David Mamet - Oleanna

Fericirea copiilor care trăiesc pe străzile Londrei nu pare a fi în nici un fel afectată de lipsa aerului
curat. Majoritatea cântă si se joacă atât de senini de parcă s-ar afla undeva  în munţii Scoţiei.
Pentru aceşti copii, care nu au cunoscut niciodată aerul curat şi proaspăt, absenţa acestui aer
dătător de viaţă si sănătate nici măcar nu este observată. Tineretul are aceasta extraordinară
abilitate de a se adapta  la  circumstanţe sau de a muri pur şi simplu. Chiar dacă sunt nefericiţi -
chiar foarte nefericiţi - este uimitor cât de uşor pot fi  impiedicaţi  să înţeleagă propria lor stare
sau, dacă o percep, cât de uşor pot fi convinşi că numai propriile lor păcate au indus aceasta
stare de nefericire si nicidecum alte eventuale cauze.     
                                     The Way Of All Flesh - Samuel  Butler   
Cântec din folclorul englezesc 
“Ce dor îmi e de Oleanna,
Acolo unde inima-mi tânjeşte,                                                                                  Şi  dup-
aceea puteţi să mă trimiteţi                                                                                      Până-n
Norvegia, cu lanţuri la picioare”. 
Personaje:  Carol - o femeie de  20 de ani
                   John - un bărbat trecut de 40 de ani
 
Piesa are loc în biroul lui John.  
                                ACTUL    I  
John vorbeşte la telefon. Carol stă la birou în faţa lui.   
JOHN  (la  telefon):  Dar ce a zis despre teren?  (Pauză) Ce-a zis despre teren? (Pauză) Cum
adică? (Pauză) Nu. Nu înţeleg... (Pauză) L-ai sunat pe Jerry? (Pauză) Pentru că... Nu, nu, nu. Şi
ce-au spus?… Ai vorbit la agenţia imobiliară?... Şi el unde e?… Bine, bine, e-n regulă. Unde sunt
notiţele lui? Observaţiile pe care le-am făcut împreună. (Pauză) Mi s-a părut? Nu. Am avut
impresia că atunci când eram acolo... Ce?… Mi s-a părut că aveai un creion în mână. DE CE
ACUM? Asta spuneam... De aceea ţi-am zis să-l suni pe Jerry. Ei, chiar acum nu pot... Nu, n-am
programat nici o... Grace! Nu am... ştiu ce fac... Nu vrei să-l suni pe Jerry?… Pentru că nu pot
acum. O să vin şi eu la un moment dat... Da. În  l5-20 de minute sunt acolo. Nu, stai liniştită, n-
o să pierdem nimic, nu pierdem nici o casă. Nu, nu bagatelizez nimic. “Servitute”. A spus ea de
“servitute”? (Pauză) E un „termen de artă” de care suntem oarecum legaţi... Da... (Se uită la
ceas) Un „termen  de artă”... Da, ai dreptate... (Pauză)  Curtea pentru băiat. Astea ar fi cam...
Bine, bine... Ne-ntâlnim acolo... (Se uită din nou la ceas) Auzi, dar agentul  imobiliar e acolo?…
Foarte bine, atunci roagă-l să-ţi mai arate o dată subsolul. Mai verifică... Ajung şi eu... Plec în
zece-cinşpe... Da. Nu, nu… Ne întâlnim la... Foarte bine. Dacă el crede că este nece... Spune-i şi
lui Jerry să vină... E bine aşa? Nu pierdem avansul. Sunt sigur că va
fi... (Pauză) Sper. (Pauză) Şi eu te iubesc.(Pauză) Pa... Şi eu te iubesc. Pa!  (Închide telefonul.
Se apleacă peste birou şi notează ceva. Priveşte către Carol)  Îmi cer scuze... 
CAROL (pauză): Ce înseamnă un  „termen de artă”? 
JOHN (pauză): Poftim?… 
CAROL (pauză): Ce înseamnă un “termen de artă” ? 
JOHN: Despre asta vrei să-mi vorbeşti? 
CAROL: ...Să vorbesc...? 
JOHN: Hai să lăsăm fornalismul! Carol? (Pauză) Când ai “ceva” care trebuie adus în discuţie, pus
pe tapet... (Pauză) Nu crezi că...?  (Pauză) 
CAROL: Nu cred că...? 
JOHN: Ee… 
CAROL: ...Am .... 
JOHN: ...Ce...? 
CAROL:  Am spus ceva  rău...? 
JOHN (pauză): Nu. Îmi cer scuze. Ai dreptate. Îmi pare rău. Sunt puţin grăbit. (Pauză) Ce e un
“termen de artă”? Se pare că înseamnă... că e un anumit termen, care prin folosire a început să
fie considerat un termen specific, al cărui sens diferă de sensul exact al cuvintelor din care este
compus, în special pentru persoanele neavizate. Asta cred eu că înseamnă „termen de artă”. 
(Pauză) 
CAROL: Adică nu ştiţi ce înseamnă? 
JOHN: Nu sunt sigur. Este una din chestiile acelea cu care poate te-ai mai întâlnit, pe care le
cauţi prin dicţionare, rogi pe cineva să ţi le explice şi tu spui „aha”... şi după aceea uiţi imediat
ce… 
CAROL: Dumneavoastră nu faceţi aşa ceva. 
JOHN: ...Eu...? 
CAROL: ...Dumneavoastră... nu... 
JOHN: ...Eu nu... ce? 
CAROL: ...Nu ui... 
JOHN: Cum? 
CAROL: ...Nu... 
JOHN: Vrei să spui că eu nu uit? Toată lumea uită. 
CAROL: Ba nu. 
JOHN: Nu?... 
CAROL: Nu. 
JOHN (pauză): Ba da. Toată lumea uită. 
CAROL: De ce? 
JOHN: De-aia.  Nu ştiu.  Pentru că nu-i interesează. 
CAROL: Aha. 
JOHN (pauză): Mda. Mi-ai facut “plăcerea” de a veni aici... din amabilitate sau din  obligaţie…
Foarte bine. Carol. Acum sunt puţin încurcat. Îmi dau seama că...                  
CAROL: ...da ... 
JOHN: ...în ceea ce priveşte... 
CAROL: A!...Vă cumpăraţi o casă nouă! 
JOHN: Hai să trecem la subiect. 
CAROL: “La subiect”?  (Pauză) 
JOHN: Ştiu cum... crede-mă. Ştiu cum... toate astea pot fi atât de umilitoare... numai că eu n-
am decât dorinţa... decât dorinţa de a te ajuta. Dar… (Începe să adune unele lucrări de pe
birou) Voi reflecta asupra… 
CAROL: Eu doar... doar încercam să... 
JOHN: Nu, nu merge. 
CAROL: Ce?... Ce nu...? 
JOHN: Nu. Înţeleg, înţeleg ce vrei... (Îi arată lucrările de pe masă) ...numai că lucrarea ta… 
CAROL: Dar, ştiţi... eu... vin la ore... îmi iau notiţe... (Îi arată caietul de notiţe) 
JOHN (în acelasi timp cu „notiţe”): Da, înţeleg. Dar... unele noţiuni de bază... 
CAROL: Dar ştiţi eu.... 
JOHN: Un moment... Lipsesc totuşi noţiuni de bază... 
CAROL: Dar eu fac tot ce mi se spune! Am cumpărat cartea dumneavoastră, am citit... 
JOHN: Nu, sunt sigur că... 
CAROL: Nu, nu, nu! Eu fac tot ce mi se spune.  Mi-e greu, e adevărat… 
JOHN: Dar… 
CAROL: Nu... o mulţime de expresii... 
JOHN: ...te rog... 
CAROL: Limbajul, expresiile... “lucrurile” pe care le spuneţi... 
JOHN: Îmi pare rău. Nu. Nu cred că-i adevărat. 
CAROL: De ce aş minţi?… 
JOHN: Am să-ţi spun eu de ce: pentru că eşti deosebit de inteligentă. 
CAROL: Eu... 
JOHN: Şi nu ai nici o problema cu... De fapt cine pe cine păcăleşte? 
CAROL: Eu... 
JOHN: Nu. Nu. Îţi spun eu de ce. Îţi spun... Cred că te-ai supărat... 
CAROL: De ce m-aş fi... 
JOHN: Stai puţin...  
CAROL: E-adevărat. Am probleme… 
JOHN: Fiecare are... 
CAROL: Provin dintr-o pătură socială diferită... 
JOHN:  Fiecare… 
CAROL: ...şi din punct de vedere economic... 
JOHN: Uite ce e... 
CAROL: Nu. În cazul meu...  când am venit la această şcoală... 
JOHN: Da. Destul de… (Pauză)      
CAROL: Asta  nu înseamnă nimic...? 
JOHN: Stai, stai puţin... 
CAROL: Eu... 
JOHN  (ia o lucrare): Uite. Te rog. Stai jos.  (Pauză) Stai jos. (Citeşte din lucrarea ei)  ”Consider
că ideile acestei opere exprimă sentimentele autorului, aşa cum acesta intenţionase, idei şi
sentimente provenite dintr-o experienţă proprie”.  Ce ai vrut să spui? Vezi? Ce... 
CAROL: Am  considerat că... Cel mai bun lucru pe care… 
JOHN:  Poate, totuşi, cursul acesta... 
CAROL: Nu, nu, nu! Nu puteţi… Eu trebuie să… 
JOHN: ...cum... 
CAROL. Eu trebuie să trec... 
JOHN: Carol, eu... 
CAROL: Trebuie să iau acest examen...  
    
JOHN: Ori… aşa... 
CAROL: ...Eu… 
JOHN: Ori mă ghidez după criteriile generale de evaluare pentru toată clasa… 
CAROL: Nu, nu ,nu, trebuie să iau examenul! 
JOHN: Acum gândeşte-te, sunt şi eu om ca toţi oamenii... 
CAROL: Dar am făcut tot ce mi-aţi spus!  Tot!… V-am citit cartea!… Mi-aţi spus s-o cumpăr şi s-o
citesc, aşa am făcut. Fiecare lucru pe care mi l-aţi spus... (Arată către caietul de notiţe)  Tot... 
JOHN: Stai puţin... 
CAROL: Am făcut tot ce... 
JOHN: Stai puţin! Eu nu sunt tatăl tău.  (Pauză) 
CAROL: Poftim? 
JOHN: Da. 
CAROL: Am spus eu aşa ceva? 
JOHN: Nu. 
CAROL: Atunci de ce-mi  spuneţi  asta?... 
JOHN: Eu...
CAROL: ...de ce? 
JOHN: ...în clasă... (Sună telefonul, John îl ridică, vorbeşte la telefon) Alo, nu pot vorbi acum.
Jerry? Da? Înţeleg...  Nu pot vorbi acum.  Ştiu... Ştiu... Jerry. Nu pot vorbi acum. Sună-mă, te
rog, peste... Mulţumesc. (Închide telefonul. Către Carol) Şi ce ai vrea să fac? Amândoi suntem
oameni, nu?...  Doi oameni care au acceptat... 
CAROL: Nu, nu... 
JOHN:  ...o situaţie arbitrară... 
CAROL:  Nu. Trebuie să mă ajutaţi. 
JOHN: Spune-mi tu ce-ai vrea să fac...  
CAROL: Cum să le spun că n-am putut trece de examenul ăsta... 
JOHN: Şi eu ce să fac? 
