege prin cuvântul
„definiţie”. Adică să-i oferiţi o formulare de felul „Definiţiile sunt...”, unde în locul şirului de
puncte să apară o caracterizare ce se potriveşte definiţiilor şi numai lor. Din mai multe motive,
este dificil sau chiar imposibil de construit o astfel de formulare care să fie acceptată de toată
lumea. Să menţionăm unul dintre ceste motive: de-a lungul timpului, familia formulărilor numite
„definiţii” s-a tot lărgit şi s-a diversificat. Tocmai de aceea, nu vom da nici noi o definiţie a
definiţiilor.
Pentru a lămuri ce sunt definiţiile, să începem gândindu-ne la principalele locuri în care
putem întâlni definiţii:

14
 - Dicţionarele generale ale diferitelor limbi (cum este DEX-ul pentru limba română).
Explicaţiile pe care le găsim în astfel de lucrări sunt numite de către specialişti
„definiţii” (ale respectivelor cuvinte şi expresii);
- Tratate şi manuale ale diferitelor discipline, articole de specialitate etc.
- Dicţionare de specialitate ale diferitelor discipline ştiinţifice: dicţionare de
matematică, de fizică, de istorie etc.
- Text de lege, regulamente militare, regulamentele diferitelor jocuri etc.

Autorul unui dicţionar, fie că este vorba de unul general sau de unul de specialitate, caută
să expună cât mai exct înţelesurile diferitelor cuvinte şi expresii. La fel şi autorul unui manual.
Intenţia, în asemenea cazuri, este aceea de a înregistra sau de a consemna corect şi complet
înţelesurile pe care le acordă cuvintelor şi expresiilor utilizatorii respectivei limbi. Definiţiile de
acest fel sunt utile deoarece oferă persoanelor interesate posibilitatea de a-şi îmbogăţi
vocabularul, de a învăţa cum să folosească în mod corect cuvintele şi expresiile. Astfel de
definiţii poartă numele de definiţii lexicale.
Să ne gândim acum şi la situaţia în care un termen sau un simbol este introdus pentru
prima dată într-un limbaj. Explicarea înţelesului acestora nu mai este, în acest caz, o constatare
sau o relatare, ci este mai degrabă o propunere, o invitaţie făcută de autorul respectiv ca o idee
sau o noţiune nouă să fie exprimată printr-un anumit cuvânt, expresie, simbol etc. Vom numi
acest tip de definiţii, definiţii stipulative.
Din modul în care le-am caracterizat rezultă următoarea consecinţă: definiţiile lexicale
pot fi apreciate ca fiind adevărate sau false – după cum redau sau nu în mod corect şi complet
înţelesul cuvântului sau expresiei respective. În cazul definiţiilor stipulative, întrebarea dacă sunt
adevărate sau false nu are sens, deoarece acestea sunt, aşa cum am văzut, nişte propuneri.
Observaţie: desigur că o definiţie stipulativă poate deveni definiţie lexicală. De fapt, din
momentul în care definiţia a fost acceptată şi folosită de către utilizatori şi apare, eventual, în
manuale şi dicţionare, ea este o definiţie lexicală.
Să mai notăm ceva: uneori, definiţiile stipulative nu introduc termeni cu adevărat noi. În
unele situaţii, termenii sunt preluaţi din vorbirea obişnuită şi introduşi într-un limbaj de
specialitate, unde primesc un sens nou. Cuvinte precum „relaţie”, „apă”, „forţă” etc. aparţin
vocabularului comun, dar în matematică, chimie şi fizică au înţelesuri noi. În chip de Exerciţiu,

15
arătaţi care sunt diferenţele de sens ale acestor cuvinte în cele două contexte: vorbirea obişnuită
şi ştiinţă. Cereţi, dacă este cazul, ajutorul profesorilor voştri.
Să ne gândim şi la următoarea situaţie. Vă este cunoscută, desigur, expresia „rude
apropiate”, aşa cum este folosită în vorbirea obişnuită. Expresia este folosită, însă, şi în domeniul
juridic. Conform dreptului penal, acestea sunt „ascendenţii, descendenţii, fraţii şi surorile, copiii
acestora precum şi persoanele care au devenit prin înfiere astfel de rude”. Se observă cu uşurinţă
caracterul precis al definiţiei juridice, în comparaţie cu definiţia pe care am fi înclinaţi să o dăm
în vorbirea obişnuită. De fapt, acesta este unul dintre rolurile principale ale definiţiilor juridice:
eliminarea impreciziei. Astfel de definiţii se numesc definiţii de precizare.
În ceea ce va urma să spunem despre definiţii, avem nevoie de câteva clarificări
privitoare la ceea ce în logică se cheamă termeni şi noţiuni. Vom reveni apoi la caracterizarea
definiţiilor.

Termeni şi noţiuni
În vocabularul logicii, termenii sunt acele cuvinte sau expresii care au capacitatea de a
apărea ca subiecte într-o propoziţie. Cu alte cuvinte, în categoria termenilor intră numele,
substantivele comune şi expresiile descriptive. Iată câteva exemple:
Nume: „Napoleon”, „România”, „Parlamentul”
Substantive comune: „animal”, „casă”, „persoană”, „activitate”
Expresii descriptive: „primul rege al României”, „autorul Luceafărului”, „cărţile din
biblioteca mea”, „obiectele albastre”, „cei care învaţă mult”
Pe cale de consecinţă, următoarele cuvinte şi expresii nu intră în categoria termenilor:
„dacă”, „nu”, „sau”, „pentru că”, „scrie”, „clipeşte”, „aleargă repede”, „înalt”, „frumos” etc.
Termenii exprimă noţiuni. Un temrn aparţine unui limbaj: un cuvânt sau o expresie care
este termen al unui limbaj cel mai adesea nu aparţine altor limbaje. Cuvântul „carte”, de
exemplu, este termen al limbii române, dar nu şi al limbii engleze, franceze etc. Dar el poate fi
tradus în aceste limbi, ceea ce înseamnă că în acele limbi (şi în altele, desigur), putem găsi
cuvinte sau expresii care exprimă aceeaşi idee sau aceeaşi noţiune. Noţiunea pe care în română o
exprimă cuvântul „carte” este exprimată în engleză prin „book”, în franceză prin „(le) livre”, în
rusă prin „kniga” etc. Putem spune că un termen are o componentă abstractă – noţiunea pe care o

16
exprimă – şi una materială – un şir de sunete sau de semne grafice (cuvântul sau expresia). În
timp ce cuvântul aparţine unei anumite limbi, noţiunea nu aparţine niciunei limbi.

Intensiunea şi extensiunea termenilor

Privitor la o noţiune, ca şi la termenul prin care este exprimată, putem pune două întrebări
distincte:
(a) Care este înţelesul său?
(b) La ce anume se aplică, ce anume desemnează, căror obiecte li se potriveşte?
Răspunzând la prima întrebare, oferim ceea ce se cheamă intensiunea noţiunii (sau a
termenului); răspunzând la a doua întrebare, obţinem extensiunea noţiunii (sau a termenului). Să
ilustrăm prin câteva Exemple.
Dacă vă întreabă cineva ce înseamnă „număr prim” (sau care este înţelesul acestui termen
din aritmetică), veţi răspunde: orice număr natural diferit de 1 care se divide numai cu 1 şi cu el
însuşi. Făcând acest lucru, aţi indicat acele proprietăţi pe care le au toate numerele prime şi
numai ele. În vocabularul logicii, proprietăţile poartă numele de note. Aşadar, spunând ce
înseamnă „număr prim”, aţi indicat notele care formează intensiunea termenului „număr prim”.
După cum se vede, a specifica intensiunea unui termen înseamnă, de multe ori, a oferi definiţia
acelui termen. Dacă sunteţi întrebaţi care sunt acele numere, sau ce numere sunt desemnate cu
ajutorul termenului „număr prim”, veţi exemplifica prin 2, 3, 5, 7, 11 (adăugând că nu le puteţi
menţiona pe toate, deoarece sunt infinit de multe). Făcând acest lucru, aţi arătat din ce este
formată o parte a extensiunii termenului „număr prim”. După cum se vede, extensiunea unui
termen este o mulţime de obiecte. Un alt exemplu – termenul „schiţă”, folosit în studiul
literaturii. Prin „schiţă” se înţelege opera epică în proză, de mică întindere, în care se relatează un
singur episod semnificativ din viaţa câtorva personaje; aceste caracteristici formează, aşadar,
intensiunea termenului „schiţă”. Din extensiunea sa fac parte toate operele literare care au aceste
caracteristici, mulţime din care fac parte, desigur, schiţele lui Caragiale „Dl. Goe” şi „Vizită”.
Observaţii: 1. Din intensiunea unui termen nu fac parte doar proprietăţile definitorii. De
exemplu, intensiunea termenului „mamifer” este: vertebrat ce naşte pui vii şi îi hrăneşte cu lapte.
Dar din această intensiune pot face parte şi alte proprietăţi, cum ar fi: animal ce are blană,
patruped etc. Acestea nu sunt proprietăţi definitorii, însă pot fi introduse în intensiunea mai largă
a termenului.

