Moara cu noroc

Introducere
Nuvela este o narațiune în proză, constituită pe baza unui singur fir narativ și a unui conflict
puternic, concentrat în jurul personajului principal, cu subiect concis, o structură riguroasă și un stil
obiectiv, bazat pe eliminarea detaliilor și pe surprinderea protagonistului în situații-limită. Nuvelist și
romancier, Ioan Slavici rămâne, totuși, figura cea mai discertă a epocii marilor clasici. De numele lui Ioan
Slavici, se leagă, așadar, nașterea nuvelei realist-psihologice, criticii văzând în „Moara cu noroc” o
adevărată capodoperă, cu o materie epică stăpânită perfect și respectând toate rigorile genului. „Moara cu
noroc”, publicată în anul 1881 în volumul „Novele din popor”, este, fără îndoială, prima mare nuvelă
realistă din literatura noastră. Încadrarea în acest curent literar, intens manifestat în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, poate fi justificată prin răsfrângerea obiectivă și veridică a realităților ardelenești ale
timpului, prin crearea unor personaje bine ancorate social și surprinse, în general, în transformare, prin
aplicarea unor tehnici narative precum observația, analiza și detaliul semnificativ, precum și prin stilul
neutru, rece, în care sunt proiectate evenimentele ficționale. Totodată, dimensiunea realistă se evidențiază
și la nivelul construcției personajelor, care întruchipează adevărate tipologii umane. Bătrâna soacră
reprezintă omul simplu, care dă glas înțelepciunii populare. Ana este femeia supusă, în cadrul familiei
patriarhale, în vreme ce Lică devine reprezentativ pentru tipologia infractorului. Ghiță este, la început,
cizmarul sărac, nemulțumit de propria condiție socială, pe care vrea s-o îmbunătățească. Pe parcursul
discursului narativ, însă, personajul este urmărit de la tipicitate la individualizare.
Operă de maturitate a scriitorului, "Moara cu noroc" atrage încă de la început prin echilibrul
desăvârșit al construcției subiectului și prin atenția meticuloasă cu care Slavici redă evoluția interioară a
personajelor sale. Narațiunea, de dimensiuni medii, dezvoltă un singur fir epic - cel al degradării treptate a
lui Ghiță - cu o desfășurare riguroasă a subiectului. Acțiunea, complicată progresiv, se construiește pe
baza unor conflicte puternice, având în centrul lor un triunghi tragic: Ghiță - Ana - Lică. Este o nuvelă
psihologică care surprinde tensiunea exterioară a evenimentelor, mereu oglindită în frământările lăuntrice
ale personajelor. Conflictul, chiar dacă are rădăcini în realitatea obiectivă, este interiorizat, se decide în
fond, în conștiința eroilor.

Temă
Exegeza dedicată operei lui Slavici, stabilește, de regulă, ca temă a nuvelei dezumanizarea eroului
care, sub influența unui mediu nefavorabil, cade pradă propriei lăcomii nestăpânite. Slavici, însă, dezvoltă
în nuvela sa un dublu registru tematic. Sfera socialului este acoperită de tema puterii în relațiile
interumane și a parvenirii, ca o condiție pentru acceptarea în societate. A doua dimensiune tematică, mai
profundă, trimite către avatarurile psihicului uman, ilustrate de Ghiță, prins între imperative opuse:
dragostea pentru Ana și pentru familie versus teama că ar putea pierde stabilitatea financiară greu
dobândită. Se creează, astfel, dezechilibre interioare subtil urmărite de-a lungul acțiunii, care atestă
caracterul psihologic al nuvelei.

Titlul
Titlul este construit în antifrază cu textul propriu-zis, în sensul că așteptările lectorului sunt
anulate de evoluția epică. Simbolul definitoriu din titlu este moara, care cunoaște o deviere de la sensul de
bază, mai întâi pentru că este convertită în cârciumă („oarecum pe nesimțite moara a încetat a mai măcina
și s-a prefăcut în cârciumă"), apoi pentru că, fiind plasată în afara comunității omenești, „la răscrucea
tuturor primejdiilor” (Nicolae Manolescu), devine o insulă în care germinează insidios răul („În cele din
urmă, arândașul a zidit cârciumă la un loc mai potrivit, depărtare de câteva sute de pași de la râuleț, iară
moara a rămas pâră. sită, cu lopețile rupte și cu acoperișul ciuruit de vremurile ce trecură peste dânsul.”).
Subiectul
Subiectul respectă canoanele narațiunii clasice, acțiunea având la bază înlănțuirea cauzală și
cronologică a evenimentelor. Expozițiunea îl surprinde pe Ghiță în mijlocul familiei, sărac, dar echilibrat
sub toate aspectele, situație care amenință a fi deteriorată prin hotărârea protagonistului de a lua în arendă
cârciuma de la Moara cu noroc, neascultând avertismentul bătrânei, care are, prin sensul său anticipativ,
rol de incipit: „Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te
face fericit".

