MOARA CU NOROC

de Ioan Slavici
Notă biobibliografică
Ioan Slavici (1848-1925), nuvelist, romancier, memorialist, dramaturg. Se naşte la Şiria, lângă Arad, într-o
familie numeroasă. Se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţii din Budapesta. Continuă cursurile la
Facultatea de Drept a Universităţii din Viena. Aici îl cunoaşte pe Mihai Eminescu (aflat şi el la studii), de care
se ataşează printr-o strânsă prietenie. Debutează în anul 1871 cu o comedie (Fata de birău) în paginile
revistei Convorbiri literare. Reîntors în ţară fără a fi dobândit vreo diplomă universitară, stă la Iaşi, unde ia
parte la şedinţele literare ale Junimii. Aici citeşte nuvela Popa Tanda, care se publică în Convorbiri literare şi
confirmă talentul de nuvelist al scriitorului.
Din 1876 îşi începe colaborarea la ziarul Timpul din Bucureşti, unde-i are drept colegi de redacţie pe Mihai
Eminescu şi I.L. Caragiale. Publică articole polemice, cronici dramatice şi scrieri literare. În 1881 îi apare
volumul Novele din popor, care-l consacră. Su- biectele nuvelelor sunt extrase în mare măsură din mediul
sătesc şi se bazeazăpe puterea tradiţiei şi a obiceiurilor. Capodopera este Moara cu noroc.
Profesor de limba română şi geografie la Şcoala Normală din Bu- cureşti şi la Azilul „Elena Doamna”,
scriitorul se arată tot mai preocupat de soarta românilor transilvăneni. În acest scop, pleacă la Sibiu şi în
1884 înfiinţează revista Tribuna. Între 1894 şi 1896 conduce, împreună cu I.L. Caragiale şi G. Coşbuc revista
Vatra. Îi apare, în foileton, romanul Mara (1894), cel dintâi din literatura română care pune problema
toleranţei naţionale şi religioase.
În ultima parte a vieţii, scrie manuale şcolare, apreciate în epocă. Orientarea progermană din timpul primei
conflagraţii mondiale duce la în- temniţarea sa la Văcăreşti, imediat după încheierea războiului. Graţiat după
un an, îşi consacră ultima parte a vieţii me- morialisticii. Amintiri, Închisorile mele, Lumea prin care am
trecut reprezintă impresii culese de-a lungul unei existenţe diverse şi agitate.