17
 2. În cazul unor categorii de termeni nu sunt prezente ambele componente discutate aici –
intensiunea şi extensiunea. De exemplu, în cazul unui nume propriu ar fi nepotrivit să ne
întrebăm ce înseamnă (care este intensiunea lui); putem întreba doar pe cine desemnează, al cui
nume este. Prin urmare, numele proprii nu au intensiune, au doar extensiune (numele proprii nu
exprimă noţiuni). Nici în cazul unor substantive abstracte precum „frumuseţe”, „talent”,
„paralelism” etc. nu putem vorbi de extensiune ca fiind diferită de intensiune.

Raporturi logice între termeni (sau între noţiuni)

Spunem că între doi termeni există un raport logic atunci când din faptul că un obiect
aparţine extensiunii unuia dintre ei putem concluziona că aparţine sau că nu aparţine sau că ar
putea să aparţină extensiunii celuilalt. Exemple:
 Dacă o figură geometrică este dreptunghi, atunci este patrulater şi, de asemenea,
poligon; şi nu este triunghi sau cerc. Cu alte cuvinte, dacă figura geometrică
aparţine extensiunii termenului „dreptunghi”, atunci aparţine extensiunii
termenului „patrulater” şi a termenului „poligon”; şi nu aparţine extensiunilor
termenilor „triunghi” şi „cerc”.
 Dacă un animal este reptilă, atunci, în mod logic, este vertebrat, nu este mamifer
– şi nu este exclus, dar nici obligatoriu, să fie animal acvatic. Cu alte cuvinte,
dacă un animal aparţine extensiunii termenului „reptilă”, el aparţine şi extensiunii
termenului „vertebrat”; însă nu aparţine extensiunii termenului „mamifer”; şi este
posibil, dar nu este obligatoriu, să aparţină extensiunii termenului „animal
acvatic”.
Observaţie: Are rost să ne întrebăm cu privire la raportul logic existent între doi termeni
numai dacă există o categorie de obiecte căreia pot fi aplicaţi cu sens cei doi termeni (figuri
geometrice, numere, persoane, animale, opere literare etc.). Această categorie mai generală de
obiecte poartă, în logică, numele de „univers de discurs”. De exemplu, „patrulater” şi „reptilă”
nu se află în niciun raport logic, deoarece nu au acelaşi univers de discurs: cei doi termeni nu pot
fi aplicaţi cu sens aceleiaşi categorii de obiecte. Dacă un obiect este patrulater, atunci el nu poate
fi reptilă; şi invers.
Să considerăm doi temeni, A şi B, din acelaşi univers de discurs. Aşa cum am spus,
extensiunile lor sunt mulţimi şi, prin urmare, se pot afla în următoarele relaţii: (1) A şi B se

18
includ reciproc, adică sunt una şi aceeaşi mulţime, în simboluri A = B; (2) una din ele este
inclusă strict în cealaltă, de exemplu A este inclus în B, în simboluri A ⊂ B; (3) A şi b au
elemente comune, dar niciuna nu o include pe cealaltă; (4) A şi B sunt mulţimi disjuncte, adică
nu au niciun element în comun. Reprezentând cele două mulţimi prin cercuri, cele patru cazuri
pot fi reprezentate grafic astfel:

B
A=B A

(1) (2)

A B A B

(3) (4)

În cazul (1), termenii A şi B au aceeaşi extensiune. Spunem că cei doi termeni se află în
raport de identitate. Putem descrie situaţia astfel:
i) Toţi A sunt B şi
ii) Toţi B sunt A.
Exemple: „luceafărul de ziuă” şi „luceafărul de dimineaţă”; „Mihai Eminescu” şi
„autorul poemului Luceafărul”; „animale cu inimă” şi „animale cu rinichi”; „om” şi „animal
raţional”; „Luna” şi „satelitul natural al Pământului” etc.
În cazul (2), extensiunea lui A este inclusă în extensiunea lui B. Spunem că A este specie
pentru B, iar B este gen pentru A. Cei doi termeni se află în raport de ordonare, iar situaţia poate
fi descrisă astfel:
i) Toţi A sunt B şi
ii) Numai unii B sunt A.

19
 Exemple: „poligon” este specie pentru „figură geometrică” şi gen pentru „pătrat”; „om”
este specie pentru „mamifer” şi gen pentru „om cu părul roşcat”; „roman” este specie pentru
„(genul) epic” etc.
În cazul (3), extensiunile celor doi termeni au unele elemente în comun şi altele
necomune. Spunem că cei doi termeni se află în raport de încrucişare, iar situaţia poate fi
descrisă astfel:
i) Unii A sunt B şi
ii) Unii B sunt A şi
iii) Unii A nu sunt B şi
iv) Unii B nu sunt A.
sau, mai simplu:
i) Numai unii A sunt B şi
ii) Numai unii B sunt A.
Exemple: „animal acvatic” şi „mamifer”; „număr par” şi „număr divizibil cu 5”; „elev” şi
„sportiv” etc.
În cazul (4), extensiunile celor doi termeni nu au niciun element în comun. Cu alte
cuvinte, aplicarea unui termen la un obiect exclude aplicarea celuilalt. Spunem că termenii se
află în raport de opoziţie, iar situaţia poate fi descrisă astfel:
Niciun A nu este B.
Exemple: „dreptunghi” şi „triunghi”; „american” şi „european”; „vertebrat” şi
„nevertebrat” etc.
La o privire mai atentă, putem observa că raportul de opoziţie ni se poate înfăţişa sub
două variante. Iată cum: termenii „dreptunghi” şi „triunghi” sunt, într-adevăr, termeni opuşi în
universul de discurs al figurilor geometrice. Dar există figuri geometrice care nu sunt nici
dreptunghiuri, nici triunghiuri (cercurile, de exemplu). Pe de altă parte, termenii „vertebrat” şi
„nevertebrat” sunt opuşi în universul de discurs al animalelor, astfel încât nu există orice animal
este sau vertebrat, sau nevertebrat, a treia variantă neexistând. Vom spune că „dreptunghi” şi
„triunghi” se află în opoziţie contrară, iar „vertebrat” şi „nevertebrat” se află în opoziţie
contradictorie. Să mai dăm un exemplu: „european” şi „neeuropean” sunt termeni contradictorii
(o persoană nu poate fi decât european sau neeuropean), în timp ce „european” şi „american”

20
sunt termeni contrari, deoarece există persoane care nu sunt nici europene, nici americane
(africanii, de exemplu).
Putem relua acum explicaţiile despre definiţii.

Modalităţi de a formula definiţiile (tehnici de definire)

Cum sunt alcătuite şi cum arată formulările pe care le numim „definiţii”? Din explicaţiile
pe care le-am dat până acum rezultă că în orice definiţie există un termen care face obiectul
definirii – adică, acel termen pe care doreşte să îl explice persoana care oferă definiţia. Această
componentă a definiţiei se numeşte, cu un cuvânt latin, definiendum („definitul” – adică ceea ce
este definit”). De asemenea, definiţia cuprinde un alt termen (cel mai adesea complex) cu
ajutorul căruia este explicat definiendumul. Numim această a doua componentă, tot cu un cuvânt
latin, definiens („definitorul”). În cazurile cele mai simple, definiendumul se leagă de definiens
prin cuvântul „este” („sunt”). Oferiţi un exemplu de definiţie şi arătaţi care sunt componentele
sale.
Între definiţii pot să existe, în privinţa modului de formulare, mai multe deosebiri.
Acestea pot să rezulte:
1) din faptul că unele prezintă intensiunea termenului definit (numim aceste definiţii
intensionale), iar altele prezintă extensiunea lui (acestea sunt, desigur, definiţii
extensionale);

2) din faptul că în unele definiendumul apare separat (le numim definiţii explicite), pe
când în altele este prezentat într-un context, adică în interiorul unei expresii mai
cuprinzătoare (le numim definiţii contextuale).

