Capitolul 3. I(sac) Peltz. De la experimentele avangardiste...

la cronica sordidă a
ghetoului evreiesc

Înființarea campaniilor antisemite din anii 1930, a stârnit în anumite cercuri închise din
literatură o dezbatere cu privire la aspectul dublei identități a scriitorilor. Sub acest impuls, ziarul
Facla, condus de poetul Ion Vinea a inițiat în anul 1930 ancheta literară aflată sub semnul
dilemei: „Scriitor român-scriitor evreu”. Scriitorii evrei erau astfel priviți deja de opinia unanimă
intelectuală ca o categorie distinctă, cu trăsături definitorii. În chestionarea propusă de redacția
interoghează nume precum: F. Aderca, Dorian, Ludo, Andrei Tudor, M. Sebastian, A.L. Zissu și
alți scriitori români de origine evreiască. În acest context, I. Peltz își exprimă punctul de vedere:
„Personal, mă consider scriitor român-numai scriitor român. Nu-mi ascund originea evreiască.
Dar asta e cu totul altceva” 1. Răspunsul arăta un „românism ostentativ”, afirma Leon Volovici.
Concluzia afilierii scriitorilor evrei în interiorul literaturii române precum și contribuția lor, este
de necontestat: „Fără îndoială, ei, ca și scriitori evrei de azi, aparțin literaturii române și mulți
dintre ei au adus în cuprinsul ei valori specifice și o sensibilitate care exprimă fondul lor etnic și
resursele unei mari tradiții. Dar relația dintre cele două rădăcini și echilibrul fragil dintre
componentele sale, mereu tulburat de agresiuni exterioare, au făcut și fac dificilă, uneori
imposibilă, asumarea lor senină și plenară”2.

Isac Peltz (1899-1980) este un alt nume cunoscut din grupul scriitorilor români-evrei din
perioada interbelică. Frecventează cenaclul „Sburătoul” în fruntea căruia se afla Lovinescu
precum și cenaclul lui Macedonsky. Este apropiat grupărilor avangardiste însă nu aderă la acest
curent, decât prin câteva experimente de început. Scriitorul debutează cu primele două cărți
„Fiori” și „Stafia roșie” în anul 1918, fără a produce un ecou considerabil. Înainte de debutul
literar scrie „cu jertfă” așa cum declară și semnează articole în numeroase reviste literare ale
vremii de prim raft. Născându-se în mahalaua evreiască a Bucureștilor, Peltz se declara
„autodidact”. Se impune într-o conștiință literară însă ca prozator și traducător și rămâne
cunoscut, din păcate, numai prin două romane ale sale – „Focul din Hanul cu tei” și „Calea
Văcărești”. Drept urmare, își consacră rolul literar de „cronicar al mahalalei” cu toate că
contribuția sa literară ocupă un orizont mai larg. Are o activitate publicistică fertilă (scrie,
editează, traduce) pe care o întrerupe însă în perioada celui de-al doilea război mondial, pe
1
Leon Volovici, „Scriitor român-scriitor evreu”, în Revista Vatra, Anul XXVIII, , 10/11, Târgu Mureș, 2000, p. 14.
2
Leon Volovici, „Scriitor român-scriitor evreu”, idem, p. 15.
aceleași criterii etnice cunoscute. Rămâne în continuare cunoscut prin numărul semnificativ de
traduceri pe care le face. Perioada de maturitate literară, conform părerii criticilor, i-au acreditat-
o îndeosebi volumele de proză publicate în perioada interbelică. Odată cu instalarea regimului
antonescian și cu promulgarea legilor represive împotriva intelectualilor evrei, I. Peltz se găsește
nevoit să își întrerupă activitatea. Scrierile din ultima perioadă a vieții sunt receptate drept
„teziste și minore”.

Stilul literar difuz al autorului în care își exersează opera de debut este sesizat de G.
Călinescu, în „Istoria literaturii române”: „În primele scrieri însă stilul era prea chinuit de o falsă
poezie integralistă, fondurile de proiecție fiind reduse la pretențioase generalități” 3. La fel ca
Felix Aderca, și Peltz unește în primele lucrări mai multe genuri – prozopoeme, două piese de
teatru, experimente avangardiste, romane satirice.