Dicţionar literar

Nuvelă – specie a genului epic, în proză, cu un singur fir narativ, cu un conflict concentrat, cu
personaje puţine şi construită, de obicei, în jurul unui personaj principal.
Nuvela (din it. novella – „noutate”) a apărut în literatura italiană şi creatorul speciei
este considerat Giovanni Boccaccio care a scris Decameronul, o grupare de o sută de nuvele,
precedată de un prolog. De numele lui Boccaccio se leagă afirmarea nuvelei în secolul al XIV-
lea, specie literară care s-a impus prin„noutatea” subiectelor prezentate. Acest tip de scriere
narativă cunoaşte o tot mai mare înflorire, ce culminează în secolul al XIX-lea.
Există mai multe tipuri de nuvelă, diferenţiate în funcţie de curentele literare
(romantică, realistă, naturalistă etc.) sau de tematica abordată (psihologică, fantastică,
istorică, filozofică etc.).
În literatura română creatorul speciei este Costache Negruzzi, care prin Alexandru
Lăpuşneanul a dat modelul nuvelei istorice. A fost urmat, fără aceeaşi strălucire, de
Alexandru Odobescu prin Mihnea -Vodă cel Rău şi Doamna Chiajna.
Mihai Eminescu este cel dintâi care scrie nuvelă fantastică (Sărmanul Dionis, Cezara),
tip cultivat şi de I.L. Caragiale (Kir Ianulea, La hanul lui Mânjoală, La conac) ori Mircea
Eliade (Pe strada Mântuleasa, La ţigănci etc.).
Primii care scriu nuvelă psihologică sunt Ioan Slavici (Moara cu noroc, Pădureanca
etc.) şi I.L. Caragiale (În vreme de război, O făclie de Paşte etc.). Ulterior, nuvela continuă să
fie reprezentată de scriitori ca Liviu Rebreanu, Gib Mihăescu, Marin Preda şi alţii.
Personajul literar (din fr. personage, lat. persona – „mască de teatru”; „des- chizătură
din masca actorilor antici prin care se auzeau vorbele acestora”) constituie elementul esenţial
într-o operă literară epică sau dramatică. Valoarea unei opere este în directă legătură cu
modul în care este ales şi constituit personajul. Clasificări realizate în funcţie de anumite criterii
diferenţiază personajele literare.
Personajul este persoana implicată în acţiunea unei opere literare. Personajele se pot
clasifica în funcţie de tipul de text în care ,,trăiesc”, de curentul literar, vi- ziunea artistică,
perspectiva narativă etc. Eroul sublim din tragedia şi epopeea clasică, se caracterizează prin
calităţi excepţionale. Însuşirile lui sfidează măsura obişnuită, iar singura răsplată pe care o
aşteaptă este celebritatea. Clasicismul a impus caracterele, personaje având o singură trăsătură
domi- nantă: avarul, ipocritul, mizantropul, fanfaronul etc. Personajele clasice nu înfăţişează
„oameni”, ci tipuri morale ideale, modele imuabile de compor- tament, încât uneori numele
lor au devenit sinonime cu o trăsătură umană: un Harpagon sau un Hagi Tudose (zgâr- citul),
un Don Juan (curtezanul), un Don Quijotte (visătorul incurabil) etc.
Romantismul aduce în prim-plan perechi antitetice în care se combină adesea
categoriile morale (bine – rău) şi cele estetice (frumos – urât): Ieronim şi marchizul
Castelmare (Mihai Emi- nescu – Cezara), Alexandru Lăpuş- neanul şi doamna Ruxanda
(Costache Negruzzi – Alexandru Lăpuşneanul) etc.
Realismul este interesat de tipurile sociale, parvenitul de exemplu, precum Dinu Păturică
(Ciocoii vechi şi noi).
Alte criterii de clasificare pot fi eticul: pozitive (banul C., Gheorghe) şi negative (Păturică,
Duduca, Costea); raportul cu realitatea: istorice (Ştefan cel Mare – Fraţii Jderi), legendare
(Aprodul Purice O samă de cuvinte), fabuloase (Spânul Povestea lui Harap-Alb) etc.;
amploa- rea caracterizării şi profunzimea investigării psihologice: plate/ unila- terale
(Spancioc) şi rotunde/ complexe (Alexandru Lăpuşneanul); rolul jucat: protagonist (Jean
Valjan – Mizerabilii) şi antagonist (Javert – Mizerabilii) etc.
În operele literare de mare întindere, personajele se pot clasifica şi în funcţie de locul
ocupat în economia textului: principale, secundare şi episodice (care apar o singură dată).
Evident, unul şi acelaşi personaj poate fi caracterizat în funcţie de mai multe criterii.
În proza modernă a secolului al XX- lea, noţiuni precum caracter, sublim, tip, dihotomia pozitiv
– negativ devin mai puţin relevante, încât clasificări de felul celor de mai sus se dovedesc în
mare măsură inoperante.

Moara cu noroc
Capodoperă a nuvelisticii lui Ioan Slavici, nuvela Moara cu noroc pleacă de la o
teză morală: în viaţă, omul trebuie să aibă simţul măsurii, echilibru şi stăpânire de
sine. Spiritul moralizator este, de altfel, o caracteristică generală a prozei lui Slavici
în opera căruia personajele sunt „judecate” în funcţie de normele etice ale
colectivităţii.
Premisa de la care porneşte autorul în „demonstraţia” sa este expusă, prin
vorbele bătrânei, în chiar debutul nuvelei: – Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci,
dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit. Susţinând teza banului
necurat care nu poate aduce decât nenorocire, scriitorul prezintă evoluţia
personajului principal Ghiţă, fost cizmar, ajuns cârciumar prin luarea în arendă a
hanului „Moara cu noroc”. Stăpânit de patima obţinerii unei averi ce se poate
câştiga uşor şi în scurt timp, Ghiţă nu ştie să se oprească la vreme din drumul
primejdios pe care a apucat prin tovărăşia cu Lică Sămădăul. Acesta nu ezită să-i
spună în faţă: Tu eşti om cinstit, Ghiţă, şi am făcut din tine om vinovat. Fire slabă şi
duplicitară, Ghiţă este dominat de sămădău, care îi intuieşte cu multă pricepere
slăbiciunea pentru bani, spunându-i: Pe om nu-l stăpâneşti decât cu păcatele lui, şi tot
omul are păcate, numai că unul le ascunde mai bine.
Iniţial un om cinsit, Ghiţă ajunge să şovăie între bine şi rău din cauza patimii
banului care în cele din urmă îl va pierde. Îndepărtându-se de Ana, ascunzându-i
complicitatea cu Lică, Ghiţă devine responsabil pentru pierderea unei valori
fundamentale a lumii descrise de Slavici – familia întemeiată pe dragoste şi
înţelegere. Autorul îşi „pedepseşte” cele trei personaje în finalul nuvelei, fiecare
plătind pentru încălcarea normelor morale. Ana, fascinată de Lică Sămădăul, cade
în braţele acestuia şi va fi omorâtă de Ghiţă, acesta piere împuşcat de oamenii lui
Lică, iar Sămădăul se va sinucide, neputând accepta umilinţa capturării de către
Pintea jandarmul.
„Demonstraţia” lui Slavici devine şi mai evidentă prin cuvin- tele bătrânei din
deznodământul nuvelei: Sâmţeam eu că nu are să iasă bine: dar aşa le-a fost data!… Focul
care mistuie „Moara cu noroc” are menirea să purifice locul de un spirit malefic.
Mesajul de ansamblu al textului este că fiecare trebuie să răspundă pentru
faptele sale.

