MOARA CU NOROC

Ioan Slavici
PARTICULARITĂȚILE UNUI TEXT NARATIV

Ioan Slavici face parte din generația „marilor clasici” ai literaturii

române, lansată în cadrul societății „Junimea” la sfârșitul secolului al XIX-lea,
alături de Ion Creangă (povestitorul), Mihai Eminescu (poetul), Ion Luca
Caragiale (dramaturgul). Ioan Slavici este nuvelistul de excepție, creatorul
nuvelei realist-psihologice. Este cunoscut pentru nuvelele sale: „Popa Tanda”,
„Moara cu noroc”, „Pădureanca”. Face parte alături de Ion Agârbiceanu sau
Liviu Rebreanu, din familia prozatorilor ardeleni realiști. Elementele definitorii
ale prozei sale sunt prezentarea realității în mod autentic și spiritul moralizator.
Publicată în anul 1881 în volumul de debut „Novele din popor”, nuvela
realistă, de factură psihologică „Moara cu noroc” devine una dintre scrierile
reprezentative pentru scrierea lui Slavici asupra lumii și asupra vieții satului
transilvănean.

REPER I
Nuvela este o specie a genului epic în proză, cu un singur fir narativ,
urmărind un conflict unic, concentrat. Personajele nu sunt numeroase, fiind
caracterizate succint, în funcție de contribuția lor la desfășurarea acțiunii,
accentul fiind pus mai mult pe definirea personajului. Este o nuvelă realistă prin:
tema familiei și a dorinței de înavuțire, obiectivitatea perspectivei narative,
personaje tipice pentru o categorie socială, verosimilitate, prezentare veridică a
societății ardelenești din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, tehnica
detaliului semnificativ și tehnica anticipării.
O trăsătură a realismului este perspectiva narativă obiectivă (din spate).
Întâmplările din nuvelă sunt relatate la persoana a III-a de către un narator
detașat, omniscient și omniprezent. Totuși obiectivitatea naratorială este
încălcată prin intervențiile bătrânei soacre, ca voce care dă glas înțelepciunii
populare. De asemenea, interferența dintre planul naratorului și cel al
personajelor se realizează prin folosirea stilului indirect liber: „Ana își călcă pe
inimă și se dete la joc. La început se vedea că a fost prinsă de silă; dar ce avea să
facă? La urma urmei, de ce să nu joace?”
Realismul prozei lui Slavici se evidențiază și la nivelul construcției
personajelor. Potrivit esteticii realiste, personajul este tipic pentru o categorie
socială, cu trăsături condiționate de mediu și de evoluție care îl individualizează.
Astfel, Lică Sămădăul ilustrează o tipologie realistă, socială, reprezentând
Sămădăul, dar are și o culoare romantică „porcar și el,dar om cu stare...aspru și
neîndurător...de care tremură toată lunca”. De asemenea el reprezintă omul care
își face singur legea; biciul pe care-l deține când vine prima dată la han este
simbol al puterii, al stăpânirii prin forță și violență. Ghiță este tipul cizmarului
sărac, nemulțumit de condiția socială, dar și tipul cârciumarului dornic de
îmbogățire. Ana este femeia supusă, în cadrul familiei patriarhale. Bătrâna
soacră reprezintă omul simplu, care dă glas înțelepciunii populare, iar Pintea
este jandarmul.

