GREVELE MUNCITORESTI SI

STUDENTESTI
 CUPRINS

Greve Memoriile
01 muncitoresti 02 participantilor

Greve Miscari si
03 studentesti 04 manifestatii
 01
Grevele
muncitoresti
 GREVA GENERALA DIN 1920
La 21 octombrie 1920 se declanseaza o greva generala, in urma careia sindicatele sunt desfiintate
sub motivul ca greva ar fi fost de orgine bolsevica.
Miscarea sindicala numara pe atunci
200.000 de membri. La doar un an de la
acest eveniment, „legea Trancu”
repune sindicatele în legalitate si
defineste sindicatul ca o asociatie ce
grupeaza minim 10 persoane ce
apartin aceleiasi profesii, unei profesii
similare sau conexe si care are scopul
de a studia si organiza apararea
intereselor profesionale fara a urmari
distributia de beneficii.
 Anul 1920 sta sub semnul prudentei –
Ministerul de Interne creeaza sindicate
galbene. De asemenea este infiintat, pentru
prima oara in Romania, un Minister al Muncii
si Ocrotirii Sociale, iar ministrul desemnat –
Grigore Trancu, initiaza legea pentru
reglementarea conflictelor colective de
munca, contestata mai tarziu de muncitori.
Acestia protesteaza la 12 august impotriva
ei si impotriva ministrului. Grigore Trancu
consemna ca in lunile martie – aprilie 1920,
numai in Bucuresti erau 50 – 60 de greve pe zi.
In octombrie 1920, 400.000 de salariati din
industrie si transporturi declanseaza o greva generala. In anul 1921 este elaborata legea sindicatelor.
Prin aceasta guvernul incerca sa preia controlul asupra miscarii.
 GREVA DIN 1933 - PRELUDIU
În 1932, Guvernul român a impus o serie de măsuri nepopulare pentru a face față marii crize
economice, începută în 1929. Cea mai importantă măsură a fost introducerea „Curbelor de sacrificiu“,
prin care întreprinderile industriale au
suspendat indemnizația de chirie și „alocația de
scumpete“, ceea ce a provocat reducerea
salariilor muncitorilor cu aproximativ 25%.
Scânteia finală care a declanșat revoltele a fost
momentul 20 ianuarie 1933 când, la Atelierele
CFR Grivița din București, administrația a
anunțat că plata salariilor se va face numai daca
lucrătorii vor prezenta dovada achitării
impozitelor pe ultimii trei ani.
 DESFASURARE
În ziua de 1 februarie 1933, când a sunat sirena pentru
pauza de prânz, muncitorii din secțiile I și II vagoane și
locomotive s-au adunat în hala mare a Atelierelor și au
protestat împotriva reducerii salariilor, apoi s-au
deplasat spre clădirea administrativă. Reprezentanții
patronatului au preluat lista cu revendicări, iar
muncitorilor le-au cerut să aștepte răspunsul. Pe fondul
tratativelor sindicale, grupul de agenți comuniști au
provocat scandal și, ca în multe alte situații, i-au atacat pe
muncitoriisindicaliști.
Grupul a încercat, în zilele următoarele, să provoace incidente și deschiderea focului din partea forțelor de
ordine. Au apărut instigările, inspirate de modelul diversiunii sovietice – zvonul că un muncitor cu nume
inventat a fost concediat fără plata retribuției; apariția la poarta Atelierelor a două femei disperate care
strigau că peste noapte soții lor (muncitori la Ateliere), au fost arestați de Siguranță. Niciodată nu se dădeau
nume preciseși nu era identificat locul de muncă al victimei.
Ziarul „Dimineața“ din 02.02.1933 relata –
„Cu această ocazie s-au produs încăierări cu social-
democrații pe tema metodelor de luptă – aceștia
cerând să se procedeze cu prudență spre a nu se da
ocazia autorităților să provoace”. În jurul orei
16.00 greva s-a stins și „greviștii au ieșit în liniște pe
poartă atelierelor”.