Să oferim câteva Exemple:

a) „Poligoanele regulate sunt acele poligoane care au laturile şi unghiurile egale” – în
mod evident, această definiţie prezintă intensiunea termenului „poligoane regulate” (deci, este
intensională) şi este explicită (defiendumul apare separat, de sine stătător). Tot intensională şi
explicită este şi următoarea definiţie: „Bunicul este tatăl tatălui sau tatăl mamei”.
b) „Număr natural este fiecare dintre numerele 1, 2, 3,..., n,...” – aici, definiţia prezintă
extensiunea termenului „număr natural” (deci, este extensională) şi este tot explicită.

21
 c) În fine, să dăm două exemple de definiţii contextuale. La geografie, înţelesul
termenului „latitudine geografică” ne este dat printr-o definiţie în care este explicat înţelesul
expresiei mai cuprinzătoare „latitudinea geografică a unui punct de pe suprafaţa Pământului este
distanţa unghiulară a acestui punct faţă de Ecuator, măsurată în grade pe meridian.” Dacă dorim,
putem formula şi pentru „bunic” o definiţie contextuală, explicând ce înseamnă expresia „x este
bunic al lui y”: „x este bunic al lui y dacă şi numai dacă x este tatăl tatălui lui y sau al mamei lui
y.”
Vom mai spune câteva lucruri despre definiţiile explicite, atât despre cele extensionale,
cât şi despre cele intensionale, în ceea ce priveşte tehnica de definire.
Să începem cu cele extensionale. Pentru început, trebuie să spunem că definiţia de mai
sus a numerelor naturale se numeşte, în vocabularul logicii, definiţie prin enumerare. Cu alte
cuvinte, definim prin enumerare atunci când numim membrii extensiunii definiendumului. În
mod evident, în cazul numerelor naturale, enumerarea nu poate fi decât parţială (de ce nu poate
fi completă?). Un alt Exemplu de definiţie de acest fel este următoarea: „Fluviu înseamnă
Dunărea, Nilul, Amazonul etc.”
Una dintre cele mai simple modalităţi de a defini extensional un termen printr-o definiţie
ostensivă, adică pur şi simplu prin indicarea obiectului pe care îl desemnează termenul definit.
De Exemplu: Uşă înseamnă aceasta (şi arătaţi spre o uşă).
Trecând la definiţiile intensionale, vom arăta şi aici care sunt câteva dintre tehnicile de
definire mai des folosite.
Uneori, definiensul este un sinonim al definiendumului. Vom spune că avem de a face cu
o definiţie prin sinonimie. Definiţiile de dicţionar sunt de multe ori de acest fel.
Exemple:
„Locvace” înseamnă vorbăreţ.
„Vindicativ” înseamnă răzbunător.
Atât în viaţa de zi cu zi, cât şi în ştiinţă, identificăm multe obiecte prin intermediul
anumitor operaţii practice. Tocmai de aceea, putem defini termenii care desemnează aceste
obiecte prin intermediul acelor operaţii. Vom numi operaţionale definiţiile de acest fel.
Exemple:
Cozonacul este „copt” dacă, introducând în el o scobitoare, o scoatem fără să se lipească
aluatul de ea.

22
 „Activitate cerebrală” înseamnă că un electroencefalograf oscilează atunci când este
ataşat de capul unui pacient.
O soluţie este „acid” dacă şi numai dacă înroşeşte hârtia de turnesol.
Uneori, definim un termen indicând un procedeu prin care este produs sau „generat”
obiectul pe care îl desemnează definiendumul. Acestea sunt definiţiile genetice. Iată două
Exemple:
Făină, pulbere obţinută prin măcinarea boabelor de cereale sau a altor seminţe de plante
şi folosită în alimentaţie.
Cilindru, solid generat de o dreaptă ce se roteşte în jurul unei axe paralele cu ea.
Una dintre cele mai folosite tehnici de definire este aceea prin gen proxim şi diferenţă
specifică. Lucrurile sunt simple: definiensul este format din două sau mai multe cuvinte, dintre
care unul desemnează un gen (cât mai apropiat = proxim) al definiendumului, iar celelalte
desemnează o proprietate definitorie a acestuia (aceasta este diferenţa specifică). Să explicăm
mai îndeaproape printr-un Exemplu. Să considerăm termenul „animal”. Printre speciile sale se
află termeni precum „om”, „pisică”, „furnică”, „şarpe” etc. Fiecare dintre aceste specii se
deosebeşte de toate celelalte prin anumite proprietăţi care îi aparţin doar ei, în exclusivitate – cu
alte cuvinte, care o definesc. De exemplu, putem considera capacitatea de a folosi limbajul ca
fiind proprietatea care deosebeşte oamenii de toate celelalte specii ale genului „animal” – altfel
spus, aceasta este diferenţa specifică a oamenilor. Prin urmare, putem defini termenul „om”
indicându-i genul – „animal” – şi diferenţa sa specifică – „capacitatea de a folosi limbajul”.
Definiţia prin gen şi diferenţă specifică a „omului” va fi, în acest caz: Omul este animal ce are
capacitatea de a folosi limbajul.
Acestea nu sunt, în niciun caz, singurele tehnici de definire posibile – existente sau
permise. Dar acestea sunt suficiente pentru scopul nostru imediat – acela de a vă îndrepta atenţia
spre modalităţile diferite de a forma definiţii. De asemenea, sunt cel mai des întâlnite în practica
argumentării. Iar în al treilea rând, despre folosirea definiţiilor în argumentare ar putea fi spuse
multe alte lucruri. Câteva sugestii veţi găsi în Aplicaţii. În continuare, vom învăţa câte ceva
despre cum să evaluăm definiţiile.

23
 Cum evaluăm definiţiile (Corectitudinea definiţiilor)
Iată câteva reguli simple care ne permit să formulăm definiţii acceptabile şi să evaluăm
definiţiile pe care le formulează alte persoane.

1. O definiţie bună oferă un context pentru termenii ambigui. Explicaţi voi de ce este
utilă o astfel de regulă.

2. O definiţie bună nu este nici prea largă, nici prea îngustă. O definiţie este prea largă
dacă include prea mult (adică include obiecte care nu aparţin extensiunii definiendumului) şi este
prea îngustă dacă include prea puţin (adică exclude obiecte care aparţin extensiunii
definiendumului). O definiţie bună se aplică numai obiectelor din extensiunea termenului definit.
Să dăm câteva Exemple:
Definiţia „Automobilul este un vehicul cu patru roţi” este prea largă, deoarece include şi
căruţele sau maşinile de tuns iarba.
Pe de altă parte, definiţia „Omul este animalul ce poate vorbi” este prea îngustă, deoarece
exclude copiii mici, care încă nu au învăţat să vorbească.
(!) Este posibil ca o definiţie să fie, simultan, prea largă şi prea îngustă. Să considerăm
definiţia „Oamenii sunt lucruri ce au un cod genetic perfect al speciei Homo sapiens.” Această
definiţie este prea largă (deoarece include oricare celulă din corpul uman ce are un cod genetic
perfect) şi, în acelaşi timp, este prea îngustă (deoarece exclude acei oameni ce au mutaţii
genetice – aşa cum au, de altfel, cei mai mulţi dintre oameni).

3. O definiţie bună este precisă. Cu alte cuvinte, ea trebuie să conţină cât mai puţini
termeni imprecişi (epitete, metafore etc.), acolo unde este posibilă o formulare precisă. De
Exemplu, să defineşti „viaţa” drept „povestea spusă de un idiot” sau să definneşti „arhitectura”
drept „muzică încremenită” înseamnă să încalci această regulă.

4. O definiţie bună nu este realizată prin negaţii. Definiţiile negative ne spun ce nu este
definiendumul. Nu ne spun ce este acesta. De aceea, ele nu sunt informative. De Exemplu,
„Mărul nu este portocală” este un enunţ adevărat, dar este o definiţie „defectă”, deoarece nu

24
aflăm în niciun fel ce este, de fapt, un măr. Casele, mesele, automobilele etc. nu sunt, de
asemenea, portocale.
Există unii termeni, însă, care pot fi definiţi doar negativ. Este vorba de acei termeni care
indică absenţa unei proprietăţi. De Exemplu, „Chel înseamnă fără păr” sau „Întuneric înseamnă
absenţa luminii”. Aceste definiţii sunt, aşadar, acceptabile.