CAROL: Să mă învăţaţi. Să mă învăţaţi. 
JOHN: Eu încerc... 
CAROL: Am citit şi cartea dumneavoastră.  Zău am citit-o!... Numai că n-am prea... 
JOHN: N-ai prea-nţeles-o. 
CAROL: Nu. 
JOHN: Poate că nu e scrisă bine.
           
CAROL (odată cu cuvântul „bine”): Nu. Nu. Nu. Eu vreau s-o înţeleg! 
JOHN: Ce n-ai înţeles?  (Pauză) 
CAROL: Aproape nimic. Ceea ce dumneavoastră încercaţi să spuneţi acolo. De exemplu, când
încercaţi să vorbiţi despre... 
JOHN: Da...?  (Carol consultă notiţele) 
CAROL: „Depozitare virtuală de tinereţe”… 
JOHN: „Depozitare virtuală de tinereţe”. Atunci când încercăm să prelungim artificial
adolescenţa... 
CAROL: Şi despre „Blestemul educaţiei moderne”. 
JOHN: Ei bine... 
CAROL: Nu  prea... 
JOHN: Uite, ştii... e doar un curs, e doar o carte... E doar... 
CAROL: Nu. Nu. E vorba de oameni. Oameni care-au venit aici să afle ceva ce nu ştiau. Care-au
venit aici pentru a fi ajutaţi. Cineva trebuie să-i ajute! Să ştie ceva. “Ca să intre în rândul lumii”.
Cum pot eu să realizez ceva, dacă nu pot înţelege? Şi eu nu înţeleg. NU ÎNŢELEG.  Nu înţeleg
nimic...  şi mă învârt în jurul cozii.  De dimineaţa până seara... cu un singur gând. Că sunt
proastă. 
JOHN: Dar nimeni nu te consideră proastă. 
CAROL: Nu? Atunci ce sunt?… 
JOHN:  Ştii, eu cred că... 
CAROL : Ce sunt de fapt?…      
JOHN: Cred că eşti supărată. O mulţime de oameni sunt supăraţi. Am de dat  un telefon. Am şi
o întâlnire care nu suferă amânare. Aşa că… deşi îţi înţeleg toate frământările şi chiar mi-aş dori
să am timp, întâlnirea noastră n-a fost programată în prealabil... 
CAROL: Mă credeţi un nimic... 
JOHN:  ...şi mai am o întâlnire cu un agent imobiliar şi cu soţia mea şi... 
CAROL: Credeţi că sunt proastă. 
JOHN: Nu! Categoric, nu! 
CAROL: Dumneavoastră aţi  spus aşa. 
JOHN: Nu. Eu n-am zis aşa ceva. 
CAROL: Ba da. 
JOHN: Când? 
CAROL: Păi... 
JOHN: Nu. N-am spus şi nu voi spune niciodată asta vreunui student... 
CAROL: Sunt proastă. Şi n-o să pot niciodată învăţa ca lumea. Şi aveţi perfectă dreptate. 
JOHN: Eu… 
CAROL: Dar atunci ce caut eu aici? 
JOHN: Dacă ai impresia că... 
CAROL:  Ce caut eu aici când nimeni nu mă vrea şi... 
JOHN: Dacă ai interpretat cumva... 
CAROL: Nimeni nu-mi spune nimic. Iar eu stau acolo… într-un colţ. În spate. Iar toţi ceilalţi
vorbesc despre „ceva”... Şi “concepte”... Şi “precepte”... Şi DESPRE CE TOT VORBIŢI, PENTRU
DUMNEZEU? Şi am citit cartea dumneavoastră. Şi mi s-a spus „Foarte bine, du-te la acest curs”.
Pentru că dumneavoastră vorbeaţi despre responsabilitatea faţă de tânăra generaţie. EU NU
ŞTIU CE ÎNSEAMNĂ ACEST LUCRU ŞI VOI PICA...  
JOHN: Poate... 
CAROL: Nu. Aveţi dreptate. Am picat. Aruncaţi-mă de-aici. E de rahat. Tot ce fac. ”Ideile
conţinute în această lucrare exprimă sentimentele autorului”. Aşa e. Aşa e. Ştiu ca sunt proastă!
Ştiu ce sunt! (Pauză)  Domnule profesor, ştiu ce sunt.  Nu trebuie să-mi spuneţi
dumneavoastră.   (Pauză)  
JOHN: Stai. Stai jos. Te rog! (Pauză) Te rog să stai jos!  
CAROL: De ce? 
JOHN: Vreau să stau de vorbă cu tine. 
CAROL: De ce? 
JOHN: Te rog doar să stai jos. (Pauză) Te rog. (Pauză. Carol se conformează. Pauză) Ştii... Eu
ştiu despre ce vorbeşti tu. 
CAROL: Nu. Nu ştiţi. 
JOHN: Ba eu cred că ştiu. (Pauză) 
CAROL: Cum aţi putea să ştiţi? 
JOHN: O să-ţi povestesc ceva despre mine. (Pauză)  Te deranjează? (Pauză) Am fost crescut în
aşa fel încât mă consideram un prost.  
CAROL: Cum adică? 
JOHN: Aşa cum ţi-am zis. Aşa am fost crescut şi educat... Cele mai vechi  şi obsedante amintiri
din copilăria mea sunt cele care mă faceau să mă simt total tâmpit... „Eşti un copil atât de
inteligent. De ce trebuie să te porţi ca un tâmpit?” sau „Nu înţelegi? Chiar nu pricepi?” Iar eu
chiar nu înţelegeam. Nu înţelegeam! 
CAROL: Ce? 
JOHN: Cele mai simple probleme. Era un mister. 
CAROL: Ce era un mister? 
JOHN: Cum învăţau ceilalţi. Cum aş putea eu să învăţ. Tocmai despre ce vă tot vorbeam la
cursuri. Şi sigur că tu nu poţi să auzi acest lucru, Carol. Bineînţeles că nu poţi. (Pauză)
Obişnuiam să vă vorbesc despre “oamenii reali” şi  despre ce fac ei. Oamenii  reali. Oare cine
erau ei? Erau oamenii ceilalţi, alţii decât eu însumi. Oamenii capabili. Oamenii care puteau face
ceea ce eu nu eram în stare: să învăţ, să studiez, să reţin... Toate mizeriile astea… despre care
vă vorbeam în timpul orelor, exact despre asta vă vorbeam...
Dacă ţi se spune...  Ascultă. Dacă unui copil i se spune că nu e în stare să înţeleagă, atunci el o
va lua ca propria lui descriere. Cine sunt eu? Eu sunt acela care nu e-n stare să priceapă nimic.
Aşa te-am înţeles pe tine... când vorbeam despre conceptul de... 
CAROL: Eu nu înţeleg nici un concept. 
JOHN: Atunci e vina mea. Nu e vina ta. Şi nu e vorba despre prolixitate. E vorba despre adevăr,
despre ceea ce eu susţin cu îndârjire. Îmi pare rău şi îţi datorez nişte scuze. 
CAROL: De ce? 
JOHN: Presupun că tot timpul am fost preocupat de alte lucruri... Noi ne cumpărăm o casa şi... 
CAROL: Au spus şi despre dumneavoastră că aţi fost prost? 
JOHN: Da. 
CAROL: Când? 
JOHN: Toată viaţa. În copilărie. Poate că după aceea s-au oprit. Dar eu i-am auzit cum
continuau să spună. 
CAROL: Şi ce ziceau? 
JOHN: Că sunt incompetent. Vezi? Şi de câte ori dau vreun examen, sentimentul acela din
copilărie revine… Iar eu mă simt “nevrednic”.  Şi mai ales “nepregătit”... 
CAROL: ...da. 
JOHN: Şi simt cum înşel aşteptările celorlalţi, cum dau greş.  (Pauză) 
CAROL: ...Şi apoi chiar dai greş. (Pauză) Trebuie. (Pauză) Nu-i aşa? 
JOHN: Un pilot. Care conduce un avion. Pilotul conduce avionul şi se gândeşte: Of, Doamne,
cum îmi zboară gândurile! Dumnezeule! Ce imbecil pot fi... să-mi las gândurile în voia lor, când 
de mine depinde o încărcătură atât de importantă, de preţioasă... VIAŢA! De ce m-am născut?
De fapt, toţi cei care-au avut încredere-n mine au fost înşelaţi în mod grosolan... et cetera... et
cetera... şi tot aşa până când face praf avionul. 
CAROL (pauză): Ar fi putut... 
JOHN: Aşa este. 
CAROL:  Ar fi putut spune: 
JOHN: Pentru o clipă atenţia mi-a fost  distrasă de altceva... 
CAROL: ...Mda.... 
JOHN: Un gând care nu mi-a plăcut… dar acum: 
CAROL: ...dar acum este... 
JOHN: Asta-ţi explicam de fapt. E timpul să fiu foarte atent... Vezi: nu este timpul să...: asta
este ce am învăţat eu... NU ESTE MAGIE! Da. Da. Tu. Vei fi înspăimântată. Atunci când te vei
afla în faţa unui test sau examen, îl percepi ca atare, indiferent dacă el chiar este sau nu este
aşa ceva... În acel moment vei fi speriată. Şi atunci vei spune: ”Sunt incapabilă să”…”Eu trebuie.
Dar nu pot”. Şi atunci vei gândi aşa: De ce oare m-am mai născut... doar ca să fiu bătaia de joc
a lumii întregi, o lume în care toţi sunt mai buni ca mine? O lume în care eu nu am dreptul la
nimic. Unde nu pot învăţa. ( Pauză) 
CAROL: Asta e… (Pauză) Asta am eu...? 
JOHN: Bine. Acum nu ştiu dacă am pus problema  aşa cum trebuie. Totuşi, îţi vorbesc aşa cum
aş vorbi cu propriul meu copil. Pentru că aş vrea ca băiatul meu să aibă tot ce n-am avut eu la
vârsta lui. Îţi vorbesc ţie aşa cum aş fi dorit să vorbească cineva cu mine, la un anumit moment.
Nu ştiu  cum ar trebui s-o fac... altfel... Nu pot fi decât foarte personal, dar... 
CAROL: De ce vreţi să fiţi foarte „personal” cu mine? 
JOHN: Vezi tu... Tocmai asta îţi explicam. Nu putem interpreta comportamentul altora decât prin
prisma... (Sună telefonul) Prin... (Răspunde la telefon) Alo...? (Către Carol)  ...prin prisma
propriului nostru… (La telefon)  Alo... (Către Carol)  Scuză-mă, te rog, un moment. (La telefon) 
Nu, nu pot vorbi acum. Ştiu, ştiu că aşa am zis... Da, în câteva mom... nu pot... vine şi el
acolo... da... am vorbit cu el... Bine. Ne întâlnim acolo... Acum sunt cu o studentă... care nu a...
Jerry vine şi el... Uite ce este, cu cât termin mai repede aici, cu atât ajung mai devreme acolo,
bine? Te iubesc. Da... da... M-ai auzit? Am spus „te iubesc”... O să meargă bine, aşa simt... Vin
imediat... Bine?… O să dureze atât cât o să dureze. (Închide telefonul. Către Carol)  Îmi cer
scuze. 
CAROL: Ce s-a-ntâmplat? 
JOHN: Au mai aparut nişte probleme,  inerente de altfel atunci când se semnează contractul de
cumpărare a unei case.  
CAROL: Va cumpăraţi o casă nouă. 
JOHN: Da. 
