CARACTERIZAREA PERSONAJULUI

LICĂ SĂMĂDĂUL

Unul dintre cele mai interesante profiluri literare create de Ioan Slavici este Lică
Sămădăul. Chiar dacă personaj secundar în nuvelă, el este mult mai bine conturat decât
protagonistul, Ghiță, în tușe pu ternice, precise, fără lumini și umbre, fără nuanțe, în culori vii,
care persistă în amintirea şi imaginația cititorului.
Imagine a răului care se insinuează în lumea echilibrată şi patriarhală pe care o creionează de
obicei scriitorul ardelean, Sămădăul ,,trăieşte", trece dincolo de paginile cărții, impresionează
prin voinţa de neclintit, prin masculinitatea agresivă, prin forța și dârzenia cu care îi domină și îi
manipulează pe cei din jur, asemenea şarpelui care își paralizează prada cu privirea verde și
imobilă.
Este vorba despre unul dintre puținele personaje masculine care se impun în opera lui
Slavici. Nuvelele și romanele sale rețin mai ales figuri feminine impresionante, precum masiva şi
energica Mara, care răzbate și se impune într-o îndeletnicire dominată de bărbați, sau fiica
acesteia, Persida care, în ciuda aparentei fragilității, învinge prejudecăţile celor vârstnici şi
slăbiciunea soțului visător și neadaptat.
Scriitor realist, Slavici trasează cu atenţie pentru detalii atât portretul fizic, cât și pe cel moral al
Sămădăului.
Portretul fizic insistă asupra înfăţişării sale de om matur: ,,de treizeci şi şase de ani, înalt,
uscăţiv și supt la față, cu mustața lungă, cu ochii mici și verzi şi cu sprâncenele dese și
împreunate la mijloc". care trimite și la un personaj rău și nemilos, aşa cum sugerează și
profilul moral intuit de Ana: „Lică e om rău şi primejdios, asta se vede din ochii lui, din
rânjetul lui..."
Pentru a-i pune în evidenţă natura aparte, singularitatea, autorul realist îl
raportează mereu la mediul al cărui produs este, câmpia ardeleană unde îşi desfăşoară
existenţa păstorii turmelor de porci. Portretul moral făcut de narator sămădăului în general,
ca ocupație, se potrivește ca o mănuşă celui mai de seamă dintre ei: ,,Sămădăul nu e numai
om cu stare, ci mai ales om aspru și neîndurat... care știe toate înfundăturile, cunoaște pe toți
oamenii buni şi mai ales pe cei răi, de care tremură toată lunca... dar sămădăul e mai presus de
toate om tăcut... el știe numai pentru nevoile lui.”
Că acest Lică este cel mai de seamă individ din această lume închisă care are limba și
regulile ei, diferite de ale celei din afară, o dovedeşte prin caracterizare indirectă și supranumele
său. El este Sămădăul cu majusculă, stăpânul recunoscut, pe față sau tacit, al luncilor din jurul
Morii cu noroc.
Acesta se află la antipodul lumii tradiționale a satului tipic ardelenesc, în care domnesc
respectul binelui, al adevărului, tradiția şi obiceiul, adică repetabilitatea fenomenelor. Adus de
valurile unei orânduiri sociale noi, cea capitalistă, cu relații sociale mai complexe şi dinamice,
Sămădăul, care este un organizator al comerțului cu porci, trebuie să fie îndrăzneț, impunător
și întreprinzător. Poziția socială ñ este oferită de relațiile cu proprietarii turmelor, încât devine
bogat și temut, așa cum o sugerează vestimentația sa, ca modalitate indirectă de
caracterizare: ,,Lică era porcar, însă dintre cei ce poartă cămașă subțire si albă cu floricele,
pieptar cu bumbi de argint și bici de carmajin, cu codoristea de os împodobit cu flori tăiate și cu
ghintulete de aur."
Caracterizarea indirectă prin limbaj sugerează că Sămădăul este un aventurier,
adică un individ care iubește neprevăzutul, primejdia, curajul fără limite, răzbunarea şi
violența, adică tot ceea ce iese din etica omului normal: Acum sângele e un fel de boală, care
m-apucă din cand in cand... tu nu ştii ce grozavă e plăcerea de a-l lovi pe omul care te supără,
de a-l lovi tare, ca să-l sfărâmi..."
