Zuleiha deschide ochii către sine

Ana Mihaela ISTRATE

Romanian-American University

Abstract
Romanul “Zuleiha deschide ochii” de Guzel Iahina este romanul zbuciumului
sufletesc și al strigătului de ajutor al celor 1.803.392 de persoane deportate pe
întreg teritoriul Imperiului Rusesc, în perioada 1930-1931. Este romanul autentic,
având la bază eroi reali, ce descifrează perioada complicată, plină de nedreptăți și
sărăcie, a unei întregi generații de oameni, adesea pe nedrept numiți culaci.
Personajul principal al romanului, eroina Zuleiha, reprezintă cheia romanului,
este motorul care împinge acțiunea mai departe, până la limitele Siberiei, într-o
colonie de deportați. Tot ea este acel receptacul al nefericirii permanente, supusă
violențelor soțului, Murtaza, iar mai târziu supusă violențelor lui Ignatov, ucigașul
soțului său și comandantul coloniei de deportați.
Deși un roman ficțional, Zuleiha deschide ochii este romanul unei întregi
generații, între paginile căruia se regăsesc bunici sau străbunici, printre evocările
întunecate ale cruzimilor bolșevice și deznădejdile provocate de foamete și
sărăcie. Însă ceea ce uimește cu adevărat este faptul că Zuleiha deschide ochii este
un roman luminos, plin de optimism, care ne arată tăria de caracter a femeii de
origine tătară, capabilă să depășească momentele grele ale vieții, să ierte, să
coboare și apoi să se ridice, să calce pe cadavre și să își regăsească liniștea
interioară, într-o lume și într-un timp ce pare pietrificat, asemenea sufletelor celor
care au fost capabili să pună la cale acest plan diabolic al colectivizării
comuniste.

Keywords
Gulag, deportare în Siberia, Zuleiha, culac, istoria colectivizării

Zuleiha deschide ochii, de Guzel Iahina, a fost publicată pentru prima dată
în Rusia în anul 2015, iar în limba română tradusă de Luana Schidu și publicată la
Editura Humanitas în anul 2018.
Romanul spune povestea unei eroine complexe, puternice, Zuleiha, o
femeie de origine tătară, care devine victima campaniei de colectivizare sovietice,
fiind exilată într-o așezare din Siberia, unde începe de fapt adevărata viață fără de
sfârșit.
Romanul reprezintă un adevărat fenomen literar, “un debut excepțional”,
după cum spune chiar Ludmila Ulițkaia, sau “cea mai bună carte pe care am citit-o
în ultima vreme. O carte foarte puternică, ce aduce un suflu nou în literatura rusă”,
după cum afirmă Evgheni Vodolazkin, istoricul literar și scriitorul rus, specialist în
literatură rusă veche. Romanul a fost tradus în treizeci și una de limbi și recent s-a
început lucrul la o ecranizare pentru televiziune, în Rusia.
Ceea ce este absolut senzațional în romanul lui Guzel Iahina, este faptul că
descrie o istorie trăită, iar anumiți cititori se regăsesc sau își regăsesc membri ai
propriilor familii în paginile acestei cărți. Astfel, autoarea recunoaște, după apariția
cărții, că a simțit prezența unui strat complex, care s-a adăugat romanului său, prin
responsabilizarea pe care a resimțit-o atunci când a realizat puternica identificare a
personajului său feminin cu oameni care au trăit experiențe similare, în timpuri
contemporane cu acțiunea romanului.

Acțiunea romanului este plasată în perioada 1930-1946, la începutul

stalinismului, într-o perioadă tulbure pentru întreaga societate rusească, a
colectivizării și a deculacizării. Culac, este un termen peiorativ din limba rusă, care
înseamnă pumn, era termenul folosit de politica sovietică pentru a denumi țăranii
relativ bogați din Imperiul Rus, care dețineau ferme și foloseau mână de lucru
angajată. Termenul de culac se poate traduce în limba română prin chiabur, termen
care în timpul comunismului era folosit în România tot cu o conotație peiorativă la
adresa țărănimii înstărite.