5. O definiţie bună nu este circulară. O definiţie este circulară atunci cân definiendumul
este definit prin el însuşi. Uneori, circularitatea apare în legătură cu perechile de definiţii. De
Exemplu:
Ştiinţa este activitatea oamenilor de ştiinţă.
Om de ştiinţă este orice persoană care se ocupă cu ştiinţa.
În acest exemplu, circularitatea este evidentă: definim „ştiinţa” cu ajutorul termenului
„om de ştiinţă” şi „om de ştiinţă” cu ajutorul termenului „ştiinţă”. În felul acesta, niciuna dintre
definiţii nu este informativă.
Alteori, definiţia este ea însăşi circulară. Exemplu:
Agricultura este activitatea agricolă.
Turismul este activitatea turistică.
În aceste cazuri, definiendumul este definit prin el însuşi. Ca rezultat, cineva care nu ştie,
să zicem, ce este agricultura, nu va şti nici ce este activitatea agricolă, deci nu va putea înţelege
definiţia.

Clasificările
Nu ne-am putea descurca aproape deloc în lumea în care trăim dacă nu am împărţi ceea
ce ne înconjoară în diferite categorii: categorii de obiecte, de fenomene, de relaţii etc. Făcând
astfel de „categorizări”, putem formula propoziţii de felul „Orice obiect din clasa X are
proprietatea A” sau „Niciun obiect din clasa Y nu are proprietatea B” (Ca Exerciţiu, oferiţi voi
câte un exemplu concret, din viaţa de zi cu zi). Această operaţie de categorizare a lumii noastre
se numeşte clasificare.
Mulţimea obiectelor pe care le grupăm în categorii se cheamă domeniul clasificării.
Gruparea în categorii o realizăm folosind un criteriu, adică o proprietate a cărei prezenţă sau

25
absenţă la un element al domeniului face ca acesta să fie inclus într-una dintre categorii. În fine,
categoriile pe care le obţinem formează rubricile clasificării.
Rubricile obţinute în urma unei clasificări pot deveni, la rândul lor, domenii ale unei noi
clasificări, după alte criterii. Când operaţia de clasificare este efectuată o singură dată, spunem că
avem o clasificare simplă. Când este efectuată de două sau de mai multe ori succesiv, vom avea
o clasificare ramificată.
Schematic, o clasificare simplă poate fi reprezentată astfel:
D

C1 C2 ... Cn
Iar o clasificare ramificată poate fi reprezentată astfel:
D

C1 C2 ... Cn

C11 C12 ... C1m Cn1 Cn2 ... Cnp

Domeniul unei clasificări poate fi o mulţime de obiecte „concrete” (roci, clădiri, plante,
animale, oameni, cărţi) sau una de obiecte „abstracte” (numere, ecuaţii, state, fragmente
muzicale etc.). Aceeaşi mulţime poate fi subiect al mai multor clasificări diferite, folosind criterii
de clasificare diferite. De Exemplu, dacă D reprezintă mulţimea cetăţenilor unei ţări, îi putem
clasifica luând drept criteriu vârsta, apartenenţa etnică, ocupaţia, nivelul de instruire etc.; or, dacă
D reprezintă mulţimea elevilor unei clase, îi putem clasifica în funcţie de vâstă, înălţime,
materiile favorite etc.
Există trei condiţii pe care trebuie să le respecte o clasificare bună. Pentru a explica, vom
lua ca referinţă reprezentarea schematică a clasificării ramificate de mai sus. Vom observa
următoarele:
Faţă de D, toţi ceilalţi termeni sunt subordonaţi (sunt specii ale genului D). De asemenea,
faţă de C1 sunt subordonaţi C11, C12, ..., C1n. Asemănător pentru Cn şi Cn1, Cn2, ..., Cnp. Însă,
oricare dintre termenii aflaţi pe aceeaşi treaptă a clasificării (de exemplu, C1, C2, ..., Cn), raportul
este unul de opoziţie (în acest caz, avem opoziţie contrară). Aceasta este prima condiţie a unei

26
clasificări bune: între termenii aflaţi pe aceeaşi treaptă a clasificării trebuie să existe raporturi de
opoziţie.
A doua condiţie este ca „suma” extensiunilor termenilor-specii să fie egală cu
extensiunea termenului-gen. În cazul nostru, reuniunea extensiunilor termenilor C1, C2, ..., Cn
trebuie să fie egală cu extensiunea lui D.
A treia condiţie se referă la criteriul clasificării: este important ca el să fie unic pe fiecare
treaptă a clasificării.

Valoarea clasificărilor
Două clasificări ale aceleiaşi mulţimi de obiecte, ambele corecte, pot să aibă valori
diferite pentru cunoaştere sau pentru interesele practice ale vieţii de zi cu zi. De exemplu,
clasificările animalelor pe care le oferă biologii sunt superioare din punctul de vedere al
interesului ştiinţific, faţă de clasificarea lor în periculoase şi inofensive, care prezintă un interes
utilitar. Pentru a exprima această diferenţă de scop şi de valoare între clasificări, se vorbeşte
despre clasificări naturale şi, respectiv, artificiale. O clasificare este naturală (sau cu atât mai
naturală) dacă (sau cu cât) criteriul folosit la realizarea ei grupează obiectele din domeniu după
proprietăţi fundamentale (adică proprietăţi din care derivă multe alte proprietăţi ale respectivelor
obiecte). Clasificările dintr-un anumit domeniu al cunoaşterii se modifică, de obicei, în timp,
devenind din ce în ce mai naturale pe măsură ce cunoaşterea progresează.
Tot în evoluţia cunoaşterii, s-a putut observa un alt lucru referitor la clasificări. Există
proprietăţi importante care nu sunt, pur şi simplu, prezente sau absente, ci sunt prezente în grade
(sau intensităţi) diferite. De Exemplu, pe oameni îi împărţim în mod curent, după criteriul
vârstei, în tineri, maturi şi bătrâni; sau în copii, adolescenţi şi adulţi. Dar limitele dintre aceste
categorii de vârsta nu sunt precise. La fel, localităţile dintr-o ţară se clasifică în mod curent în
urbane şi rurale. Şi aici, caracteristicile în funcţie de care se determină urbanitatea şi ruralitatea
se găsesc în grade diferite. De aceea, alături de localităţi tipic urbane şi de cel tipic rurale, să se
găsească multe cazuri intermediare, adică localităţi care prezintă un amestec de proprietăţi
urbane şi rurale. Ce se poate face în astfel de cazuri, când e vorba de a clasifica? Răspunsul îl
veţi găsi în aplicaţii.

27
 Noţiuni de logică formală
Când am vorbit despre raţionamentele matematice, am pus despre ele că sunt absolut
riguroase, că legătura dintre premise şi concluzie este maximă, că în cadrul lor concluzia decurge
cu necesitate din premise, în sensul că este imposibil ca premisele să fie adevărate şi concluzia să
fie falsă. Cu alte cuvinte, dacă premisele sunt adevărate, concluzia este în mod sigur adevărată.
Astfel de raţionamente se numesc valide din punct de vedere logic. Logica studiază tocmai
această legătură dintre premise şi concluzie în cadrul raţionamentelor riguroase, iar în acest
capitol veţi învăţa câteva ceva despre aceste lucruri. În acest capitol vom învăţa primele tehnici
de evaluare a argumentelor, astfel încât să putem deosebi argumentele bune de cele rele.

Noţiunea de formă logică (a propoziţiilor şi a raţionamentelor)

Nu vom da o definiţie a acestei noţiuni, ci o vom clarifica prin exemple. Apoi, vom
distinge între două niveluri sau două „straturi” ale formei logice. De primul nivel ne vom ocupa
imediat, în acest capitol, iar de nivelul următor ne vom ocupa în capitolul următor.
Pentru orice propoziţie (în sensul logic al termenului) putem spune care este conţinutul
său – adică despre ce este vorba în propoziţie, şi care îi este forma logică. Propoziţiile de mai jos
au aceeaşi formă logică, dar conţinuturi diferite:
(a) „Toţi elevii clasei a IX-a sunt trecuţi de 15 ani.”
(b) „Toţi divizorii lui 18 sunt divizori ai lui 90.”
În schimb, propoziţia
(c) „Unii elevi ai clasei a IX-a sunt trecuţi de 15 ani.”
are acelaşi conţinut cu propoziţia (a) – în ambele este vorba despre elevii clasei a IX-a şi
despre vârsta acestora – dar are o formă logică diferită.
Pentru a distinge forma logică a propoziţiilor de conţinutul lor, logica foloseşte
(asemenea algebrei) simboluri numite „variabile”. De pildă, dacă vom decide să folosim literele
A, B, C... pentru a desemna termenii dintr-o propoziţie, atunci putem reda forma logică a
propoziţiilor (a) şi (b) de mai sus prin schema „Toţi A sunt B”, iar forma propoziţiei (c) prin
„Unii A sunt B”. Dacă am avea o propoziţie (d) „Unii elevi ai clasei a IX-a nu sunt trecuţi de 15
ani”, forma ei ar fi „Unii A nu sunt B” etc.
Fiecare dintre propoziţiile (a) – (d) de mai sus este un exemplu de propoziţie simplă, în
sensul că nu conţin în interiorul lor alte propoziţii; adică nu pot fi descompuse în „bucăţi” care să