REPER II
Tema centrală este aceea realist-psihologică, naturalistă a degradării
umane, a dezumanizării, discursul narativ urmărind transformarea gradată a lui
Ghiță dintr-un om onest, harnic, familist convins, într-un dominat de orgoliu și
de patima banului. Tema puterii și a luptei dintre voințe constituie note de
modernitate în proza acestui autor. Textul are în vedere și teme realiste precum
familia și îmbogățirea.
Pe lângă aceste teme se dezvoltă și cea a destinului pe care Ghiță are
iluzia că-l poate modifica și controla, comițând „hybrisul” care va conduce în
final la moarte. Această supratemă este sugerată încă din titlu, în accepția de
„fortuna labilis” (soarta schimbătoare) și este susținută de replica finală: „așa le-
a fosta data” (data=soarta,destin). Protagonistul are convingerea că soarta lui
este dinainte stabilită: „cine poate să scape de soarta ce-i este scrisă?” , „așa mi-
a fost rânduit”, „dacă e rău ce fac, nu puteam să fac altfel”
Două episoade care pun în valoare tema textului sunt venirea lui Lică la
han (cap III) și întâlnirea de după proces a acestuia cu Lică (cap XII)
Astfel, la început, Ghiță este harnic, ospitalier, câștigă încrederea
trecătorilor și se alege cu un câștig substanțial. În acest moment sosește
Lică la Moara cu noroc (intriga). Sosirea lui este anunțată de cei trei
porcari care beau și mănâncă fără să plătească. Odată ajuns, Lică nu
descalecă și cere să vorbească cu cârciumarul. Înfățișarea lui aspră degajă
autoritate și siguranță, de aceea Ana este impresionată. Răspunsul bătrânei
„noi suntem” sugerează unitatea familiei. Dialogul dintre cei doi bărbați
are inițial aparența unui interogatoriu condus de Lică. Acesta este interesat
de trecerea celor trei oameni ai săi. Ghiță îi răspunde precaut, chibzuit și
chiar hotărât încercând să-și impună punctul de vedere, dar intervenția
bătrânei provoacă dezechilibrul lui Ghiță, care se simte nesigur de
autoritatea sa; soacra devine o amenințare în acest sens. Aflați față în față,
într-o încăpere a hanului, Lică se adresează infatuat și autoritar: „Mă
cunoști?”. Ghiță răspunde negativ, „răcit în tot corpul”, adică cu
sentimentul de teamă resimțită organic printr-un fior involuntar. Într-un
lung discurs, Sămădăul vorbește cu aroganță despre puterea lui bazată pe
teamă și pe teroare, despre faptul că este protejat de „domni”. Pe un ton
poruncitor, îi atribuie lui Ghiță, fără a-i asculta opinia, rolul de informator
și îi cere supunere „Eu voiesc să știu întotdeauna cine umblă pe drum, cine
trece pe aici, cine ce zice și cine ce face, și voiesc ca nimeni afară de mine să
nu știe”. Vorbirea sa este punctată de interogația „M-ai înțeles?” și se
termină cu enunțul exclamativ și interogativ „Cred că ne-am înțeles!?”
Acest ultim enunț este retoric și constituie o dovadă a firii dominatoare a
personajului, care se așteaptă ca cei din jur să facă întocmai cum își dorește
acesta. Apoi Lică pleacă brusc, nelăsându-i interlocutorului dreptul la
replică. Se observă, aici, modul diferit în care cele două personaje se
raportează la relațiile interumane. Dacă, pentru Ghiță, relațiile dintre
oameni se bazează pe încredere, pe respect, pentru Lică relația cu
partenerul de afaceri înseamnă subordonare.
Conștient că a intrat într-un joc periculos, Ghiță adoptă o atitudine
duplicitară pe care o numește „cumințenie”. El complică legătura cu Lică și
din informator „cuminte” devine, în ochii oamenilor, complice la crimele
acestuia. În capitolul XII, după procesul lui Lică, Ghiță acceptă bani de la
acesta. Ghiță pare complet schimbat: „n-am muncit eu degeaba: acum
tremur înaintea mea ca frunza de mesteacăn”. Însă când sămădăul îl
anunță că în cârciuma lui se vor comite crime, aceasta fiind următoarea
etapă a relației lor, Ghiță protestează cu vehemență, apoi „hotărât și rece”,
se oferă să îi fie sămădăului tovarăș întru toate. Lică refuză „tot atât de
hotărât și de rece”, fiind de părere că „pe om nu-l stăpânești decât cu
păcatele lui”. În finalul scenei, sentimentul de umilință se convertește în
dorința acută de răzbunare, din cuvintele sale fiind evident și orgoliul,
vanitatea, dorința de a-și dovedi lui însușii și celorlalți bărbăția: „Te crezi
tu mai rău decât mine?! Să vedem! Te duc la spânzurătoare chiar dac-ar
trebui să merg și eu de hâț cu tine”.
Aceste două scene arată cum Ghiță luptă din răsputeri să-și apere
independența. el se dovedește când ferm când agresiv, când șovăitor și
conciliant. Oscilează între hotărâre și spaimă. Hangiul este manipulat în mod
subtil de sămădău prin exploatarea punctelor vulnerabile: patima pentru bani,
familia, orgoliul nemăsurat.