Înainte de Revoluția Rusă, țărănimea rusă era împărțită în patru categorii:
bedniaci, sau țăranii săraci, seredniaci, țăranii cu prosperitate medie, culaci –
țăranii bogați și batraci – țărani săraci, care munceau cu ziua la cei bogați. După
revoluție, bolșevicii decid să îi considere pe culaci adevărații dușmani de clasă,
chiar dacă sistemul nu avea nici o posibilitate clară de clasificare, singura
diferențiere fiind făcută pe considerentul faptului că acești culaci plăteau forța de
lucru, pentru a-și lucra pământurile. În anul 1929 rușii emit un decret prin care
definesc gospodăria de culac. Prin acest decret, orice țăran, care își vindea
surplusul de recoltă la piață, era automat clasificat drept culac. În timp, comitetele
executive ale sovietelor locale ale republicilor, ale regiunilor numite oblast sau a
teritoriilor, denumite krai, primesc dreptul de a adăuga propriile criterii de
clasificare a culacilor, pentru ca în punctul culminant să se ajungă chiar la abuzuri,
pe criterii de afinitate sau nu cu anumiți membri ai comunităților locale.
După cum reiese din documentele istorice, de foarte multe ori, oficialitățile
locale erau obligate să identifice culaci, având chiar de îndeplinit o anumită cotă
lunară, ceea ce inevitabil ducea la abuzuri, utilizarea puterii discreționare și
violență, în special în comunitățile rurale îndepărtate. Conform statisticilor arhivei
sovietice, publicate în anul 1990, 1.803.392 de persoane au fost deportate în anii
1930-1931, în colonii de muncă, asemănătoare celei care apare în romanul lui
Guzel Iahina. Dintre acești aproape două milioane de oameni, 1.317.022 au ajuns la
destinație, în timp de 486.370 au murit sau au evadat.
Prizonierii acestor gulaguri erau forțați să lucreze în condiții inumane, să
lucreze pământul fără unelte, în regiuni aride, din apropierea Cercului Polar, fără
îmbrăcăminte adecvată, fără adăpost, hrană și chiar fără apă potabilă. Adesea au
fost comparate cu lagărele naziste, deși ele nu au fost folosite ca formă de
exterminare, ci mai degrabă ca o formă de opresiune și control politic. (Hasford,
Kachurin, Lamont, 2006: 3)
Într-un interviu acordat cu ocazia lansării ediției în limba engleză a cărții,
Guzel Iahina afirmă că romanul are la bază povestea propriei familii: “Bunica mea
s-a născut în anul 1923, într-un sat de tătari. La vârsta de șapte ani ea a fost
deportată, împreună cu familia, drept culaci. Era iarna lui 1930. În ianuarie 1930,
Comitetul central a emis infamul dec ret de lichidare a culacilor, către zone de
continuă colectivizare. Regiunea Volga a fost o astfel de zonă, și curând familia
bunicii mele a fost trimisă pe o rută complexă, spre Siberia. S-au văzut lăsați pe
malurile unui râu – nu râul Angara, ce apare în roman, dar pe unul dintre afluenții
acestuia. Acolo, bunica mea a petrecut șaisprezece ani de viață, din 1930, până în
anul 1946.” (1)
Nu există o suprapunere perfecta între bunica autoarei și personajul
feminine, Zuleiha, însă există anumite paliere ale personalității acestor două femei
puternice, care ne permit să afirmăm că într-o oarecare măsură, romanul Zuleiha
deschide ochii este romanul familiei lui Guzel Iahina. Există două detalii
importante în roman, pe care autoarea afirmă că le-ar fi folosit ca sursă de
inspirație din experiența propriei familii: traseul călătoriei, din satul de tătari, spre
Kazan, apoi la Krasnoyarsk, pentru ca mai apoi convoiul de deportați să ia calea
râului Angara, spre un loc îndepărtat unde au fost debarcați și lăsați, sub
îndrumarea unui fruntaș al partidului, să construiască o mică așezare de
dezrădăcinați. Cel de-al doilea element, care însă reprezintă doar un detaliu, este
faptul că bunica scriitoarei ar fi învățat matematica de la un profesor exilat, care
folosea un manual pe care el însuși îl realizase. Toate celelalte elemente ale
romanului sunt ficționale, sau având la bază mărturii și memorii ale unor persoane
supuse procesului de deculacizare, dezrădăcinate sau trimise în Gulag, ca
prizonieri.