28
fie, ele însele, propoziţii. (Se observă uşor că ele pot fi descompuse doar în termenii „elevii
clasei a IX-a”, „trecut de 15 ani”, „divizor al lui 18”, „divizor al lui 90”.)
Să considerăm acum propoziţia (e):
„Dacă Ioana cunoaşte limba engleză şi ştie să lucreze la calculator, (atunci) ea are
şanse să fie angajată de o firmă străină.”
Propoziţia (f)
„Dacă 16320 se divide cu 2 şi cu 3, atunci el se divide cu 6.”
are aceeaşi formă cu a lui (e). Care este această formă? Putem vedea că (e) este alcătuită
din trei propoziţii simple:
„Ioana cunoaşte limba engleză.”
„Ioana ştie să lucreze la calculator.”
„Ioana are şanse să fie angajată de o firmă străină.”
Putem folosi o notaţie schematică şi în cazul propoziţiilor, aşa cum am făcut cu termenii.
Pentru propoziţii, însă, vom adopta o altă notaţie. Astfel, pentru a desemna „variabilele
propoziţionale” vom folosi literele mici de la mijlocul alfabetului: p, q, r,... Dacă vom nota cu p
propoziţia „Ioana cunoaşte limba engleză”, cu q propoziţia „Ioana ştie să lucreze la calculator” şi
cu r propoziţia „Ioana are şanse să fie angajată de o firmă străină”, atunci forma logică a
propoziţiilor (e) şi (f) va fi: „Dacă p şi q, atunci r.” Propoziţia (g)
„Ioana cunoaşte limba engleză, dar nu ştie să lucreze la calculator.”
va avea atunci forma: „p, dar nu q.”
Despre propoziţiile (e)-(g) spunem că sunt propoziţii compuse (din alte propoziţii).

Am văzut, prin intermediul exemplelor, că putem studia forma logică a unei propoziţii în
două modalităţi: (1) putem arăta cum sunt alcătuite din alte propoziţii (în cazul propoziţiilor
compuse) şi (2) putem arăta cum sunt alcătuite propoziţiile cu ajutorul termenilor. Să considerăm
propoziţia
„Dacă unul dintre elevii clasei este nedisciplinat, (atunci) toţi elevii clasei vor fi
sancţionaţi.”
Pe de o parte, avem forma „superficială” „Dacă p, atunci q” – în care forma logică a
propoziţiilor simple p şi q rămâne nedezvăluită; pe de altă parte, avem forma „profundă”, mai

29
detaliată, „Dacă vreun A este B, atunci toţi A vor fi C”. Uneori este utilă luarea în considerare a
primei forme, alteori este utilă cea de a doua.
Deoarece avem două modalităţi de a reda forma logică, vom avea două mari capitole ale
logicii formale: unul – numit logică propoziţională – se ocupă de analiza propoziţiilor compuse
şi a raţionamentelor formate din propoziţii compuse, fără a intra în analiza propoziţiilor simple;
celălalt – numit logica termenilor – ia în considerare şi forma logică a propoziţiilor simple,
arătând cum sunt acestea alcătuite din termeni şi analizând, de asemenea, raţionamentele formate
cu ajutorul acestora. Sintetizând, în logica propoziţională analiza logică se opreşte la nivelul
propoziţiilor simple, iar în logica termenilor analiza merge până la nivelul termenilor. Capitolul
de logică propoziţională este mai simplu şi, de aceea, va fi primul despre care vom discuta.

Logica propoziţională
Am vorbit mai sus despre propoziţii compuse (din alte propoziţii). Vom arăta mai departe
care sunt şase moduri de formare a propoziţiilor compuse din propoziţii date.
Negaţia
Fiind dată o propoziţie oarecare, p, putem, dacă vrem să o negăm. Obţinem o propoziţie
compusă, numită negaţia lui p şi pe care o vom nota ~p (se citeşte „non-p”).
Exemple:
p: „641 se divide cu 3”
~p: „641 nu se divide cu 3”

p: „Toţi elevii clasei sunt prezenţi.”

~p: „Nu toţi elevii clasei sunt prezenţi” (sau: „Unii din elevii clasei nu sunt prezenţi.”;
sau: „Nu este adevărat că toţi elevii clasei sunt prezenţi.”)

Se observă cu uşurinţă că o propoziţie şi negaţia ei nu pot fi nici adevărate, nici false în

acelaşi timp. Cu alte cuvinte, dacă una dintre ele este adevărată, cealaltă este falsă. Putem
exprima această idee prin intermediul tabelului de adevăr al negaţiei:

30
 p ~p
1 0
0 1

În tabelul de mai sus (şi în cele ce urmează), „1” desemnează valoarea de adevăr
„adevărat”, iar „0” desemnează valoarea de adevăr „fals”.

Conjuncţia
Fiind date două propoziţii, p şi q, putem forma conjuncţia lor, pe care o vom nota p & q
(se citeşte „p şi q”).
Exemplu:
p: „Afară este soare puternic.”
q: „Plecăm la mare.”
p & q: „Afară este soare puternic şi plecăm la mare.”
Conjuncţia a două propoziţii este adevărată dacă şi numai dacă ambele propoziţii sunt
adevărate. În oricare altă situaţie, ea este falsă. În consecinţă, tabelul de adevăr al conjuncşiei
arată astfel:

p q p&q
1 1 1
1 0 0
0 1 0
0 0 0

În limba naturală, construim propoziţii conjunctive (în sensul logicii, nu al gramaticii) nu

doar cu ajutorul lui „şi”, ci şi cu ajutorul altor cuvinte sau expresii: „iar” (Exemplu: „La Sinaia
plouă, iar la Predeal este soare.”), „dar” („A vrut să vină, dar a pierdut trenul.”), „deşi” („Deşi s-
a pregătit, a fost învins.”) etc. Uneori, chiar şi virgula poate semnala prezenţa unei conjuncţii
(„Lui Sergiu îi place istoria, lui Mihai îi place matematica.”; sau: Marian, Andrei şi Matei au
mers în excursie.”).
Observaţii:

31
 (a) Şi atunci când din punct de vedere gramatical cuvântul „şi” nu leagă două propoziţii,
ci două părţi de propoziţie, putem trata acea propoziţie cae pe o propoziţie compusă conjunctivă.
Arătaţi singuri acest lucru pentru următoarele Exemple: „Clasele a IX-a A şi a IX-a B au orele
după-amiază.”, „Ion a vorbit vulgar şi arogant.”
(b) Există unele utilizări ale lui „şi” în care el nu joacă rolul de conjuncţie logică.
Exemple: „Ion şi Petre sunt fraţi.”, „Triunghiurile ABC şi DEF sunt congruente.” Explicaţi
singuri de ce!
(c) Operatorul & (îl numim „operator” deoarece desemnează operaţia de legare
conjunctivă a propoziţiilor) este comutativ: „p&q” are întotdeauna aceeaşi valoare de adevăr ca
„q&p”. În ceea ce priveşte cuvântul „şi”, lucrurile nu stau întotdeauna aşa. Pentru a vă
convinge, comparaţi propoziţia „Ion s-a încălţat şi a ieşit pe stradă.” cu propoziţia „Ion a ieşit
pe stradă şi s-a încălţat.”; sau propoziţia „Ioana s-a căsătorit şi a rămas gravidă.” cu
propoziţia „Ioana a rămas gravidă şi s-a căsătorit.”!
Din aceste observaţii se poate vedea că semnul & nu este chiar totuna cu cuvântul „şi”
din limba română. Iar acest lucru este valabil şi pentru ceilalţi operatori propoziţionali, priviţi în
relaţiile cu expresiile prin care îi citim.