Aplicatii
Explorarea textului
Iubirea de arginţi

1. Stabileşte timpul şi locul în care se desfăşoară acţiunea nuvelei lui Ioan Slavici.
2. Comentează teza-morală cuprinsă în cuvintele bătrânei, din debutul textului,
punct de plecare în „demonstraţia” autorului pe tema patimii pentru bani.
3. Explică modul de a gândi al lui Ghiţă, opus mentalităţii bă- trânei.
4. Prezintă ambianţa în care este plasată cârciuma ,,Moara cu noroc”.
5. Conturează, pe baza informaţiilor din capitolul al III-lea, portretul lui Lică
Sămădăul.
6. Urmăreşte modul cum autorul anticipează confruntările dintre Ghiţă şi Lică
încă de la apariţia sămădăului la hanul
,,Moara cu noroc”. Comentează, din acest punct de vedere, gândul lui Ghiţă
(Ăştia nu prea îmi par a oameni buni), precum şi tonul, insinuările şi ameninţarea
lui Lică.
7. Întâlnirea cu Lică are urmări inedite pentru Ghiţă. Arată care sunt măsurile de
precauţie pe care şi le ia cârciumarul.
8. Lică, bănuind că Ghiţă nu a devenit cârciumar din pasiune pentru meserie, ci
pentru bani, îl încearcă pe acesta pentru a vedea în ce măsură este stăpânit de
mirajul unui câştig uşor şi rapid. Prezintă „testul” la care este supus Ghiţă
(capitolul al IV-lea al nuvelei).
9. În lumea târgurilor transilvănene, meşterul era în vremea aceea o persoană
respectată. A fi meşter şi a avea calfe (ucenici) era nu doar semnul bogăţiei, ci
şi al valorii personale. Comentează, din acest unghi de vedere, proiectul de
viitor pe care şi-l face Ghiţă: Trei ani, numai trei ani să pot sta aici […] şi mă pun în
picioare, încât pot să lucrez cu zece calfe şi să le dau altora de cârpit.
10. Arată schimbarea care se produce în mintea cârciumarului în ceea ce priveşte
relaţia dintre el şi familia sa.
11. Identifică în text două pasaje care denotă că Ghiţă se simte tot mai mult legat
de ban.