CAROL: Pentru că vă promovează. 
JOHN: Da, cred că da.    
CAROL: De ce staţi aici cu mine? 
JOHN: De ce stau aici?… 
CAROL: Da. Ar trebui să plecaţi. 
JOHN: Pentru că te plac. 
CAROL: Dumneavoastră… mă placeţi?…  
JOHN: Da. 
CAROL: De ce?  
JOHN: De ce? Poate pentru că semănăm. (Pauză) Da. (Pauză) 
CAROL: Aţi spus  „fiecare are problemele lui”. 
JOHN: Fiecare are problemele lui. 
CAROL: Oare? 
JOHN: Cu siguranţă. 
CAROL: Şi dumneavoastră?… 
JOHN: Da. 
CAROL: Ce probleme? 
JOHN: Păi... (Pauză) De fapt ai perfectă dreptate. (Pauză) Dacă încercăm să ne eliberam de
cenzurarea artificială a relaţiei profesor-student, de ce-ar trebui să discutam numai problemele
tale, iar ale mele să rămână un mister pentru tine? Da. Am şi eu problemele mele.  
CAROL: Cu fel de…? 
JOHN: Cu soţia mea... cu profesia mea... 
CAROL: Cu profesia…? 
JOHN:  Da. Şi poate problemele mele seamănă cu ale tale. 
CAROL: Mi le spuneţi şi mie? 
JOHN: Bine. (Pauză)  Vezi tu, eu am devenit profesor destul de târziu. Şi am considerat că
învăţământul este Artificial. Noţiunea de „eu ştiu şi tu nu ştii”; şi în procesul educaţional am
văzut o exploatare. Ţi-am spus, am urât şcoala, am urât profesorii. Am urât pe oricine s-a aflat
într-o poziţie de aşa-zis „şef”, pentru că ştiam - ia aminte, nu credeam - ştiam că nu voi reuşi.
Pentru că eram un ratat. Mai târziu... în viaţă... (Pauză) ...Când am ieşit de sub... când am reuşit
să scap  de obsesia ratării... Când.... 
CAROL: Cum aţi reuşit?  (Pauză) 
JOHN: Trebuie să conştientizezi cine eşti tu, ce simţi tu. Şi modul în care acţionezi. Şi să spui:
Dacă am acţionat aşa, înseamnă că aşa gândesc eu despre mine. 
CAROL: Nu înţeleg. 
JOHN: Dacă ratez tot timpul, înseamnă că eu mă consider un ratat. Dacă vreau să-mi schimb
părerea despre mine şi să nu mă mai consider un ratat, musai ca din când în când să mai şi
reuşesc. Examenele cu care te întâlneşti în şcoală, la liceu, la facultate, în viaţă, sunt în cea mai
mare parte făcute pentru idioţi. Şi de către idioţi. N-ai nici un motiv să pici la ele. Ele de fapt nu
sunt teste pentru adevărata ta valoare. Ele reprezintă o formă de a testa capacitatea ta de a
reţine şi reproduce diverse informaţii false. Bineînţeles că pici la ele. Sunt de fapt nişte tâmpenii!
Iar eu... 
CAROL: ...Nu... 
JOHN: Da. Sunt nişte prostii. O bătaie de joc. Uită-te la mine. Comitetul de titularizare vine şi
mă judecă. Marele şi răul Comitet de examinare. Vezi? Vor să mă testeze. Dar pe oamenii aceia,
care îşi vor exprima opinia în legatură cu mine, nu i-aş lăsa nici să-mi spele maşina. Şi totuşi voi
merge acolo, în faţa lor, în faţa Marelui Comitet... Dar am senzaţia de vomă, am dorinţa de a le
vărsa acolo tot ce este rău în mine, ca să le demonstrez că: ”Eu nu sunt bun. De ce m-aţi alege
pe mine?” 
CAROL : Totuşi v-au acordat o promovare… 
JOHN: A, nu... Doar au anunţat-o, dar nu au semnat nimic. Vezi?  ”În oricare moment... 
CAROL: ...mmm... 
JOHN: …ei ar putea să nu mai semneze”... Eu n-aş mai putea să... casa cea nouă n-ar mai... E?
E? Şi vor descoperi „secretul meu ascuns”.   (Pauză) 
CAROL: Care...? 
JOHN: Nici unul. Nu există. Dar mă vor pune la index pentru răutatea mea. 
CAROL: Index?! 
JOHN: Adică mă vor arăta cu degetul. Vezi? Vezi cât de bine te înţeleg? EU. CUNOSC. ACEST.
SENTIMENT. Am eu dreptul la slujba mea, la casa mea frumoasă, la soţia mea, la familia mea...
Asta e părerea mea. În materie de educaţie, acea teorie... 
CAROL: Eu... eu...  (Pauză) 
JOHN: Ce? 
CAROL: Eu... 
JOHN: Ce? 
CAROL: Vreau să ştiu ce se-ntâmplă cu nota mea.  (Pauză lungă) 
JOHN: Mi se pare normal. 
CAROL: E ceva rău în asta? 
JOHN: Nu. 
CAROL: V-am supărat cu ceva? 
JOHN: Nu. Bineînţeles că vrei să ştii ce se-ntâmplă cu lucrarea ta. (Sună telefonul)  Aşteaptă o
clipă. 
CAROL: Trebuie să plec. 
JOHN: Îţi propun o înţelegere. 
CAROL: Nu răspundeţi?!… 
JOHN: Lasă-l să sune. Îţi fac o propunere. Tu rămâi aici şi împreună vom relua întregul meu
curs, de la început. Voi spune că nu din cauza ta, ci din cauza neatenţiei mele. Începem amândoi
cursul de la început.  Nota ta este l0.  Nota finală este nota l0. 
             (Telefonul se opreşte, nu mai sună) 
CAROL: Dar noi am ajuns doar la jumătatea cursului. 
JOHN (fără să o asculte): Nota ta pentru întregul semestru este l0. Dacă te întorci aici şi te
întâlneşti  cu mine. De mai multe ori. Nota ta finala este l0. Nu te mai gândi la lucrarea aceea.
Nu ţi-a plăcut subiectul şi n-ai avut chef s-o scrii. Nu are nici o importanţă. E important că am
reuşit să-ţi trezesc interesul şi dacă pot îţi voi răspunde la întrebări. Hai să începem.  (Pauză) 
CAROL: Să începem. Cu ce? 
JOHN: Sa zicem că acesta este începutul. 
CAROL:  Începutul. 
JOHN: Da. 
CAROL: Începutul cui? 
JOHN:  Al cursului. 
CAROL: Dar nu putem s-o luăm de la început. 
JOHN: Eu spun că putem. (Pauză)  Eu spun că putem. 
CAROL: Dar eu nu cred.   
JOHN: Da. Ştiu asta. Dar e adevărat. Ce înseamnă ora de curs  decât tu şi cu mine? (Pauză) 
CAROL: Dar sunt anumite reguli. 
JOHN: Da. Le încălcăm. 
CAROL: Cum am putea…? 
JOHN: Nu vom spune nimănui. 
CAROL: Şi… oare e corect? 
JOHN: Eu spun că e foarte bine. 
CAROL: Şi, totuşi, de ce aţi face asta pentru mine? 
JOHN: Te simpatizez. E chiar aşa greu să... 
CAROL: ...Mmmm... 
JOHN: Aici nu-i nimeni în afară de noi doi.  (Pauză) 
CAROL: Bine. N-am înţeles. Când v-aţi referit la… 
JOHN: E-n regulă, da? 
CAROL: V-aţi referit la umilinţele pe calea iniţierii, ca la o hărţuială… 
JOHN: Iniţierea unui neofit. 
CAROL: Aţi menţionat şi în cartea dumneavoastră. Despre studiul comparat... studiul...  (Îşi
verifică caietul cu notiţe) 
JOHN: Îţi verifici notiţele de la cursuri? 
CAROL: Da. 
JOHN: Spune-mi cu vorbele tale. 
CAROL: Vreau să mă asigur că am notat corect. 
JOHN: Dar v-am sugerat de multe ori  că ceea ce noi dorim într-adevăr să reţinem, se reţine de
cele mai multe ori aproape fără efort. Cel puţin aşa cred eu. 
   
CAROL (uitându-se în caiet): Uite, aici... aţi scris despre hărţuială. 
JOHN: E corect. Ţi-am fluturat această carte prin faţa ochilor şi te-am obligat s-o citeşti. Tu
pretinzi că ai citit-o? Eu cred că minţi. O să te verific. Şi dacă aflu că ai minţit, te faci de ruşine şi
toată viaţa ta e terminată. E un joc bolnav. De ce facem aşa ceva? Asta-i educaţie? În nici un
caz. Atunci  ce sunt studiile superioare?  Sunt altceva-decât-a fi-util. 
CAROL: Ce înseamnă „altceva-decât-a fi-util”? 
JOHN: Au devenit un ritual. Un crez. Toata lumea i se supune. Sau altfel spus: toţi au dreptul la 
„Studii Superioare”.  Părerea mea este... 
CAROL: Nu sunteţi de acord cu acest lucru? 
JOHN: Tu ce crezi? 
CAROL: Nu ştiu. 
JOHN: Totuşi, tu ce crezi?   (Pauză) 
CAROL: Nu ştiu. 
JOHN: V-am vorbit în clasă despre acest subiect. Îţi mai aminteşti exemplul pe care vi l-am
dat? 
CAROL: Justiţia.
JOHN: Da. Poţi să repeţi? (Ea se uită în caietul de notiţe) Aş prefera fără notiţe. Ţi-am cerut să-
mi faci o favoare şi să repeţi ceea ce am spus eu... doar aşa, ca să văd dacă ideea mea a fost
interesantă. 
CAROL: Aţi spus ”justiţie”. 
JOHN: Da? 
CAROL: Că fiecare are dreptul... (Pauză)  
JOHN: Da. La un proces rapid. La un proces corect. Dar pe de altă parte, mulţi n-au nevoie de
un proces, dacă nu sunt acuzaţi. E…? Justiţia este dreptul tuturor. În cazul în care cineva are
nevoie de ea  sau se cramponează de ea, trebuie să beneficieze de un proces corect. Dar asta nu
înseamnă că viaţa cuiva ar fi incompletă dacă n-a avut niciodată nevoie de justiţie. Vezi? În
opinia mea  apare o confuzie între echitate şi utilitate. Aşadar noi confundăm utilitatea unor
studii superioare cu dreptul nostru, care ne este oferit prin lege, de a avea acces la  studii
superioare. De fapt e o prejudecată, total îndependentă de... 
CAROL: E o prejudecată că trebuie să mergem la şcoală? 
JOHN: Exact.  (Pauză) 
CAROL: Cum puteţi spune un asemenea lucru? 
JOHN: Bine. Bine. Bine. Ai dreptate. Expune-ţi punctul de vedere!… Dar ce este o prejudecată?
O convingere nejustificată, ilogică. Iar noi toţi îi suntem tributari. Nici unul nu scapă. Când o
prejudecată este ameninţată sau contrazisă, fiecare dintre noi  devine furios, lezat, aşa cum eşti
şi tu acum. 
CAROL: Dar cum puteţi dumneavoastră... 
JOHN: ...Să încercăm să... 
CAROL: Cum.... 
JOHN: Bine. Bine. Când... 
CAROL: EU VORBESC ACUM... (Pauză) 
JOHN: Scuză-mă. 
