Iubirea în lagărul sovietic.

Memoria traumei și ficțiune.

Studentă: Murgu Rebeca
Facultate: Facultatea de Litere, Istorie și Teologie, master: Literatură și cultură – contexte românești, contexte
europene, anul al II-lea.
 Martin Amis- Casa Întâlnirilor

Martin Amis (născut în 1949) este una dintre cele mai marcante voci ale literaturii britanice
moderne, în același timp fiind fiul scriitorului Kingsley Amis. Deși este un scriitor englez,
unele scrieri ale sale descriu spații ce se diferențiază în mod flagrant de cultura britanică. Un
exemplu în acest sens este romanul Casa Întâlnirilor publicat în anul 2006, în care sunt
creionate atât spațiul rusesc, cât și istoria acestei țări zguduite cu brutalitate de un totalitarism
extrem sub regimul de teroare impus de Stalin și de liderii comuniști care i-au urmat.
Putem afirma că romanul Casa Întâlnirilor se poziționează în continuarea volumului Koba
the Dread (2002) centrat pe figura lui I.V. Stalin, deoarece ambele scrieri expun situația
dramatică a deținuților reduși la statutul de sclavi în gulagul rusesc, deși viziunea
generalizată din Koba the Dread capătă accente personale și de o profunzime emoțională
incontestabilă în Casa Întâlnirilor unde sunt descrise consecințele experimentului sovietic
resimțite de trei personaje principale: naratorul, fratele său Lev și Zoia, soția lui Lev care este
iubită de ambii bărbați.
 Amis este un fin cunoscător al culturii rusești, inserând în
romanul său elemente specifice acestei țări, cum ar fi numele
unor mari personalități ale Rusiei: celebrii șahiști Kasprov și
Karpov, dar și menționarea mai multor scriitori și poeți
remarcabili, cum ar fi Nabokov, Dostoievski, Mihail Lermontov,
Nikolai Gogol, Lev Tolstoi etc.
Mai mult, Amis introduce în corpusul romanului o varietate de
cuvinte rusești pe care nu le traduce în engleză, lăsându-le în
forma lor originală, printre care amintim: SPID (SIDA), spirt
(alcool), zeki (numele sub care erau cunoscuți deținuții din lagăr)
etc.
 Casa Întâlnirilor ne oferă o imagine clară asupra realității mult prea
apăsătoare a Rusiei mai îndepărtate din punct de vedere cronologic
(întâmplările din preajma Celui de-al Doilea Război Mondial, Rusia
postbelică) dar și a unei Rusii destul de actuale. Așadar, romanul relatează
în cheie realistă, dar și fictivă, pe alocuri, evenimentele ce au avut loc în
Rusia ultimilor 60 de ani.

De exemplu, este reliefat sângerosul atac asupra Școlii Gimnaziale din

Osetia de Nord, în care au fost uciși și luați ostatici elevi și profesori
deopotrivă. Acest eveniment este ilustrat inițial cu o rigurozitate
remarcabilă, faptelor descrise coincid întocmai cu realitatea, însă
naratorul revine câteva pagini mai târziu pentru a distorsiona această
privire obiectivă asupra evenimentelor prin ficționalizarea subtilă a lor, de
pildă, prin punerea în scenă a câinilor ce mâncau cadavrele celor uciși.
 Dorind să surprindă istoria nefastă a Rusiei în ansamblul ei, naratorul își exprimă
părerea despre evenimentele ce au pus o grea cruce pe umerii rușilor încă din perioada de
dinainte de țari (1645-1917), dar și după Rusia țaristă când comuniștii au preluat spectrul
puterii. Naratorul afirmă cu o vădită silnicie și disperare: „Nu-mi place democrația dirijată,
nu-mi place puterea sovietică, nu-mi plac țarii, nu-mi plac cuceritorii mongoli și nu-mi
plac nici vechile dinastii teocratice din Moscova și Kiev” (p. 22). Altfel spus, Rusia
niciodată nu s-a bucurat de o soartă favorabilă, iar înspre finalul romanului naratorul
mărturisește că Rusia nu va avea parte de o reabilitare similară cu cea a Germaniei, ea va
râmâne pentru totdeauna o patrie a ororilor: „Rusia e o țară de coșmar! Și e mereu un
coșmar complex. Mereu cel mai rafinat coșmar” (p. 289). Rusia este într-un limbaj de o
duritate aspră o țară moartă, a cărei sucombări naratorul te invită să o privești ca pe un
spectacol al căderii, față de care el manifestă o bucurie maniacală: „Vino alături de mine,
ca să vedem amândoi partea frumoasă a lucrurilor. Rusia e pe moarte. Și eu mă bucur” (p.
290).
Casa întâlnirilor oscilează între cele două mari teme: războiul (moartea, dezumanizarea) și
erosul, fiind o poveste de dragoste ratată, o dragoste geometrizată într-un triunghi amoros.
În timp ce naratorul este îndrăgostit fără speranță de Zoia, soția fratelui său Lev, acesta din
urmă se găsește în posibilitatea de a-și consuma iubirea cu Zoia, însă lagărul îi inhibă
această plăcere, acest fapt ducând la despărțirea lor, deși sentimentele pentru aceasta vor
râmâne prezente până la moartea lui, în ciuda faptului că se recăsătorește cu Lidia.
Ambii frați ajung în lagărul din „Norlag”, în nordul extrem al URSS-ului unde vor fi supuși
unor tratamente inumane de către administrația gulagului, dar și de ceilalți deținuți aflați
într-o poziție mai prielnică oarecum. Lagărul, acest loc al morții și al fricii, reprezenta una
dintre cele mai chinuitoare modalități de pedepsire a dușmanilor noii puteri, argumentându-
și cruzimea prin scopul exploatării teritoriului imens și nepopulat al URSS-ului.
Naratorul decide să relateze experiența lagărului fiicei sale vitrege, Venus, însă această
decizie este însoțită inevitabil de anumite angoase, deoarece el afirmă: „Ei bine, cu un trecut
ca al meu, ajungi să trăiești doar pentru răstimpul în care nu te gândești la el – iar
momentele în care vorbești despre trecut n-au cum să facă parte din acel răstimp.” (p.8)
Așadar actul destăinuirii este unul extrem de chinuitor pentru narator, probabil resimțit la
aceeași intensitate ca durerea provocată în anii petrecuți în detenție de frig, zăpadă, zgomot,
de momentul deșteptării și nu în ultimul rând, de foame.
Anul care are cea mai mare importanță în roman și care schimbă total destinele
personajelor este fatidicul an 1956. În acest răstimp, au avut loc două evenimente
extrem de marcante pentru dinamica romanului. Cel mai evident aspect privitor
la această dată este moartea lui Stalin și denunțarea crimelor sale de către
Hrușciov prin elaborarea Raportului Secret. Moartea liderului totalitarist este
privită cu o oarecare despovărare de către deținuți și îl face pe narator să afirme
că „în 1956 viața era mai ușoară” (p. 32), deși soarta Rusiei nu va deveni instant
una mai bună.
În al doilea rând, în noaptea de 31 iulie 1956, Zoia îl vizitează pe Lev în lagăr, în
locul numit Casa Întâlnirilor, o cabană în care deținuților li se permite să
primească vizite conjugale. Acest moment este unul de răscruce pentru cei 3
protagoniști, destinele lor luând o turnură dramatică din acest punct.
 Casa întâlnirilor
„Pe partea cealaltă, pe versantul muntelui Schweinsteiger, se înalță Casa Întâlnirilor, o cabană cu două
etaje, având pe-o latură mult visata anexă, o baracă solitară de bârne, ca un avanpost al libertății totale.”
(p.23)