GULAG (Administrația Generală a Lagărelor de Muncă Forțată) a
reprezentat o ramură a poliției interne și a serviciilor de securitate sovietice, ce
controlau lagărele de muncă, într-o epocă premergătoare lagărelor de exterminare
hitleriste, de la Auschwitz, Treblinka sau Sobibor.
 Alese cu scopul de a izola prizonierii, care erau lăsați în semilibertate în
zone izolate, de pădure ale nord-estului siberian, fără sursă de hrană asigurată,
aceste lagăre au afectat milioane de oameni, având un impact puternic asupra
întregii culturi sovietice, o dovadă în acest sens fiind și felul în care a fost receptat
de opinia publică acest roman.
“Aici moartea e peste tot, dar o moarte simplă, inteligibilă, înțeleaptă în
felul ei, dreaptă chiar: frunzele și acele de brad zburau din copaci și putrezeau în
pământ, tufișurile se uscau și erau strivite sub laba puternică a ursului, iarba
ajungea să fie prada cerbilor, iar ei, la rândul lor cădeau pradă haitei de lupi.
Moartea se împletea cu viața, erau trainic legate una de cealaltă – și de aceea
moartea nu era înspăimântătoare. Mai mult decât atât, în pădure viața ieșea
întotdeauna învingătoare. Oricât de groaznice erau incendiile toamna, oricât de rece
și de aspră iarna, oricât de crude deveneau animalele de pradă înfometate, Zuleiha
știa una și bună: când va veni primăvara, copacii se vor umple de frunziș tânăr,
iarba mătăsoasă va năpădi pământul înnegrit cândva de foc și animalelor li se vor
naște o groază de pui zburdalnici. Dimpotrivă, simțea că e o par6te din lumea asta
colosal de puternică, o picătură din marea imensă a pădurilor de brazi”. (Iahnia,
2018: 325)
Personajul feminin Zuleiha, o femeie de origine tătară, din localitatea
Iulbaș, din apropierea orașului Kazan, trăiește drama oricărei femei a acelei epoci,
fiind supusă violențelor din partea soțului si a soacrei, cu care trăiește sub același
acoperiș. Dramele personale nu fac altceva decât să o întărească, înzestrând-o cu
puterea de a trece mai ușor peste greutățile zilnice, totul ca parte a unui proces
complex de acceptare a sorții, în vederea dificultăților pe care le va înfrunta pe tot
parcursul romanului. Iar soarta, așa cum ni se relevă în prima parte a romanului, i-
am fost mai totdeauna potrivnică: moartea succesivă a celor patru fiice pe care le-a
avut, cruzimile la care a fost supusă de soț, moartea acestuia și deportarea, călătoria
plină de dificultăți, care reprezintă cheia în care trebuie descifrat romanul.
Eroina, face parte din masa mare a chiaburilor, pe care sistemul social
decide să îi trimită pe un traseu prestabilit, ce include Kolîma,, Enisei, Transbaikal,
Sahalin, ca parte a procesului de deportare, colonizare și recolonizare a unor zone
defavorizate, sau suspuse relocării sovietice forțate.