Forţa destinului

1. A doua venire a lui Lică la ,,Moara cu noroc” se constituie într-o confruntare pe

faţă între acesta şi Ghiţă. Fiecare per- sonaj încearcă, prin tatonare, să
descopere punctele slabe ale celuilalt. Prezintă înfruntarea dintre cei doi pe
baza informaţiilor oferite de capitolul V al nuvelei.
2. Lică Sămădăul şi Pintea fuseseră cândva prieteni şi aliaţi în fărădelegile
comise. Ce destăinuiri surprinzătoare îi face lui Ghiţă, Pintea, fostul tovarăş al
lui Lică, devenit acum jandarm?
3. Căzut sub influenţa nefastă a lui Lică, Ghiţă se compromite în mod public,
 întrucât este anchetat în două rânduri
pentru bănuieli în legătură cu jefuirea arendaşului şi crimă. Deşi eliberat din
lipsă de probe, Ghiţă devine conştient de puterea diabolică a lui Lică.
Comentează, în acest sens, conţinutul importantului capitol XII, care înfăţişează
o nouă înfruntare între Ghiţă şi Lică.
4. Explică înţelesul acestor cuvinte ale lui Lică Sămădăul, cel care acum cunoaşte
cu mare precizie caracterul slab al lui Ghiţă:
Pe om nu-l stăpâneşti decât cu păcatele lui, şi tot omul are păcate, numai că unul le
ascunde mai bine. Ca să le dea mai lesne pe faţă, caută-i slăbiciunea, fă-l să şi-l deie de
gol şi faci cu el ce vrei…
5. Lică, un caracter puternic, a cărui patimă este să devină stăpân peste sufletele
oamenilor, are şi el o slăbiciune care îl va duce în cele din urmă la pieire. Din
această perspec- tivă, comentează schimbul de replici dintre Lică şi Ghiţă,
precizând la cine face referire Lică:
E însă o slăbiciune de care mă tem, fiindcă nu ştii niciodată cum s-o apuci; e azi mai
mare, mâne mai mică şi când ai crede c-ai nimerit-o, dai greş. […]
– Ce fel de slăbciune? întrebă Ghiţă cam cu jumătate de gură.
– De femei, ba chiar mai rea decât aceasta, de o singură femeie.
6. Prezintă modul în care evoluează, pe de o parte, relaţia dintre Ghiţă şi Ana şi,
pe de altă parte, cea dintre Lică şi Ana până în momentul petrecerii din ziua
de Paşti de la
,,Moara cu noroc” (capitolul al XIV-lea).
7. Ana este o femeie profund cinstită, devotată casei şi copiilor săi, care a intuit din
prima clipă caracterul malefic al lui Lică. Cum explici faptul că o asemenea
femeie ajunge să-şi înşele bărbatul?
8. Comentează semnificaţia cuvintelor Anei şi atitudinea lui Lică, personaj de
care Ana, căzută în păcat, se agaţă acum cu disperare:
– Dacă te duci şi te duci, ia-mă şi pe mine: nu vreau să-l mai văd; nu pot să mai dau
faţă cu el!
– Ei! ce să fac cu tine!? îi răspunse el, şi-o dete, aşa cam în silă, cu cotul la o parte.
9. Exprimă-ţi opinia în legătură cu gestul lui Ghiţă de a-şi omorî soţia, ţinând
seama şi de această mărturisire a sa:
– Nu-ţi fie frică […]; tu ştii că-mi eşti dragă ca lumina ochilor! N-am să te chinuiesc:
am să te omor cum mi-aş omorî copilul meu când ar trebui să-l scap de chinurile
călăului, ca să-ţi dai sufletul pe nesimţite.
10. Prezintă sfârşitul lui Ghiţă.
11. Motivează starea sufletească a jandarmului Pintea, dedusă din gândurile care îi
trec prin minte despre Lică: Sfinte Doamne, încotro s-a dus? Îmi scapă, iar îmi
scapă!
12. Cum explici gestul lui Lică Sămădăul de a se sinucide?
13. Comentează replica bătrânei, din finalul nuvelei: Sâmţeam eu că nu are să iasă
bine: dar aşa le-a fost data!…

Caracterizarea unui personaj

Caracterizarea unui personaj este o compunere în care sunt descrise trăsăturile fizice şi
morale ale unui erou de-a lungul acţiunii unei opere epice sau dramatice. În acest tip de
redactare trebuie să se ţină seama de anumite repere pentru a se dezvălui
particularităţile personajului şi specificul construcţiei sale.

Caracterizarea unui personaj din opera epică

Într-o operă epică, un personaj se dezvăluie cititorului atât indirect, prin
modul în care stabileşte relaţii cu tot ce se află în jurul său, cât şi direct, printr-o serie
de trăsături prezentate de narator, de alte personaje sau chiar de el însuşi.
Caracterizarea unui personaj nu înseamnă doar portretizarea acestuia, ci precizează şi
felul cum este reprezentat.
Caracterizarea unui personaj din opera dramatică
Într-o operă dramatică, prin natura particulară a textului, sunt dominante mijloacele
indirecte de caracterizare a personajului, pentru că trăsăturile acestuia sunt desprinse
cu precădere din faptele şi din spusele lui.
Statutul personajului
Pentru a realiza caracterizarea, se recomandă să se stabilească locul personajului în
operă (principal, secundar, episodic), precum şi poziţia lui socială (vârstă, profesie
etc.). De asemenea, poate fi găsită o semnificaţie a numelui, prin care autorul
sugerează anumite trăsături de caracter.
Portretul fizic
Atunci când textul oferă detalii cu privire la portretul fizic (mai ales în nuvelă şi
roman), se vor avea în vedere fizionomia, mimica, gesticulaţia, modul în care se
îmbracă personajul etc.
Portretul moral
Realizarea portretului moral presupune identificarea trăsăturilor de caracter, a faptelor,
a modului în care vorbeşte personajul, conturarea tipului de conflict (interior sau exterior),
mentalitatea etc.
Mijloace de caracterizare
Portretul fizic şi cel moral se realizează prin intermediul mijloacelor de caracterizare.
Acestea sunt directe şi indirecte.
Mijloacele de caracterizare directă se referă la prezentarea făcută de narator, de alte
personaje şi autocaracterizare.
Mijloacele de caracterizare indirectă se referă la vorbele şi faptele perso- najului,
înfăţişarea mediului în care trăieşte, felul cum este îmbrăcat, aspectul locuinţei, numele
etc.
Finalul compunerii trebuie să cuprindă o concluzie asupra personajului

Aplicatii

1. Caracterizează personajul Ghiţă din nuvela Moara cu

noroc de Ioan Slavici, urmărind reperele prezentate
mai sus. Integrează în caracterizarea ta şi
următoarele criterii: complexitate, grad de
transfigurare a realităţii, loc ocupat în ansamblul
operei literare, semnificaţie etică.