Ion

roman realist-obiectiv-doric
Liviu Rebreanu

Curent literar dezvoltat în strânsă legătură cu trăsăturile, condiţiile social-istorice

ale secolului al XIX-lea, realismul se caracterizează prin reprezentarea veridică a
realităţii, prin absenţa idealizării personajelor şi a circumstanţelor în care acţionează
acestea. Omul este prezentat drept un produs al mediului social-istoric în care trăieşte.
Realismul propune, astfel, o viziune obiectivă şi imparţială asupra lumii.

Roman realist de tip obiectiv (roman doric – N. Manolescu), aparţinând prozei

interbelice, „Ion”, de Liviu Rebreanu, este şi un roman social, cu tematică rurală. El aduce
în prim-planul narativ figura ţăranului român şi problematica pământului, într-o societate
în care întinderile de pământ sunt un criteriu al valorii individuale.

Având ca trăsături: amploarea acţiunii, desfăşurată pe mai multe planuri

narative, conflictul complex, prezenţa unor personaje numeroase şi realizarea unei
imagini ample asupra vieţii, opera literară „Ion” este, ca specie literară, roman.

Apariţia romanului „Ion”, în 1920, a însemnat biruinţa naraţiunii obiective, prin

care s-a pus capăt literaturii idealizate sămănătoriste, precum şi eticismului ardelean.

Titlul romanului este semnificativ pentru intenţia autorului de a face din Ion tipul
generic al ţăranului ardelean, dar şi de a sugera evoluţia lui spre atipic (vezi scena
sărutării pământului), ca personaj puternic individualizat.

Geneza romanului
O imagine relevantă pentru modul în care percepe scriitorul raportul dintre realitate
şi ficţiune o poate oferi geneza romanului. În „Mărturisiri” (1932), Liviu Rebreanu
afirmă că trei scene importante au dus la naşterea romanului. Astfel, cunoscuta scenă a
sărutării pământului din capitolul IX îşi are originea în realitate. La hotarul satului Prislop,
viitorul romancier a sesizat un gest bizar, ciudat: un ţăran îmbrăcat în haine de sărbătoare
a îngenuncheat şi a sărutat pământul.

La scurt timp, un nou eveniment îi captează interesul: Rodovica, fata unuia dintre
cei mai bogaţi ţărani din colectivitate, a fost bătută crunt de tatăl ei, fiindcă rămăsese
însărcinată cu cel mai becisnic (,,om vrednic de compătimire, lipsit de personalitate, de
inteligenţă şi de energie’’) flăcău din tot satul. Ruşinea amară a tatălui, forţat să dea zestre
unui prăpădit de flăcău şi suferinţa fetei, devenită victimă a iubirii, s-au transformat într-o
nuvelă rămasă nepublicată, „Ruşinea”.

Al treilea eveniment care conturează scheletul romanului este o discuţie cu un tânăr

ţăran – Ion Pop al Glanetaşului – voinic, harnic, muncitor şi foarte sărac, care îşi
mărturisea cu patos cauza necazurilor sale şi o dragoste pentru pămînt aproape
bolnăvicioasă.

1
 La toate acestea se adaugă (pentru că era nevoie de un plan epic secundar) şi
materialele care sunt mărturii directe ale destinului autorului – folosite pentru reflectarea
soartei familiei Herdelea.

Tema romanului
Tema romanului este prezentarea problematicii pământului, privită din
perspectiva relaţiei ţăranului ardelean cu glia. Această temă generală este dublată de tema
iubirii (fapt relevat chiar de structura romanului în două părţi cu titluri semnificative). Pe
de altă parte, în roman nu este de neglijat caracterul monografic, prin prezentarea
stratificării sociale, a problemei naţionale a românilor din Transilvania, a relaţiilor dintre
ţărani şi intelectualitatea satului, a ritualurilor tradiţionale în satul românesc (naşterea,
nunta, înmormântarea).

Perspectiva narativă
Proza realist-obiectivă se realizează prin naraţiunea la persoana a III-a,
nonfocalizată (focalizare zero). Viziunea ,,dindărăt’’ presupune un narator obiectiv,
detaşat. Naratorul omniscient şi omniprezent dirijează evoluţia personajelor ca un
regizor universal. De aceea, textul conţine semne prevestitoare sfârşitului fiecărui
personaj, care este o victimă a fatalităţii. Înlănţuite temporal şi cauzal, faptele sunt
credibile, verosimile. Efectul asupra cititorului este de iluzie a vieţii, adică de veridicitate
şi de obiectivitate.