Apariția în anul 1933 a romanului „Calea Văcărești” îi va circumscrie numele printre

scriitorii care vor portretiza ghetoul evreiesc cu acuratețe – spațiu care stătea la temelia biografiei
personale, lucru pe care el însuși îl sugerează: „Cred cu toată sinceritatea spuneam cândva, că,
înainte de orice, o carte trebuie să reflecteze realitatea trecută, firește prin filtrul minții autorului.
Și mintea are, de obicei, <<sediul>> în partea stângă a pieptului” 4. Potrivit lui I. Peltz, rolul
scrierii este de a umaniza, în primul rând, traversând deopotrivă „eticul” și „esteticul”: „Aș vrea,
în sfârșit, să spun cititorilor, de la inimă la inimă că rămân până la moarte credincios idealului
meu etic și estetic: înfățișarea adevărului care să contribuie la umanizarea omului”.5

Isac Peltz este așezat pe același raft cu scriitorii de origine evreiască Ion Călugăru și Ury
Benador pentru moștenirea literară reprezentativă care conturează o monografie nealterată a
vieții evreiești din România. Așa cum arătam, în anii `30 are loc un boom literar în care este
relevată viața – la limita subzistenței – unei etnii marginale, într-un mediu semiurban. Pe lângă
„Copilăria unui netrebnic”, de Ion Călugăru – roman pivot în care se descrie atmosfera
deprimantă a cartierului evreiesc din nordul Moldovei în care a copilărit autorul – „Calea
Văcărești” publicată la scurt timp după aceea continuă pe același filon al evocării împrejurimii
insolite – univers devenit apoi emblematic pentru proza lui Isac Peltz. Sub aceeași umbrelă se
3
Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, pref. de Al. Piru, Editura Minerva,
București, 1982, p. 792
4
I. Peltz, Predoslovie, în Scrieri, I, Editura pentru Literatură, București, 1969, p. 5, apud. Ovidiu Morar, Scriitori
evrei din România, p. 94
5
Ibidem
regăsește și Ury Benador cu romanul intitulat sugestiv „Ghetto Veac XX” – roman care sondează
societatea suburbană din estul Munteniei.

Înainte de a ajunge la opera care îi va legitima valoarea, în perioada 1924-1933 scriitorul

anticipează și experimentează galeria tematică a mediului în primele cărți. În primele cărți –
„Fantoșe vopsite” (1924), „Horoscop”(1932), „Viața cu haz și fără a numitului Stan”, „Amor
încuiat” (1933) vor anunța fibra reprezentativă pentru „romanele de maturitate”.

Prin romanul-satiră „Viața cu haz și fără a numitului Stan” – care îi rezervă lui Peltz în
1929 „Premiul Societății Scriitorilor Români” (condusă de Liviu Rebreanu), scriitorul înglobează
tema personajului cu destin mediocru. Născut din exerciții cu nuanțe de avangardă, textul îl
aduce în prima plan destinul modest al mediocrului Stan. Prezentat încă din titlu, acesta este un
slujbaș mărunt care aspiră să urce pe o poziție mai înaltă, însă condiția de mediocritate îi este
predestinată, fiindu-i imposibil să o depășească. Starea de alienare relevă drama individului din
societatea românească a epocii. La o analiză mai profundă, scriitorul își propune să ilustreze (fără
intenția de a critica) parvenitismul, aspirațiile excesive către poziții mai înalte. Stan este un non-
erou, un personaj prototip prin intermediul căruia se poate identifica oricare anonim care,
asemenea protagonistului, încearcă cu disperare să iasă din mediocritate. În cele din urmă, Stan
pare că își acceptă resemnat drama: „Oboseli crunte au încărunțit în capul neastâmpăratului. Pe
ochi i se așternuse o pânză subțire de păianjen. Nu mai gonea zările și nu mai poposea pe insule
închipuite. Deveni un sărman om, ca mine, ca dumneata....

Să prinzi aripa de vultur a gloriei și planeta s-o covârșești cu ființa ta dominatoare? La ce

bun? ... Ești cunoscut de o stradă. Zece oameni cumsecade bărbați și devotați soției, patriei, te
salută și-ți știu numele. Peste un an sau peste treizeci, nu vor mai fi ei, nu vei mai fi tu!”6 În ciuda
acestor reflecții sumbre cu care se încheie romanul, tonul naratorial provine parcă dintr-un unghi
el empatiei, al înțelegerii suferințelor care marchează destinul lui Stan, în contrast cu tendința de
caricaturizare a personajelor din „Actele vorbește”.