Ziarul „ Scânteia” relata că:

„La București armata și poliția nici n-a(u) îndrăznit
să intervină împotriva greviștilor”
 INABUSIREA GREVEI
Pe 15 februarie, în jurul orei 9, o delegație formată din Gheorghe Gheorghiu Dej si alti cativa reprezentanti a
plecat la Direcția generală. Aproximativ 4.000 de oameni, așezați în jurul cazanelor de carbid, în care se făcuse foc
în fața Administrației de locomotive, așteptau rezultatul discuțiilor. S-au improvizat doua tribune. În tot acest timp,
muncitorul Constantin Negrea a avut grijă ca sirena să sune la intervalele stabilite. In jurul orei unu noaptea insa s-
au terminat lemnele și cărbunii cu care era alimentată sirena.
A doua zi, pe 16 februarie, forțele de
ordine (Armata și Jandarmeria) au primit
ordin să tragă. În total, au murit șapte
oameni, printre ei regasindu-se și Vasile
Roaită, un ucenic ce nu avea nici o
legătură cu greva, stand doar lângă ușă
când a intrat armata și a început să tragă.
A fost rănit din întâmplare și a murit la
spital, a doua sau a treia zi – ulterior,
propaganda comunistă l-a transformat
într-un erou al clasei muncitoare.
 GREVA DIN 1977 – PRELUDIU
Mineriidin Valea Jiului erau nevoitisa lucrezeîn condițiifoarte grele. Chiarși cu folosireatehnologieiceleimai
moderne - ceea ce nu era cazul în minele României socialiste din anii 1970 - lucrul în minele de cărbune era greu și
periculos. Accidentelede mină erau destul de dese.
Anul 1977 a fost un an greu pentru economia
României. Urmările crizei energetice mondiale
începută în 1973-74 încă erau resimțite pe deplin,
iar cutremurul din 4 martie 1977 a îngreunat și mai
mult situația. În pofida acestor greutăți, Ceaușescu
nu a acceptat reducerea cifrelor de plan și insista ca
toți indicatoriistabiliți anterior să fie îndepliniți.
Minerii erau nemulțumiți și de aprovizionarea
proastă cu bunuri de consum, de munca prelungită
peste program (inclusiv duminicile), de condițiile de
locuit și trai precare.
 DESFASURARE
Grevapropriu-zisă a început la Mina Lupeni pe 1 august 1977 și a fost încheiatăpe 3 august 1977.
Mineriiau luat legătura cu mai multe mine din Valea Jiului și cu populația orașelorpentru a strânge cât mai
mulți simpatizanți, și s-au adunat până la urmă în curtea Minei Lupeni, unde țineau discursuri revendicative.
Cifrele provenite din surse diferite
referitoare la numărul participanților
variază între 10 000 și 40 000 (chiar 90 000).
Greviștii sunt organizați și conduși de câțiva
lideri, în special de muncitorii Constantin
Dobre, GheorgheManiliuc și inginerul Jurcă.
Constantin Dobre citește în fața lui
Ceaușescu revendicările minerilor, constând
26 de puncte cu caracter tipic sindicalist,
referitoare la programul de lucru, norme,
pensii, aprovizionare,locuințe,investiții.
 Ceaușescu, prezent la fața locului
timp de circa 3 ore, initial se arată
potrivnic, facandu-i pe greviști sa
vocifereze – se aud de câteva ori
huiduieli, fluierături, se scandează chiar
„Jos Ceaușescu!”. El cedează până la
urmă, mai ales după ce gardul
depozitului de lemne se prăbușește
brusc sub greutatea minerilor urcați pe el.
Ceausescu promite să îmbunătățească
condițiile de muncă și de trai ale
minerilor, și în final este aplaudat.
În perioada imediat următoare grevei nu au fost represalii. S-a hotărât ca până la 31
decembrie 1977 pensionarii de invaliditate care lucrează să-și păstreze atât pensia cât și
salariul. Ceaușescu a ordonat să fie satisfăcute unele din promisiunile sale – reducerea zilei
de lucru de la 8 la 6 ore, aprovizionarea magazinelor din zonă a fost îmbunătățită – insa
revendicările referitoare la limita de vârstă de pensionare și programul de lucru nu sunt
îndeplinite.
 REPRIMAREA MINERILOR
După sărbătorireaZileiMinerilor pe 8 august, vor începe acțiuni crunte de reprimare împotriva participanților
mai activi la grevă.