REPER III
Două elemente de structură și compoziție sugestive textului narativ sunt
incipitul și finalul.
Incipitul nuvelei „ex abrupto” are valoarea unui prolog, prefigurând
desfășurarea evenimentelor. El este prezentat de discuția dintre bătrână și
ginerele ei, Ghiță, pe tema plecării din sat și a arendării morii cu noroc. Dialogul
pune în lumină conflictul dintre două generații: una conservatoare, puternic
legată de valorile tradiționale, și alta inovatoare, dornică să-și creeze propriul
drum în viață. cuvintele bătrânei reprezintă vocea auctorială, moralizatoare fiind
expresia experienței de viață și a înțelepciunii milenare. Ele funcționează ca un
avertisment asupra valorilor care ar trebui prețuite, asupra comiterii lui Ghiță a
hybrisului, de a se considera făuritorul propriului destin, și asupra naivității și
nepregătirii Anei pentru a fi crâșmăriță. replica bătrânei are rol anticipativ,
anunțând cele două conflicte interioare ale lui Ghiță: dragostea pentru familie și
dorința de îmbogățire.
Răspunsul pe care îl dă Ghiță este unul hotărât definind statutul bărbatului în
societatea timpului.
Finalul are valoarea unui epilog, prezentând evenimentele care au avut
loc după deznodământul nuvelei: bătrâna se întoarce împreună cu cei doi copii și
privește ruinele hanului fumegând. Replica bătrânei: „se vede c-au lăsat
ferestrele deschise” indică efectele faptului că cei doi soți au permis intruziunea
unei persoane străine în intimitatea relației lor, ceea ce le-a distrus atât fericirea,
cât și liniștea căminului.
Nuvela se încheie simetric cu replica bătrânei: „simțeam eu că nu are să
iasă bine, dar așa le-a fost data”, care dezvoltă tema destinului implacabil.
În concluzie „O nuvelă, cu subiect de roman” (G.Călinescu), o nuvelă
realist-psihologică, „Moara cu noroc”, de Ioan Slavici, este o creație de referință
pentru literatură.

Dex: Hybris = descrie o calitate a personalității de mândrie

extremă, nebunie periculoasă, sinonim cu aroganță.
 MOARA CU NOROC
Ioan Slavici

PARTICULARITĂȚI DE CONSTRUCȚIE ALE

PERSONAJULUI

Ioan Slavici face parte din generația „marilor clasici” ai literaturii

române, lansată în cadrul societății „Junimea” la sfârșitul secolului al XIX-lea,
alături de Ion Creangă (povestitorul), Mihai Eminescu (poetul), Ion Luca
Caragiale (dramaturgul). Ioan Slavici este nuvelistul de excepție, creatorul
nuvelei realist-psihologice. Este cunoscut pentru nuvelele sale: „Popa Tanda”,
„Moara cu noroc”, „Pădureanca”. Face parte alături de Ion Agârbiceanu sau
Liviu Rebreanu, din familia prozatorilor ardeleni realiști. Elementele definitorii
ale prozei sale sunt prezentarea realității în mod autentic și spiritul moralizator.
Publicată în anul 1881 în volumul de debut „Novele din popor”, nuvela
realistă, de factură psihologică „Moara cu noroc” devine una dintre scrierile
reprezentative pentru scrierea lui Slavici asupra lumii și asupra vieții satului
transilvănean.