În „Horoscop” trăsături ale mediului evreiești încep să fie înfățișate. Făcând parte din
perioada de gestație literară, cartea îl aduce în prim plan pe personajul principal un nou personaj
cu destin tragic – Haim Vraciul, fiul „din flori” al unei prostituate, care trăiește într-o viață

6
I. Peltz, Viața cu haz și fără a numitului Stan, p. 101-102 apud. Ovidiu Morar, Scriitori evrei din România, Editura
Ideea europeana, București, 2006, p. 97.
depravată. În încercarea de a depăși acest traseu, hazardul (sau horoscopul) îl înfățișează în fața
aceleași sorți. „Horoscopul” lui Haim Vraciul este prezis încă de la naștere: „are să fie
ghidușar...Are să iubească neam rău de femei. Are să moară de prea multă inimă” 7. Galeria
personajelor marginale începe să fie completată. Prostituate, negustori ambulanți, toți fac parte
dintr-un tabloul care acumulează cu minuțiozitate detalii degradante, mizere, josnice, decăzute.
Fizionomiile conturate sunt viciate moral, blocate în imposibilitatea depășirii statutului social.
Pentru a o scoate din mizerie, bărbatul se va căsători cu o prostituată întâlnită într-un bar. La fel
ca în romanele lui Aderca, moartea rezervă deznodământul tragic. Protagonistul se sinucide, așa
cum i-a fost prezis, „din prea multă inimă”. Descrierea ipostazelor feminine se apropie de aceea
a lui Aderca deosebindu-se poate doar prin doza înăbușită de avangardism, care reiese de
exemplu din pasajul următor: „Dănțuitoare de ipsos, urlau ochii lui, pântec umflat, jar în pupile,
când joci noaptea obârșește din zugrăveli de pâclă, uite piciorul ritm creând ca Domnul
Dumnezeul nostru cerul și pământul.

Dănțuitoare de ceară, mijloc argintat, plumb topit în ochi, miez de zi înecând odaia,
lăutari morți sub masă, - uite piciorul vârtej prin aer – încremenește, Doamne, pe robul tău
surghiunit. […]

Dănțuitoare de hârtie, sex mascat perfid, lumini de foc prin păr – altă noapte pune vaste
acoperișuri pe mine și pe tine, uite piciorul zbor de vultur, creastă de munte, gâtuie, Doamne,
albul porumbel cu aripi defuncte”8.

Încă de la debutul literar până la maturitate, o trăsătură constantă delimitează proza

scriitorului evreu – starea mizerabilă a personajelor care nuanțează totodată atmosfera. De aceea,
un critic precum E. Lovinescu, se dovedește îndreptățit să observe că: „I. Peltz este cel mai mare
producător de tristețe din literatura noastră, o tristețe pur spirituală, scoasă nu din boală sau
mizerie, ci din conștiința caducității individuale și universale”9. Viața nocturnă de bordel, sau
diurnă de bar este împletită cu înregistrarea vibrațiilor sufletești dramatice, de aceea: „după ce se
curăță de alcool și de spasm sexual, când se regăsesc numai cu ei, toți eroii lui se mistuie de
regretul vieții măcinate fără rost și se închid în monomanii, îmbătați de narcoticul unor iluzii mai

7
E. Lovinescu, Scrieri, vol. VI, Ediție de Eugen Simion, Editura Minerva, 1975, p. 231
8
I. Peltz, Horoscop, Editura „Cugetarea”, București, 1932, p. 22-23, apud. Ovidiu Morar, op. cit., p. 99.
9
E. Lovinescu, idem, p. 232
necesare decât alcoolul și sexualitatea”10. Eroii din „Horoscop” sunt condamnați în a stagna într-
o stare precară moral, dominată de suferințe mediocre.