In prima etapă, au fost organizate ședințe de partid și
de sindicat, în care greviștii au fost catalogați drept
elemente anarhiste, clasati ca, „oameni de nimic”,
„derbedei”, „impostori”, „infractori” etc. Greviștii care
erau membri de partid au fost sancționați sau excluși
din PCR. Forțele de Securitate și Miliție din zonă au fost
dublate, iar după 15 septembrie au fost desfășurate
unități militare (inclusiv blindate) în preajma tuturor
minelordin Valea Jiului.
A urmat apoi întocmirea dosarelor penale. Se
intenteazăprocese de drept comun, cu acuzațiilede
ultraj contra bunelor moravuri, tulburarea liniștiipublice, și în cazurile mai grave de lovireși vătămare
corporală. Au fost întocmite150 de dosare, și în urma proceselorau fost internați la psihiatrie50 de protestatari,
iar 15 greviștiau fost condamnați la închisoarepentru 2-5 ani.
 „La mijloc au stat
probleme de conștiință.
Adică muncă de
propagandă slabă, nu s-au
popularizat hotărârile
partidului”
– Ceaușescu calificand greva din Valea
Jiului din 1977 drept consecință a unei
propagande necorespunzătoare
 GREVA DIN 1987 - PRELUDIU
Incepand cu sfârșitul anului 1986, muncitorii români au început să se mobilizeze împotriva politicilor
economice ale liderului comunist Nicolae Ceaușescu. Măsurile luate de acesta implicau reducerea consumului
energetic și alimentar, precum și scăderea veniturilor lucrătorilor, conducând spre o „nemulțumire
generalizată”și făcând ca România să devină „cea mai vulnerabilă țară din Blocul Estic la o revoluție”.
Localizat în partea sud-estică a Transilvaniei, Brașovul era unul din cele mai dezvoltate centre industriale
urbane, cu mai mult de 61% din forța de muncă angajată în industrie.
Muncitorii din aceste uzine au fost relativ
privilegiați în perioada industrializării forțate
începute sub Ceaușescu; ei beneficiau de servicii
sigure, locuințe asigurate de întreprinderile la
care lucrau, încadrarea în muncă a soțiilor și
venituri ceva mai mari decât în alte părți din țară.
În cadrul acestui mediu de prăbușire economică
și de împuținare dramatică a alimentelor a
izbucnit deci revolta de la Brașov, în data de 15
noiembrie 1987.
 DESFASURARE
Primele proteste au început practic pe 14 noiembrie 1987. Era zi de salariu, iar muncitorii au primit doar
jumătate din bani. Pe fluturașii de salariu, în dreptul rubricii „Rețineri” era scris cuvântul „social”. Fără să fie
organizați dinainte, muncitorii au decis să nu mai lucreze, iar schimbul de noapte nici nu a pornit utilajele.
Oamenii au încercat să obțină răspunsuri de la conducerea întreprinderii, însă șeful de secție din acea noapte i-
a tratat cu dispreț. La ora 7 au sosit și muncitorii din schimbul I, așa că starea de agitație și protestele s-au
amplificat. Muncitorii au spart geamurile sediului administrativ al uzinei și se adunaseră circa 4000 dintre
acestia. În jurul orei 11 ei au luat hotărârea să meargă la sediul Comitetului Județean al PCR, ca să se facă
ascultați.
Inițial demonstranții au scandat revendicări
sociale – „Vrem mâncare și căldură!”, „Vrem banii
noștri!”, „Vrem mâncare la copii!”, „Vrem lumină și
căldură!” și „Vrem pâine fără cartelă!”. În dreptul
Spitalului Județean, ei au cântat imnul revoluției
de la 1848, „Deșteaptă-te,române!”.
 Ajungând în centrul orașului, coloanei de
manifestanți i s-au alăturat mii de muncitori. Din
acest moment, protestul s-a transformat într-unul
politic, iar oamenii au susținut ulterior că ar fi
scandat sloganuri precum „Jos Ceaușescu!”, „Jos
comunismul!”, „Jos dictatura!” sau „Jos tiranul!”. Deja
în timpul marșului, printre manifestanți s-au infiltrat
membri ai Securității deghizați în muncitori, rolul lor
fiind acela de a observa și de a reține figuri.
Ajunsă în centrul orașului, mulțimea a luat cu asalt
clădirea Comitetului Județean de Partid și sediul
primăriei, „aruncând în piață portretele lui
Ceaușescu și alimente de la cantina Partidului, bine
aprovizionată”.