CAROL: Cum puteţi dumneavoastră... 
JOHN: Îmi cer scuze. 
CAROL: Nici o problemă. 
JOHN: Îmi cer scuze. 
CAROL: Nici o problemă. 
JOHN: Îmi pare rău că te-am intrerupt. 
CAROL: Nu-i nimic. 
JOHN: Ce spuneai? 
CAROL: Spuneam... spuneam că... Da. Cum să spui în faţa unor studenţi că învăţământul
superior e o prejudecată? 
JOHN: Spuneam că predilecţia noastră pentru.... 
CAROL: Predilecţie... 
JOHN: Ştii ce înseamnă... 
CAROL:  Înseamnă…”preferinţa”? 
JOHN: Da. 
CAROL: Dar cum puteţi spune aşa ceva? Acea facultate... 
JOHN:  Dar asta este treaba mea...  
CAROL: Care? 
JOHN: Să te provoc. 
CAROL: Nu. 
JOHN: Ba da. 
CAROL: Să mă provocaţi? 
JOHN: Da. 
CAROL: Să mă scoateţi din sărite? 
JOHN: Exact. Să te forţez... 
CAROL: Să mă înfuriaţi e treaba dumneavoastră? 
JOHN: Să te  forţez să… asculţi. (Pauză) Ah. (Pauză) Când eram mai tânăr, cineva îmi spunea:
Cei bogaţi fac dragoste mai rar decât cei săraci. Dar când o fac, îşi scot mai multe haine de pe ei.
Ani. Ani de-a rândul mi-am comparat experienţele  personale cu acest dicton, spunându-mi, aha,
aceasta se potriveşte cu regula, aceasta este o abatere de la regulă... De fapt, ce înseamnă
acest lucru? Nimic. Era o aiureală, o prostie spusă de un caraghios, care se cuibărise în capul
meu şi nu mai ieşea. (Pauză) Aşa şi tu, cineva ţi-a  spus asta şi tu acum o păstrezi ca pe un
crez: studiile superioare constituie un bun irefutabil. Aceasta noţiune ţi-a devenit atât de dragă,
încât orice dubiu asupra ei îţi provoacă furia. Nu sunt oare aceste lucruri chiar acelea pe care-ar
trebui să le punem în discuţie? Eu cred că astăzi, studiile superioare au devenit ceva normal, ca o
necesitate mondenă, pentru cei care aparţin sau aspiră la clasa mijlocie, încât am încetat de mult
să ne întrebăm „La ce sunt ele folositoare?” (Pauză) Care ar putea fi motivele pentru o educaţie
superioară? Unu: Setea de noi şi noi cunoştiinţe. Doi: Dorinţa de a excela într-un anumit
domeniu. Trei: Ascensiunea pe scara socială şi implicit economică.  (Se opreşte. Notează ceva) 
CAROL: Vă reţin eu...?
JOHN: Un moment. Să notez ceva…
CAROL: Am spus ceva  rău?
JOHN: Nu. Cumpărăm o casă.
CAROL: Cumpăraţi o casa nouă.
JOHN: Da, o casă care se asortează cumva cu promovarea mea. Aşa este. O casa frumoasă, în
apropierea şcolii particulare... (Continuă să-şi noteze) ...Vorbeam de îmbunătăţirea situaţiei
economice... (Carol notează şi ea ceva în caietul ei) …Mă gândeam la taxele şcolare. (El continuă
să noteze. Vorbeşte  pentru el) Unde scrie că trebuie să-mi trimit copilul la o şcoala publică...
Există vreo lege care să mă oblige să îmbunătăţesc şcolile de stat pe buzunarul meu? Şi...
(Priveşte către Carol)  Te interesează asta?
CAROL: Nu. Îmi iau notiţe...
JOHN: Nu-i nevoie să-ţi iei notiţe, e suficient să asculţi.
CAROL: Vreau să fiu sigură că nu uit.  (Pauză)
JOHN: Dar acum nu-ţi ţin nici o prelegere, încerc doar să-ţi spun nişte lucruri la care mă tot
gândesc.
CAROL: Şi la ce vă gândiţi?
JOHN: Oare ar trebui ca toţi copiii să meargă la facultate? De ce...
CAROL (pauză): Să înveţe…
JOHN: Dar dacă nu învaţă?
CAROL: Dacă studentul nu învaţă?
JOHN: Atunci de ce să meargă la facultate? Pentru că i s-a spus că este “dreptul” lui?
CAROL: Unii consideră că este foarte instructiv.
JOHN: Mi-ar plăcea să cred că aşa e.
CAROL: Da’… oare cum s-ar simţi dacă le spuneţi că îşi pierd  timpul?
JOHN: Nu le spun asta.
CAROL: Ziceaţi că educaţia e o „hărţuială sistematică şi prelungită”.
JOHN: Da. Poate fi.
CAROL: Dacă educaţia este atât de rea, de ce faceţi educaţie?
JOHN: Pentru că-mi place. (Pauză) Să analizăm puţin nişte studii de statistică referitoare la
demografie, la salarizări, la diferenţele dintre bărbaţii şi femeile cu studii superioare şi fără studii
superioare, de la 1855 la 2000. Şi să vedem ce concluzii putem trage. 
CAROL: Nu.
JOHN: Cum?
CAROL: Nu pot să le-nţeleg.
JOHN: Nu sunt…
CAROL: …Diagrame… tabele...
JOHN: Tabelele sunt simple...
CAROL: Nu, nu pot...
JOHN: Şi, totuşi, poţi.
CAROL: NU, NU - NU ÎNŢELEG. VEZI?????  NU ÎNŢELEG...
JOHN: Ce?
CAROL: Nu înţeleg nimic. În clasă stau şi zâmbesc, toată vremea stau acolo şi zâmbesc. Despre
ce vorbiţi dumneavoastră? Despre ce vorbesc cei din jurul meu? Nu, nu-nţeleg. De fapt nu ştiu
ce caut eu aici... Îmi spuneţi că sunt inteligentă, iar după aceea îmi sugeraţi că n-ar trebui să fiu
aici. Ce vreţi de la  mine? Ce-nseamnă asta? Pe cine ar trebui să ascult... Ştiţi, eu... (El se ridică
de la birou şi o ia protector după umeri)  NU!!!  (Ea se fereşte şi se îndepărtează)
JOHN: Şşş...
CAROL: Nu, nu înţel...
JOHN: Şşş...                                                                                     
CAROL: Nu înţeleg ce vreţi să-mi expli...
JOHN: Şşşş…
CAROL: ...N-am nici o idee...
JOHN: E-n regulă. Linişteşte-te. (Pauză)   Şşş... Relaxează-te.  (Pauză) E-n regulă. (Pauză)  Eu
te înţeleg. (Pauză) Nu te simţi bine?
CAROL: Mă simt foarte prost.
JOHN: Ştiu. Dar acum a trecut.
CAROL: ...Eu...  (Pauză)
JOHN: Ce  e?
CAROL: ...Eu...  (Pauză)
JOHN: Ce este? Spune-mi.
CAROL: Nu vă pot înţelege.
JOHN: Ştiu. Nu e nici o problemă.
CAROL: Eu... (Pauză)
JOHN: Ce?… Ce este? Hai, spune.
CAROL: Nu vă pot spune.
JOHN: Hai. Spune. (Pauză)
CAROL: Sunt REA.  (Pauză)  Of, Dumnezeule! (Pauză)
JOHN: E-n regulă.
CAROL: Eu sunt....
JOHN: Nu-i nimic.
CAROL: Nu pot să vorbesc despre asta.
JOHN: Nu-i nimic. Spune-mi.
CAROL: De ce vreţi să aflaţi acest lucru?
JOHN: Nici nu vreau. Vreau să ştiu doar ce te interesează...
CAROL: Ştiţi… totdeauna...
JOHN: ...Da...
CAROL: Totdeauna... adică niciodată-n viaţa mea... n-am spus cuiva...
JOHN: Da. Continuă. (Pauză)  Continuă.
CAROL: Toată viaţa...
Sună telefonul.  Pauză.  John se duce şi răspunde.
JOHN (la telefon): Nu pot vorbi acum. (Pauză)  Ce? (Pauză) Mmmda. (Pauză) E în ordine, eu...
Nu pot. Nu. Nu, nu, nu, ştiu ce am zis, dar... Ce?… Cum? Ce-a făcut? Cum să spună aşa ceva?
Cum să fie nul contractul? Cum adică e nul? E casa noastră. Am toate documentele. Săptămâna
viitoare când venim cu banii şi cu toate hârtiile, casa asta... stai, stai, stai, stai... Jerry a... Jerry
e acolo?  (Pauză) E şi ea acolo? Are un avocat?… Cum dracului… Asta-i chiar... Spui că se pune
problema servituţii. Nu înţeleg... Este vorba numai de servitute. De ce ar face aşa ceva? Dă-mi-l
pe Jerry... (Pauză) Jer. JERRY! Ce dracului… e casa mea... Bine... bine... Nu, nu, nu, nu!  Stai
niţel, nu vin, spune-i să se ducă-n ‘mă-sa şi să mă lase-n pace! Ascultă, o iei pe Grace şi plecaţi
din casa aia... Îi laşi acolo. Şi pe ea şi pe avocatul ei. Şi spune-le că data viitoare ne vedem la
tribunal... Ba nu vin deloc... Nu, direct la tribunal... Eu... (Pauză) Ce? (Pauză) Ce?  Nu-
nţeleg... (Pauză) Bine, şi cu casa cum rămâne? (Pauză)  Nu-i nici o problemă cu... Nu, nu, nu,
nu... E-n ordine. (Pauză) Bi... bine. (Pauză)  Da. Mulţumesc. Nu, vin direct... Ajung
repede... (Pauză. Închide telefonul. Pauză)
CAROL: Ce s-a-ntâmplat?   (Pauză)
JOHN: Nimic. O surpriză.
CAROL: Mişto.
JOHN: Nu. O surpriză cu ocazia promovării mele.
CAROL: Cu ocazia promovării dumneavoastră.
JOHN: Da. În legătură noua noastră casă.
CAROL: Casa dumneavoastră cea nouă.
JOHN: Da. Casa pe care vrem s-o cumpărăm.
CAROL: Ar trebui să vă duceţi.
JOHN: Se pare că da.
CAROL (pauză): Sunt mândri de dumneavoastră.
JOHN: Mda. Sunt persoane care-ar spune că e o formă de agresiune.
CAROL: Ce anume?
JOHN: Surpriza. 
                         
    ACTUL    II 
John şi Carol stau la acelaşi birou, de o parte şi de alta a biroului,  faţă în faţă.
JOHN:  Vezi tu!  (Pauză) Mie-mi place meseria de profesor.  Şi-mi place să cred că sunt destul de
bun. Şi, uite, îţi mărturisesc că iubesc sentimentul acela de împlinire. Performanţa.
Când mi-am dat seama că-mi place profesia mea, am jurat că nu voi deveni genul acela de
instructor rece, rigid, genul întâlnit de mine în copilărie.
