Tema si viziunea despre lume in nuvela psihologica Moara cu noroc de Ioan

Slavici
In contextul literaturii marilor clasici, Ioan Slavici creeaza o geografie literara
cu tipurile umane si atmosfera specifica Ardealului pe fundalul unei civilizatii
conditionate istoric si moral: migratia motilor pentru munci sezoniere in diverse
zone ale tarii (Padureanca), dorinta schimbarii statutului social (Moara cu
noroc), psihologia colectivitatii (Gura satului), moralitatea familiei (Piatra din
prag). Toate aceste lucrari zugravesc o lume la granita dintre rural si urban,
personajele incadrandu-se in tipologii umane si ilustrand principii etice prin
destinul lor.
Moara cu noroc (1881, volumul Novele din popor) este o nuvela
psihologica, remarcabila nu numai prin complexitatea personajului principal, ci si
prin observatia sociala pe care se construieste imaginea unei lumi de la sfarsitul
veacului al XIX-lea.
Tema nuvelei este de factura etica si psihologica si se refera la urmarile
negative si consecintele nefaste pe care setea de imbogatire le are asupra
individului, ducand la declinul sau spiritual si moral. Pe un plan mai profund, tema
acestei opere vizeaza si destinul, ca fatalitate impusa de intensitatea trairilor
sufletesti ale personajelor (fatum).
Titlul confera ambiguitate si ilustreaza prin procedeul antifrazei ironia
autorului, fiind construit cu scopul de a scoate in evidenta conotatiile antinomice ale
termenilor. Slavici foloseste cuvantul moara si nu han pentru a-i extinde sensul,
moara fiind un loc al miscarii neintrerupte, un punct in care se schimba balanta
destinului unui personaj. Este un univers al patimilor, prin care omul ajunge la
adevarata coborare in infern, un loc al pervertirii sufletesti, in care se altereaza
principiile sanatoase ale vietii, pentru ca moara macina destinele, asa cum este
prezentata si in alte opere literare, precum Moara lui Califar, de Gala Galaction si
chiar in Don Quijote de la Mancha de Miguel Cervantes.
Nuvela este construita circular, ea incepand si terminandu-se prin cuvintele
batranei. Daca prima fraza a acesteia are rolul de a institui o regula a unui cod moral
(Omul sa fie multumit cu saracia sa, caci daca e vorba, nu bogatia, ci linistea colibei
tale te face fericit), cea finala arunca peste aceasta tragedie umana sentinta de fier a
destinului (Simteam eu ca nu are sa fie bine, dar asa le-a fost data). Aceste tehnici
sunt imprumutate din teatrul antic, prologul si epilogul revenind interventiilor
monologate ale batranei.
Nuvela are un ritm epic neomogen, prin modificari ale timpului povestirii;
actiunea se desfasoara prin continue acumulari si izbucniri de tensiune epica.
Intamplarile din naratiunea realista sunt relatate la persoana a III-a, din perspectiva
unui narator omniscient si omniprezent. Interferenta dintre planul naratorului si cel
al personajelor se realizeaza prin folosirea stilului indirect liber.
Relatarea evenimentelor nu se realizeaza totusi in mod linear, iar inlantuirea
dintre capitole se face prin tehnici epice diverse: dialogul (la inceputul nuvelei),
descrierea la timpul prezent (capitolele al II-lea si al III-lea), semnalarea unei relatii
temporale de anterioriate fata de cele povestite inainte (capitolul al XVI-lea).
Inlantuite cauzal si temporal, faptele capata verosimilitate si veridicitate, conferind
nuvelei caracter realist.
Obiectivitatea impusa de perspectiva realist-obiectiva asumata de Ioan Slavici
presupune crearea unei atmosfere credibile si detasarea naratorului. Constructia
riguroasa este sustinuta de existenta unui fir narativ unic. Desi conflictul exterior re
reflecta si in constiinta personajului, nu se poate vorbi despre doua planuri narative,
si despre unul singur, care se ramifica pe doua coordonate.
Actiunea nuvelei se desfasoara intr-un spatiu real, transilvanean, fapt indicat
de secventele descriptive de la inceputul capitolului al II-lea. Timpul desfasurarii
actiunii este a doua jumatate al secolului al XIX-lea, moment al aparitiei si
dezvoltarii relatiilor capitaliste la sat, iar indicii temporali de ordin religios indica
derularea actiunii in interval de un an, de la Sfantul Gheorghe, cand Ghita ia in
arenda carciuma, pana la Paste, cand locul arde, iar protagonistii mor.
Alcatuita din 17 capitole, nuvela are un subiect concentrat. In expozitiune,
Ghita, cizmar sarac, hotaraste sa ia in arenda carciuma de la Moara cu noroc.
Carciuma este asezata la o rascruce de drumuri, izolata de restul lumii, inconjurata
de pustietati intunecoase. O vreme, afacerile lui Ghita prospera, acesta fiind
recunoscut pentru sociabilitatea sa si pentru tenta umana pe care o confera locului.
Relatiile de familie sunt de asemenea infloritoare, batrana fiind garantul ordinii
morale. Odata cu aparitia lui Lica Samadaul, seful porcarilor, se declanseaza intriga
nuvelei, precum si conflictul interior al lui Ghita. Desfasurarea actiunii ilustreaza
procesul instrainarii carciumarului fata de familie, care, innebunit de ideea
inavutirii, devine complicele lui Lica la diverse nelegiuiri. Mustrarile de constiinta
ale lui Ghita alterneaza cu momentele sale de sinceritate, in care isi cere iertare de la
sotie. Carciumarul se aliaza cu jandarmul Pintea, fostul tovaras al lui Lica,
deoarecere desi doreste demascarea Samadaului, vrea sa pastreze si o parte din
castigurile ilegale. Punctul culminant reprezinta dezumanizarea lui Ghita. La
sarbatorile Pastelui, Ghita isi arunca sotia in bratele lui Lica, in timp ce pleaca in
cautarea jandarmului pentru a-l instiinta ca Samadaul are la el banii furati.