(Scena 1)
Intriga este marcată, în capitolul al III-Iea, de scena apariției lui Lică, sămădăul porcarilor de
prin partea locului, un adevărat agent malefic care va răsturna iremediabil oaza de liniște a familiei.
Secvența este esențială pentru înțelegerea raportului viitor de forțe dintre cei doi. Lică este ofensiv și
autoritar, conducând discuția, care dobândește aspectul unui interogatoriu, iar Ghiță este defensiv și
prudent, răspunzând cu replici scurte și evazive. Se instituie, din acest moment, o relație de vasalitate
între cei doi, al cărui prim efect este resimțit de Ghiță imediat după plecarea Sămădăului, când se
frământă pentru a-i „ascunde nevestei gândurile ce-l cuprinseseră". Tot acum este construit portretul lui
Lică, de la exterior către interior, deoarece trăsăturile fizice îi anticipează dimensiunea caracterologică.
Este „înalt și slab", are o eleganță care anulează duritatea ocupației sale. Ca un adevărat stăpân al locului,
Lică își exprimă nedisimulat disprețul față de cele două femei, prin interogația retorică: „Vor fi și oameni
pe aici!?” În interiorul acestei scene teatralizate, Ghiță își ia rezerva suspiciunii în fața străinului,
neoferindu-i informații în legătură cu porcarii care trecuseră pe la han, însă prudența îi este anulată de
intervenția bătrânei, care nu înțelege jocul de putere desfășurat între cei doi bărbați.
Desfășurarea acțiunii surprinde efectele acestui compromis, constând în complicitatea eroului la
fărădelegile sămădăului. Punctul culminant este destul de extins și primește pe de o parte o coloratură
romantică (iubirea trădată, răzbunarea, crima pasională, intenția suicidală), iar pe de altă parte una
naturalistă (insistența asupra detaliilor din timpul Uciderii Anei).
(Scena 2)
Scena morții personajelor este dramatizată într-o manieră romantică, deoarece crima pasională
a soțului gelos este dublată de dorința vindicativă, iar cadrul în care se petrece este solitar și nocturn,
liniștea fiind străbătută de fulgere și de țipătul unui huhurez. Deși se întoarce din vreme cu Pintea și cu
alți doi jandarmi, pentru a-l prinde pe Lică având asupra lui dovezile jafului, acesta scapă fugind călare.
Simțind că totul este pierdut, Ghiță își pierde echi. librul („Sufletul întunecat al cârciumarului acum se
vede cu adevărat.” — Nicolae Manolescu) și își ucide soția, cu gândul ca, apoi, să se sinucidă. Ca într-
un film derulat cu încetinitorul autorul notează toate gesturile personajului (dă fân calului, îl șterge de
sudoare, îl acoperă cu o cergă, încuie ușa și aruncă cheia etc.) și redă fără vreo intervenție vorbele
halucinante ale acestuia: „Simt că mi s-a pus ceva de-a curmezișa în cap și că nu pot trăi, iară pe tine nu
pot să te las vie în urma mea". Dialogul are valoarea unei confesiuni reciproce și cumva, eliberatoare.
Împușcarea lui Ghiță de către Răuț, incendierea hanului la comanda lui Lică („când socotiți că eu mă
apropii de Fundureni, dați foc pentru ca să pot privi cârciuma arzând, de la Fundureni, dimpreună cu
sătenii"), precum și sinuciderea acestuia prin izbirea cu capul de un stejar uscat încheie seria acțiunilor
din această nuvelă exemplară.
Deznodământul are și valoarea unui epilog, deoarece, în mod simetric, este adusă din nou în
centrul narațiunii soacra lui Ghiță, ipostază a „celui de-al treilea personaj” omniprezent în proza lui
Slavici (Dumitru Popovici, Eu, personajul), care „vede” și judecă actele eroilor aflați în prim-planul
acțiunii. Aceasta contemplă, alături de copiii rămași orfani, rămășițele hanului incendiat — necesară
purificare prin foc — punând totul pe seama destinului: „— Se vede c-au lăsat ferestrele deschise! zise
ea într-un târziu. Simțeam eu că n-are să iasă bine: dar așa le-a fost data!”
Conflictul
Frustrat de o poziție socială marginală și de neputința de a asigura familiei un oarecare confort
material, cizmarul Ghiță decide să plece din sat și să ia în arendă o cârciumă. Se anunță astfel cel dintâi
conflict, cel social. Crezând că-l neutralizează plecând, Ghiță, de fapt, doar îl deschide, pentru că întreaga
lui existență va sta de acum sub semnul unui raport de forță, determinat social, prin care Lică-stăpânul va
căuta să îi impună lui Ghiță statutul unei slugi. Conflictul e declanșat însă o dată cu ivirea lui Lică. Este
momentul în care un terț va interveni constant în relația armonioasă dintre Ghiță și Ana, semănând
neîncredere și teamă. Câștig fără Lică nu se poate, și abia în moment când înțelege asta, Ghiță
conștientizează cu adevărat măsura în care se simte ispitit de bani. Pe de altă parte, dragostea pentru
familie, respectul pentru codul moral îl îndeamnă să i se împotrivească nelegiuitului tovarăș. Dar
conflictul nu este doar unul între cele două tendințe de sens contrar ale lui Ghiță. În fond, nici relația cu
Lică, nici cea cu Ana, luate în sine, nu sunt neconflictuale. Omul este, în viziunea realiștilor, condiționat
social: depărtarea de lumea ordonată a satului și intrarea în zona influenței malefice a lui Lică, a banului
spurcat, este, pentru Ghiță și ai lui, fatală. Revenind însă la replica inițială a bătrânei, observăm că ea
deschide totodată și o perspectivă etică asupra subiectului, prin enunțarea codului moral a cărui încălcare
va atrage după sine „pedepsirea“ justițiară a personajelor. Putem vorbi așadar și de un confiict de natură
morală, între bine și rău, întro ordine și dezordine, frică de Dumnezeu și fărădelege.