Structura romanului
Arhitectura romanului susţine la nivel macrotextual funcţia epică de interpretare.
Romanul este alcătuit din două părţi opuse şi complementare, coordonate ale evoluţiei
interioare a personajului principal, ,,vocile’’ interioare care motivează toate acţiunile lui
Ion: Glasul pământului (6 capitole) şi Glasul iubirii (7 capitole).

Titlurile celor 13 capitole (număr simbolic, nefast) sunt semnificative, putându-se

stabili paralelisme: „Începutul” şi „Sfârşitul” au rolul de a introduce şi de a scoate cititorul
din lumea ficţiunii; alte capitole poartă numele personajelor- „Vasile”, „George”, altele
au caracter simbolic: „Zvârcolirea”, „Blestemul” etc.

Incipit şi final
Concepţia autorului despre roman înţeles ca un corp geometric perfect, ,,corp
sferoid’’, se reflectă artistic în structura circulară a romanului. Simetria incipitului cu
finalul se realizează prin descrierea drumului care intră şi iese din satul Pripas, loc al
acţiunii romanului. Sunt fixate coordonatele fundamentale ale viitoarei lecturi: locul,
timpul, personajele, viitoarea acţiune. Autorul fiind omniscient, prima lui datorie este de a
comunica cititorului ceea ce vede, ceea ce se întâmplă sau ceea ce urmează să se întâmple.
Observaţiile sunt de departe spre aproape, minuţioase, nuanţate. Drumul, ca motiv literar,
deschide romanul printr-o imagine conformă cu realitatea locului. Toposul este fixat prin
mulţimea de substantive proprii, întărind elementul de veridicitate a textului: Cârlibaba,
Someş, Armadia, Jidoviţa, Bistriţa etc.

2
 ,,Drumul apare ca un personaj, cel dintâi din roman, tânăr, sprinten, nerăbdător
să ajungă la destinaţie’’ (N. Manolescu). Prin intermediul drumului, scriitorul face
legătura între lumea reală şi cea a ficţiunii. Incipitul, mai exact prima frază, are funcţii
estetice: drumul este mai degrabă o potecă, un loc izolat, ce exprimă ideea de aventură,
risc, un drum de mobile scopuri tăinuite.

În finalul romanului, cititorul ,,părăseşte’’ Pripasul pe acelaşi drum pe care a venit.

De la distanţă, urmele se şterg, iar timpul devine nepăsător. Lumea ficţiunii a rămas între
paginile cărţii.

Planuri narative
Prin tehnica planurilor paralele şi a contrapunctului se prezintă viaţa ţărănimii
şi a intelectualităţii săteşti, dar şi diverse momente esenţiale (nunta Anei cu Ion, a Laurei
cu Pintea) sau conflicte puternice (Ion-George, învăţătorul Herdelea-preotul Belciug).

La nivel microtextual, funcţia epică de interpretare se realizează prin acea tehnică

a contrapunctului, prin care se pun în evidenţă secvenţe narative sau episoade simetrice
sau antitetice, care conferă aspect polifonic acţiunii.

Conflictul romanului
Varietatea şi complexitatea conflictelor este o trăsătură fundamentală a speciei
romanului. Astfel, conflictul central este determinat de lupta pentru pământ în satul
tradiţional. Ion şi neamurile sale de ţărani nu pot trăi în afara pământului. Pământul i-ar
reda demnitatea, l-ar scoate din sărăcie, ruşine şi umilinţă. Ion o va seduce pe Ana,
obligându-l pe Vasile Baciu să-i cedeze toate pământurile. Aşasar, principalul conflict
exterior, social, se derulează între Ion şi Vasile Baciu. În acest conflict, Ana nu e decât
o victimă tragică. Sinuciderea Anei, apoi moartea copilului, Petrişor, nu-i trezesc lui Ion
regrete.

Ion, care ascultase până acum de ,,glasul pământului’’, începe să devină sensibil
la ,,glasul iubirii’’. Adevărata dramă a personajului principal o dă conflictul interior,
oscilaţia între cele două ,,voci’’ interioare.

Există în roman şi o reţea complexă de conflicte secundare: Ion-George,

învăţătorul Herdelea-preotul Belciug.