Disjuncţia
Disjuncţia a două propoziţii este exprimată prin cuvântul „sau”: „p sau q”. Dar, cuvântul
„sau” are, în limba română, două utilizări diferite: a) „p sau q” înseamnă, uneori, „p sau q,
eventual ambele”; b) alteori, „p sau q” înseamnă „sau p, sau q, dar nu amândouă”. Când are
primul sens, spunem că disjuncţia este neexclusivă şi o notăm prin simbolul v, iar când are al
doilea sens, spunem că este exclusivă şi o notăm prin simbolul w. Tabelele de adevăr sunt
următoarele:

p q pvq pwq
1 1 1 0
1 0 0 1
0 1 0 1
0 0 0 0

32
 Propoziţiile disjunctive sunt, de asemenea, comutative.

Exemple:
p: „Merg la facultate.”
q: „Iau cursuri de bucătar.”
p v q: „Merg la facultate sau iau cursuri de bucătar.”
p w q: „Sau merg la facultate, sau iau cursuri de bucătar.”
Prima disjuncţie este neexclusivă, deci cel care enunţă propoziţia nu exclude posibilitatea
sa meargă atât la facultate, cât şi la cursurile de bucătar. În schimb, a doua disjuncţie este
exclusivă, aşadar vorbitorul exclude posibilitatea să facă ambele alegeri: dacă merge la facultate,
nu va merge la cursuri, şi invers. În mod obişnuit, exprimăm disjuncţia exclusivă în mod simplu,
prin cuvântul „sau”. De aceea, este util să fim atenţi la intenţia vorbitorului pentru a înţelege ceea
ce vrea să spună. La nevoie, îi putem cere clarificări.

Propoziţia condiţională
Este propoziţia reprezentată prin „p→q” (citim „dacă p, atunci q”).
Exemplu:
p: „Mergi la concert.”
q: „Te întorci acasă târziu.”
p→q: „Dacă mergi la concert, atunci te întorci acasă târziu.”
Propoziţia condiţională nu este comutativă (De Exemplu, „Dacă 642 se divide cu 9,
atunci el se divide cu 3” este adevărată, pe când „Dacă 642 se divide cu 3, atunci se divide cu 9”
este falsă.) Aceasta înseamnă că cele două componente ale propoziţiei condiţionale joacă roluri
diferite şi, de aceea, ele au denumiri diferite: în „p→q”, p reprezintă antecedentul, iar q
reprezintă consecventul. Antecedentul exprimă o condiţie sub care susţinem adevărul
consecventului. Dar despre condiţii putem vorbi în trei moduri: condiţii (doar) suficiente, condiţii
(doar) necesare şi, în fine, condiţii necesare şi suficiente. Explicaţi înţelesul acestor noţiuni
apelând, eventual, la ajutorul profesorului de matematică! Pentru a vă ajuta puţin, vă voi da
aici următoarele Exemple din aritmetică: divizibilitatea cu 9 a numerelor este o condiţie
suficientă, dar nu necesară a divizibilităţii cu 3 (pe de o parte, dacă un număr este divizibil cu 9,
atunci este divizibil cu 3, iar pe de altă parte, din faptul că un număr nu este divizibil cu 9 nu

33
rezultă că nu este divizibil cu 3); divizibilitatea cu 3 a numerelor este o condiţie necesară, dar nu
suficientă, a divizibilităţii cu 9 (pe de o parte, dacă un număr nu este divizibil cu 3, atunci el nu
este divizibil nici cu 9, iar pe de altă parte, din faptul că un număr este divizibil cu 3 nu rezultă că
este divizibil cu 9); în sfârşit, pentru ca un număr să se dividă cu 3 este necesar şi suficient ca
suma cifrelor sale să se dividă cu 3.
Tabelul de adevăr al propoziţiei condiţionale este următorul:

p q p→q
1 1 1
1 0 0
0 1 1
0 0 1

Propoziţia bicondiţională
Bicondiţionale sunt propoziţiile de forma „p↔q” (se citeşte „dacă şi numai dacă p, atunci
q” sau „p este echivalent cu q”). Construiţi voi Exemplele. Tabelul de adevăr este următorul:

p q p↔q
1 1 1
1 0 0
0 1 0
0 0 1

Propoziţii multiplu compuse

Operatorii propoziţionali se pot aplica la propoziţii oarecare. Aşadar, ei pot fi aplicaţi
unor propoziţii care deja sunt compuse, obţinând pe această cale o propoziţie „multiplu
compusă”, adică o propoziţie în care vor apărea doi sau mai mulţi operatori sau un singur
operator cu mai multe apariţii. Să luăm ca exemplu formula: ~(𝑝 & ~𝑞) → (𝑝 ∨ 𝑞). Despre
această formulă vom spune că este o propoziţie condiţională ce are ca antecedent formula
~(𝑝 & ~𝑞) şi drept consecvent formula (𝑝 ∨ 𝑞). Pentru aceste propoziţii multiplu compuse

34
putem construi, de asemenea, tabele de adevăr. Iată tabelul pentru formula de mai sus
(Provocare: puteţi înţelege singuri şi să explicaţi cum a fost construit tabelul?):

p q ~q p&~q ~(p&~q) pvq ~(p & ~q) → (p ∨ q)

1 1 0 0 1 1 1
1 0 1 1 0 1 1
0 1 0 0 1 1 1
0 0 1 0 1 0 0

Să considerăm altă formulă: (pvq)↔(p&r)

p q r pvq p&r (pvq)↔(p&r)

1 1 1 1 1 1
1 1 0 1 0 0
1 0 1 1 1 1
1 0 0 1 0 0
0 1 1 1 0 0
0 1 0 1 0 0
0 0 1 0 0 1
0 0 0 0 0 1

Observaţie: Al doilea tabel are 8 rânduri, în timp ce primul are doar 4 rânduri. Numărul
de rânduri al unui tabel de adevăr variază în funcţie de numărul de propoziţii simple din formula
respectivă. Astfel, prima formulă a avut doar două propoziţii simple (p, respectiv q), în timp ce a
doua formulă a avut trei propoziţii simple (p, q şi r). În general, calculăm numărul de rânduri prin
formula 2n, unde n este numărul de propoziţii simple din formulă.

Propoziţiile multiplu compuse pot fi exprimate, desigur, şi în limba naturală. Iată şi un

Exemplu:
„Dacă autobuzul a plecat la timp şi nu a avut opriri pe parcurs, (atunci) va sosi în jurul
orei 12.”

35
 Arătaţi voi care sunt propoziţiile simple şi cum sunt legate între ele cu ajutorul
operatorilor.

Înainte de a arăta cum evaluăm raţionamentele cu propoziţii compuse, tebuie să spunem

că există trei categorii de formule cu propoziţii compuse: (1) cele care sunt adevărate în orice
situaţie, indiferent de valoarea de adevăr a propoziţiilor simple componente – numite în logică
tautologii sau legi logice; (2) cele care sunt uneori adevărate şi alteori false, în funcţie de
valoarea de adevăr a propoziţiilor simple componente – numite realizabile; (3) cele care sunt
false în orice situaţie – numite contradicţii. Găsiţi mai jos câte un Exemplu simplu pentru fiecare
categorie de formule:
(1) p→(pvq)
p q pvq p→(pvq)
1 1 1 1
1 0 1 1
0 1 1 1
0 0 0 1

(2) ~p→(p&q)
p q ~p p&q ~p→(p&q)
1 1 0 1 1
1 0 0 0 1
0 1 1 0 0
0 0 1 0 0

(3) (p→q)↔~(~pvq)
p q p→q ~p ~pvq ~(~pvq) (p→q)↔~(~pvq)
1 1 1 0 1 0 0
1 0 0 0 0 1 0
0 1 1 1 1 0 0
0 0 1 1 1 0 0

36
 Acum că ştiţi ce sunt tautologiile, încercaţi să rezolvaţi următorul
Exerciţiu:
Arătaţi că următoarele formule sunt echivalente:
(1) (p→q) şi (~pvq);
(2) (p&q) şi ~(~pv~q)
(3) (p↔q) şi (p→q)&(q→p)

Să arătăm acum, prin două Exemple, cum evaluăm validitatea raţionamentelor cu

propoziţii compuse. Să reamintim că un raţionament este valid (corect) din punct de vedere logic
dacă este imposibil ca premisele sale să fie adevărate, iar concluzia să fie falsă. Dacă un
raţionament este valid, concluzia decurge cu necesitate din premise.
(1) (p&~q)→r
~r
~pvq

p q r ~q p&~q (p&~q)→r ~r ~p ~pvq

1 1 1 0 0 1 0 0 1
1 1 0 0 0 1 1 0 1
1 0 1 1 1 1 0 0 0
1 0 0 1 1 0 1 0 0
0 1 1 0 0 1 0 1 1
0 1 0 0 0 1 1 1 1
0 0 1 1 0 1 0 1 1
0 0 0 1 0 1 1 1 1

În tabelul de mai sus, am scris premisele raţionamentului şi concluzia acestuia cu litere

îngroşate, pentru a putea fi observate mai uşor. Să observăm rândurile din tabel în care premisele
sunt ambele adevărate: este vorba de rândurile al doilea, al şaselea, respectiv al optulea.
Observăm că, de fiecare dată, concluzia raţionamentului este, de asemenea, adevărată. Cu alte
cuvinte, este imposibil ca premisele să fie adevărate şi concluzia falsă. Prin urmare,
raţionamentul este valid, riguros.