Simetria incipit - final realizată prin vorbele bătrânei, dar și prin parcurgerea drumului în sens
invers, este strategia narativă ce reflectă viziunea realist-obiectivă a lui Slavici asupra existenței:
încălcarea normei este o provocare la adresa destinului necruțător. Structura nuvelei este riguroasă,
rotundă: opera se deschide și se închide cu vorbele bătrânei, adevărat raisonneur care contrage întreaga
experiență a protagoniștilor într-o formulare sentențioasă. Vocea soacrei este aici un substitut al vocii
obștei; fără să ia parte propriu-zis parte la evenimente, bătrâna reprezintă în fond o imagine a universului
coerent, ordonat al lumii satului pe care-1 părăsește (dar, într-un fel, îl și duce cu el) Ghiță.
Acţiunea nuvelei, structurată pe şaptesprezece capitole, se desfășoară pe parcursul unui an, între
două repere temporale cu valoare religioasă: de la Sfântul Gheorghe la Paște, prin care scriitorul
anticipează caracterul educativ al textului. Toposul ales este verosimil (Fundureni, Ineu, Oradea, Arad),
cea mai mare parte a acțiunii petrecându-se în zona de răscruce. Toate elementele care apar în descrierea
locurilor au rol anticipativ, fiecare dintre acestea fiind purtător de semnificație (nu zăreai decât iarbă și
mărăcini). Topografia este un mod de a reprezenta sinuosul drum al conștiinței protagonistului, care, deși
la început este condus de intenții bune, pe parcurs se dezumanizează și ajunge să cadă pradă unor
slăbiciuni care-l conduc spre un sfârșit tragic.

Dincolo de cele trei dimensiuni pe care Slavici le abordează pentru a încadra și determina ființa,
socialul, eticul și psihologicul, se află o altă dimensiun care deschide opera și o structurează la nivelul
unui sens superior: tragicul. Vina morală, conflictul psihologic nu sunt decât măști prin care se revelează,
în fond, o fatalitate interioară, o vină tragică a personajelor. Structura nuvelei nu este, de altfel, perfect
simetrică. Replica finală a bătrânei nu reia sentința morală enunțată în incipit, ci „interpretează” faptele
într-o cheie a destinului: „așa le-a fost dată”.