În „Actele vorbește” (1953) din nou sunt satirizate personaje care se află sub semnul
mediocrității. De fapt, chiar titlul trimite cititorul către o primă grilă de interpretare. Dezacordul
intenționat pune în evidență mediocritatea intelectuală a galeriei de personaje cu care cititorul s-a
obișnuit în proza lui – funcționari, administratori sau chiar politicieni. Autorul își validează din
nou poziția în literatură, aceea a unui „înfiorat de mediocritatea omenească, un justițiar, care în
locul bicelor izbește cu ironia corozivă și deformează din plăcerea de a pedepsi”11. Într-un mediu
provincial populat de intelectuali disimulați – mai precis într-un mic orășel de provincie
(Crângășani) – funcționari conturați caricatural. Crângășărenii – d-l G.M. Zamfirescu, d-l
Vlădescu, sau Tache Protopopescu, Vrabie, conu` Puiu Pușcașu – sunt prezentați cu un ton
satiric, a căror profiluri sunt deformate grotesc prin coloratura limbajului sau situații ridicole. În
micul orășel de provincie, personajele fac „afaceri jidănești” (necurate).

Mahalaua – decorul scenic al identității evreiești

Romanul „Calea Văcărești” a fost publicat în anul 1933 și a fost cea mai comentată carte
a autorul și de fapt, asociată cel mai frecvent cu numele acestuia. „Calea Văcărești” fixează
universul propriu al autorului, prefigurate în primele romane. Spațiul preferat de scriitor este
decorul comunității evreiești, identificat la marginea orașului și populat de „calicime”.

Peltz ipostaziază și aici un mod de existență evreiesc citadin, de la început de secol XX.
Reperele spațiale sunt identificate în cartierul comunității, populat de iudaici. De la ipostazierile
simbolice ale personajelor se trece aici la configurarea unor existențe mai ample care se
întrepătrund prin drama comună. În prim plan este drama unei familii de evrei săraci care, prin
extrapolare reprezintă de fapt drama unei comunități. Esther, o bătrână la pat, prezentată încă de
la început sub aura unui om nobil și bun, este o fostă „croitoreasă de cămăși” care este nevoită să
își întrețină singură familia. Bărbatul, chelner la un cabaret „pleca de cu seară și venea a doua
zi”. Copilul lui Esther– pe nume Ficu – asistă pasiv la ruinarea iminentă a mamei și totodată la
descompunerea familiei. Celelalte personaje, vin în completarea dramei – Paul, un unchi
epileptic, bunica Leia care rememorează episoade din existența ei, Moriț care emigrează în

10
Ibidem
11
Perpessicius, Opere, vol. VII, Editura Minerva, București, 1975, p. 159.
America în căutarea zadarnică a unui trai mai bun, sau unchiul Rubin, înconjurat de femei. Ca un
fluid pe toți locuitorii din „Calea Văcărești” îi leagă nefericirea. Destinele evreilor din ghetoul
sordid sunt prezentate ca niște frânturi a căror punct comun este aceeași maladie. Evenimentele
sunt analizate prin prisma conștiinței lui Ficu. Criza familiei se concretizează într-un soi de
epuizare. Unii dintre ei, cum ar fi Rubin, își caută valențele identitare încercând mai multe
căutări care duc toate spre eșec. La fel și Moriț, care emigrează în America. Starea de neliniște cu
care toate personajele se confruntă, se întrepătrunde pe tot parcursul textului.

Ideea care reiese de aici este lesne de înțeles – fiecare evreu din familie se află în
imposibilitatea de a-și urma visul, traseul spre care râvnește. O interpretare actuală a lecturii ne
poate îndreptăți să credem că neputința personajelor de a-și împlini proiectele este pusă pe seama
situației sociale fragile din spațiul autohton. Trebuie amintit că factorul economic al acelei
perioade atrage după sine și schimbări majore în societate. Societatea trecea printr-o serie de
schimbări, angrenate de un proces de modernizare (tranziția de la o societate rurală la o societate
industrializată). Or, tocmai factorul economic aduce drama în familia de evrei – mai simplu spus,
lipsa banilor. Dorințele lor rămân într-un spațiu al refulării, fiind limitate la un caracter utopic.
Fiul bătrânei Esther, Ficu, deși se delimitează de restul personajelor prin virtuțile intelectuale pe
care le are (este primul la învățătură), rămâne blocat în aceeași mahala, urmându-și invariabil
drumul predestinat (poate fi lesne sugerată criza intelectualului evreu). Ghetoul se dovedește a fi
un spațiu ermetic, iar evadarea se dovedește a fi o încercare zadarnică și epuizantă. Asupra
comunității evreiești se abate imposibilitatea de a depăși statutul, fiind osândită perpetuu la
(auto)descompunere.