“Treptat, debitul pârâiașului a crescut și în iarna anului 1930 s-a
transformat într-un mare fluviu, care a inundat nu numai închisoarea, ci și
subteranele din jurul gării, clădirile administrative și multe alte sedii – adăposturi
pentru țărani flămânzi, înrăiți, care nu înțelegeau nimic, așteptând să-și afle soarta,
sperând și în același timp, temându-se să le fie hotărâtă prea repede. Fluviul uriaș a
măturat totul în cale – au fost distruse rânduielile de veacuri ale temniței
(deschiaburiții erau puși laolaltă cu deținuții de drept comun, apoi cu deținuții
politici); s-au pierdut și s-au încurcat vrafuri întregi de dosare și fișete (a se citi:
sate și cantoane), făcând imposibilă evidența statistică privind dimensiunea
contingentelor, iar mai târziu identificarea persoanelor;” (Iahina, 2018: 121)
Ceea ce șochează cel mai mult între paginile romanului, care reprezintă o
istorie reînviată a epocii colectivizării comuniste, este complexitatea ororilor, dar în
același timp capacitatea de adaptare a indivizilor la orori, și felul în care aceștia
reușesc să găsească bucurie în lucrurile cele mai mărunte ale vieții, atingând chiar
pragul fericirii.
 După cum însăși autoarea afirma, și-a dorit să scrie exact despre acest
lucru: fericirea amară, sau sămânța fericirii amare, ascunse într-o fărâmă de
ghinion. Pentru că prima parte a romanului ne vorbește despre o eroină pregătită să
moară, care își întâmpină dușmanul cu mândrie, după uciderea soțului, în iarna
anului 1930, și pe tot parcursul călătoriei spre colonia de deportați în Siberia. Abia
după nașterea fiului său, Zuleiha se aventurează în viață, luptând pentru fiecare zi
de mâine, pentru fiecare moment de tandrețe sau pentru fiecare victorie personală,
înfruntând nu numai vremea potrivnică, dar și oamenii potrivnici.
Plecând de la elementele culturii tătare, pe care autoarea alege să o
detaileze în prima parte a romanului, unde suntem expuși la diferite elemente
legate de obiceiuri, tradiții tătărăști, bucătărie tradițională, ritualuri de
înmormântare, precum și de sacrificiu animalier, mitologie sau limbă, ajungem în a
doua parte a romanului într-o colonie de culaci deportați în Siberia, unde tradițiile
încep să se amestece, iar limba comuna devine limba rusă, pe care încet o vor
învăța toate personajele. Este locul în care barierele culturale se deschid,
prejudecățile sociale și etnice dispar, adevăratele valori umane rămânând cele mai
importante: respectul indivizilor unii pentru ceilalți, sentimentul de familie, în
ciuda inexistenței sângelui comun, supunerea în fața vieții și a morții și bucuria de
a împărtăși aceleași emoții, în momentele importante pe care le trăiesc.
Un al doilea palier emoțional al romanului îl constituie povestea
personajului masculin Ignatov, soldatul care îl ucide pe Murtaza, soțul Zuleihăi. El
este un comunist convins, care crede în ideologia ce i-a fost servită de superiorii
săi, dar în sufletul căruia se duce o luptă acerbă, atunci când propriile emoții și
atitudini față de nedreptate se confruntă cu pretențiile dure ale oficialităților. El
devine comandantul convoiului de deținuți pe tot parcursul călătoriei cu trenul sau
cu barca, se transformă în șeful coloniei de pe malul fluviului Angara, fiind
responsabil de soarta acestor indivizi nedoriți de societate, luptându-se pentru
supraviețuire alături de acești oameni, într-un colț de lume atât de puțin primitor,
cum este Siberia.
Totul se transformă într-un joc ironic al sorții, atunci când cele două
personaje Ignatov și Zuleiha se îndrăgostesc, dar nu într-o iubire comună,
pământeană, o iubire lumească între un bărbat și o femeie, ci o dragoste absurdă,
între o brută dezumanizantă, a cărui personalitate se află la limita între înger și
demon și o femeie aproape ireală, capabilă să treacă prin viață asemenea unui tanc,
fără urme emoționale vizibile, dar care în adâncul inimii suferă, tânjește, visează,
nu încetează să spere, se avântă în lupta de supraviețuire li învinge.