37
 De ce este important acest lucru? Deoarece orice argument în limba naturală ce are forma
raţionamentului de mai sus este un argument corect din punct de vedere logic. Cine raţionează
după această formă de raţionament nu riscă în niciun fel să pornească de la premise adevărate şi
să ajungă la concluzie falsă. Iată un Exemplu:
Dacă a terminat programul la timp şi nu a pierdut vremea în oraş, ajunge devreme.
Nu ajunge devreme
Nu a terminat programul la timp sau a pierdut vremea în oraş.

(2) (p&~q)→r
~r
~p

p q r ~q p&~q (p&~q)→r ~r ~p
1 1 1 0 0 1 0 0
1 1 0 0 0 1 1 0
1 0 1 1 1 1 0 0
1 0 0 1 1 0 1 0
0 1 1 0 0 1 0 1
0 1 0 0 0 1 1 1
0 0 1 1 0 1 0 1
0 0 0 1 0 1 1 1

Să observăm rândurile din tabel în care premisele sunt ambele adevărate: este vorba de
rândurile: al doilea, al şaselea şi al optulea. Putem observa următoarele: în rândurile al şaselea şi
al optulea atât premisele, cât şi concluzia sunt adevărate; în schimb, în rândul al doilea, premisele
sunt adevărate, iar concluzia este falsă. Cu alte cuvinte, este posibil ca premisele să fie adevărate
şi concluzia falsă. Aşadar, raţionamentul este nevalid: concluzia nu decurge cu necesitate din
cele două premise. Dacă cineva ar raţiona după această formă de raţionament, ar exista riscul ca
plecând de la premise adevărate să ajungă la concluzie falsă.

38
 Exerciţiu
Să considerăm un raţionament care are premisele P1, P2,..., Pn şi concluzia C. Arătaţi că
dacă şi numai dacă acest raţionament este valid, atunci propoziţia condiţională
(P1&P2&…&Pn)→C este o tautologie.

Câteva tipuri de raţionament utilizate frecvent în demonstraţii şi în argumentări

Raţionamentele cu propoziţii compuse pot fi de o varietate nelimitată în privinţa
numărului de premise şi în privinţa formei logice a acestora şi a concluziei. Modul de verificare a
validităţii pe care l-am prezentat mai sus poate fi aplicat, evident, la oricare dintre ele. Există
totuşi câteva scheme de raţionament cu propoziţii compuse (mai ales cu propoziţii condiţionale şi
cu propoziţii disjunctive) care, datorită simplităţii lor se întâlnesc frecvent în practica
demonstraţiei şi a argumentării. În încheierea acestui capitol, vom prezenta câteva dintre aceste
forme de raţionament.
(1) (2)
p→q p→q
p ~q
q ~p

(3) (4)
pvq p→r
~p q→r
q pvq
r
Exerciţiu
Arătaţi că fiecare dintre cele patru scheme de mai sus sunt valide, apoi construiţi câte un
exemplu pentru fiecare schemă!

39
 Propoziţiile simple de predicaţie (propoziţiile categorice)

Ştim deja, din capitolul precedent, ce este aceea o propoziţie simplă (în sensul logicii). Se
numesc propoziţii de predicaţie acele propoziţii simple care pot fi descrise ca având un subiect şi
un predicat; aşadar, ca fiind alcătuite dintr-un termen care desemnează un obiect sau o clasă de
obiecte şi un alt termen, cu ajutorul căruia se afirmă sau se neagă ceva despre ceea ce
desemnează termenul-subiect.
Iată câteva Exemple: „Pătratele au diagonalele perpendiculare.”, „Unii elevi de liceu sunt
majori.”, „Adevăraţii înţelepţi nu sunt persoane arogante.”, „25 e număr impar.”, „Bolnavilor li
se va acorda ajutorul cuvenit.” În cazul fiecăreia dintre aceste propoziţii putem spune despre cine
sau despre ce este vorba în ele şi ce anume se afirmă sau se neagă despre acest cineva sau ceva.
Cu alte cuvinte, putem indica subiectul şi predicatul.
Observaţie: Terminologia logicii diferă de cea a gramaticii: logica distinge doar
subiectul şi predicatul (în timp ce gramatica distinge în plus atributele şi complementele).
Noţiunile de atribut şi complement nu figurează în vocabularul logicii. Aceste componente
gramaticale sunt incluse fie în subiectul logic, fie în predicatul logic. Astfel, în propoziţia
„Adevăraţii înţelepţi nu sunt persoane arogante.”, subiectul logic este „adevăraţii înţelepţi”, iar
predicatul logic este „persoane arogante”. De asemenea, categoria gramaticală a cazului nu
intervine nici ea în determinarea subiectului logic. De aceea, în cazul propoziţiei de mai sus,
„Bolnavilor li se va acorda ajutorul cuvenit.”, putem spune că subiectul logic este termenul
„bolnavi”, că despre bolnavi se afirmă ceva.

Felurile propoziţiilor de predicaţie

Vom nota în continuare termenul-subiect cu S, iar termenul-predicat cu P.
Predicatul P poate fi enunţat (afirmat sau negat) fie despre toate elementele clasei S, fie
despre unele dintre ele. Comparaţi, de exemplu, „Toţi muzicienii sunt persoane sensibile.” cu
„Unii muzicieni sunt persoane sensibile.” Spunem că primul enunţ (cel despre toţi muzicienii)
este o propoziţie universală, iar cel de-al doilea este o propoziţie particulară; despre această
clasificare se spune că este făcută după criteriul cantităţii. Cuvintele care arată cantitatea unei
propoziţii („toţi”, „niciunul”, „unii”) se numesc cuantificatori.

40
 Pe de altă parte, orice propoziţie, fie universală sau particulară, ori afirmă ori neagă
predicatul despre subiect. Când îl afirmă spunem că este afirmativă, iar când îl neagă spunem că
este negativă. Această a doua clasificare se spune că este făcută după criteriul calităţii.
Combinând cele două clasificări, vom obţine patru feluri de propoziţii de predicaţie:
1) universale afirmative (schematic: Toţi S sunt P.)
2) universale negative (schematic: Niciun S nu este P.)
3) particulare afirmative (schematic: Unii S sunt P.)
4) particulare negative (schematic: Unii S nu sunt P.)
Folosind aceiaşi termeni de mai sus, universala negativă va fi „Niciun muzician nu este
persoană sensibilă.”, iar particulara negativă va fi „Unii muzicieni nu sunt persoane sensibile.”
Pentru fiecare tip de propoziţie categorică (de predicaţie) vom folosi un „cod”, o
prescurtare (o formulă), pentru comoditate şi concizie:
Tipul propoziţiei Formularea standard Formula
universală afirmativă Toţi S sunt P SaP
universală negativă Niciun S nu este P SeP
particulară afirmativă Unii S sunt P SiP
particulară negativă Unii S nu sunt P SoP

Observaţie: Cuvântul „unii” este folosit în vorbirea curentă în două moduri: a) „cel puţin
unii” (despre restul nu ne pronunţăm) şi b) „numai unii”. La Logică, vom folosi primul sens al
lui „unii”. De aceea, propoziţia SiP va avea sensul de „cel puţin unii (posibil toţi) S sunt P”.