 Ziua de 15 noiembrie era una electorală,
populația fiind chemată să valideze
autoritățile locale din Brașov. În acel an de
drastice raționalizări, pe protestatari i-a
înfuriat în special să descopere decorarea
festivă a clădirilor oficiale și abundența de
produse alimentare pregătite pentru a
celebra victoria în simulacrul de alegeri
locale. Cei care au pătruns în clădirea
Comitetului de Partid au găsit acolo produse
care în acea perioadă erau considerate
delicatese. Mulțimea nu s-a descărcat doar
asupra mobilierului, ci a agresat și membri
ai nomenclaturiibrașovene.
Manifestanții au incendiat tot ce aminteade regimulcomunist. La sosirea seriiforțele de Securitate și armata au
înconjurat zona centrală a orașului și au împrăștiat prin forță revolta. Au fost folositeinclusiv gaze lacrimogene,
câini și mașini blindate.
 ANCHETA
Securitatea a început identificarea protestatarilor
încă din 15 noiembrie, prin securiști infiltrați printre
muncitori, prin „trecători” sau Dacii cu geamuri
fumurii din care se fotografia și filma. Din aceeași
seară au început și arestările. Au fost aduse echipe
de anchetatori de la Inspectorate de Miliție și de
Securitate din toată țara, iar acestea au selectat
protestatarii considerați cei mai periculoși pentru
regim.
Anchetatorii au folosit procedee din anii '50, precum ancheta nocturnă și ancheta continuă, iar unii anchetați au fost
închiși împreună cu deținuți de drept comun. În București, în arestul Securității din Calea Rahovei, unii dintre cei
cercetați au fost legați cu lanțuri și cu bile de oțel, iar alții amenințați cu pistolul la tâmplă. Securitatea a folosit intens și
tortura psihică, anchetatorii străduindu-se să provoace gemete sau urlete de la cei anchetați, pentru a-i înspăimânta pe
ceilalți din același lot, care aveau posibilitatea de a le auzi. Alți protestatari au fost închiși în celule cu pete proaspete de
sânge. În timpul anchetei, aliniați pe hol, protestatarii arestați erau inspectați de ofițeri de Miliție și Securitate, care le
adresau injurii și îi scuipau.
 PROCESUL
Din beciurile Securității București, cei anchetați au fost readuși la Brașov după două săptămâni, într-o
coloană de autobuze speciale. Procesul propriu-zis s-a ținut pe 3 decembrie 1988. Din cele 181 de persoane
anchetate,au fost judecați 63 de participanți la revoltă.
Procesul s-a ținut la Întreprinderea de
Autocamioane și a fost unul înscenat, cu
sentințe stabilite dinainte, asemenea celor
din anii '50. „Publicul” a fost admis în sală abia
după ce Securitatea a inspectat-o minuțios și
a montat microfoane. Pe perioada procesului,
intrarea în oraș a fost păzită, iar circulația în
jurul întreprinderii întreruptă. Mai multe
unități militare din Brașov au fost puse în
stare de alarmă, iar în uzină au fost plasate
unități speciale, pregătite să intervină în orice
moment.
 Pentru a ascunde ideea că revolta de la Brașov fusese una politică, protestatarii au fost judecați
pentru tulburarea liniștii publice și ofensa contra bunelor moravuri. 61 dintre ei au primit sentințe
cuprinse între 6 luni și 3 ani de închisoare, fără privare de libertate, cu executare la locul de muncă
în diferite întreprinderi din țară – deși anterior, în numeroase ședințe de partid, se ceruse chiar
pedeapsa cu moartea pentru participanții la revoltă, pentru a constitui un exemplu.

Suplimentar, la proces s-a

decis deportarea lor și
fixarea domiciliului
obligatoriu în alte orașe, deși
hotărârile cu privire la astfel
de măsuri administrative
fuseseră desfiintate încă de
la sfârșitul anilor '50.
Întregul proces a durat doar
o oră și jumătate.
 DEPORTAREA
Deportarea muncitorilor condamnați s-
a făcut în mare grabă. Acestora li s-a
permis să-și ia cu ei doar câteva lucruri,
apoi au fost despărțiți de familii, urcați în
dube în care se aflau însoțitori din cadrul
forțelor de represiune și transportați în
localitățileunde li se fixase domiciliul.