Către ce deschide ochii, Zuleiha? Către sine. Eroina romanului descoperă
că este capabilă să se transforme de-a lungul întregii experiențe existențiale,
devenind personajul învingător din finalul cărții: din tânăra care trece prin drama
pierderii celor patru prunci abia născuți, a morții crude a soțului și a ororilor la care
este supusă de-a lungul întregului drum inițiatic, ea devine femeia puternică, mama
care dă naștere unui prunc în condiții inumane, dovedind o capacitate de
supraviețuire aproape supraomenească, pentru ca în final să devină femeia de
piatră, capabilă să suporte fuga din colonie a singurului său fiu, Iusuf, pe care îl
urmărește cu privirea cum evadează din acea lume sordidă, care îi este Zuleihăi
singura casă: “(…) – mama stă nemișcată, ca un stâlp de piatră, ca un trunchi de
copac; cozile lungi îi flutură în vânt pe jumătate desfăcute” (Iahina, 2018: 414)
 În personajul feminin are loc o metamorfoză, dictată de pierderi și
înfrângeri, de victorii și satisfacții efemere, de evenimente mărunte sau mari, de
iubirea nerostită pentru Ignatov, alături de care o regăsim la finalul romanului:
“Zuleiha va păși încet, ignorând și timpul, și drumul, străduindu-se să nu respire, ca
să nu-și sporească durerea. În poiana Rotundă va zori venind spre ea un om cărunt,
gârbovit, cu baston. Ea și Ignatov se vor vedea unul pe celălalt și se vor opri – el la
o margine a poienii, ea la cealaltă.
El își va da seama deodată cât de îmbătrânit este: ochii, care și-au pierdut
agerimea, nu vor putea distinge nici ridurile de pe fața Zuleihăi, nici firele cărunte
din părul ei. Și ea va simți că durerea care a umplut lumea n-a dispărut, dar a lăsat-
o să respire”. (Iahina, 2018: 415)
Ideologia și dezvoltarea economică au fost motivele principale ale
înființării sistemului Gulag, însă atrocitățile înfăptuite de cei care trebuiau să pună
în aplicare planurile hotărâte la Moscova au determinat apariția atâtor drame
similare celei prezentate de Guzel Iahina în romanul său. Printre întrebările pe care
ni le punem și astăzi cu privire la utilitatea acestor Gulaguri ar fi: Ce rol au avut
Gulagurile: de menținere a stabilității politice sau ca o formă de dezvoltare a
infrastructurii Rusiei sovietice? Cum au făcut față oamenii, situației dificile în care
s-au aflat? Ce tip de caracter uman a fost capabil să supraviețuiască Gulagului?
Toate aceste întrebări își găsesc pe rând răspunsul în romanul lui Guzel Iahina, în
persoana eroinei Zuleiha, tânăra de origine tătară, cu ochii verzi, precum apa
fluviului pe malurile căruia și-a descoperit identitatea.

BIBLIOGRAFIE
(1) https://www.wilsoncenter.org/blog-post/forging-hope-exile-interview-
guzel-yakhina-author-zuleikha-opens-her-eyes
(2) Guzel Iahina, Zuleiha deschide ochii, 2018, Editura Humanitas
(3) David Hasford, Pamela Jill Kachurin, Thomas Lamont, GULAG: Soviet
prison camps and their legacy, National Park Service Davis Center for
Russian and Eurasian Studies
(4) Edwin Bacon, The GULAG at War – Stalin’s Forced Labour System in the
Light of the Archives, 1996, Palgrave McMillan.
(5) Anne Applebaum, Gulag a History, 2004, London: Penguin.
(6) Oleg V. Khlevniuk, Gulag from Collectivization to the Great Terror, 2004,
Yale University Press.