Rationalismul cartezian si arhietctura modernista

Pornind de la celebrul citat cogito ergo sum ( cuget deci exist), Rene Descartes explica lumea fenomenelor din perspectiva ratiunii, gandirea fiind considerata un act fundamental in procesul cunoasterii. Din punct de vedere general-filosofic, Descartes afirma un monism substantialist de tip deist. El admite o substanta suprema, Dumnezeu. Sustine ca substanta suprema este perfecta si, ca atare, exista prin sine insusi, adica isi este propria cauza. Depinzand numai de sine, Dumnezeu poseda o libertate absoluta, fiind singura fiinta pe deplin libera. Asadar, in sensul ei cel mai general, libertatea inseamna afirmarea a ceva prin sine, independent. In configuratia ontologiei sale, Descartes trece de la monismul deist la dualism. El sustine ca Dumnezeu a creat doua substante secunde, independente una de alta: res extensa (lucrul intins) si res cogitans (lucrul cugetator). Dumnezeu a creat res extensa si anume trupul, ca lume haotica, i-a stabilit legi si i-a dat un prim impuls, fara sa mai intervina ulterior in dezvoltarea ei. Res cogitans este sufletul cu principalele sale atribute si anume: gandirea, vointa, imaginatia si simtirea. Astfel, Dumnezeu a creat o pluralitate de substante cugetatoare, care sunt sufletele umane individuale. In opozitie cu corpul intins si necugetator, sufletul este cugetator si neintins. Atat prin calitatea sa de substanta, cat si prin faptul ca este neintins, si deci indivizibil, sufletul individual este muritor. Opusa empirismului, viziunea filozofica rationalista trateaza omul ca fiind o fiinta cugetatoare. Descartes compara relatia dintre trup si suflet cu cea dintre corabie si corabier, afirmand ca Natura ne arata prin aceste simtiri de durere, foame, sete s.a.m.d. ca eu nu sunt doar de fata, prin raport cu corpul meu, precum e corabierul pe corabie, ci sunt legat in chip cat se poate de strans si ca si cum am fi confundati, astfel incat eu alctuiesc un singur lucru impreun cu el. Caci altminteri, atunci cand trupul e vatamat, eu, care nu sunt decat fiinta cugetatoare, n-as simti durere, ci as percepe acea vatamare doar prin intelect, dupa cum corabierul isi da seama pe calea vazului daca ceva e rupt in corabie. Descartes propune ca unica cale recomandabila in procesul cunoasterii, indoiala metodica. Filozoful ne arata ca lucrurile pe care le putem cunoaste pot fi puse sub semnul intrebarii, acestea avand un caracter indoielnic. Scopul cunoasterii este cunostina sigura si evidenta. Operatiile care realizeaza acest scop sunt experienta si deductia. Prin experienta se intelege o operatie cognitiva bazata pe activitatea simturilor. Cunoasterea prin experiena este nesigura pentru ca se reduce la caracterul empiric al simturilor.

In ceea ce priveste relatia dintre adevar si eroare, Descartes afirma ca singura cale sigura pentru aflarea adevarului este ratiunea, intrucat cunoasterea empirica, prin intermediul simturilor poate cauza erori, care trebuie eliminate. Cunoasterea in sine bazata pe experienta este desconsiderata ferm de catre filozof, intrucat experientele sunt involuntare. Daca ar fi voluntare, ar fi prin urmare cauzate de mintea noastra. In conceptia lui Descartes, omul trebuie sa caute acel adevar clar si distinct, numit si adevarul manifest care poate fi atins numai printr-o activitate conforma cu ratiunea. Este clara cunostinta definita prin suficiente note pentru a ne putea permite recunoasterea obiectului la care se refera si distincta atunci cand contine note specifice prin care se delimiteaza de alte cunostinte similare. Descartes este de parere ca poti descoperi adevarul unei afirmatii doar gandindu-te la el (prin cugetare). Prima afirmatie pe care Descartes o apara in acest fel este cogito-ul. El ajunge la cogito prin rationament pur, iar noi ar trebui sa recunoastem faptul ca este adevarat, doar considerandu-l. In ceea ce priveste criteriul adevarului, Descartes afirma ca singurul adevar cert este existenta lui Dumnezeu, care este o fiinta perfecta, iar tot ce este in noi vine de la El. Rene Descartes invita astfel omul sa-si caute raspunsurile inlauntrul propriei fiinte. De aici, se pot sustrage cateva idei aplicabile conceptelor arhitecturale moderne care ating prin constructia lor teoretica aceste aspecte fundamentale pentru rationalisti. Acestea sunt ordinea geometrica si formele curate care sunt considerate singurele adevaruri universale la care se poate ajunge prin gandire logica. Cunoscut fiind faptul ca in dimensiunea sa temporala, filosofia si arhitectura evolueaza incontestabil impreuna, putem spune ca odata cu aceasta forma de simplificare a gandirii pe care rationalismul modern l-a constituit, arhitectura si-a dezvoltat propriile sale forme de exprimare in acord cu noua gandire. La Descartes, ideea de spatiu este una clara. La baza spatiului trait se afla spatiul construit sau spatiul geometric. Descartes afirma ca nimic nu este real daca nu poate fi construit de ratiune, lumea in sine devenind astfel un obiect, contrar conceptiei antice in care lumea era considerata divina. Conform principiilor lui Descartes, lumea trebuie construita pornind de la normele geometriei, creandu-se astfel un oras rational, un oras care exclude dimensiune istorica. Omul trebuie redus la ratiune, la nevoile elementare, universale. Rationalismul presupune modernitate, astfel Descartes exclude dimensiunea memoriei si neaga societatea traditionala, structurata ierarhic si bazata pe religie. Filosofia rationalista construieste deci, o lume sociala noua, moderna, in care religia isi pierde functia de a intemeia realitatea sociala. Prin urmare, spatiul locuit este functional gandit, construit dupa principiile geometrice. Arhitectura moderna are la baza premisa conform careia, omul modern este o fiinta rationala si are nevoi percepute de ratiune. Aceasta recunoaste niste nevoie universale, care necesita un spatiu geometric, creandu-se astfel orasul geometric sau orasul tip. Rationalismul in arhitectura este regasit in diverse forme, functie de spatiul cultural in