Reprezentarea grafică a propoziţiilor de predicaţie: diagramele lui Euler

Când am discutat despre raporturile logice dintre termeni, am văzut că putem reprezenta
extensiunile termenilor cu ajutorul cercurilor. Tocmai pentru că o propoziţie categorică exprimă
raportul dintre doi termeni (subiectul logic şi predicatul logic), matematicianul elveţian Leonhard
Euler (secolul al XVIII-lea) a avut ideea de a reprezenta fiecare dintre cele patru tipuri de
propoziţii categorice prin câte o diagramă cu două cercuri, unul pentru extensiunea lui S, celălalt
pentru extensiunea lui P. Iată cum:

41
 A spune „Toţi S sunt P” înseamnă a spune că orice element al extensiunii lui S aparţine şi
extensiunii lui P. De Exemplu, a spune că „toţi muzicienii sunt persoane sensibile” înseamnă a
spune că mulţimea muzicienilor este inclusă în mulţimea persoanelor sensibile. Diagrama este
următoarea:

Diagramele celorlalte propoziţii categorice sunt, de asemenea, uşor de înţeles:

„Niciun S nu este P”:

S P

„(Cel puţin) unii S sunt P”:

S x P

„(Cel puţin) unii S nu sunt P”:

S P

42
 Raporturi logice între propoziţiile de predicaţie
Între două propoziţii categorice care au acelaşi subiect şi acelaşi predicat există raporturi
logice. Le vom considera pe rând.
1) Propoziţiile SaP şi SoP nu pot fi împreună nici adevărate, nici false. Cu alte cuvinte,
nu vom putea găsi două astfel de propoziţii care să fie împreună adevărate, respectiv false: dacă
una este adevărată, cealaltă va fi falsă şi invers. Exemple:
 Dacă „Toate bacteriile sunt organisme unicelulare.” (SaP) este adevărată, rezultă
imediat că „Unele bacterii nu sunt organisme unicelulare.” (SoP) este falsă. Dacă
„Toţi oamenii sunt deştepţi.” (SaP) este falsă, rezultă imediat că „Unii oameni nu
sunt deştepţi.” (SoP) este adevărată.
 Dacă „Unii medici nu sunt oameni.” (SoP) este falsă, rezultă imediat că „Toţi
medicii sunt oameni.” (SaP) este adevărată. Dacă „Unii elevi nu sunt înalţi.”
(SoP) este adevărată, rezultă imediat că „Toţi elevii sunt înalţi.” (SaP) este falsă.
Propoziţiile SeP şi SiP se află în aceeaşi situaţie: ele nu pot fi împreună nici adevărate,
nici false. Găsiţi voi exemplele potrivite în acest caz!
Despre aceste propoziţii, care nu pot fi împreună nici adevărate, nici false, spunem că se
află în raport de contradicţie sau că sunt propoziţii contradictorii.

2) Propoziţiile SaP şi SeP nu pot fi adevărate împreună, dar pot fi false împreună. Cu alte
cuvinte, nu putem găsi două astfel de propoziţii care să fie împreună adevărate, dar putem găsi
două care să fie împreună false. Exemple:
 Dacă „Toţi preşedinţii României au fost bărbaţi.” (SaP) este adevărată, rezultă
imediat că „Niciun preşedinte al României nu a fost bărbat.” (SeP) este falsă.
Dacă „Niciun câine nu vorbeşte.” (SeP) este adevărată, rezultă imediat că „Toţi
câinii vorbesc.” (SaP) este falsă.
 Propoziţiile „Toate triunghiurile sunt isoscele.” (SaP) şi „Niciun triunghi nu este
isoscel.” (SeP) sunt, ambele, false.
Observaţii:
i) Din faptul că SaP este falsă nu rezultă că SeP este adevărată; nici din faptul că
SeP este falsă nu rezultă că SaP este adevărată. Exemple: din faptul că „Toţi
oamenii sunt blonzi.” (SaP) este falsă nu rezultă că „Niciun om nu este blond.”

43
 (SeP) este adevărată; iar din faptul că „Niciun elev nu este sportiv.” (SeP) este
falsă nu rezultă că „Toţi elevii sunt sportivi.” (SaP) este adevărată.
ii) Din faptul că SaP este falsă nu rezultă că SeP este falsă; nici din faptul că SeP
este falsă nu rezultă că SaP este falsă. Exemple: din faptul că „Toţi oamenii sunt
nemuritori.” (SaP) este falsă nu rezultă că „Niciun om nu este nemuritor.” (SeP)
este falsă; iar din faptul că „Nicio femeie nu este om.” (SeP) este falsă nu rezultă
că „Toate femeile sunt oameni.” (SaP) este falsă.
Putem sintetiza aceste două observaţii astfel: din faptul că o propoziţie universală (fie ea
SaP sau SeP) este falsă nu rezultă nimic cu privire la valoarea de adevăr a celeilalte universale.
Despre aceste propoziţii, care nu pot fi adevărate împreună dar pot fi false împreună,
spunem că se află în raport de contrarietate sau că sunt propoziţii contrare.

3) Propoziţiile SiP şi SoP nu pot fi false împreună, dar pot fi adevărate împreună. Cu alte
cuvinte, nu putem găsi două astfel de propoziţii care să fie false împreună, dar putem găsi două
care să fie adevărate împreună. Exemple:
 Dacă „Unii oameni sunt nemuritori.” (SiP) este falsă, rezultă imediat că „Unii
oameni nu sunt nemuritori.” (SoP) este adevărată. Dacă „Unii peşti nu sunt
animale acvatice.” (SoP) este falsă, rezultă imediat că „Unii peşti sunt animale
acvatice.” (SiP) este adevărată.
 Propoziţiile „Unele numere sunt pare.” (SiP) şi „Unele numere nu sunt pare.”
(SoP) sunt, ambele, adevărate.
Observaţii:
i) Din faptul că SiP este adevărată nu rezultă că SoP este adevărată; nici din faptul
că SoP este adevărată nu rezultă că SiP este adevărată. Exemple: din faptul că
„Unii elevi ai clasei a 9-a sunt gălăgioşi.” (SiP) este adevărată nu rezultă că „Unii
elevi ai clasei a 9-a nu sunt gălăgioşi.” (SoP) este adevărată; iar din faptul că
„Unii elevi ai clasei a 9-a nu sunt disciplinaţi.” (SoP) este adevărată nu rezultă că
„Unii elevi ai clasei a 9-a sunt disciplinaţi.” (SiP) este adevărată.
ii) Din faptul că SiP este adevărată nu rezultă că SoP este falsă; nici din faptul că
SoP este adevărată nu rezultă că SiP este falsă. Exemple: din faptul că „Unii
oameni sunt blonzi” (SiP) este adevărată nu rezultă că „Unii oameni nu sunt

44
 blonzi.” (SoP) este falsă; iar din faptul că „Unii medici nu sunt competenţi” (SoP)
este adevărată nu rezultă că „Unii medici sunt competenţi.” (SiP) este falsă.
Putem sintetiza aceste două observaţii astfel: din faptul că o propoziţie particulară (fie ea
SiP sau SoP) este adevărată nu rezultă nimic cu privire la valoarea de adevăr a celeilalte
particulare.
Despre aceste propoziţii, care pot fi adevărate împreună, dar nu pot fi false împreună,
spunem că se află în raport de subcontrarietate sau că sunt propoziţii subcontrare.

4) Dacă propoziţia SaP este adevărată, atunci propoziţia SiP este adevărată şi dacă
propoziţia SeP este adevărată, propoziţia SoP este adevărată. Pe de altă parte, dacă propoziţia
SiP este falsă, atunci SaP este falsă şi dacă propoziţia SoP este falsă, SeP este falsă. Exemple:
 Dacă „Toţi oamenii sunt muritori.” (SaP) este adevărată, rezultă în mod evident
că „Unii oameni sunt muritori.” (SiP) este adevărată. Dacă „Niciun gândac nu
este animal de pază.” (SeP) este adevărată, rezultă în mod evident că „Unii
gândaci nu sunt animale de pază.” (SoP) este adevărată.
 Dacă „Unii elevi sunt medici.” (SiP) este falsă, rezultă imediat că „Toţi elevii sunt
medici.” (SaP) este falsă. Dacă „Unii oameni nu sunt oneşti.” (SoP) este falsă,
rezultă că „Niciun om nu este onest.” (SeP) este falsă.
Observaţii:
i) Dacă SaP este falsă, nu rezultă că SiP este adevărată; şi dacă SeP este falsă, nu
rezultă că SoP este adevărată.
ii) Dacă SaP este falsă, nu rezultă că SiP este falsă; şi dacă SeP este falsă, nu rezultă
că SoP este falsă.
iii) Dacă SiP este adevărată, nu rezultă că SaP este adevărată; şi dacă SoP este
adevărată, nu rezultă că SeP este adevărată.
iv) Dacă SiP este adevărată, nu rezultă că SaP este falsă; şi dacă SoP este adevărată,
nu rezultă că SeP este falsă.
Găsiţi voi exemple potrivite pentru a ilustra fiecare dintre cele patru observaţii de mai
sus!
Putem sintetiza cele patru observaţii spunând că din faptul că o universală este falsă nu
rezultă nimic cu privire la valoarea de adevăr a particularei de aceeaşi calitate; şi dacă o

45
particulară este adevărată nu rezultă nimic cu privire la valoarea de adevăr a universalei de
aceeaşi calitate.
Spunem că SaP cu SiP (ca şi SeP cu SoP) se află în raport de subalternare (sau de
subordonare). Despre universale spunem că sunt „supraalterne”, iar despre particulare spunem că
sunt „subalterne”.
Aceste raporturi logice sunt uneori „desenate” în aşa-numitul „pătrat al lui Boethius”
(Boethius a fost un gânditor ce a trăit la începutul sec. al VI-lea d.Hr.):

46