Moara cu noroc

-particularități de construcție a textului narativ-

de Ioan Slavici
Ioan Slavici este unul dintre cei patru mari clasici ai literaturii române, afirmându-se
ca deschizător de drumuri prin crearea romanului realist obiectiv „Mara” și prin integrarea
elementelor de analiză psihologică în scrierile sale. Operele lui prezintă satul sau orașul
transilvănean din perspectiva tranziției de la ideea tradiționalului către capitalism, fiind
dominate de conflicte puternice cum ar fi patima banului sau discrepanțele sociale.

Nuvela este o specie a genului epic în proză, de dimensiuni medii, cuprinse între
schiță și roman, cu un singur fir narativ, urmărind un conflict unic, în care este antrenat un
număr redus de personaje în derularea evenimentelor. Intriga este riguroasă, iar accentul
este pus mai mult pe definirea personajului decât pe acțiune.

Realismul este un curent literar și artistic care a început să se manifeste spre sfârșitul
primei jumătăți a secolului al XIX-lea ca o reacție față de romantism. Se caracterizează prin
reconstruirea la nivel ficțional a unei lumi în toată complexitatea sa, fiind o reprezentarea
verosimilă a realității, personajele sunt oamenii obișnuiți aparținând tuturor mediilor sociale,
fiind reprezentative pentru o tipologie morală, dar și prin interesul îndreptat către psihologia
personajelor.

Textul literar „Moara cu noroc” a fost publicat în anul 1881 în volumul intitulat
„Novele din popor”. Este o nuvelă psihologică, în proză, cu un singur fir narativ, care prezintă
un conflict într-o manieră obiectivă între personaje individualizate prin detalii semnificative.
Conflictul se dezvoltă pe două coordonate, una exterioară, care urmărește firul propriu-zis al
evenimentelor, și una interioară, ilustrată prin definirea implicațiilor pe care le au faptele în
planul conștiinței personajelor.

Nuvela „Moara cu noroc” este o proză de factură realistă, în cadrul căreia se remarcă:
obiectivitatea perspectivei narative, omnisciența și omniprezența naratorului, relatarea la
persoana a treia, veridicitatea și inspirația din realitate prin prezentarea societății
ardelenești de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Tehnica detaliului utilizată în caracterizarea
personajelor, stilul sobru și exprimarea exactă sunt doar câteva dintre trăsăturile acestui
curent.

O primă trăsătură care încadrează opera în realism este reprezentată de prezența

personajelor ce se încadrează în tipologiile umane specifice acestui curent. Astfel, Ghiță este
parvenitul, cel care riscă tot pentru a se îmbogăți, Lică este stăpânul care se impune și este
privit cu frică de ceilalți, Ana este soția care la început îl susține, dar care ajunge să îl înșele,
iar bătrâna este persoana înțeleaptă. Se remarcă, de asemenea, interesul pe care îl are
naratorul pentru psihologia personajelor, protagonistul aflându-se într-o evoluție constantă.
Analiza psihologică este susținută de conflictul interior al lui Ghiță, protagonistul oscilând
între moralitate și imoralitate.
 O altă trăsătură este reprezentată de perspectiva narativă obiectivă. Întâmplările din
nuvelă sunt relatate la persoana a III-a, de către un narator detașat, omniscient și
omniprezent. Interferența dintre planul naratorului și cel al personajelor se realizează prin
folosirea stilului indirect liber („dar ce avea să facă? La urma urmelor, de ce să nu joace?”).
Pe lângă perspectiva obiectivă a naratorului, apare tehnica punctului de vedere în
intervențiile simetrice ale bătrânei din incipitul și din finalul operei : „așa le-a fost dat”.
Astfel, viziunea despre lume în nuvela lui Slavici are caracter clasic, moralizator, naratorul
intervenind la final prin pedepsirea personajelor în funcție de gravitatea faptelor comise:
Ghiță este împușcat de Răuț după ce o ucide pe soția sa, Ana.

Se remarcă prezența unui fir narativ cu o acțiune cronologică ce urmărește

dezumanizarea lui Ghiță ca urmare a patimii pentru bani. Expozițiunea dezvoltă, dialogic,
confruntarea de idei dintre protagonist și soacra acestuia. Intriga este reprezentată de
apariția la han a Sămădăului. Desfășurarea acțiunii prezintă dezvoltarea conflictului
psihologic: la început, Ghiță încearcă să se opună influențelor lui Lică, ulterior se înstrăinează
de Ana, soția acestuia, dar și de familie. Ghiță începe să se implice în afacerile ilegale ale lui
Lică, ajungând să depună mărturie falsă în favoarea porcarului. Urmează oscilarea între
dorința de îmbogățire și cea de răzbunare. Punctul culminant este sugerat de hotărârea
protagonistului de a-l da prins lui Pintea pe Lică. Deznodământul evidențiază dezumanizarea
totală a lui Ghiță care își ucide soția și moare împușcat la ordinul lui Lică. Sămădăul alege să
se sinucidă, având parte de o moarte dureroasă. Prin arderea hanului, are loc purificarea
spațiului în care s-a petrecut acțiunea, lucru ce sugerează valența moralizatoare a operei.

Tema nuvelei este reprezentată de consecințele nefaste pe care le are setea de

îmbogățire asupra destinului uman. Tema poate fi privită din mai multe perspective: socială,
moralizatoare și psihologică. Din perspectivă socială, nuvela prezintă încercarea lui Ghiță de
a-și schimba statutul social ( din cizmar să devină cârciumar) și de a asigura familiei sale un
trai îndestulat. Din perspectivă moralizatoare, nuvela prezintă consecințele nefaste ale
dorinței de îmbogățire, iar psihologic, opera prezintă conflictul interior trăit de protagonist
care, dornic de prosperitate economică, își pierde treptat încrederea în sine și în familie.