În aceste localități ei au intrat sub supravegherea continuă a organelor de Miliție și Securitate locale,
fiind obligați să se prezinte periodic pentru declarații. Unii dintre muncitori au continuat să fie maltratați
sau amenințați și pe perioada deportării.
Securitatea a răspândit în uzine zvonul că persoanele nou încadrate erau informatori, ceea ce a făcut
să fie priviți cu suspiciune de colegii de la locurile de muncă. Muncitorilor le-a fost interzisă întoarcerea
în Brașov, soțiile lor fiind obligate să obțină aprobarea de a-i vizita în orașele în care li se stabilise
domiciliul obligatoriu.
 02
Memoriile
participantilor
„Căpitanul care mă ancheta mi-a pus
pistolul la gât în fața lui Priboi”
- Werner Sommeraurer, anchetat
de Securitate „Nici Priboi nu s-a lăsat mai prejos, m-a
lovit peste palme, m-a întins pe masă și
m-a lovit peste tălpi atât de tare, încât
îmi crăpaseră tălpile de la pantofi”
- Marius Oprea și Stejărel Olaru -
„Ziua care nu se uită. 15 noiembrie
1987, Brașov”
„Am fost obligată de Schuster si Cebuc să
merg dupa soțul meu, în deportare. Soțul
meu nu a primit aprobare să vină la
Brașov. Eram obligați să semnăm condica
la căpitanul Atanasiu din Târgoviște.”
- Adela Vitos, soția lui Ludovic Vitos
„Moştenirea RPR-RSR este aşadar moştenirea unei ţări cu o economie dezvoltată în chip distorsionat şi contraproductiv,
a unei societăţi bolnave de suspiciune şi neîncredere, a unei culturi subjugate şi anexate de statul totalitar. Au existat
evident insule de rezistenţă, iar acest Raport îşi face un titlu de onoare în a le menţiona şi omagia. Au existat oamenii
politici morţi în închisorile comuniste. Au existat sutele de mii de deţinuţi politici acuzaţi de „uneltire împotriva
regimului democrat-popular”, printre care nu trebuie să-i uităm pe ţăranii care refuzau în masă colectivizarea. Au
existat gânditorii care au păstrat fibra morală a acestei naţiuni în pofida atacurilor necurmate din partea aparatului
ideologic. Au existat rezistenţii din munţi. Au existat studenţii revoltaţi din 1956, minerii din 1977, semnatarii Apelului
Goma, disidenţii cunoscuţi sau mai puţin cunoscuţi, Vasile Paraschiv (terorizat de Securitate pentru curajul de a
revendica drepturile clasei muncitoare), muncitorii de la Braşov din 1987. Au existat zecile de mii de femei şi copii care
au murit ca urmare a aberantei politici nataliste a regimului”

—COMISIA PREZIDENŢIALĂ
PENTRU ANALIZA DICTATURII
COMUNISTE DIN ROMÂNIA
 Grevele
03 studentesti
 PRELUDIU
Evenimenteledin Polonia care au determinateliminareaconducătorilorstaliniști și aducerea la putere a
lui Władysław Gomułka la 19 octombrie1956, au agitat spiritele tineretuluiuniversitardin țările comuniste
din răsăritul Europei, iar starea de agitație din Polonia începuse să se extindă spre Ungaria.
Încă de la 16 octombrie, studenții din Szeged s-au
detasat de Uniunea Studenților Comuniști și au
reînființat precedenta Uniune a Studenților Maghiari
din Universități și Academii. În următoarele zile,
studenții din Pécs, Miskolc și Sopron au luat aceeași
măsură.
La 22 octombrie, studenții de la Universitatea Tehnică
și Economică din Budapesta au dat publicității un
memoriu de 16 puncte prin care au revendicat diferite
schimbăripolitice.
Aflând de intenția Uniunii Scriitorilor Maghiari de a-și exprima solidaritatea cu Polonia, studenții unguri
au hotărat să organizezeo demonstrație paralelă de susținere a polonezilor.
 PREAMBUL IN ROMANIA
Chiar dacă în România nu au avut loc manifestații studențești de
susținere a lui Gomułka, similare celor din Ungaria, majoritatea
studenților din România erau în parte informați despre situația din
Ungaria prin posturile de radio occidentale, inclusiv Europa Liberă.