care se dezvolta. In Franta, prin Le Corbusier regasim rationalismul formal, in Germania, prin Walter Gropius si scoala Bauhaus este rationalismul didactic, in Rusia prin constructivistii rusi (Lisestski) este rationalismul ideologic, in Olanda prin neoplasticistii de Stijl (Theo van Doesburg) este rationalismul formalist, in Finlanda prin Alvar Aalto este rationalismul scandinav, in America prin Frank Lloyd Wright este rationalismul organic si nu in ultimul rand, in Italia prin Terragni, Libera si Moretti este rationalismul totalitar. Insa rationalismul si geometria nu sunt valori universale, ci produse ale unui anume spatiu geografic, istoric, psihologic si cultural, idealuri care isi pierd legitimitatea sau sunt interpretate diferit sau daca se transplanteaza in alte arii. Criteriile de organizare si eficienta au de asemenea valabilitate limitata in functie de context. De accea este interesant sa privim un aspect mai concret al acestui curent ideologic pentru a putea intelege dimensiunea lui in conceptul de arhitectura. Le Corbusier este prin opera sa, cel care a reusit sa puna in lumina volumele, sa creeze o unitate de locuit tipizata si sa gandeasca un intreg sistem de standarde de locuit generate de nevoile oamenilor, acest lucru fiind remarcabil prin complexitatea pe care o presupune tot acest studiu. Dintr-o perspectiva sociala, as putea fi de acord cu existenta unui standard de locuit valabil pretutindeni, insa cred ca asta as rapi arhitectului bucuria conceptului si a creatiei fara constrangeri. Standardele lui Le Corbusier sunt raspunsurile unor nevoi ale oamenilor, insa ele nu pot fi general valabile, tot asa cum actualitatea lor se pierde in timp.. Pentru a reveni asupra aspectelor pe care rationalismul le prezinta in arhitectura, merita mentionat si articolul lui Adolf Loos Ornament si crima in care acesta condamna folosirea ornamentului si indeamna catre noi cautari formale care sa raspunda unor nevoi rationale de locuit in primul rand. In plan secund acesta afirma ca eliminarea decoratiei este o forma de simplificare a arhitecturii care insa nu-i stirbeste frumusetea. El adauga ca poate aceasta este frumusetea noii arhitecturi si ca trebuie profitat de aceasta forma de simplificare prin dinamizarea formelor si volumelor si prin utilizarea unei noi estetici bazata pe rational si eficient. Din perspectiva influentelor pe care rationalismul le are in arhitectura, asa cum am enuntat anterior, exista parti ale sale care pot fi considerate pozitive cum ar fi asigurarea unor conditii optime standardizate de locuire pe tot globul, insa exista si numeroase aspecte care privesc latura sa negativa. In cele ce urmeaza imi voi apleca atentia asupra acestora, in scopul evidentierii nevoii firesti de evolutie si progres. Desi exemplul pe care urmeaza sa-l dau a devenit deja un cliseu, planul lui Corbusier pentru un oras cu 3 milioane de locuitori si al orasului conceput de la zero, Chandigarh reprezinta pentru arhitectii contemporani si pentru criticii de specialitate o utopie intrucat nu este posibil ca strandardizarea si gloalizarea sa mearga pana intr-acolo incat sa dirijeze modul de viata al oamenilor. Acest tip de gandire pare sa neglijeze personalitatea si cultura individului, supunandu-l unei egalitati cu alti semeni de-ai sai,

fapt care contravine poate si unor norme morale. Rationalismul, propune un tip de constrangere care limiteaza proiectul de arhitectura si il transforma intr-un act pur mercantil, functionalist, departe de o frumusete estetica. Repetabilitatea unor elemente aduce la o suprasaturare si chiar la epuizarea lor stilistica. In concluzie, desi rationalismul are in esenta sa intentii bune, care proclama ordinea si geometria spatiului, ideea ca spatiile sa fie concepute dinspre interior spre exterior ( care porneste din filozofia lui Descartes de a cauta raspunsurile in interiorul fiintei) este una care duce la limitarea expresiei formale.