..Pe om nu-l stăpânești decât cu păcatele lui, și tot omul are păcate... Ca să le dea mai lesne pe
fată, caută-i slăbiciunea... și faci cu el ce vrei", afirmă el, iar slăbiciunile lumii moderne sunt
banii şi dragostea în afara căsătoriei. Dar Lică nu pare să aibă slăbiciuni. Banii nu-l
stăpânesc, pentru că îi are și poate cumpăra orice și pe oricine cu ei. Cât privește femeile,
Pintea, vechiul său tovarăş, ştie că nu are slăbiciune. Nici pentru Ana, tânăra soţie a lui Ghiță, nu
simte cine ştie ce pasiune. Dorința de a o avea ține mai mult de acel impuls ..din când în când"
al instinctelor şi mai ales de plăcerea de a lua femeia iubită de alt bărbat, din imboldul cinic
de a-l vindeca pe acesta din urmă de o slăbiciune şi de a-i distruge pentru totdeauna
sentimentul moral. Nici prieteni nu are Sămădăul și nici nu are nevoie de ei. El are doar tovarăşi
de afaceri, unii mai importanți care îl ajută la nevoie, alții mai mici", care i se supun
necondiționat, deoarece ştiu că vor plăti cu viața orice răzvrătire.
E posibil ca odinioară, Pintea să fi fost mai mult decât un tovarăș de hoții și de
închisoare, dar între ei stăruie acum o ură veche și adâncă şi dorința aprigă de răzbunare, la care
Pintea nu poate renunța. De altfel jandarmul este singurul egal al lui Lică, la fel de dur, care știe
că şi el are un punct nevralgic: ..El are o slăbiciune, una singură: să facă, să se laude, să ţie
lumea de frică şi cu toate aceste să râdă şi de dracul şi de mumă-sa". După cum însuşi
mărturiseşte: ..Eu nu cunosc înțelegere mai bună decât asta! În inima omului poate sa fie
orişice; destul numai să sâmtă, că vai și-amar de el dacă nu-mi face pe plac". Lică este vanitos,
are plăcerea demonică de a stăpâni totul și, în primul rând, de a-i stăpâni şi supune pe
oameni: ..Tu nu esti om Lică, ci diavol!" realizează prea târziu Ghiță. „O simți acum?", vine
replica plină de satisfacţie a Sămădăului. Forța si fascinația sa demonică o simt toți și
nimeni nu-i poate rezista. În viața lui Ghiță el joacă rolul nefast al lui Mefisto, care îi oferă
avere, pentru ca în cele din urmă să-i cumpere sufletul.
Dar și Lică are parte de un sfârșit tragic, care ar putea fi interpretat prin optica
moralistului Slavici și a basmului popular ca o izbândă a binelui asupra răului. Dacă ar fi aşa,
Pintea l-ar prinde şi Sămădăul ar fi pedepsit conform legii. Dar jandarmul nu are această
satisfacție. Când îl vede apropiindu-se, Lică, singur şi neînarmat, preferă sinuciderea. Vanitos el
însuși, Pintea vrea să nu ştie nimeni că nu a putut să-l prindă și de aceea îi aruncă trupul în râu.
Ca urmare, acest final se pare că ar putea avea altă semnificație etică. Lică plătește nu numai
pentru că a tulburat o lume veche și clădită pe principiile cinstei şi ale hărniciei, ci mai ales
pentru că a căzut pradă propriei vanități. ,,Pornind de la o sugestie din Hașdeu, care în motto-ul
dramei «Răzvan și Vidra» pune alături «iubirea de arginti» a lui Sbierea cu iubirea de mărire»
a lui Răzvan, cele două deşertăciuni ale sufletului omenesc, putem vedea în cuplul Lică-Ghiță
acelaşi duet al pasiunilor distrugătoare: banul și vanitatea. Din acest unghi de vedere, sfârşitul
lui Lică este pedeapsa pe care o primește viciul vanității. Într-un determinism de ordin moral,
specific gândirii lui Slavici, fiecare moare din cauza viciului său." (Elena Zaharia Filipas)