Monarhia – arbitru în

viața politică din

România
Rădulescu Mihai Alexandru
Clasa a X-a F
 Ce este monarhia?
Monarhia este o instituție cu o îndelungată tradiție, fiind probabil cea mai
veche formă de guvernare. De-a lungul timpului s-a adaptat și reinventat,
dovada constituind-o actualele monarhii constituționale, inclusiv din Europa.
Această viziune au avut-o în minte politicienii români care au adus pe tronul
României dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen (devenită dinastie română) și
se observă faptul că nu au dat greș. Țara, aflată în înapoiere după o jumătate de
mileniu de dominație otomană, a reușit să prindă Europa din urmă în numai
câteva decenii.
 Regele Carol I – arbitru al vieții politice

În urma adoptării Constituției din 1866, care îl înzestra pe domnitor și ulterior pe rege, atât cu
atribuții executive cât și legislative, acesta devenea un factor de echilibru între cele două puteri în
stat. Mai mult, odată cu trecerea timpului, câștigând experiență, Carol I avea să cunoască destul de
bine atât actorii, cât și mecanismele politicii românești și, plasându-se deasupra patimilor luptei
pentru putere, devenea un adevărat arbitru al vieții politice românești. Luând în calcul obiceiurile
și tradiția țării, dar și realitățile timpului său, obișnuindu-se cu intrigile de culise și sistemul de
castă al politicienilor români, monarhul va trece, nu de puține ori, peste sentimentele personale,
urmărind interesele naționale.
În cea de-a doua parte a domniei sale, Carol I va impune reguli clare privind funcționarea
mașinăriei guvernamentale, ferindu-se de orice inițiative care ar fi putut alimenta schimbarea.
Adept al echilibrului între cele două partide politice, liberal și conservator, mai ales după marea
guvernare brătienistă dintre 1876-1888, Regele va introduce, ulterior, spre sfârșitul secolului al
XIX-lea, mecanismul alternanței la guvernare, cunoscut și sub numele de rotativa guvernamentală.
În consecință, în viața politică internă, în această perioada, Regele a jucat un rol cheie atât prin
atribuția sa constituțională de a-l numi pe primul ministru cât și prin reglarea mecanismului
alternanței la guvernare.
Regele Carol I al României
I.G.Duca despre rolul
politic al Regelui Carol I
a. ,,Ceea ce este mai ciudat, pare că s-ar fi dezinteresat
de toate chestiile interne și el căruia îi plăcea să fie
arbitru situațiilor și să dicteze tuturor, ar fi fost cuprins de
scrupule constituționale, când era vorba de a-și executa
influența în favoarea îndeplinirii vreunei reforme cerute de
nevoile reale ale țării […]. “
b. ,,Prin intimidare erai sigur că îl poți paraliza în acțiunile
lui […]. Oamenii noștri politici cunoșteau această
slăbiciune și adesea au întrebuințat amenințarea
împotriva lui ca să poată reuși în combinațiile lor. “
c. ,,De asemenea și în politica internă, dacă Regele Carol
a ieșit din rolul de suveran strict constituțional și ajuns
cunoscutul arbitru atotputernic al vieții noastre dinăuntru,
nu era atât în setea lui de guvernământ. “