Publicat imediat la un an după „Calea Văcărești”, romanul „Foc în Hanul cu tei” (1934)
se completează cu cartea publicată în 1933 având același sorginte tematic – viața periferică a
maidanului evreiesc privită prin dublă lentilă – atât prin coordonatele sociale cât și prin
abundența materialului uman. Se regăsește deopotrivă, același ton cenușiu, care a marcat ca un
fir roșu toate operele scriitorului evreu. Dincolo de ipostazierea citadinismului sordid așa cum
apare, într-un mediu precar, sărac, Peltz scoate la suprafață o nouă latură a personajelor care
populează cartierele periferice – parvenitismul care atrage după sine efectele degradante, imorale
și în cele din urmă - fatale. Tipul parvenitului este aici „Domnul Micu Braun, vechi negustor de
lemne, fala cartierului”12– un afacerist clandestin al cărui drum este urmărit pornind de la
12
I. Peltz, Foc în Hanul cu tei, Ediția a II-a, pref. de V. Rîpeanu, Editura Tineretului, București, 1962, p. 19
metodele ilicite de îmbogățire prin sfidarea legilor (escrocherie, furt, crimă) până la
deznodământul tragic.

Pe lângă escrocheriile pe care le face, Micu Braun terorizează și întreg cartierul cu care se
poartă nemilos. Se îmbogățește peste noapte după ce încasează asigurarea pe care o primește
dând foc unui han pe care îl cumpără. O serie de aventuri din tinerețe prin America îi câștigă lui
Micu Braun respectul dar și teama cartierului. Printre alți avari și parveniți protagonistul își
rezervă faima de „bogătaș”: „Şi aşa s-a pomenit domnu’ Micu bogătaş, salutat şi de rabinii
comunităţii, şi de doctori, în tandreţe cu moşieri şi boieroaice, client al bodegilor din centru şi
popular în cartier”13. Disecția vie al cartierului este documentariată amănunțit în episodul în care
Micu Braun organizează un ospăț în cartier cu prilejul sărbătorii a nunții de argint cu „madam
Ana”: „Negustorii mărunţi, groşi şi burtoşi au dat mîna cu aventurierii marilor întreprinderi,
înalţi şi dispreţuitori în hainele lor negre şi fine, femei cu vaste bogăţii carnale şi cu kilograme de
brăţări şi coliere s-au alăturat de necăjitele neveste de vagabonzi şi cerşetori, băieţii de prăvălie
şi rabinii, cârciumarii şi actorii chemaţi cu stăruinţă să înveselească pe oaspeţi, toată omenirea de
boşorogi şi de sanguini, de tâlhari și mucenici, de blegi şi de sprinteni au pornit jocul în sunetul
lăutelor [...] Prăvăliaşii, cămătarii, ambulanţii se trag de guşă, îşi şoptesc glume de tot felul şi
dansează Fetele, leoarcă de sudoare, surâd, îşi netezesc fustele sărace şi se îndeamnă la joc... E
un dans al reumatismelor dezlănţuite, al diabetelor stârnite, al astmelor reînviate, al ftiziilor
trezite din somn, un dans al bolilor, şi al veseliilor, şi al tristeţilor mascate, un dans al cărnurilor
obosite şi al deznădejdilor milenare, al gândurilor desferecate, şi al durerilor până mai ieri
îngropate, adânc, sub haine şi cămaşă, un dans al rinichilor putrezi, al plămânilor şubrezi, al
ovarelor moarte... ”14. Mizeria, maladia, depravarea, deznădejdea toate în egală măsură leagă și
înfrățesc personajele între ele. De fapt, ceea înfrângerea este cea care aduc personajele în aceeași
ramă tipologică. Neîmplinirea, nefericirea, ratarea și în cele din urmă resemnarea în fața realității
crude, a imposibilității de a se salva de mizerie. În mod paradoxal, „bogatul Braun” nu se dă
îndărăt de la a prilejui sindrofii opulente întru epatarea averii, în schimb își suprataxează drastic
chiriașii care nu-și plătesc la timp chiria.