Sigur, eram destul de conştient că poate mi-a fost dat să exagerez trecând complet în cealaltă
tabără. Şi de aceea  m-am întrebat şi încă mă întreb dacă nu cumva, angajat în acest sistem
heterodox - nu spun „benevol” pentru că nu vreau să consider ortodoxia ca pe un bun dat - dacă
nu cumva “am acţionat în detrimentul studenţilor mei”.  (Pauză)
Aşa cum spuneam, atunci când a apărut posibilitatea de a fi promovat, am fost fericit şi mi-o
doream din tot sufletul. M-am întrebat dacă nu cumva greşeam. Îmi doream aceasta promovare
atât de tare. (Pauză)
Că am dorit atât de mult această promovare, dorinţă care nu era motivată doar de pura
necesitate, de siguranţa economică, personal nu mi s-a părut o atitudine condamnabilă. Am
descoperit că am şi alte îndatoriri, în afară de obligaţiile mele profesionale, cum ar fi  obligaţiile
personale, casnice, care erau sau cel puţin ar fi trebuit să fie de importanţă egală cu primele.
Promovarea, şi siguranţa, şi confortul, nu sunt de dispreţuit, ba chiar merită nişte eforturi
onorabile. Şi acestea  mi-au fost oferite mie. Aici, în acest loc, unde mă simt bine şi unde îmi
găsesc confortul necesar, care la rândul lui induce, în sfera materialului, confortul de acasă. În
schimbul a ce?  În schimbul muncii mele de profesor. Activitatea pe care o iubesc.
Care a fost preţul acestei siguranţe? Să obţin acea titularizare pe o treaptă ierarhică superioară.
Promovare pe care mi-o acordă comitetul respectiv. Şi pe baza căreia am contractat cumpărarea
unei case. Desigur, pentru că n-ai încă o familie a ta, poate că nu înţelegi ce importanţă are. Dar
pentru mine este foarte important. Un cămin.  O Casă Bună.Pentru familia mea, pentru copil.
Comitetul  de Titularizare se va întruni. Acesta este mersul lucrurilor. Se vor întâlni şi vor analiza
reclamaţia ta. Şi o vor respinge. Da. Vor respingereclamaţia ta! Dar în timpul acesta, eu voi
pierde casa. Pentru că n-o să pot finaliza actele de vânzare-cumpărare. Voi pierde banii
de avans, iar casa pe care am ales-o pentru soţia şi copilul meu se va duce pe apa sâmbetei. Da.
Sigur, îmi dau seama că te-am supărat. Îţi înţeleg furia împotriva profesorilor. Şi eu am fost
furios pe profesorii mei. Mă simţeam rănit şi umilit de ei. Iar acesta a fost unul dintre motivele
pentru care am intrat în învăţământ.
CAROL: Ce vreţi de la mine?...
JOHN (pauză): Am fost mâhnit profund. Atunci când am primit reclamaţia de la Comitetul de
Titularizare.  Am fost şocat… Şi foarte mâhnit. Nu, nu vreau să te impresionez cu tristeţile mele.
Dar… ce să zic… n-am înţeles. Apoi m-am gândit: s-ar putea ca acolo unde ne considerăm
inatacabili, tocmai acolo să fim mai vulnerabili şi... (Pauză) Da. Bine. Mă consideri pedant. Da.
Sunt. Prin natura mea, prin naştere, prin profesie, nu ştiu. Întotdeauna caut
o paradigmă pentru...
CAROL: Nu ştiu ce înseamnă o paradigmă.
JOHN: Un model.
CAROL: Atunci de ce nu folosiţi acest cuvânt? (Pauză)
JOHN: Bine. Da. Sigur. Căutam un model. Simt că unul din punctele...
CAROL: Eu...
JOHN: O secundă... unde mă simt invulnerabil ar fi continua mea preocupare pentru demnitatea
studenţilor mei. Te-am invitat aici pentru... în ideea spiritului de investigaţie, ca să te intreb... să
întreb... (Pauză) Ce ţi-am făcut? (Pauză) Şi... şi... cum aş putea să îndrept situaţia? N-am putea
să rezolvăm această problemă acum? Zău că n-are nici un sens.
CAROL: Ce puteţi face ca să mă forţaţi să retractez?
JOHN: Sub nici o formă n-am zis aşa ceva.
CAROL: Să mă mituiţi, să mă convingeţi...
JOHN: Nu...
CAROL: ...să retractez.
JOHN: N-am intenţia să…
CAROL: Aş vrea ca...
JOHN: Eu nu vreau să... Ai vrea ce?
CAROL: Nu, dumneavoastră aţi zis că vreţi să-ndreptaţi  lucrurile. Să mă forţaţi pe mine să
retractez.
JOHN: N-am zis aşa ceva.
CAROL: Mi-am notat.
JOHN: Stai, stai puţin. Stoicii spuneau...
CAROL: Stoicii?
JOHN: Filosofii stoici considerau că dacă suprimi expresia  „am fost ofensat”,  în mod automat
anulezi şi ofensa. Gândeşte-te! Ştiu că eşti supărată. Dar te rog doar să-mi spui. Efectiv. Efectiv:
Ce rău ţi-am făcut eu ţie?
CAROL: Tot ce mi-aţi făcut - în măsura în care mi-aţi făcut mie ca studentă şi implicit corpului
studenţesc - se află menţionat în reclamaţia mea. La Comitetul de Titularizare...
JOHN: Bine. E-n regulă. (Pauză) Hai să vedem. (Ia de pe birou reclamaţia şi citeşte) Aflu că
sunt  sexist. Că sunt elitist. Nu prea ştiu ce înseamnă toate acestea, dar sunt sigur că pot fi
aduse la un numitor comun, cu un singur cuvânt derogatoriu care este „RĂU”. Că eu... Că eu
insist pentru lenevie, în anumite digresiuni de la textul recomandat, diversiuni megalomanice şi
teatrale... aceste divagaţii au forme pornografice şi sexiste... şi aici găsim chiar şi o listă de
exemple... ”închis în birou cu o studentă”... ”a spus o povestioară cu conotaţii explicit sexuale…
în care frecvenţa actului sexual la bogaţi şi la săraci părea a fi punctul central... A avut tendinţa
să îmbrăţişeze studenta în cauză”... În fine, tot tacâmul... (Pauză. El citeşte) Că ţi-am cerut să
vii la mine în birou, pentru că avem ceva în comun... (Pauză. El citeşte)    ”Mi-a spus că mă place.
Că îi place să stăm împreună. Mi-a dat înapoi lucrarea de examen şi mi-a propus să scriu alta, cu
condiţia să vin mai des în biroul său”.  (Pauză) Este ridicol. Nu ştiai? Îţi spun eu. Tu vei fi umilită,
iar pe mine mă va costa casa şi...
CAROL: E “ridicol”...?    (John ia reclamaţia şi reia cititul)
JOHN: „Mi-a spus că are probleme cu soţia; că vrea să suprime constrângerile artificiale
existente în relaţia profesor-student. Şi-a pus braţele în jurul meu...”
CAROL: Negaţi aceste fapte? Puteţi nega? Vedeţi? (Pauză)    Nu întelegeţi, nu?
JOHN: Nu. Nu înţeleg.
CAROL: Dumneavoastră credeţi, credeţi că puteţi nega toate aceste lucruri care de fapt s-au
întâmplat. Sau dacă s-au întâmplat, ele înseamnă cu totul altceva, nu? Înseamnă ce vreţi
dumneavoastră să însemne, nu?  Nu vedeţi? M-aţi adus aici. Dumneavoastră ne aduceţi aici ca
să vă ascultăm cum continuaţi şi continuaţi... Sau poate că nu mă exprim bine. Noi nu spunem
ceea ce vrem să spunem, nu-i aşa? Şi-apoi îmi spuneţi: „Nu, nu te-nţeleg”... Şi-apoi
dumneavoastră… (Arată cu degetul)
JOHN:  Verific reclamaţia?
CAROL: Da.
JOHN: Înţelegi ce spun eu? Nu poţi să-mi spui ce ai de spus cu cuvintele tale?         
CAROL: Acelea sunt cuvintele mele.   (Pauză)
JOHN (citeşte): ”Mi-a spus că dacă voi sta singură cu el în biroul său, îmi va schimba nota şi îmi
va da nota maximă”. (Către Carol) Ce ţi-am facut? Dumnezeule mare, atât de rău te-am jignit?
CAROL: Ceea ce “simt” eu este irelevant.
JOHN: Doar ştii c-am încercat să te ajut?!
CAROL: Tot ce ştiu, am scris în raport.
JOHN: Mi-ar face plăcere să te pot ajuta şi acum. Aş face-o din toată inima înainte ca situaţia
aceasta să ia amploare.
CAROL  (odată cu ultimele lui cuvinte): Ştiţi ce?!  Nu cred c-am nevoie de ajutorul
dumneavoastră. N-am nevoie de nimic de la dumneavoastră.
JOHN: Am senzaţia că...
CAROL: Nu-mi pasă ce senzaţii aveţi. Nu vedeţi? Nu întelegeţi? Nu mai puteţi face asta. NU.
MAI.  AVEŢI. PUTEREA. Aţi folosit-o eronat? Cineva a folosit-o. Faceţi parte din acel grup? Da.
Da.  Faceţi Parte. Dumneavoastră aţi făcut lucrurile acestea. Şi mai şi spuneţi: „O, lasă-mă să te
ajut  cu problema pe care-o ai...”
JOHN: Da. Înţeleg. Chiar te-nţeleg. Eşti rănită în amorul propriu. Da. Eşti furioasă.
Dar furiate trădează. Te împinge pe un drum care nu duce nicăieri.
CAROL: Puţin îmi pasă ce credeţi dumneavoastră.
JOHN: Nu-ţi pasă? (Pauză) Dar vorbeai de drepturi. Nu? Am şi eu drepturi, ca şi tine. Nu? Am o
casă... care face parte din lumea reală. Şi Comitetul de Titularizare,  Bărbaţii Buni şi Adevăraţi...
CAROL: Domnule profesor...
JOHN: ... aparţin şi ei acestei lumi. Pricepi? Aceasta este viaţa mea. Eu nu sunt un baubau...
CAROL: Domnule  profesor...
JOHN: Eu...
CAROL: Domnule profesor! V-am făcut o favoare venind aici! Pentru că
dumneavoastră personal m-aţi chemat. Poate că n-ar fi trebuit s-o fac. Dar am făcut-o. În
numele meu şi al grupului din care fac parte. Şi dumneavoastră vorbiţi de Comitetul de
Titularizare care, poate aţi uitat, dar are şi o femeie în componenţa sa. I-aţi putea numi O Mare
Distracţie, O Exprimare Istorică, orice altceva, dar să-i numiţi Bărbaţii Buni şi Adevăraţi... e
umilitor. E o remarcă sexistă şi, privită în ansamblu, exprimă o metodă de gândire. E o
remarcă...
JOHN: Ei... hai... hai... e suficient ca să lipseşti o familie de...
CAROL: Suficient? Suficient? Da. Şi povestioara aceea pe care-am reprodus-o este ticăloasă şi
pornografică. E...
JOHN:  ...pornografică...?
CAROL: Ce vă dă dreptul... Da. Să vorbiţi unei femei în biroul dumneavoastră... Da. Da. Îmi
pare rău. Îmi pare rău. Dumneavoastră vă simţiţi împuternicit... Cu gura dumneavoastră aţi spus
asta. Să priviţi de sus, să vă aflaţi în anumite poziţii... Să mă chemaţi aici... E? Mi-aţi spus că
studiile superioare sunt o glumă şi să le tratez ca atare. Dumneavoastră le trataţi aşa. Şi-aţi mai
mărturisit o anumită înclinare de a juca rolul Patriarhului la cursul dumneavoastră. Adică...
să negaţi, să acceptaţi. Să îmbrăţişaţi studentele.