Numeroși studenți considerau evenimentele din Ungaria un model
care demonstra că, în condițiile regimului comunist, studenții
reprezintă grupul care trebuie să pornească asemenea acțiuni care
pot implica și păturile largi ale populației.

La început are loc schimbul de informații și se încep discuții în

diferite universități, în cadrul cărora se ridică problema
oportunității trecerii la acțiuni similare cu cele din Ungaria.
Conștienți insa că orice cadru organizatoric riscă să atragă atenția și
reacția organelor de securitate, studenții nu au format comitete care
puteau fi considerate de către autorități organizații clandestine – în
schimb, apar grupuri de acțiune locală, la nivel de facultăți.
 Pe cand revolta din Ungaria era admirată, exista
totusi și o anumită reținere cu privire la Imre Nagy,
conducătorul revoluției din Ungaria. Deși posturile
de radio occidentale îi asigurau pe revoluționari de
sprijinul occidentului, studenții din România se
așteptau la mai mult decât simple vorbe și priveau
cu multă îngrijorare atitudinea pasivă și lipsa unei
intervenții militare a Statelor Unite și a puterilor
Vest-Europene.
Cu toate aceste rezerve, primele acțiuni de protest
ale studenților au început la București încă din primele zile după revoluția din Ungaria. Evenimente
asemănătoare au avut loc și în alte centre universitare – în special la Timișoara, Cluj și Iași.
Este dificilă stabilirea unei liste exacte de studenți care au fost implicați în organizarea acțiunilor
de protest – singurele surse sunt procesele care au urmat după înăbușirea mișcării, datele prezentate
în ședințele de demascare ale studenților rebeli și ulterioarele excluderi din facultăți.
 INVITATIA LA DIALOG
La București, o primă manifestare pornește din partea studenților de la Facultatea de Filologie, care îl
cheamă pe Iosif Chișinevschi, vice-președintele Consiliului de Miniștri, să răspundă la o listă de întrebări
întocmită de masa studenților.
Întrebările puse au îmbrăcat mai mult forma unor proteste care, măcar aparent, nu ridicau probleme de
ordin ideologic. Scopul acțiunii nu era obținerea unor răspunsuri la acest tip de întrebări – intenția era de a
sonda dacă măcar unii conducători comuniști erau dispuși să înceapă un dialog. De aceea, întrebările se
concentrau asupra aspecteloreconomiceși nu ridicau problemepoliticesau ideologice.
Aceste întrebări erau doar un semnal trimis conducerii de
partid că există o intenție de dialog, nu de confruntare
ideologică. După cum se așteptau mulți din conducătorii
studenților, Iosif Chișinevschi, ca alți conducători comuniști
din guvern, nu a dat curs invitației. Aceasta insa a putut fi
folosită ca argument, demonstrând celor care ezitau că
studenții nu începuseră mișcarea revendicativă ca o
confruntare, iar drept consecință a atitudinii negative a
autorităților,se impuneau acțiuni mai energice.
Dintre aceste întrebări se pot menționa:
 Dacă regimurile din cele două țări sunt identice și
internaționalismul comunist este acceptat, de ce nu este
retrocedată Basarabia, din moment ce această provincie
este românească din punct de vedere istoric?
 De ce țăranii sunt nevoiți să facă coșciuge pentru copii
din ulucele de la garduri când România are o producție
însemnată de lemn?
 De ce se vinde pâinea pe cartelă într-o țară agricolă?
 De ce se cumpără vin artificialdin Bulgaria?
 De ce nu există pește pe piață?
 De ce se vând Vietnamului contoare electrice la un preț
care nu acoperă nici măcar costul lăzilor de ambalaj?
 De ce se furnizează gaz metan Ungariei doar contra unor
proiectepentru uzine de prelucrarea gazului metan?
 ACȚIUNI PRELIMINARE PROTESTULUI
În multe din instituțiile de învățământ
superior, precum și în unele licee, încep proteste
în timpul cursurilor politice și a celor de limba
rusă. Pentru organele de partid, acțiunile de
perturbare a orelor erau considerate foarte
grave, deoarece se petreceau tocmai în
octombrie,“luna prietenieiromâno-sovietice”.