Subiectul romanului
Acţiunea romanului începe într-o zi de duminică, în care locuitorii satului Pripas
se află la horă, în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea. În expoziţiune, sunt
prezentate: timpul, spaţiul, principalele personaje, ceea ce conferă veridicitate
romanului realist. Descrierea jocului tradiţional, someşana, este o pagină etnografică
memorabilă, prin portul popular, paşii specifici, vigoarea dansului, năvala cântecului. Este
asemenea unei descătuşări dionisiace de energie.

Aşezarea privitorilor reflectă relaţiile sociale. Romanul înfăţişează un univers

rural adânc diferenţiat. Sătenii se grupează şi discută după rangul şi greutatea date de

3
averea lor. Alexandru Pop-Glanetaşu ,,stă pe de lături, ca un câine la uşa bucătăriei’’ şi
trage cu urechea, încercând să intre în vorbă, dar sfiindu-se să ,,se vâre între bogătaşi’’.

Fetele rămase nepoftite la dans privesc la horă, iar mamele şi femeile bătrâne, mai
retrase, vorbesc despre gospodărie. Intelectualii satului, preotul Belciug şi familia
învăţătorului Herdelea, cinstesc cu prezenţa lor hora. În viaţa comunităţii săteşti, hora
asigură coeziunea acesteia şi facilitează întemeierea de noi familii, dar cu respectarea
principiului economic.

Hotărârea lui Ion de a o lua la joc pe Ana, fata cea bogată, deşi o place pe Florica
cea săracă, marchează începutul conflictului. Venirea lui Vasile Baciu de la cârciumă şi
confruntarea verbală cu Ion, pe care îl numeşte ,,hoţ’’ şi ,,tâlhar’’, pentru că ,,sărăntocul’’
umblă să-i ia fata promisă altui ţăran bogat, constituie intriga romanului.

Desfăşurarea acţiunii prezintă, pe mai multe planuri narative, evoluţia

personajelor şi a relaţiei dintre ele, având în centru nucleul format din Ion, Ana, Vasile
Baciu, Florica şi George.

Începutul desfăşurării acţiunii este marcat de bătaia dintre Ion şi George, pornită,
în aparenţă, de la plata lăutarilor, aceasta fiind doar camuflarea unui conflict mult mai
puternic: disputarea întâietăţii la mâna Anei. De data aceasta, victoria este de partea lui
Ion, care îl înfrânge pe rivalul lui printr-o lovitură decisivă cu parul, faptă pentru care va fi
aspru mustrat de preotul Belciug în biserică. Acest episod are o replică simetrică la finalul
romanului, când în confruntarea dintre eternii rivali, iese definitiv învingător George.

În continuare, Ion renunţă temporar la pasiunea pentru Florica şi îşi canalizează

eforturile în dobândirea pământurilor lui Vasile Baciu. O seduce pe Ana (idee pornită de la
o discuţie întâmpătoare cu Titu Herdelea, care îi spusese: ,,Dacă nu vrea el să ţi-o dea de
bunăvoie, trebuie să-l sileşti.’’), forţându-l pe chiabur să consimtă la căsătorie.
Complicaţiile nu se sfârşesc aici, deoarece Ion nu intrase încă în posesia actelor pentru
zestre.

Pentru Ana, începe un adevărat calvar: bătută şi alungată de soţ şi tată, ţinută ca
un câine de pripas, tânăra femeie se adânceşte în gândul sinuciderii, soluţie tragică pe care
i-o oferă cârciumarul Avrum. Faptul că Ion intră în posesia pământului, că i se naşte un fiu,
Petrişor, nu rezolvă conflictele. Nici sinuciderea soţiei lui, nici moartea copilului nu îi
stârnesc regrete sau culpabilitate, deoarece amândoi reprezentau pentru el simple
instrumente de menţinere a proprietăţii asupra pământului.

Întors la pasiunea iniţială, Florica, Ion ignoră că femeia devenise între timp soţia
lui George.

Deznodământul- previzibil- rezolvă dramatic toate conflictele: surprins noptea la

Florica, Ion este ucis cu sapa de către George, pe care Savista îl înştiinţase de infidelitatea
soţiei lui. Criminalul este arestat, iar Florica urmează să îşi ducă viaţa în singurătate.
Singurul care îşi împlineşte visul în urma acestei drame este preotul Belciug, pentru că

4
averea lui Ion revine bisericii şi slujeşte la ridicarea turlei strălucitoare şi triumfătoare peste
toate necazurile omeneşti.