O primă secvență reprezentativă pentru ilustrarea temei este reprezentată de scena

de la procesul lui Lică când Ghiță depune mărturie falsă în favoarea Sămădăului, devinind
astfel complicele lui. Scena evidențiază mintea diabolică a omului care este în stare să îl
influențeze și să îl corupă pe cel care inițial se încadrează în tipologia omului moral, care nu
este de acord cu acțiunile imorale ale porcarului. Lașitatea personajul îl împiedică pe acesta
să se opună influenței malefice lui Lică, fiind ghidat și de dorința de înavuțire. Sămădăul ia
astfel forma umană a destinului, el fiind unealta prin care soarta își îndeplinește cursul.

O altă secvență care susține tema este reprezentată de scena finală în care
cârciumarul își ucide soția, dând dovadă de lașitate. Această scenă dezvăluie ultima fază a
degradării morale a protagonistului. Ghiță, dorind să îl prindă pe Sămădău, o aruncă în
brațele lui Lică drept momeală pe Ana, cu speranța că ea va rezista tentației. Dezgustată însă
de lașitatea lui Ghiță care se înstrăinează de ea și de familie, într-un gest de răzbunare, Ana i
se dăruiește lui Lică: „Tu ești om, Lică, dar Ghiță nu e decât o femeie îmbrăcată în haine
bărbătești”. Uciderea Anei, capătă valență salvatoare, Ghiță încercând să scoată din rău,
printr-un alt rău violent, pe ființa împinsă de el însuși în păcat. Ana, care la început își admiră
și își sprijină soțul, ajunge ca la final să îl înșele și să aibă parte de o soartă tragică.
Împușcarea protagonistului de către Răuț la ordinul lui Lică, reprezintă pedeapsa capitală
oferită de propriul destin ca o corecție morală irevocabilă pentru faptele sale rele.

Titlul nuvelei este alcătuit din două substantive: „moară” și „noroc”, fiind mai
degrabă ironic. Cârciuma numită „Moara cu noroc” situată la răscruce de drumuri, în
pustietate, este, în esență, un loc aducător de ghinion, de nenorociri. Deși, la început este
privit ca un spațiu privilegiat care le oferă protagoniștilor șansa de înavuțire, în final devine
locul unde se „macină” destinele personajelor. Astfel, titlul sugerează intenția moralizatoare
a scriitorului, funcția modelatoare pe care o capătă opera.

Incipitul și finalul operei enunță cuvintele bătrânei, soacra personajului principal,

conferind textului caracter simetric. Fixarea acțiunii între cele două raționamente ale femeii
relevă folosirea tehnicii narative a punctului de vedere. Nuvela se deschide astfel cu sfatul
dat de aceasta ginerelui care ia în arendă hanul de la Moara cu noroc, sugerând că împlinirea
sufletească oferită de familie este mai importantă decât îmbogățirea: „Omul să fie mulțumit
cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit.”. Finalul
nuvelei revine simetric la vorbele bătrânei, rostite în urma tragediei petrecute cu familia sa:
„Simțeam eu că nu are să iasă bine, dar așa le-a fost dat.”. Acestea explică ideea destinului, a
unei forțe superioare căreia omul nu se poate împotrivi.

Conflictul joacă un rol important în construcția personajului, căt și în dezvoltarea

acțiunii romanului. Conflictele exterioare din nuvelă au rol de pretext pentru adevăratul
conflict, cel interior, în cadrul căruia Ghiță este se pus să aleagă între liniștea sufletească și
îmbogațire. Dorindu-și să își schimbe statutul social, se întovărășește cu Sămădăul. Fiind
incapabil să se opună influenței malefice a porcarului, continuă afacerile cu acesta, lucru ce
generează conflictul cu soția sa. Ulterior, se dezvoltă un conflict între cârciumar și porcar,
deoarece Pintea, jandarmul, îl convingă pe Ghiță să lucreze împreună pentru a-l demasca pe
Lică. Conflictul interior este reprezentat de oscilația protagonistului între moralitate și
imoralitate. Deși, inițial Ghiță se opune influențelor Sămădăului, cârciumarul devine
conștient de importanța banilor și începe să se îndepărteze de familie. În final, acesta se
dezumanizează, devenind omul imoral care sacrifică viața celei pe care a iubit-o cel mai mult.

Limbajul artistic al nuvelei se caracterizează prin sobrietatea stilului, element de

factură clasică. Obiectivitatea perspectivei narative este completată cu detalii semnificative
cu privire la gândurile personajelor, care le determină manifestările exterioare. Stilul direct și
cel indirect sunt completate de stilul indirect liber, modalitatea de reproducere la persoana a
treia a ceea ce gândesc personajele. Monologul interior se împletește cu narațiunea,
descrierea și dialogul, determinând evoluția tensionată a conflictului către un deznodământ
tragic.

Astfel, prin reconstruirea la nivel ficțional a unei lumi în toată complexitatea sa,
prezența personajelor care sunt reprezentative pentru o tipologie morală, dar și prin
interesul îndreptat către psihologia personajelor, nuvela „Moara cu noroc” se încadrează în
estetica realistă. Ioan Slavici reușește să transfigureze o lume care își pierde echilibrul
patriarhal, recurgând la mijloacele prozei realiste, dar și la sondajul psihologic al
personajelor. Opera lui Slavici evidențiază o lume complexă, naratorul condamnând
obținerea averii prin căi necinstite și prin înstrăinarea de familie.