Dezgustata de lasitatea sotului, Ana i se daruieste lui Lica. Cand afla acest lucru,
Ghita o omoara, fiind la randul sau ucis din ordinul lui Lica. Deznodamantul este
tragic. Un incendiu provocat de oamenii lui Lica mistuie carciuma, iar porcarul
sfarseste prin a se sinucide pentru a nu fi prins de Pintea. Singurii supravietuitori
sunt batrana si copiii, exemplificand finalul moralizator al nuvelei.
Personajul principal din nuvela, Ghita, este unul complex, in jurul sau
polarizandu-se intreaga actiune. El intra in relatie cu toate celelalte personaje, care ii
nuanteaza evolutia. Dialogul dintre Ghita si soacra sa de la inceputul nuvelei este
reprezentativ pentru ilustrarea trasaturilor sale de caracter. Soacra sa formuleaza
teza morala a nuvelei, conform careia saracia aduce fericire, in timp ce bogatia este
vazuta ca posibila sursa de nefericire. Raspunsul autoritar al lui Ghita sugereaza
statutul personajului intr-o familie de tip traditional: barbatul este capul familiei.
Aceeasi autoritate masculina reiese si din casnicia sa cu Ana, familia de tip
patriarhal fiind cladita pe o relatie de iubire sincera. Ghita apreciaza calitatile sotiei
sale si se bucura de atentia ei, relatia lor stand sub semnul afectivului si
spiritualului. Pe parcursul dezumanizarii graduale a lui Ghita, Ana observa
modificarile sale temperamentale, care ii provoaca teama. Cu toate acestea, ea nu
renunta usor si incearca sa restabileasca comunicarea, increderea si transparenta si
sa il avertizeze pe sotul sau asupra pericolului. Ea nu doreste sa ii raneasca orgoliul,
insa orice tentativa a sa esueaza si Ana se indeparteaza, conflictul dintre ea si Ghita
acutizandu-se pe fondul presiunii codului moral al societatii. Ea incepe sa il vada pe
Lica ca un salvator si isi pierde definitiv increderea in Ghita, considerandu-l un
fricos pentru ca nu se poate impune. Aparitia lui Lica este un episod relevant pentru
modul in care se construieste raportul de forte dintre cei doi. Dialogul cu Ghita are
initial aparenta unui interogatoriu condus de Lica, care il abordeaza cu o autoritate
superioara si nu ii lasa dreptul la replica. Din acest moment, Ghita simte ca pozitia sa
este inferioara si se vede obligat sa cedeze constrangerilor, astfel declansandu-se
principalul conflict, cel al pierderii de sine. In repetate randuri, Ghita refuza
subordonarea fata de Lica si doreste sa pastreze un raport de egalitate. Desi vrea sa
fie la acelasi nivel cu Samadaul, este preocupat si de imaginea sa in fata lumii.
Simuleaza o posibila indepartare de acesta, prin care si-ar recupera iluzia onestitatii
publice. Pe masura ce actiunea nuvelei avanseaza, Ghita involueaza si incearca, fara
a reusi insa, sa recapete controlul asupra vietii sale esuate.
Stilul nuvelei este sobru, concis, lipsit de artificii stilistice. Modurile de
expunere indeplinesc o serie de functii epice in discursul narativ. Descrierea initiala
are pe langa rolul obisnuit de fixare a coordonatelor spatio-temporale si un rol de
anticipare. Naratiunea isi realizeaza functia de reprezentare a realitatii obiective si
creeaza impresia de stil cenusiu. Dialogul contribuie la caracterizarea indirecta a
personajelor si sustine concentrarea epica. Registrele stilistice sustin impresia de
veridicitate si verosimilitate a lumii create: limbajul regional, ardelenesc, limbajul
popular si oralitatea sunt chei de asigurare a impresiei ilustrarii unui univers real.
Din punctul meu de vedere, destinul tragic al lui Ghita are un rol
moralizator, in concordanta cu avertismentul emis de batrana in prolog. Ghita,
indecis intre tentatia inavutirii si pastrarea linistii sufletesti, e incapabil sa aleaga
drmul corectitudinii morale. In ciuda momentelor de ezitare si regret, cade in
patima banului si se dezumanizeaza treptat. Maiestria lui Ioan Slavici consta in
finetea analizei psihologiei careia ii este supusa degradarea morala. Consider ca
drama familiei carciumarului este generata de esecul comunicarii. Din cauza
framantarilor interioare, Ghita isi pierde nu numai increderea de sine, ci si pe cea a
sotiei sale, Ana. Fericirea data de linistea colibei se preschimba in nefericirea
cauzata de goana dupa avere.
Concluzionand, Moara cu noroc urmareste modul in care conflictul exterior
se reflecta in planul constiintei personajelor. Observarea este minutioasa si serveste
realizarii unor psihologii complexe. Lumea satului transilvanean, o tema predilecta a
scrierilor lui Slavici, este maiestuos zugravita si in aceasta nuvela, morala religioasa
fiind convertita intr-o etica a raporturilor interumane.