Micro-universul evreiesc, imprimat de sărăcie, este alcătuit din negustori mărunți, chiriași
– „calicimea cartierului”, „mame rebegite sau taţi cu un picior în groapă, neveste fără nici un ban
13
Idem, p. 26
14
Idem, p. 40
în casă — împovărate însă de copii şi fraţi mărunţi” 15. Mahalaua reprezintă prin excelență
teritoriu al depravării, suferinței, degradării, alienării. Destinele umane sunt sortite ratării,
eșecului, la fel ca la Felix Aderca, personajele aleg calea sinuciderii. Iar ceilalți, aleg fie să se
corupă moral, fie să se resemneze acceptându-și soarta mizeră. Dacă tema ratării era anticipată la
Peltz încă din „Viața cu haz și fără a numitului Stan” – unde personajul principal doar aspira să
urce pe o poziție mai înaltă din societatea burgheză, în „Foc în Hanul cu tei” Peltz vizează
întocmai chintesența parvenitismului. Dacă față de Stan, sentimentele proiectate satiric printr-un
amestec de empatie și solidaritate cu personajul, în cea de-a doua carte atitudinea autorului față
de Micu Braun este una rece, plastică. Trăsătura care leagă însă totuși cele două cărți este ușor de
identificat – pesimismul care invadează fiecare ungher al narațiunilor. De la satiric, la caricatural
spre grotesc, țesătura textuală a scriitorului este delimitată mereu de aceeași senzație, pe care
cititorul o are la sfârșitul cărții – sentimentul neputinței, suferința umană, sentimentul ratării
iminente, conturate în egală măsură cu un registru caracterizat de lirism.

Tematica banului este analizată din prim plan, banul fiind elementul în jurul căruia
gravitează toate acțiunile pe care le face Micul Braun dar și lucru care îi aduce finalul existenței:
„Banii cât i-a iubit el, cât i-a dorit, cât îi preţuieşte şi azi, când pe capul obosit încep să ningă
zăpezile anilor trişti, când se apropie ultimul drum în ultimul vehicul” 16. De reținut este totuși un
aspect. Micu Braun ar putea fi ușor confundat cu portretul „cămătarului evreu”. Escrocheriile
sale – mărunte sau mari – sunt îndreptate în mod paradoxal către comunitatea de evrei în care
locuiește și nu împotriva vreunei alte confesiuni, așa cum recunoaște și George Călinescu:
„Tocmai această limitare a tabloului umanității și cadrul restrâns al evreimii e o dovadă de tact.
Căci dacă una din părți, speculantul sau victimele, ar fi aparținut altei confesiuni, asta ar fi fost
un prilej de deplasare a atenției spre problemele sociale” 17. Calapodul de interpretare al criticului,
este de înțeles în spiritul social al epocii irizat de ideologii naționaliste. Cu atât mai mult cu cât,
pentru George Călinescu concepția de estetic nu ar fi putut fi asociată cu cea a „etnicului”.

Chiriașii săraci din hanul cumpărat de el sunt înșelați la bani ori terorizați de lipsa de
îngăduință a parvenitului Braun. Izbitor este contrastul dintre cele două lumi care prezintă în
antiteză cele două micro-structuri sociale din interiorul mahalalei. Astfel, cei a căror avere

15
I. Peltz, idem, p. 23
16
I. Peltz, p. 200.
17
G. Călinescu, idem, p. 793.
sporește peste noapte (prin cele mai dubioase căi) coexistă cu cei săraci, a căror viață e la limita
subzistenței. Finalul cărții este în aceeași notă sumbră. Declinul inevitabil protagonistului are loc
în momentul în care „Hanul cu tei” este incendiat, înainte de a fi asigurat, printr-un act de
răzbunare, Micu Braun moare subit într-un atac de cord. Astfel, în final, biruitoare din aceste
încrucișări de drame este doar moartea.

Conflictul dintre generațiile de evrei din interiorul comunității, puse pe seama banilor este
concentrat în câteva cuvinte ale unui personaj. Apariția unei clase înstărite în comunitatea
evreiască, obsesia îmbogățirii, este identificată drept cauza consecințelor negative, care tulbură o
întreagă colectivitate. Nu numai destine sunt ruinate din cauza banului ci însăși cultura iudaică.
Modelul tradițional de organizare este fisurat – locurile ierarhice nu sunt ocupate de cei educați
ci din contră, de cei bogați. Schimbarea din cadrul comunității, precum și o critică voalată este
simbolizată în următorul fragment: „o lume în care banul e totul, în care onoare se cântărește cu
aur; în care meritele personale dispar înaintea burții pline, a bijuteriilor și a averilor; în care
tradițiile <<poporului cărții>> au dispărut cu desăvârșire”.18