JOHN: Cum poţi face asemenea aserţiuni?! Cum poţi să debitezi...
CAROL: Cum puteţi nega asta? Aşa aţi făcut. AICI. Cu mine. Aţi  mărturisit. Iubiţi PUTEREA. Să
deviaţi, să inventaţi, să încălcaţi... să încălcaţi orice norme. Iar în sinea dumneavoastră, vi se
pare încântător acest obicei de a batjocori şi distruge. Ar trebui să-l analizaţi, domnule profesor!
Dar pe de altă parte, alegeţi exact lucrurile care vă fac să înaintaţi: publicări de carte,
promovări... Şi treptele pe care le urcaţi ca să ajungeţi unde v-aţi propus le numiţi  „ritualuri
nevinovate”. Cu toate că spuneţi că totul e numai ipocrizie. Dar aspiraţiile studenţilor
dumneavoastră? Acei studenţi silitori care muncesc, care au venit aici, care-au suferit o
adevărată sclavie ca să vină aici… Nici măcar nu vă imaginaţi cât m-a costat pe mine să pot veni
la această şcoală. Pe acei studenţi îi luaţi în bătaie de joc. Dumneavostră numiţi educaţia -
”hărţuială”... şi de acolo, din locul dumneavoastră atât de sigur, atât de elitist, consideraţi
confuzia noastră ca o glumă, cu toate eforturile şi speranţele noastre. Apoi vă aşezaţi acolo şi vă-
ntrebaţi: ”Ce am facut?” Şi îmi cereţi tot mie să-nţeleg că şi dumneavoastră aveţi aspiraţii. Dar
eu vă spun. Vă spun că sunteţi un ticălos. Şi dacă aţi avea un gram de onestitate în sinea
dumneavoastră, aşa cum pretindeţi chiar în cartea dumneavoastră... v-aţi privi sufletul. Şi aţi
vedea aceleaşi lucruri pe care le văd eu. Şi-atunci veţi simţi aceeaşi repulsie pe care o simt eu. O
zi bună!      (Se pregăteşte să iasă din cameră)
JOHN: Aşteaptă un moment, te rog, doar un moment!  (Pauză) Ce zi frumoasă este azi.
CAROL: Ce?...
JOHN: Ai spus „o zi bună”. Şi mă gândeam ce frumoasă este ziua de astăzi.
CAROL: Oare?
JOHN: Da, mie… aşa mi se pare.
CAROL: Ce importanţă are?
JOHN: Este esenţa comunicării umane. Eu spun ceva convenţional. Tu răspunzi, dar de fapt
informaţia pe care o schimbăm între noi nu are nimic legat de vreme. Ea reprezintă acceptul
nostru reciproc de a conversa. De fapt, amândoi am fost de acord că suntem fiinţe
umane. (Pauză) Eu nu sunt un… exploatator şi tu nu eşti o... revoluţionară... Că... s-ar putea să
avem poziţii... sau dorinţe… care sunt în conflict, totuşi, amândoi suntem oameni. (Pauză) Şi
uneori suntem imperfecţi. (Pauză)  Din când în când suntem în conflict. (Pauză) Ai dreptate,
multe lucruri le facem pentru propria bunăstare... Altele le facem convenţional... (Pauză) Ai
dreptate. (Pauză) Ai spus că ai venit la aceste cursuri pentru că doreai să înveţi despre educaţie.
Eu nu ştiu dacă pot să te învăţ despre educaţie. Dar ştiu că-ţi pot spune ceea ce cred  eu despre
educaţie. Şi apoi decizia e a ta. Dar nu trebuie să te cerţi cu mine. Pentru că nu sunt eu
subiectul. (Pauză)  Şi dacă greşesc cumva… de ce să mă pui la zid? Eu nu te pun pe tine. Îţi spun
ce gândesc eu, pentru că aceasta este datoria mea, oricât ar părea de convenţional. Eu nu cred
că putem merge mai departe până când nu vom accepta că şi unul şi celălalt suntem
oameni.  (Pauză)        Şi chiar aşa... putem avea dificultăţi. (Pauză)  Acum…
CAROL: ...Staţi...
JOHN: Da.
CAROL: Păi...
JOHN: Spune-mi foarte cinstit.
CAROL: Poziţia mea...
JOHN: Da. Vreau să aud. Cu vorbele tale. Ce vrei de fapt?  Şi ce simţi?
CAROL: Eu...
JOHN: Da...
CAROL: Grupul meu…
JOHN: “Grupul” tău?...   (Pauză)
CAROL: Oamenii cu care-am discutat...
JOHN: Nu-i nici o ruşine în chestia asta. Toată lumea are nevoie sfătuitori. Are nevoie să-şi
deschidă sufletul. Există totdeauna mai multe puncte de vedere. Nu e nimic rău în asta. De fapt
este esenţial. Bun. Acum: tu şi cu mine... (Sună telefonul) Tu şi cu mine...  (Ezită o clipă şi
apoi răspunde la telefon)  Alo. (Pauză) Mmm… nu, ştiu ce-au făcut... (Pauză) Ştiu... Spune-i că...
Pot să te sun mai târziu?… Eu cred că se rezolvă. (Pauză) Spune-i că... stai puţin. Pot să te sun
eu înapoi?... Bine... Nu, nu, nu, nu, o să luăm casa... Nu, ea n-o să... Nu, nu se pune problema
restituirii avansului… Nu, nu cred... Nu vrei să-l suni pe Jerry?  Iubito… Nu vrei să-l suni pe
Jerry? Spune-i că... Spune-i că pot păstra avansul... pentru că... s-ar putea să... Mda... Te rog!
Ai încredere în mine. Acum, în acest moment mă ocup de reclamaţie… Chiar acum. De aceea...
Da, nu, nu... Nu pot vorbi despre asta acum. Sună-l pe Jerry. Nu pot vorbi acum… Bine... La
revedere. (Închide telefonul. Pauză) Îmi cer scuze pentru întrerupere.
CAROL: Nu e...
JOHN: Eu... tocmai spuneam...
CAROL: Aţi spus c-ar trebui să discutam despre reclamaţia făcută de mine.
JOHN: Corect.
CAROL: Dar noi tocmai despre asta vorbim.
JOHN: Da. Vezi tu? Acesta e esenţa problemei educaţionale.
CAROL: Nu, nu. Vroiam să spun că vorbim despre acest lucru la audiere, în faţa Comitetului.
JOHN: Da, dar eu spun că putem discuta şi acum, la fel de uşor...
CAROL: Nu, eu cred că trebuie discutat numai la proces.
JOHN: Stai puţin...
CAROL: Procesul acela “convenţional”. Aşa cum aţi spus dumneavoastră. (Se ridică) Şi aveţi
dreptate, îmi pare rău dacă am fost “nepoliticoasă”.  Aveţi dreptate.
JOHN: Stai... Stai puţin...
CAROL: Chiar trebuie să plec.
JOHN: Acum, uite, pe cinstite! Am şi eu un interes. În acel status-quo. Toată lumea are. Nu? Ce
vroiam să-ţi spun este că acel comitet...
CAROL: Domnule profesor, aveţi dreptate. Numai că nu mă puteţi forţa.
JOHN: O să faci o... stai puţin... o să...
CAROL: N-ar fi trebuit să vin aici. Şi doar mi-au spus...
JOHN: Aşteaptă o clipă... Nu există nici un motiv. Uite! Eu încerc să te salvez…
CAROL: Nu v-a cerut nimeni aşa ceva! Dumneavoastră încercaţi să mă salvaţi pe mine?  Fiţi
amabil şi...
JOHN: Dar chiar din amabilitate o fac. Am vorbit cu tine foarte cinstit. Putem să rezolvăm
situaţia acum. Nu vreau decât să stai jos şi să...
CAROL: Vă rog să mă scuzaţi… (Ea dă să plece din cameră)
JOHN: Stai jos! Fiecare are... Aşteaptă te rog un moment! Stai o clipă!... Fă-mi hatârul şi... (O
reţine cu forţa în birou, împiedicând-o să plece)
CAROL: LĂSAŢI-MĂ! LĂSAŢI-MĂ SĂ PLEC!... AJUTOR!... AJUTOR!…       
ACTUL  III  
La ridicarea cortinei, Carol şi John stau la birou, unul în faţa celuilalt.
JOHN: Te-am chemat aici. (Pauză) Te-am chemat aici împotriva, împotriva voinţei...
CAROL: Am fost foarte surprinsă de invitaţia dumneavoastră.
JOHN: ...împotriva voinţei mele, împotriva bunului simţ...
CAROL: Am fost surprinsă...
JOHN: ...Împotriva ... Da. Sunt convins.
CAROL: Dacă doriţi să plec, o să plec. Chiar acum o să plec... (Se ridică)
JOHN: Hai să începem în mod corect! Am senzaţia…
CAROL: Asta mi-am dorit şi eu. De aceea am venit aici, dar acum...
JOHN: Am senzaţia că...
CAROL: …Poate c-ar fi mai bine să plec...
JOHN: Nu vreau să pleci. Eu te-am rugat să vii...
CAROL: Nu trebuia să vin aici.
JOHN: Nu. (Pauză) Mulţumesc.
CAROL: Bine. (Pauză. Se aşează)
JOHN: Am senzaţia că este o formă de a profita. Prin situaţie se profită de tine...
CAROL: Ce să se....
JOHN:  Dacă m-ai asculta până la capăt. Dacă m-ai lăsa să termin ce am de spus…
CAROL: De aceea am venit aici. Procurorii mi-ai zis să nu vin.
JOHN: Procurorii?!…
CAROL: Am fost foarte mirată că m-aţi chemat.
JOHN: Stai puţin...
CAROL: Da. Dar eu n-am venit aici ca să-mi spuneţi cum se profită de mine!
JOHN: Procurorii...
CAROL: Nu, nu. Poate c-ar trebui să plec...  (Se ridică)
JOHN: Aşteaptă!
CAROL: Nu. N-ar fi trebuit....
JOHN: Aşteaptă. Aşteaptă un moment.
CAROL: Da? Ce doriţi de fapt de la mine? (Pauză) Ce doriţi?
JOHN: Aş vrea să mă asculţi până la sfârşit. Numai dacă vrei. (Pauză) Te rog.  Ţi-aş rămâne
foarte îndatorat dacă m-ai asculta. (Pauză. Ea se aşează) Mulţumesc.  (Pauză)
CAROL: Ce vreţi să-mi spuneţi?
JOHN: Nu pot să... (Pauză) Cred că-ţi datorez nişte scuze. (Pauză. Uitându-se la hârtiile pe care
le avea în mână) Am  citit. (Pauză) Am  citit şi recitit aceste acuzaţii.
CAROL: Ce „acuzaţii”?
JOHN: Cele... cele de la comitetul de... ce alte acuzaţii?
CAROL: De la Comitetul de Titularizare?
JOHN: Da.
CAROL: Scuzaţi-mă, dar acelea nu sunt acuzaţii. Acelea sunt dovedite. Ele sunt fapte.
JOHN: Cum…
CAROL: Nu. Acelea nu sunt „acuzaţii”. Comitetul... (Telefonul începe să sune) Comitetul a hotă…
JOHN: ...Bine...
CAROL: ...a hotărât că acelea nu sunt acuzaţii.