Ion Gheorghe Duca, om politic

 Suveranul și partidele politice
În anumite cazuri monarhul a considerat că este de datoria sa să se amestece în viața partidelor, reușind mai întotdeauna să-și
impună propriul punct de vedere, care în opinia sa era cel corect.
După primii ani de domnie, când a trebuit să facă față frământărilor politice, Carol a fost acceptat, după 1871, de către opinia
publică românească ca o realitate a configurației politice interne, viața politică calmându-se și intrând în matca unei relative
stabilități. Aducerea conservatorilor la putere, în perioada 1871-1876, a domolit, pentru un timp, spiritul antidinastic al unei părți
a populației. Spre sfârșitul acestei perioade, în condițiile unei situații internaționale agitate, generată de o nouă etapă a crizei
orientale, Carol va însărcina pe liberali cu formarea guvernului.
Între 1888 și 1895 au condus câteva guverne de orientare conservatoare, care prin ordine și constituționalism au permis o
dezvoltare graduală a economiei, remarcându-se „marele guvern conservator” condus de Lascăr Catargiu (1891- 1895). După
moartea lui Lascăr Catargiu, în funcție de interesele sale de moment, Regele va sprijini o grupare sau alta din partidul
conservator. În ceea ce îi privește pe liberali, aceștia aveau la conducere, din 1892, un nou lider: D. A. Sturdza. După 1895,
conservatorii și liberalii s-au succedat la putere. Datorită forței lor politice, utilizând eficient sistemul rotativei guvernamentale,
pe scena politică internă, nu s-au mai putut impune și alte partide, fie cel care reprezenta interesele țărănimii, fie cel care
reprezenta proletariatul orășenesc.
La începutul secolului al XX-lea partidele politice erau expresia unor realități instituționale schimbate. Conservatorii nu au
dispus niciodată de o unitate politică și organizatorică, chiar dacă, la 1907, aceștia s-au unit cu junimiștii sub conducerea lui Petre
P. Carp. În anul 1908 se formează Partidul Conservator Democrat condus de Take Ionescu, la care, ulterior, în perioada
neutralității, va adera facțiunea proantantistă, condusă de Nicolae Filipescu, formând Partidul Conservator Naționalist.
 O altă grupare politică, care se formează la începutul secolului al XX-lea, este Partidul Național Democrat, condusă de profesorii
universitari Nicolae Iorga și A.C. Cuza. Liberalii vor aborda activitatea politică a noului secol întăriți numeric, prin revenirea facțiunii
drapeliste și prin adoptarea generoșilor, membri ai primului Partid Social Democrat al Muncitorilor din România.
În primul deceniu al secolului al XX-lea, relația în plan guvernamental, a suveranului cu partidele politice, a însemnat rezolvarea unei
probleme de imagine, dar și înfrângerea revoltei sociale țărănești. În 1906, guvernul conservator condus de Gheorghe Grigore Cantacuzino
organizează, pe câmpia Filaretului, astăzi parcul Carol, o expoziție națională, jubiliară, legată de 40 de ani de domnie a regelui.
În 1907, chemat la guvernare, în regim de urgență, Partidul Național Liberal a organizat înfrângerea marii răscoale țărănești, acțiune mitizată
de istoriografia comunistă. Privind retrospectiv, putem afirma că Regele Carol I a privit, cu ostilitate, apariția unei noi formațiuni politice, care
să să atenteze la principiul rotativei guvernamentale. De aceea, nu l-a însărcinat niciodată pe Take Ionescu, șeful noii formațiuni politice
conservatoare, să formeze guvernul.
La începutul deceniului doi al secolului trecut, în vremea guvernării conservatoare conduse de P.P. Carp s-a derulat nu mai puțin celebra
afacere a tramvaielor. De altfel, ca urmare a acestei oneroase tranzacții va cădea cabinetul condus de intransigentul om politic. În dorința
legitimă a lui Titu Maiorescu de a ajunge la conducerea unui cabinet conservator, dar și ca urmare a voinței monarhului, se forma un nou
guvern condus de profesorul și criticul literar. Noul executiv era considerat o prelungire a celui condus de Petre P. Carp. Deși nu reprezenta
întregul partid conservator, totuși de numele acestui guvern se leagă participarea României la cel de-al Doilea Război Balcanic, încheiat cu
pacea de la București din august 1913, act care consfințea un mare succes diplomatic al țării. Deoarece presiunea liberală se manifesta tot mai
evident, aceștia promițând, în cadrul adunărilor politice, atât o nouă reforma agrară, cât și una electorală, conservatorii, de bună voie, vor
părăsi puterea. Noul guvern liberal condus de I.I.C. Brătianu, șef al partidului încă din 1909, va depune jurământul în ianuarie 1914. Numai că
dezbaterile asupra programului lor de reforme, care suscitase vii și diverse opinii din partea partidelor politice, aveau să se amâne în vara
anului 1914, fără a se materializa, ca urmare a izbucnirii Primului Război Mondial.
 Curiozități istorice
• În perioada dintre 1888 și 1914 s-au format 12 guverne conservatoare
și numai 8 guverne liberale.

• Omul politic care a deținut funcția de prim-ministru cea mai mare

perioadă de timp, pe timpul domniei lui Carol, a fost I.C. Brătianu: 11 ani
și 9 luni.
 Întrebări
1. Când a introdus Carol I Rotativa Guvernamentală?
2. Cine conducea Marele Guvern Conservator?
3. Sub conducerea cui și in ce an Conservatorii s-au unit cu Junimistii?
4. De cine era condus noul guvern liberal după ce Conservatorii au părăsit
puterea?