Studenții de la diferite facultăți cer cu insistență să se trimită delegați ai comitetului central cu care să
discute situația din Ungaria. Escaladarea față de prima cerere este evidentă, prin schimbarea subiectului
discuțiilor – de la situația economică la cea politică. Studenții profită de ședințele Uniunii Tineretului
Muncitor, organizate in scopul rezolvarii unor probleme administrative, pentru a discuta deschis despre
revoluțiadin Ungaria și desprenecesitateade a reacționa.
Mulți dintre conducătorii organizațiilor UTM, depășiți de evenimente, se alătură mișcării revendicative
studențești, susțin revoluția din Ungaria și arată ostilitate față de pozițiile intransigente ale comitetelor de
partid din facultăți.
 04
Miscari si
manifestatii
 MANIFESTATIA DIN 1956
Prima acțiune de organizare este pregătită de un grup
clandestin care creează legături cu toate facultățile în vederea
organizarea unei manifestații. In 28 octombrie 1956 începe să
emită, pe diferite lungimi de undă, un post de radio, care se
institula "România viitoare.Vocearezistenței".
Postul, considerat de orientare naționalistă, prezenta
revendicărilestudenților, precum:
 înapoiereaprovinciilorrăpite, Basarabia și Bucovina
 îndepărtatea staliniștilordin România care au compromis
comunismul și au adus frica și foameteaîn țară.

Conștienți că timpul lucrează împotriva lor și că dacă o manifestație avea să aibă loc, ea nu mai putea fi
amânată, în ziua de 2 noiembrie 1956 comitetul de acțiune hotărăște convocarea unei adunări studențești
cu caracter public. Ziua de 3 noiembrie fiind o dată prea apropiată pentru a putea asigura o mobilizare
suficientă,se fixeazăpentru adunare ziua de 5 noiembrieîn Piața Universității.
 VESTI PROASTE
Începerea războiului din Suez la 29 octombrie 1956 i-a descumpănit pe cei care voiau să treacă la acțiune.
Pentru unii, mai avizați, era un semnal clar că occidentul nu avea intenția să intervină și că revoluționarii
maghiari, ca și eventual cei din România, nu trebuiau să conteze pe un sprijin exterior. Unii mai prudenți
considerau că, fără un asemenea sprijin, șansele de succes erau minime. Alții exprimau păreri contrare, arătând
că trupele rusești nu interveniseră și că revoluția maghiară era un succes, că practic regimul comunist fusese
răsturnat.
Ca urmare a încercării de organizare a unei răscoale studențești la Timișoara fuseseră arestați circa 2000 de
studenți în zilele de 30 și 31 octombrie. Conducătorii mișcării din București nu aveau informații exacte asupra
evenimentelorde la Timișoara,dar aflaseră pe diferitecăi indirectecă situația era gravă.
În ziua de 4 noiembrie, armata sovietică din
Ungaria iese din expectativă și ocupă atât Budapesta,
cât și alte centre vitale din țară. Deși informați de
reprimarea brutală din Ungaria și conștienți că
șansele de succes au scăzut considerabil,
organizatorii decid totuși că mișcarea trebuie
continuată și că manifestațiatrebuie să aibă loc.
 Comitetul de organizare decisese că trebuia să se evite un caracter violent al manifestației pentru a nu justifica un
răspuns violent al autorităților la provocări. Studenții de la Facultatea de Filologie și Facultatea de Științe Juridice au
elaborat o serie de manifeste pe care erau scrise lozinci ca: "Jos rusa și marxismul", "Vrem știință, nu politică în
universitate" și "Urmați exemplul studenților unguri, cehi și poloni". În aceste manifeste își prezentau revendicările și
care îndemnau restul populației să li se alăture. Ceea ce se urmărea era arătarea unei opoziții ferme la abuzurile
partidului comunist, crearea unui precedent pentru folosirea drepturilor democratice, a dreptului de adunare și
determinarea autorităților să înceapă negocieri.
În noaptea de 4 spre 5 noiembrie, trupele Ministerului de
Interne au ocupat Piața Universității. Circulația a fost complet
oprită, iar pe toată partea carosabilă din fața Universității
erau camioane în care soldații, înarmați cu arme automate,
erau așezați pe bănci gata de intervenție. Manifestația
devenise imposibilă. Alte trupe de intervenție erau masate în
clădirea Universității și în alte clădiri din zonă. Toți cei care
avuseseră intenția de a participa la manifestație s-au lămurit
asupra situației din momentul intrării în piață, dar nu s-au
oprit. Ceea ce nu știau, era că la intrările în piață se aflau
membrii de partid din diferitele facultăți care notau numele
tuturor celor care treceau prin zonă.