REPER I
Ghiță este tipul cizmarului sărac, nemulțumit de condiția socială, dar și
tipul cârciumarului dornic de îmbogățire. Este personaj mobil, „rotund”-
E.M.Forster pe care patima banului și presiunea lui Lică îl îndepărtează de tot ce
avut mai sfânt: familie, iubire, „liniștea colibei”. Etapele transformării „regizate”
de Lică sunt: ipostaza inițială de om onest, stăpân pe propriul destin, care își
asumă grija familiei; ipostaza intermediară de indecizie între respectarea
normelor etice tradiționale și atracția câștigurilor necinstite și ipostaza finală,
omul cu conștiința distrusă, capabil de crimă.
Părerile criticilor literari sunt împărțite în ceea ce privește imaginea lui
Ghiță de personaj slab/personaj puternic. Unii susțin că Ghiță se transformă
dintr-un „om energic”, de la început, într-o „fantoșă”, de la final; iar alții
consideră că deși la început Ghiță era „un personaj tulbure, indecis și moale” în
urma „luptei” cu Lică, „se îndârjește și se fortifică...pentru a obține răzbunarea
dorită”.
REPER II
Două episoade care pun în valoare caracterul și trăsăturile lui Ghiță sunt
venirea lui Lică la han (cap III) și întâlnirea celor doi după proces (cap XII).
Astfel, la început, Ghiță este harnic, ospitalier, câștigă încrederea
trecătorilor și se alege cu un câștig substanțial. În acest moment sosește
Lică la Moara cu noroc (intriga). Sosirea lui este anunțată de cei trei
porcari care beau și mănâncă fără să plătească. Odată ajuns, Lică nu
descalecă și cere să vorbească cu cârciumarul. Înfățișarea lui aspră degajă
autoritate și siguranță, de aceea Ana este impresionată. Răspunsul bătrânei
„noi suntem” sugerează unitatea familiei. Dialogul dintre cei doi bărbați
are inițial aparența unui interogatoriu condus de Lică. Acesta este interesat
de trecerea celor trei oameni ai săi. Ghiță îi răspunde precaut, chibzuit și
chiar hotărât încercând să-și impună punctul de vedere, dar intervenția
bătrânei provoacă dezechilibrul lui Ghiță, care se simte nesigur de
autoritatea sa; soacra devine o amenințare în acest sens. Aflați față în față,
într-o încăpere a hanului, Lică se adresează infatuat și autoritar: „Mă
cunoști?”. Ghiță răspunde negativ, „răcit în tot corpul”, adică cu
sentimentul de teamă resimțită organic printr-un fior involuntar. Într-un
lung discurs, Sămădăul vorbește cu aroganță despre puterea lui bazată pe
teamă și pe teroare, despre faptul că este protejat de „domni”. Pe un ton
poruncitor, îi atribuie lui Ghiță, fără a-i asculta opinia, rolul de informator
și îi cere supunere „Eu voiesc să știu întotdeauna cine umblă pe drum, cine
trece pe aici, cine ce zice și cine ce face, și voiesc ca nimeni afară de mine să
nu știe”. Vorbirea sa este punctată de interogația „M-ai înțeles?” și se
termină cu enunțul exclamativ și interogativ „Cred că ne-am înțeles!?”
Acest ultim enunț este retoric și constituie o dovadă a firii dominatoare a
personajului, care se așteaptă ca cei din jur să facă întocmai cum își dorește
acesta. Apoi Lică pleacă brusc, nelăsându-i interlocutorului dreptul la
replică. Se observă, aici, modul diferit în care cele două personaje se
raportează la relațiile interumane. Dacă, pentru Ghiță, relațiile dintre
oameni se bazează pe încredere, pe respect, pentru Lică relația cu
partenerul de afaceri înseamnă subordonare.
Conștient că a intrat într-un joc periculos, Ghiță adoptă o atitudine
duplicitară pe care o numește „cumințenie”. El complică legătura cu Lică și
din informator „cuminte” devine, în ochii oamenilor, complice la crimele
acestuia. În capitolul XII, după procesul lui Lică, Ghiță acceptă bani de la
acesta. Ghiță pare complet schimbat: „n-am muncit eu degeaba: acum
tremur înaintea mea ca frunza de mesteacăn”. Însă când sămădăul îl
anunță că în cârciuma lui se vor comite crime, aceasta fiind următoarea
etapă a relației lor, Ghiță protestează cu vehemență, apoi „hotărât și rece”,
se oferă să îi fie sămădăului tovarăș întru toate. Lică refuză „tot atât de
hotărât și de rece”, fiind de părere că „pe om nu-l stăpânești decât cu
păcatele lui”. În finalul scenei, sentimentul de umilință se convertește în
dorința acută de răzbunare, din cuvintele sale fiind evident și orgoliul,
vanitatea, dorința de a-și dovedi lui însușii și celorlalți bărbăția: „Te crezi
tu mai rău decât mine?! Să vedem! Te duc la spânzurătoare chiar dac-ar
trebui să merg și eu de hâț cu tine”.

REPER III
Două elemente de structură și compoziție sugestive caracterului lui
Ghiță sunt conflictul și modalitățile de caracterizare.
Conflictul este de trei tipuri: exterior, moral și psihologic. Conflictul exterior,
dintre Ghiță și Sămădău, este generat nu numai de interese materiale, ci și de o
confruntare de voințe și de orgolii bărbătești: „ei steteră tăcuți față în față,
hotărâți amândoi și simțind fiecare că și-a găsit omul”. Conflictul moral, între
valorile etice pe care și-a sprijinit până acum existența Ghiță și ispita răului
căruia nu-i poate rezista. Conflictul psihologic (rațiune/pasiune), care opune
dorinței de a rămâne om cinstit și setea de îmbogățire /ispita câștigului
nemuncit.
Modalitățile de caracterizare în nuvela realistă pun în evidență
complexitatea și transformarea morală a personajului principal.
Naratorul omniscient, obiectiv realizează protagonistului un portret moral , prin
caracterizarea directă „era om cu minte”, dar și indirectă; gesturi, reacții,gânduri.
Portretul fizic al lui Ghiță este redus la câteva detalii: la început „înalt, spătos”,
ca mai apoi trăsăturile cârciumarului să reflecte frământările sale. În ziua
procesului, când Ghiță jurase strâmb, în favoarea lui Lică: „nu mai era el, omul
puternic și plin de viață; în câteva zile pielița obrajilor i se încrețise și perii
capului îi dăduseră în cărunțeală”.
În mod direct este caracterizat de celelalte personaje: Lică îl apreciază:
„Tu ești om, Ghiță, om cu multă ură în sufletul tău, și ești om cu minte: dacă te-
aș avea tovarăș pe tine, aș râde și de dracul și de mumă-sa. Mă simt chiar eu mai
vrednic când mă știu alăturea cu un om ca tine”; Ana afirmă „nu e decât o
muiere îmbrăcată în haine bărbătești”, adică a devenit un caracter slab.
 În concluzie, Ghiță este cel mai complex personaj din nuvelistica lui
Slavici, un personaj „rotund”, al cărui destin ilustrează consecințele nefaste ale
dorinței de înavuțire.

Dex: fantoșă = marionetă