JOHN: BINE. BINE. BINE. (Ridică receptorul şi vorbeşte la telefon) Alo… Da. Nu. Sunt aici...
Spune-i domnului... Nu, acum nu pot vorbi cu el... Sunt sigur că el a... Ştiu... Nu. N-am timp
acum… Spu... spune-i domnului... spune-i lui Jerry că sunt bine şi o să-l sun eu. (Pauză) Soţia
mea. Da. Îmi dau seama că este... Da. Mulţumesc… Da. O sun şi pe ea. Dar acum nu pot vorbi.
(Închide telefonul. Pauză) Da. A fost frumos din partea ta că ai venit. Îţi mulţumesc. Am studiat.
Am petrecut ceva timp cu studiul “rechizitoriului”.
CAROL: Va trebui să-mi explicaţi cuvântul.
JOHN: Rechizitoriu?!...
CAROL:  Da.
JOHN: Este o… “listă de informaţii”. De acuzaţii...
CAROL:  E-n regulă.
JOHN: Prin care se pretinde…
CAROL: Nu. Aşa ceva nu admit! Nu admit! Nu se pretinde nimic! Totul e dovedit.
JOHN: Te rog, aşteaptă puţin...
CAROL: N-am venit aici ca să...
JOHN: Dacă-mi permiţi... Dacă-mi permiţi, indiferent ce ai tu senzaţia că este...
CAROL: Subiectul acestei discuţii nu este ce am eu „senzaţia”. Nu-i vorba despre “sentimentele”
mele, ci despre  sentimentele unor femei. Şi ale unor bărbaţi. Superiorii dumneavoastră care au
fost “avertizaţi”. Întelegeţi? Li s-au semnalat nişte fapte. Au pus în balanţă dovezile şi mărturiile,
înţelegeţi? Şi-au ajuns la concluzia că sunteţi vinovat. Şi că nu meritaţi acea promovare. Că
trebuie să vă pedepsească. Pentru fapte. Pentru fapte. Totul e dovedit. Vedeţi? Prin acţiunile
dumneavoastră. Aşa au zis membrii comitetului. Aşa a zis şi avocatul meu. Pentru tot ce aţi făcut
în timpul orelor de curs. Pentru tot ce aţi făcut în acest birou.
JOHN: Mă vor disculpa.
CAROL: Atât cât vor putea şi ei. Chiar nu întelegeţi? Sunteţi supărat? Cine v-a adus în această
situaţie? Nu sexul dumneavoastră. Nici rasa. Nici clasa socială din care faceţi parte. CI
PROPRIILE ACŢIUNI.  Şi sunteţi supărat. Şi m-aţi chemat aici. Ce doriţi de fapt? Vreti să mă
„vrăjiţi”? Vreţi  să mă „convingeţi”? Vreţi să retractez? Nu. N-o să retractez. De ce-aş face-o? Tot
ceea ce spun e corect. O să-mi explicaţi, o să-mi spuneţi că aveţi o soţie şi un copil. O să-mi
spuneţi că aveţi o carieră pentru care aţi muncit douăzeci de ani. Ştiţi  de fapt pentru ce
aţi muncit? Pentru PUTERE. Putere. Întelegeţi? Şi mie-mi spuneţi poveşti.
Despre casa dumneavoastră, despre şcolile particulare, despre privilegii, despre cum sunteţi
dumneavoastră îndreptăţit. Să cumpăraţi, să cheltuiţi, să vă bateţi joc, să convocaţi. Nu
înţelegeţi? Aţi muncit douăzeci de ani ca să aveţi dreptul să mă insultaţi. Şi aveţi pretenţia să
fiţi plătit pentru asta! Casa dumneavoastră. Soţia dumneavoastră… Avansul pentru casa
dumneavoastră...
JOHN: Tu nu ai sentimente?
CAROL: Asta şi spuneam. Vedeţi? Tu nu ai sentimente? Argumentul dumneavoastră final. Cine
nu are sentimente? Animalul. Nu aparţin speciei dumneavoastră. Vă întrebaţi dacă sunt om, nu?
JOHN: Tu nu ai sentimente?
CAROL: Am o responsabilitate.
JOHN: Faţă de cine?
CAROL: Faţă de cine? Faţă de această instituţie. Faţă de studenţi. Faţă de grupul meu.
JOHN: “Grupul” tău?…
CAROL: Da. Pentru că eu nu vorbesc pentru mine. Ci pentru ei. Pentru cei care suferă ceea ce
sufăr şi eu. Faţă de care... chiar dacă eu aş fi tentată, să ce, să iert? Să uit? Ce? Să trec cu
vederea...
JOHN: ...comportamentul meu?
CAROL: Aş greşi.
JOHN:   Chiar dacă ai fi înclinată să mă “ierţi”.
CAROL: Aş greşi.
JOHN:  Şi ce-ar transpira?…
CAROL: Ar transpira?...
JOHN: Da.
CAROL: Adică ce s-ar întâmpla?
JOHN: Da.
CAROL: Păi spune aşa! Cine dracu’ te crezi? Vrei un post! Vrei puteri nelimitate! Să faci şi să
spui orice-ţi trece prin cap! Orice ai chef!... Să Examinezi!  Să Întrebi!  Să Flirtezi!...
JOHN: Eu niciodată...
CAROL: Un moment! (Începe să citească din notiţe) În data de l2: ”O zi bună, scumpo”. În data
de l5: ”Astăzi arăţi fermecător”. V-am văzut. Eu v-am văzut, domnule profesor! Timp de două
semestre, v-aţi exercitat aşa zisele „prerogative paterne”, cum le consideraţi dumneavoastră...
Şi ce altceva  înseamnă asta decât o formă de viol? Chiar aşa este! M-aţi chemat aici ca să-mi
explicaţi, ca unui copil, ceva ce eu nu înţeleg. Iată că am venit aici ca să vă explic eu ceva.
DUMNEAVOASTRĂ NU SUNTEŢI DUMNEZEU! (Scoate cartea scrisă de John) Şi cartea
dumneavoastră? Credeţi că mă “luminează” în vreun fel? Bateţi câmpii. Ce să spun -
“nonconformist”. În afara oricărei tradiţii. Nu, nu. (Citeşte din carte)  …”din acea frumoasă
tradiţie a cercetării.  Despre scepticismul politicos...” ...Şi mai spuneţi că dumneavoastră credeţi
în discursul intelectual liber. NU CREDEŢI ÎN NIMIC! NU CREDEŢI ÎN ABSOLUT NIMIC!
JOHN: Cred în libertatea cugetului.
CAROL: Zău? Sună bine.
JOHN: Da, da.
CAROL: Şi atunci de ce puneţi la-ndoială decizia comitetului de a vă refuza promovarea? De ce
puneţi la-ndoială suspendarea dumneavoastră? Credeţi în ceea ce credeţi dumneavoastrăcă e 
libertatea cugetului. Atunci totul e-n regulă. Dumneavoastră credeţi în libertatea cugetului şi într-
o casă şi în privilegii pentru copilul dumneavoastră şi în promovarea în funcţie. Dar eu vă spun
răspicat. Dumneavoastră nu credeţi în libertatea cugetului, ci într-o ierarhie elitistă, protejată,
care la rândul ei vă recompensează. Şi pentru care dumneavoastră sunteţi un bufon.
Dumneavoastră ironizaţi si exploataţi  sistemul care vă plăteşte chiria. Greşiţi, domnule profesor!
Nu eu greşesc, dumneavoastră greşiţi. Iar despre mine  credeţi că sunt plină de ură. Ştiu exact
ce credeţi despre mine.
JOHN: Ştii?
CAROL: Credeţi că sunt... Sigur că ştiu. Credeţi că sunt o tânără speriată, frustrată, zăpăcită,
poate chiar părăsită, care vrea răzbunare şi putere. (Pauză) Nu-i aşa?  (Pauză)
JOHN: Da. Aşa  cred.
CAROL: Nu-i mai bine aşa? Pentru prima oară m-aţi tratat cu respect. Pentru că mi-aţi spus
adevărul. (Pauză) Eu n-am venit aici… ca să mă bucur de necazul dumneavoastră. De ce m-aş
bucura? Eu nu profit cu nimic de pe urma acestei „nenorociri care vi s-a întâmplat”. Am venit aici
ca să vă spun ceva. (Pauză)  Că eu cred... că eu cred c-aţi greşit. Că aţi greşit îngrozitor de rău. 
Acum mă urâţi, nu?   (Pauză)
JOHN: Da.
CAROL: De ce mă urâţi? Pentru c-aveţi impresia că greşesc? Nu! Pentru că am, aşa credeţi,
putere asupra dumneavoastră. Ascultaţi-mă. Ascultaţi-mă, domnule profesor! (Pauză) Ceea ce
urâţi dumneavoastră este puterea! Aveţi o ură atât de profundă încât orice discuţie într-o
atmosferă liberă, destinsă,  este imposibilă. Nu este „puţin probabilă”. Este pur şi simplu
imposibilă. Nu-i aşa?
JOHN: Da.
CAROL: Nu-i aşa ...?!
JOHN: Presupun că da.
CAROL: Lucrul pe care-l consideraţi atât de crud este tocmai acest proces de selecţie, pe care eu
şi grupul meu îl suportăm în fiecare zi din viaţa noastră. La admiterea în şcoală. La examene, la
lucrările din clasă... O fi incorect? N-aş putea să vă spun. Dar dacă este corect? Sau dacă este
“un rău necesar” pentru noi, atunci, pentru Dumnezeu, trebuie să fie şi pentru
dumneavoastră. (Pauză)  Dumneavoastră scrieţi despre „responsabilitatea faţă de tineret”.
Trataţi-ne cu respect şi o să vă arătăm care este responsabilitatea dumneavoastră! Noi am
muncit din greu ca să ajungem la această şcoală. (Pauză) O mare parte dintre noi. (Pauză) Am
învins prejudecăţi. Economice, sexuale, nici măcar nu vă puteţi imagina. Şi am îndurat asemenea
umilinţe, pe care mă rog la Dumnezeu să nu aveţi niciodată ocazia să le cunoaşteţi nici
dumneavoastră, nici cei pe care-i iubiţi. (Pauză) Pentru a putea fi admisă aici. Pentru a visa la o
viaţă sigură, ca şi dumneavoastră. Noi, cei care suntem în orice moment în pericol de a fi privaţi
de acest vis. De către...
JOHN: ...de către...?
CAROL: De către administraţie. De către profesori. De către dumneavoastră. De... o notă
proastă, un examen de care nu putem trece pentru a putea absolvi şcoala; de un răspuns aiurit
al vreunuia dintre noi, pe care dumneavoastră nu-l găsiţi amuzant. Acum, înţelegeţi? Ce 
înseamnă să fii supus acelei puteri. (Pauză)
JOHN: Nu înţeleg. (Pauză)
CAROL: Acuzaţiile mele nu sunt triviale. Aţi văzut asta după graba cu care au fost acceptate. O
glumă cu o tentă sexuală. Limbajul pe care-l folosiţi, o mângâiere fizică sau verbală, da, da, ştiu,
le consideraţi lipsite de însemnătate. Eu înţeleg. Eu sunt diferită de dumneavoastră. Atunci când
îţi pui mâna pe umărul cuiva...
JOHN: N-a  fost un gest cu vreo  conotaţie sexuală.
CAROL: Ba a fost.  A FOST! Nu pricepi?… Nu-nţelegi? NU  SUNTEŢI DUMNEAVOASTRĂ CEL 
CARE  DECIDE.  