 REPRESIUNEA
Încă din 27 octombrie 1956, Biroul Politic al Comitetului
Central al Partidului Muncitoresc Român, întrunit în regim
de urgență, înființase un comandament de criză sub
conducerea lui Emil Bodnăraș, ce avea atribuții foarte largi
– detinand dreptul de a ordona deshiderea focului și de a
declara stare de urgență în orice regiune a țării. În mod
explicit, comandamentul avea dreptul de a suspenda
cursurile în institutelede învățământ superior.
Organele de partid au trecut însă imediat la măsuri de represiune, pentru a preveni alte acțiuni
potențiale similare în viitor. A urmat o serie întreagă de arestări, anchetele fiind dure – mulți dintre cei
anchetați afirmând că au fost bătuți cu brutalitate. Cea mai mare parte a arestărilor a avut loc în
noiembrie-decembrie 1956, însă arestările au continuat și în tot cursul anului 1957, o parte dintre cei
arestați fiind condamnați la închisoare pe termene între 1 și 6 ani.
Unii dintre studenții condamnați au murit în timpul detenției, pe cand alții și-au văzut întreaga viață
distrusă.
 În același timp mediile studențești au fost puse sub o strictă supraveghere. Organizațiile studențești organizează
ședințe publice în care studenții sunt obligați să-și exprime indignarea față de cei care “împroașcă cu noroi” tineretul
studios din România, care în marea sa majoritate era profund atașat regimului comunist. În același timp principalii
organizatori ai acțiunilor de protest sunt demascați în ședințe publice în care, iar pe lângă excluderea lor din
organizație, se cere eliminarea lor din facultăți ca elemente dușmănoase față de regim. Decanatele și rectoratele nu
fac nicio analiză a temeiniciei acuzațiilor aduse și îi exmatriculează pe cei vizați, fără drept de reînscriere în vreo
instituție de învățământ superior.
În afară de măsurile imediate, luate împotriva studenților care
se aflaseră în fruntea mișcării de protest, pe linie politică se luau o
serie de alte măsuri organizatorice represive. La 13 noiembrie, în
ședința Biroului Politic, s-a decis ca Ministerul Învățământului să
întocmească un “program concret de măsuri care să ducă la
îmbunătățirea compoziției sociale a studenților".
Tot în aceeași perioadă se cerea si demascarea tuturor
opozanților – “Trebuie să știm câți dușmani există în țara noastră
și încearcă să lupte împotriva partidului nostru”. Simultan s-a
trecut la reorganizarea asociațiilor studențești, acestea fiind
considerate un punct slab al sistemului comunist, care nu
reușiseră să prevină revolta.
 BIBLIOGRAFIE
● https://ro.wikipedia.org/wiki/Mi%C8%99c%C4%83rile_studen%C8%9Be%C8%99ti_din_B
ucure%C8%99ti_din_1956#Preludiu_la_mi%C8%99c%C4%83rile_studen%C8%9Be%C8%9
9ti
● https://ro.wikipedia.org/wiki/Greva_general%C4%83_din_Rom%C3%A2nia,_1920
● https://ro.wikipedia.org/wiki/Greva_minerilor_din_Valea_Jiului_din_1977
● https://anosr.ro/istoric/
● https://ro.wikipedia.org/wiki/Greva_de_la_Atelierele_CFR_Grivi%C8%9Ba
● https://www.rador.ro/2015/11/04/documentar-reprimarea-miscarilor-studentesti-din-
romania-anului-1956/
● https://www.wilsoncenter.org/sites/default/files/media/documents/article/RAPORT%20
FINAL_%20CADCR.pdf
VA MULTUMIM
PENTRU ATENTIA
ACORDATA!
Proiect realizat de:
Chitescu Iustina
CREDITS: Diese Präsentationsvorlage wurde von
SlidesgoIancu Denisa
erstellt, inklusive Icons von Flaticon und
Iancu Ioana
Infografiken & Bilder von Freepik
Paraschivu Alexandru
Radulescu Alexandru