Interesul lui I. Peltz rezidă în radiografierea problemelor unei lumi a marginalilor, plasată
într-un spațiu periferic. Tematicile spre care autorul s-a orientat nu erau noi în literatură în
primele decenii. Peltz a reprezentat prin o parte din scrierile sale, dincolo de „cronica unei
mahalale”, problematica unei crize – atât interioare cât și exterioare. Integrarea identității
evreiești în spațiu românesc, conturarea specificului comunitar, tipologizarea unor victime ale
sistemului alcătuiesc componentele centrale ale creației literare a autorului. Cercetătoare fidelă a
literaturii române scrisă de evrei, Camelia Crăciun consemna referindu-se la temele globale ale
lui Peltz că: „sănătatea precară, bolile, depresia, tuberculoza, cancerul, suicidul, nebunia și
moartea sunt alte teme exploatate din plin de <<literatura periferiei>> și care au câștigat
inevitabil un loc important și în universul romanelor lui Isac Peltz”19. O tipologie comună a
personajelor este configurată prin destinul sub semnul nefericirii. O întrebarea rămâne deschisă
dezbaterii – identitatea evreiască așa cum apare ea în proza lui I. Peltz atrage după sine inevitabil
drama și mizeria?

18
I. Peltz, Foc în Hanul cu tei, p. 152
19
Camelia Crăciun, Scriitori evrei de limbă română, de la rebeli marginali la critici canonici, Editura Universității
„Al. I. Cuza”, Iași, 2018, p. 195
 Concluzii

Demersul acestei lucrări a fost de a introduce o discuție despre relația dintre discursul
naționalist extremist al anilor 1930 și discursul antievreiesc, analizând felul în care aceste
fenomene extreme au interferat cu literatura română scrisă de cei doi scriitori comentați.
Interesul a fost o revitalizare a operelor a celor doi scriitori aflați la marginea canonului literar,
trecând mai întâi printr-o discuție preliminară indispensabilă analizei, privind contextul social-
istoric. Discursul (ultra)naționalist a fost treptat radicalizat prin exacerbarea atitudinii antisemite.
Atitudinea profund etnonaționalistă s-a constituit premeditat încă din a doua jumătate a secolului
XIX, în cadrul unei scene autohtone dominată de xenofobie în care „străinul”/„celălalt” devine
exponentul principal blamat pentru suferințele naționale. În perioada discutată, naționalismul nu
putea fi distins de antisemitism, dimpotrivă, ambele curente întrând într-o relație fatală de
interdependență. La începutul secolului, rolul străinului a fost consolidat de personajul negativ
prin excelență, așa cum era receptat în conștiința publică – evreul. Prototipul „elementului străin”
era perpetuat de o întreagă clasă intelectuală alcătuită din scriitori, istorici, profesori, etc., care a
contribuit la legitimarea unor programe politice naționale a căror principală țintă era eliminarea
„primejdiei evreiești”.

În acest context grupul intelectualilor evrei au fost vizibil afectați, aflându-se perpetuu
între două rădăcini identitare. Dacă stabilirea unui profil identitar reprezenta pentru evrei o
chestiune fragilă, se poate afirma cu tărie că ambii scriitori discutați aici (cât și colegii de
generație) și-au asumat cu fidelitate identitatea de scriitor. Dincolo de mecanismele de excludere
din viața culturală a evreilor, tinerii scriitori de atunci au continuat să se exprime cu vervă atât în
numeroase periodice, ziare, reviste literare cât și în universul ficțional/non ficțional. Uneori,
acest lucru s-a realizat prin diverse strategii, ca de exemplu folosirea pseudonimelor (Aderca, de
exemplu s-a folosit de mai multe pseudonime – Willy, Oliver Willy sau Clifford Moore care
totuși nu l-a ferit de anchete judiciare pentru delict de pornografie literară). Alții s-au identificat
complet cu programele avangardiste prin intermediul cărora au reușit să își strige revolta. Nu în
ultimul rând, nu puțini scriitori evrei au ales să emigreze, continuându-și, cel puțin pentru o
perioadă, activitatea literară.