Personajul principal al operei este Ghiță, care, ca și alți eroi ai lui Slavici, nu ilustrează vreo
tipologie și nu are un comportament previzibi, autorul lăsându-l să evolueze în acord cu natura sa morală
și psihică, fără a-l forța să se încadreze într-o schemă umană. De aceea, poate fi considerat un personaj
tridimensional, foarte modern pentru epoca în care a fost creat.
Pentru că el ilustrează tema slaviciană a dezumanizării provocate de propria lăcomie nestăvilită,
Ghiță a fost adesea „interpretat“ într-un fel minimalizator, ca un personaj care încarnează pur și
simplu un viciu devorator. Și totuși scriitorul a știut să-i confere personajului o realitate sufletească
și o semnificație ce depășesc cu mult necesitățile unei demonstrații etice. Tensiunile generate în jurul
său le vom vedea stratificându-se și creând tot atâtea perspective asupra textului și a personajelor:
socială, etică, psihologică și chiar tragică.
 Harnic și gospodar, Ghiță se face repede plăcut drumeților, iar câștigul nu întârzie să apară.
Ieșirea din matca satului, din acel spațiu al coerenței și al ordinii superioare, îl pune pe erou față-n față cu
sine însuși. Stăpânul locurilor este Lică, cel care ispitește slăbiciunile celorlalți, seamănă neîncredere și
teamă, mistuie voințele celor din jur. Este o imagine a Răului, romantică prin caracterul ei absolut, în
confruntarea cu care Ghiță se va vedea cu adevărat pe sine. Ghiță se știe slab în fața banului și se acceptă
astfel, o mărturisește direct, într-o replică extrem de îngăduitoare cu el însuși, în care viciul este asimilat
unei fatalități: „Așa m-a lăsat Dumnezeu!”.
Tot ce face Ghiță pare să se întoarcă împotriva lui. Pe Ana o iubește cu adevărat și, la început,
încearcă din tandrețe să o țină departe de cruzimea adevărurilor despre Lică. Ulterior, însă, frustrat de
faptul că duce singur povara unei asemenea responsabilități, îi va reproșa Anei un lucru de care doar el
era vinovat. Tăcerile lui îi creează, de altfel, suspiciuni Anei, care-l vede înnegurându-se, ferindu-se de
ea. Având cugetul tot mai încărcat și simțindu-se tot mai scăzut în privirile bănuitoare ale soției, el îi
ascunde și mai multe, înstrăinându-se de ea.
Personajul este construit cu obiectivitate, dezvăluindu-se ca un suflet complex, bântuit de dileme,
contradictoriu în opțiuni și în manifestări. Îl putem compara cu Ion, eroul lui Rebreanu, care este tot o
victimă a societății ce disprețuiește sărăcia, dar și a propriului orgoliu. Din același conflict între
imperativele exterioare și cele interioare se naște drama și suferința lui Ghiță, pe care le conștientizează
treptat: el era singur și părăsit.
Toată această evoluție dramatică a personajului este surprinsă de-a lungul textului prin
caracterizarea directă de către alte personaje sau chiar de către sine însuși, dar cel mai adesea prin
caracterizarea indirectă, dedusă din vorbele, faptele și gândurile acestuia. Toate evenimentele sunt
văzute prin râsfrangerile în conștiința eroului. Puținele replici confesive prin care personajul se
autoanalizează sunt completate de comentariul naratorului omniscient, care-i dezvăluie
sentimentele ascunse.

Compoziția nuvelei este clasică, solidă și riguroasă, iar viziunea naratorială de tip „par derrière”,
cu focalizare zero, se distinge prin obiectivitate, având ca marcă stilistico-gramaticală specifică verbele și
pronumele la persoana a treia. Vocea naratorială este uniformă și relativ neutră, dialogul este însă
tensionat și bazat pe replici scurte. Un loc special îl ocupă monologul, prin care personajul este investigat
în trăirile sale profunde, iar introspecția — ca formă de monolog — concentrează dimensiunea
autoanalitică a eroului. Descrierea este prezentă în toate formele ei, de la conturarea cadrului narativ, a
obiectelor și a interioarelor, până la realizarea portretelor celor trei personaje: Lică, Ana, Ghiță. La nivel
stilistic se remarcă firescul limbajului, care creează un efect de autenticitate tipic realismului.

Concluzie
Prin urmare, „Moara cu noroc”, opera unuia dintre marii clasici ai literaturii române, rămâne, mai
ales prin figura protagonistului, o nuvelă realistă de o mare forță psihologică.