Planul secundar al romanului prezintă în detaliu viaţa familiei Herdelea:

greutăţile învăţătorului în relaţie cu stăpânirea maghiară, evoluţia lui Titu – formarea lui ca
poet şi jurnalist, nunta Laurei şi apoi a lui Ghighi şi, în sfârşit, retragerea la pensie şi
plecarea din Pripas (determinată şi de conflictul deschis cu preotul Belciug).

Personaje
O altă caracteristică a romanului ca specie literară este numărul mare de personaje
care, după afimaţia lui G. Călinescu, ,,nu sunt indivizi cu viaţă unică, ci exponenţi ai clasei
şi generaţiei’’, adică personaje tipice.

Ion este personajul principal, un personaj monumental, realizat prin tehnica

basoreliefului. Nimeni nu stă în calea acestui personaj, a cărui existenţă este guvernată de
verbele ,,a avea’’ şi ,,a poseda’’. Drama lui Ion este de a nu putea accede simultan la
posesiune şi posedare. Ion este un personaj tragic, tocmai prin neputinţa de a trăi la modul
real dualitatea obsesiei. Ion resimte neputinţa unificării celor două ,,glasuri’’ într-o singură
voce. Ceea ce încearcă în final, să o redobândească pe Florica, are valoarea unui hybris pe
care îl comite conştient. Opţiunea pentru pământ interzice revenirea la femeia iubită.
Înavuţirea refuză împlinirea, posesiunea exclude posedarea.

Destinul lui Ion nu este marcat de confruntările cu semeni de-ai lui, pe care îi
domină, ci se configurează în relaţia cu pământul.

Pământul este perceput de Ion pe trepte distincte de manifestare.

În primul volum, capitolul ,,Zvârcolirea’’, există o scenă în care pământul apare

ca o mamă. Ion contemplă fostele terenuri agricole vândute de familia sa. Dragostea de
teluric l-a stăpânit de mic şi l-a îndârjit: ,,...trebuie să aibă pâmânt’’. Urieşenia şi forţa
telurică îi insuflă ispita de a avea şi de a poseda.

O a doua scenă aparţine volumului al doilea, capitolul ,,Sărutarea’’, care

constituie la nivelul romanului punctul culminant şi surprinde schimbarea raportului
sufletesc dintre erou şi pământ. Acum, ,,stăpân al tuturor pământurilor’’, trăieşte o stare
de beatitudine. El devine uriaş, iar pământul – umilit, cucerit , ca o iubită credincioasă.

Cea de-a treia treaptă este pământul-stihie, care striveşte în final omul. El se
contopeşte prin moarte cu pământul care i-a fost atât de drag.

Cele două femei, conturate antitetic şi complementar, Ana şi Florica, reprezintă

cele două obsesii ale personajului: averea şi iubirea. În încordarea lui de a le obţine, Ion
se confruntă, în plan concret, cu Vasile Baciu şi George Bulbuc, iar în plan simbolic, cu
pământul-stihie.
Moduri de expunere
Modurile de expunere îndeplinesc o serie de funcţii epice.

5
 Descrierea, pe lângă fixarea coordonatelor spaţio-temporale, are şi funcţie
simbolică de anticipare.
Naraţiunea, pe lângă funcţia de reprezentare, îndeplineşte şi funcţia epică de
interpretare.
Dialogul susţine veridicitatea şi concentrarea epică.

Stil
Rebreanu este un scriitor anticalofil, care a respins podoabele stilistice. Stilul este
aşadar sobru, cenuşiu, caracteristic relatării omnisciente şi detaşate.

Registrele stilistice sunt adaptate celor trei categorii de voci narative: cea
auctorială, impersonală; cea a ţăranilor, marcată de elemente ale oralităţii şi foarte puţine
regionalisme; cea a intelectualilor.

„Ion”, de Liviu Rebreanu, este un roman realist de tip obiectiv, deoarece are
ca trăsături: specificul relaţiei narator-personaj, obiectivitatea/impersonalitatea
naratorului omniscient, care ,,întreţine iluzia realităţii’’, utilizarea naraţiunii la
persoana a III-a, verosimilul întâmplărilor.