JOHN: Îţi accept punctul de vedere. Şi înţeleg că sunt multe lucruri bune la care faci referinţă…
CAROL: Credeţi...?
JOHN: ...dar asta nu înseamnă că eu nu mă pot schimba în unele privinţe, unde am dovedit că
am deficienţe... Dar...
CAROL: Va consideraţi nevinovat la acuzaţia de hărţuire sexuală?... (Pauză)
JOHN: Păi... eu... eu… Ştii şi tu.... eu cred că nu sunt prea bătrân ca să mai pot învăţa... Şi
eu pot învăţa...
CAROL: Va considertaţi inocent la acuzaţia de....
JOHN: Stai... stai puţin... Foarte bine, hai să ne intoarcem la ....
CAROL: PROSTULE! Ce crezi că sunt eu? Să vin aici şi să mă topesc la un zâmbet. Palavragiu
tâmpit. Crezi c-am venit aici să mă răzbun! Nu vreau nici o răzbunare! VREAU  SĂ FIU
ÎNŢELEASĂ!
JOHN:  Asta vrei?…
CAROL: Da. (Pauză)
JOHN: La ce-ar mai folosi. S-a terminat.
CAROL: Ce s-a terminat ?
JOHN: Postul meu de...
CAROL: O! Postul dumneavoastră! Despre asta vreţi să-mi vorbiţi.  (Pauză. Ea se ridică cu
intenţia de a părăsi încăperea. Face câţiva paşi şi se întoarce către el) Foarte bine. (Pauză)Ce ar
fi dacă ar fi posibil ca Grupul meu să-şi retragă plângerea?  (Pauză)
JOHN: Cum?
CAROL: Uite aşa.  (Pauză)
JOHN: De ce?
CAROL: Să zicem că aşa... ca un act de prietenie.
JOHN: Un act de prietenie.
CAROL: Da. (Pauză)
JOHN: În schimbul a ce?
CAROL:  Nu cred că ”schimb” este un cuvânt bine ales. Nici ”în schimb”, nu. Am putea spune: ce
avem de obţinut din acest semn de prietenie?
JOHN:  „ De obţinut”?
CAROL: Da.
JOHN (pauză):  Nimic. (Pauză)
CAROL: Aveţi dreptate. Nu obţinem nimic. (Pauză) Vă daţi seama de asta?
JOHN: Da.
CAROL: E un cuvânt mic, domnule profesor. „Da”. ”Înţeleg”. 
JOHN: Şi ai putea vorbi cu cei din comitet?…
CAROL: Din comitet?…
JOHN: Da.
CAROL: Bineînţeles. Aşa ne-am gândit şi noi.
JOHN:  „Cu condiţia să”  ce?
CAROL: „ Dat fiind”...  Cred că sună mai prietenos.
JOHN: DAT FIIND CE?
CAROL: Şi vă rog să mă credeţi, vă înţeleg  furia. Să nu credeţi ca n-o simt… Da. Am o listă.
JOHN: O  listă?!…
CAROL: Iată o listă de cărţi pe care noi...
JOHN: O listă de cărţi!?…
CAROL: Da. Pe care noi le considerăm discutabile.
JOHN: Cum?
CAROL: Vi se pare aşa bizar?…
JOHN: Nu pot să cred...
CAROL: Nu e necesar să credeţi dumneavoastră.
JOHN: Libertatea academică...
CAROL: Cineva alege aceste cărţi. Dacă dumneavoastră le puteţi alege, înseamnă că şi ceilalţi
pot. Ce sunteţi, ”Dumnezeu”?
JOHN: Nu, nu, ar fi periculos....
CAROL: Dumneavoastră aveţi un program, noi avem un alt program. Nu mă interesează
motivaţia sau sentimentele dumneavoastră. Mă interesează doar cum acţionaţi. Dacă doriţi să
vorbesc la  Comitetul de Titularizare, iată lista mea.  Sunteţi o PERSOANĂ LIBERĂ,
dumneavoastră hotărâţi.   (Pauză)
JOHN: Dă-mi lista. (Ea i-o dă. El citeşte)
CAROL: Cred că veţi considera...
JOHN: Pot s-o citesc şi singur. Mulţumesc.
CAROL: Avem acolo un număr de texte pe care vrem să le...
JOHN: Văd.
CAROL: Suntem destul de binevoitori...
JOHN: Bine, lasă-mă să mă uit peste ea... (Citeşte)
CAROL: Cred că...
JOHN: UITE CE E! Vă citesc revendicările. DA? (Pauză. Citeşte)  Vreţi să interziceţi cartea mea?
CAROL: Noi nu am dori...
JOHN   (privind la listă): Păi, scrie aici....
CAROL: ...Am vrea să nu mai  fie inclusă ca exemplu reprezentativ al acestei universităţi.
JOHN: Ieşi afară!
CAROL: Dacă veţi lăsa deoparte crizele de personalitate...
JOHN: Ieşi dracului afară din biroul meu!
CAROL: Nu, cred că voi reconsidera…
JOHN: ...s-o crezi tu că poţi.
CAROL: Noi  putem şi o vom face. Vrei să te sprijinim? Aceasta e singura pro...
JOHN: ...să-mi interziceţi cartea...?
CAROL: …Este corect să...
JOHN: ...Aceasta ... aceasta este o UNIVERSITATE... Noi...
CAROL: ...iar noi avem o declaraţie pe care vrem ca dumneavoastră să o...   (Ea îi înmânează o
foaie de hârtie)
JOHN: Nu, nu. Nici nu se pune problema. Îmi pare rău. Nu ştiu ce-a fost în capul meu. Eu sunt
un profesor! Pe uşa aceea este scris numele meu şi eu sunt cel care predă la orele de curs. Am o
carte pe care scrie numele meu. Iar într-o bună zi, fiul meu o să vadă aceastăcarte. Iar eu am o
responsa... Nu, îmi pare rău, chiar am o responsabilitate... faţă de mine însumi, faţă de fiul meu,
faţă de profesia mea... N-am fost pe-acasă de două zile.  Numai ca să mă concentrez asupra
acestei probleme.
CAROL: N-aţi fost...?
JOHN: Nu, n-am fost, dacă te interesează. Am fost la un hotel. Şi m-am gândit.     (Telefonul
începe să sune)
CAROL:  N-aţi fost acasă...?
JOHN: ...Şi m-am gândit, înţelegi?
CAROL: Da.
JOHN: Şi, şi... am o datorie la tine, abia acum îmi dau seama. (Pauză) Eşti un om periculos, un
om rău şi este treaba mea... să te refuz... să-ţi spun NU. Ai perfectă dreptate. Tu vrei să-mi
interzici cartea? Du-te dracului şi poa’ să-mi facă orice!
CAROL: N-aţi fost acasă de două zile...
JOHN: Parcă ţi-am mai spus asta.
CAROL: Cred c-ar fi mai bine să răspundeţi la telefon.  (Pauză)  Ar fi mai bine să ridicaţi
receptorul. (Pauză. John răspunde)
JOHN (la telefon): Da.  (Pauză) Ar fi trebuit să fiu la... Au fost îngrijo... au fost îngri... Nu, acum
sunt bine, Jerry. Sunt puţin... am fost puţin întors pe dos, dar acum am început să mă
lămuresc... Nu-ţi face probleme din cauza mea… Mă costă postul de profesor? Foarte bine.
Înseamnă că nu merita atâta agitaţie. Spune-i lui Grace că vin acasă şi totul va fi
bi... (Pauză)  Ce?! (Pauză) Ce?! (Pauză) Ce vrei să spui cu asta? CE?! Jerry...
Jerry... (Pauză) NU! (Pauză)  NU! Nu se poate... Ce vrei să spui? (Pauză) Dar cum... (Pauză)  Ea
este, ea e, ea e aici, cu mine. (Pauză. Închide telefonul. I se adresează lui Carol)  Asta ce vrea
să-nsemne?!
CAROL: Am crezut că ştiţi.
JOHN: Ce? (Pauză)  Ce-nseamnă asta?
CAROL: Aţi încercat să mă violaţi. (Pauză) În conformitate cu legea. (Pauză)
JOHN: Ce?!!!…
CAROL: A fost o tentativă de viol. Când am vrut să părăsesc biroul dumneavoastră v-aţi împins
în mine. V-aţi “apăsat” corpul dumneavoastră în mine.
JOHN: Cum?!!!
CAROL: Grupul meu i-a spus avocatului dumneavoastră c-o să vă dăm în judecată…
JOHN: NU...
CAROL:  Aşa mi s-a spus. A fost act de violenţă.
JOHN: ...Nu...
CAROL: Ba da. Şi tentativă de viol. Aşa a fost. (Pauză)
JOHN: Cred că acum ar trebui să pleci.
CAROL: Eu am crezut că ştiţi.
JOHN: Trebuie să vorbesc cu avocatul meu.
CAROL: Da. Poate c-ar trebui. (Telefonul sună din nou. Pauză)
JOHN (Ridică telefonul. La telefon): Alo? Eu... Da. Tocmai m-a sunat. Nu… Nu pot vorbi acum,
iubito. (Către Carol) Ieşi afară!
CAROL: ...Soţia dumneavoastră?…
JOHN:  Nu  e treaba ta. Ieşi afară! (În telefon) Nu, nu, o să fie totul bine. Nu pot, iubito, nu pot
vorbi acum. (Către Carol) Ieşi afară de-aici!
CAROL:  Plec imediat.
JOHN:  Bine.
CAROL (ieşind):  Şi nu-i mai spuneţi  soţiei dumneavoastră - “iubito”.
JOHN: Ce?
CAROL: Nu-i mai spuneti soţiei dumneavoastră “iubito”. Aţi auzit ce-am spus.
Carol porneşte spre uşă. John o înşfacă şi începe să o bată.
JOHN:  Căţea ordinară ce eşti! Crezi că poţi  veni aici să-mi distrugi viaţa cu corectitudinea ta
politică?! Jigodie! (O trânteşte la pământ) După ce m-am purtat atât de  frumos cu tine?… Ar
trebui să fii... Să te violez...? Pe tine?!…Îţi baţi joc de mine...? (Apucă un scaun, îl ridică
deasupra capului şi înainteaza către ea) Nu te-aş atinge nici măcar  cu un băţ! Curvo!…
Ea se chirceşte pe podea. Pauză. El se uită în jos la ea. Lasă scaunul jos. Se duce la biroul său şi
începe să-şi aranjeze hârtiile. Pauză. Se uită către ea.
JOHN: ...Păi... (Pauză. Ea se uită la el)
CAROL: Da. Aşa este.  (Nu-l priveşte în faţă şi lasă capul în jos. Ei însăşi)  ...Da. Aşa este.        
     FINAL 
                               
    Traducere şi adaptare: Anca Florescu şi Costin Manoliu           
OLEANNA  a fost prima oară pusă în scenă de către compania teatrală Back Bay în asociere cu
American Repertory Theatre, la Cambridge, Massachusetts, SUA, pe 1 mai 1992, în regia lui
David Mamet, cu William H. Macy şi Rebecca Pidgeon. În aceeaşi distribuţie, producţia companiei
Back Bay s-a jucat apoi la Orpheum Theater din New York. Premiera a avut loc pe 25 octombrie
1992. Doi ani mai târziu, David Mamet a realizat un film după această piesă, cu William H. Macy
şi Debra Eisenstadt.