Persecutarea socială, prigoana colectivă, excluziunea evreilor treptată din viața

intelectuală au devenit componentele declanșatoare a unei crize interioare. În acest context,
concilierea identității evreiești cu afirmarea și integrarea intelectuală într-o societate românească
profund antisemită constituiau o problematică dihotomică, înscrisă sub semnul paradoxului.
Chiar și măsurile formale de emancipare luate sub presiune în anii `20, nu au reprezentat decât
accentuarea atitudinii ultranaționaliste în egală măsură cu cea antisemită.

În mod evident, interpretările criticilor contemporani scriitorului au fost limitate prin

urmarea unei singure chei de lectură – și asta este de înțeles judecând contextul istoric comentat
deja în lucrare. Este firească nevoia cititorului de azi de a citi diferit textul față de cititorul de
ieri, din alte unghiuri. Cu toate astea, interpretări actuale, raportate la datele realității sociale și
politice deceniului al treilea, sunt într-o măsură mult prea mică. Dacă în comunism evreitatea și
literatura care o îngloba reprezenta un subiect tabu, în perioada post-decembristă s-au făcut
eforturi vizibile de recuperare, relecturare, renovare a literaturii românesc scrise de evrei. Numai
că, bilanțul literar scotea în evidență mai mult contribuția literară impusă de evrei în mișcările
avangardiste (care este sigur, de necontestat). Astfel, s-a înregistrat un val considerabil de studii,
antologii și cărți dedicate studiului avangardei, care a sesizat numărul substanțial de scriitori
evrei din interiorul mișcării. Doar că, activitatea scriitorilor de origine evreiască care au scris în
limba română, precum Isac Peltz sau Felix Aderca încă rămânea într-un con de umbră.

În ce-l privește pe I. Peltz, s-a remarcat îndeobște virtutea scriitorului de a pune în scenă
mahalaua evreiască cristalizată prin dramele personajelor de identitate evreiască. Cu alte cuvinte,
a fost discutată mai întâi doar componenta socială care rezidă în textele autorului evreu,
evitându-se o analiză mai profundă crizei reale a colectivității evreiești din epocă. O eventuală
discuție despre (dubla) identitate evreiască se dovedea incomodă. În perioada discutată o
asemenea abordare nu putea avea loc decât în termeni (etno)naționaliști – care apărau tradiția,
folclorul, istoria națională și nu în ultimul rând – identitatea națională. Cei doi critici importanți
care au introdus numele lui I. Peltz respectiv al lui Felix Aderca în istoriile lor au fost cei pe care
i-am citat cel mai adesea și aici, ca punct de reper, și anume George Călinescu și Eugen
Lovinescu. Ambii scriitori discutați în lucrarea de față au frecventat cenaclul „Sburătorul”,
condus de E. Lovinescu. Cu toate că au fost incluși în monumentalele istorii literare, spațiul
destinat analizei lor s-a întins doar pe câteva paragrafe sau pagini, interpretarea operei fiind
făcută mai degrabă dintr-o perspectivă strict estetică. Este adevărat, Călinescu nu omite să
precizeze etnia scriitorilor însă nici insistă asupra originii. De exemplu, vorbind despre „Calea
Văcărești”, George Călinescu putea să observe „aspectul colectiv” pe care îl contura romanul
precum și latura social-documentară a unei comunități locale: „toate aceste aspecte ale vieții
ebraice sunt centrate în câteva evenimente sociale, deces, nuntă, reuniuni confesionale, pline de
specific pentru cine nu cunoaște îndeaproape viața evree și orișicum îndeajuns de ridicate la o
idee unică spre a se înălța deasupra simplului document”20.

Referințe bibliografice

Camelia Crăciun, Scriitori evrei de limbă română, de la rebeli marginali la critici

canonici, Editura Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 2018
E. Lovinescu, Scrieri, vol. VI, Ediție de Eugen Simion, Editura Minerva, 1975

Peltz, Foc în Hanul cu tei, Ediția a II-a, pref. de V. Rîpeanu, Editura Tineretului,
București, 1962

Peltz, Calea Văcărești, Editura pentru literatură, 1966

Perpessicius, Opere, vol. VII, Editura Minerva, București, 1975, p. 159.

Leon Volovici, „Scriitor român-scriitor evreu”, în Revista Vatra, Anul XXVIII, , 10/11,
Târgu Mureș, 2000,

20
G. Călinescu, idem, p. 793