„Aici e un paradis în toată regula.” (p. 25)

„Înăuntru plutea o floare sălbatică fără coadă, de un purpuriu erotic intens, parcă gata să dea pe dinafară.
Privind-o, m-am întors cu gândul la un experiment pe tema masculinității (...) un experiment probabil
poetic” (p. 25)

„Statul dorea ca Rusia să fie străină de poftele carnale”

„Casa Întâlnirilor era întotdeauna și o casă a despărțirilor” (p. 150)

Casa Întâlnirilor însumează atât o geografie fizică a lagărului cât și
una morală. Fiind probabil cel mai cinic experiment soviectic , în
acest loc este constatată cu stupoare pierderea masculinității și
apariția unor angoase sexuale obsedante. Odată cu pierderea
plăcerii, Lev, dar și celelalte două personaje vor fi plasate într-o
căzătură în abis până la dispariția lor definitivă prin moarte.
„Când ai pierdut plăcerea, ghici în ce se transformă dragostea. În
muncă. Muncă până la epuizare” (p. 269).
 Structura socială a lagărului – o scară descendentă înspre moarte

Distribuirea puterii în lagăr este realizată după o logică și o ordonare animalică:

-Porcii (administrația și gardienii)
-Urkii (mandatari, nu munceau)
-Șerpii (informatori)
-Lipitoarele (criminalii burghezi)
-Fasciștii (opozanții, articolul 58 din Codul Penal sovietic, acuzați de activități
antisocialiste)- naratorul, Lev.
-Lăcustele
-Mâncătorii de scârnăvii (incapabili de muncă)
Fiind bântuit de fantomele trecutului, naratorul încearcă o ultimă reconstituire a
geografiei lagărului prin odisea pe care o face la bordul navei turistice Gheorghi
Jukos care realizează turul Gulagului. El își pune sieși întrebarea: „Călătoria de acum
încearcă oare să reînvie trecutul?”
Deși își reconstruiește o nouă identitate, una engleză, emigrează în America și începe
o nouă viață, naratorul va râmâne mereu urmărit de trecutul său întunecat.
Trăind experiența lagărului, cu tot ceea ce presupune aceasta: lipsa hranei, munca
demonică, boala, autodevorarea corpului, degradarea minții, reducerea gândului la
statut de impuls, putregaiul și rugina morală a gulagului au rămas impregnate
permanent în conștiința traumatizată a naratorului.
În concluzie, romanul prezentat anterior poate reprezenta în același timp o poveste
de dragoste, o poveste a războiului, o poveste a durerii dar și una a spasmelor
convulsive ale trecutului ce sufocă momentul prezent. În acest roman, realitatea se
îmbină cu ficțiunea sub condeiul scriitorului englez, care deși nu a trăit experiența
lagărului, aceasta îi este extrem de familiară din lecturile sale.
Bibliografie: