DACIA LITERARA

Aparuta intr-o perioada dificila pentru publicatiile autohtone,revista Dacia

Literara a simbolizat un nou inceput pentru literatura romana, reprezentand
o noutate a presei. Intr-o perioada in care putinele publicatii existente
prezentau preponderent fapte politice, Dacia Literara a fost pata de culoare
din presa romaneasca.

Toate acestea se regasesc in articolul-program al revistei, semnat de

Mihail Kogalniceanu in calitate de editor raspunzator. Avand primul numar la
30 ianuarie 1840, revista marcheaza un punct de cotitura in literatura
romaneasca.

In Introductie ,articolul prezinta realitatile vremii in privinta publicatiilor

nationale.Sunt mentionate circumstantele politice anterioare ce au
impiedicat dezvoltarea presei pana la momentul respectiv. Acesta aduce in
discutie si celelalte ziare nationale, Curierul Romanesc(1829, Ion Heliade
Radulescu) ,Albina Romaneasca (1829, Gh Asachi) si Foaia Inimii(1838,
George Baritiu). Acestea ,,au mai mult sau mai putin o colora locala” si
includ prea multa politica fara sa puna accentul necesar pe literatura.

Astfel, Dacia Literara este prima revista care se angajeaza sa publice

doar lucrari literare si din toate zonele tarii ,realizandu-se o unificare
a romanilor in plan literar.Se va cere, de asemenea, si originalitate in
creatiile publicate ( ,, fiestecarele cu ideile sale,cu limba sa, cu chipul
sau”),astfel promovandu-se cultura nationala si eliminandu-se treptat
puternica influenta a operelor straine.

Sunt mentionate minusuri ale literaturii vremii, cum ar fi lipsa originalitatii in

operele literare, care deja sunt putine ca numar, dar si multitudinea
traducerilor incorecte. Traducerile sunt admise doar daca sunt corect
realizate. Kogalniceanu subliniaza si ca ,,Traductiile nu fac insa o
literatura”.Mai este specificat si faptul ca revista va evita pe cat posibil
scandalurile: ,, Iubitori ai pacei,nu vom primi nici in foaia noastra discutii ce
ar pute sa se schimbe in vrajbe.”

Mihail Kogalniceanu anunta si intentia revistei de a-si exprima parerea

asupra respectivelor opere, asftel anticipand critica de mai
tarziu:,,Critica noastra va fi nepartinitoare; vom critica cartea, iar nu
persoana”.
Obiectivul revistei este si de a oferi tarii ,,o limba si o literatura nationala”.

Mai apoi sunt ilustrate marile teme romantice : istoria, natura si

obiceiurile romanesti,care ar trebui sa slujeasca autorilor drept
surse de inspiratie : ,,Istoria noastra are destule fapte eroice,frumoasele
noastre tari sunt destul de mari,obiceiurile noastre sunt destul de pitoresti si
de poetice pentru ca sa putem gasi si noi sujeturi de scris,fara sa avem
pentru aceasta trebuinta sa ne imprumutam de la alte natii.”Tocmai de
aceea revista a fost considerata ,,manifestul romantismului romanesc”.

La finalul articolului sunt precizate rubricile ce vor exista in revista, articole

originale, compunerile originale,critica noilor aparitii si Telegraful Daciei, care
va include stiri,informatii,noutati etc.

Multi dintre scriitorii ulteriori au urmat sfaturile date de Kogalniceanu in

articolul program,ei inspirandu-se fie din istoria nationala,fie din frumusetile
naturii.Astfel de exemple sunt Grigore Alexandrescu, Vasile Alecsandri,
Costache Negruzzi.
(se va prezenta aici opera pasoptista aleasa!)

Concluzii:
Odata cu articolul-program al lui Kogalniceanu, un nou punct de vedere
asupra literaturii a aparut. Multi dintre scriitorii vremii s-au decis sa urmeze
sfaturile oferite in acel articol,drept dovada operele a doi mari poeti ai
literaturii romane,Grigore Alexandrescu si Vasile Alecsandri si afirmarea
creatorului nuvelei istorice romanesti, Costache Negruzzi.
In opinia mea,Dacia Literara a fost publicatia care a redresat literatura
romana si care a oferit impulsul necesar pentru dezvoltarea unei adevarate
literaturi nationale, deschizand calea junimismului maiorescian si a perioadei
marilor clasici.

REALISMUL

Apariţie: Curent literar apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca reacţie la subiectivitatea,
exaltarea, excesul de reverie a spiritului romantic, reacţie detreminaţă de marile desoperiri ştiinţifice.
Principiu fundametal al realismului este redarea în manieră credibilă, veridică a realităţii, cu obiectivitate
şi spirit de observaţie, pe un ton impersonal, neutru.
Trăsături:

 pricipiul mimesisului şi al verosimilităţii: inspirată din fapte reale, opera realistă expune nu fapte
care s-au petrecut într-adevăr, ci evenimente fictive, dar prezentate ca şi cum s-ar fi putut
produce, în mod credibil, verosimil;

 prezentarea moravurilor unei epoci, atenţia fiind concentrată asupra detaliilor, iar intenţia – de a
surprinde epoca în complexitatea ei.

 preferinţa pentru o tematică socială

  prezentarea individului în relaţiile sale cu mediul social în care trăieşte, al cărui produs este: de
aceea personajul nu mai este excepţional în situaţii excepţionale (ca la romantici), ci are o
condiţie socială mediocră, astfel încât operele realiste sunt mărturia faptului că omul simplu are o
existenţă la fel de dramatică şi de complexă.

 crearea unor personaje tipice în situaţii tipice, personajele realiste fiind complexe şi având
dinamică interioară; interesat de aspecele realităţii imediate, scriitorul realist alege ceea ce este
reprezentativ pentru epoca aleasă. Exemple: parvenitul, arivistul, seducătorul, avarul femeia
aduterină.

 caracterul de frescă al operelor, monografii ale lumii prezentate

 preferinţa penru un stil sobru şi refuzul celui împodobit, cu scopul prezentării cât mai fidele a
realităţilor

 cultivarea observaţiei în descrierea realităţii sau în portretele personajelor, observaţia vizând

precizia ştiinţifică

 tehnica detaliului, cu scopul de a realiza descrieri sau portrete verosimile

 preferinţa, la nivel naratologic, penru naraţiunea la persoana a III-a, pentru un narator obiectiv,
impersonal, omniprezent, omniscient, căruia îi corespund o perspectivă auctorială, o viziune
naratologică „din spate” şi focalizarea zero.

Reprezentanţi: curentul impune supremaţia dramei şi a romanului, respectiv modelul scriitorului laborios
(nu putem vorbi de realism în poezie):
în literatura universală: Balzac, Flaubert, Stendhal, Gogol, Tolstoi, Dostoievski, Dickens, Lampedusa,
Thomas Mann.
în literatura română: Nicolae Filomon, Ioan Slavici, Ion Creangă, Liviu Rebreanu, G. Călinescu, Marin
Preda.
Manifest: primele discuţii despre realism se cristalizează în Franţa, în jur de 1850, pornind de la picturile
lui Courbet şi datorită lui Champfleury, care publică în 1857 volumul de eseuri „Realismul”. Se regăsesc
principii ale realismului şi în operele lui Balzac sau Stendhal.
Proza realista:
- Caracterul verosimil, neidealizat al faptelor relatate
- Geneza - reprezentată de fapte reale
- Tematica socială
- Aspectul monografic
- Caracterul de frescă
- Incipitul renunţă la convenţii (de tip manuscrisul găsit sau confesiunea unui personaj) şi constă de cele
mai multe ori în fixarea coordonatelor spaţio-temporale
- Conflictul de esenţă socială, constând în dorinţa de parvenire a protagonistului, în impulsul lui de a avea
un statut social superior
- Relaţia individ-mediu (omul este un produs al mediului, personajul realist funcţionând după logica
determinismului social)
- Cronologia faptelor
- Coerenţa la nivelul construcţiei subiectului epic, prin evitarea răsturnărilor dramatice şi prin crearea de
scene paralele, antitetice, prin gradaţia faptelor
- Simetria şi caracterul circular al romanului
- Personajul tipic în situaţii tipice
- Deznodământul cert
- Finalul închis/deschis
- Tehnica detaliului (mimesis şi verosimilitate)
- Obiectivitatea naratologică
- Naratorul la persoana a III-a, omniprezent, omniscient, omnipotent

ROMANTISMUL

Este o miscare artistica si literara din prima jumatate a secolului al XIX-lea (aprox. 1790-
1850), aparuta in spatiul european in contextul revolutiilor burghezo-democratice, al luptei
pentru independenta si libertate nationala
Isi gaseste expresia in filozofia idealista germana (Schelling, Fichte, Hegel,
Schopenhauer)
Manifestul literar al Romantismului este Prefata la drama Cromwell de Victor Hugo
(1827): “Nu exista reguli, nici modele. [...] Conceptul artei de frumos include si uratul si
grotescul”

Trasaturi/ principii estetice romantice:

- imaginatia este principiul fundamental de creatie;
- primatul sentimentului si al fanteziei creatoare
- subiectivitatea; expansiunea eului individual
- respingerea regulilor impuse de clasicism; libertatea de creatie
- fascinatia misterului si a exceptionalului; antiteza; locala; interesul pentru mituri, folclor,
simboluri, trecutul istoric, natura si spatii exotice
- cultivarea emotiei si a sentimentului; intensitatea trairilor (pasiunea); antiteza
- afirmarea individualitatii, a originalitatii, a spontaneitatii
- amestecul genurilor si al stilurilor

Teme romantice:
- istoria medievala (idealul cavaleresc)
- folclorul local, miturile, fantasticul, fabulosul
- trecutul istoric (Evul Mediu)
- natura locala sau spatiile exotice
- exceptionalul (situatii, personaje)
- timpul (evadarea din realitate in fantezie, vis, trecut istoric, spatiu natal sau spatii exotice)
- atmosfera nocturna
- antiteza trecut-prezent

Personajul romantic:
- erou exceptional in imprejurari exceptionale
- antiteza (inger-demon); titanul, geniul
- provine din toate mediile sociale
- exprima victoria pasiunii asupra ratiunii
- defineste particularul, unicul, individualul
 Stilul romantic:
- este metaforic
- sustine fuziunea genurilor si a speciilor
- promoveaza largirea si imbogatirea vocabularului literar prin elemente de limbaj popular,
arhaic etc.
- cultiva grotescul, uratul, ironia
Specii cultivate si reprezentanti in literatura universala
- specii dramatice:drama istorica (V. Hugo, Puskin), filozofica, lirica (Shelley)
- specii lirice: meditatia, elegia, romanta (Lamartine, V. Hugo)
- specii epice: legenda, balada (H. Heine), poemul (Heine, Byron, Keats, A. de Vigny, Puskin,
Lermontov, Eminescu), nuvela (istorica, fantastica - E.A. Poe), romanul (istoric, de aventuri,
fresca) (Novalis, W. Scott, V. Hugo, E.A. Poe)

Reprezentanti in literatura romana:C. Negruzzi, Gr. Alexandrescu, I.H.Radulescu,

D.Bolintineanu (Romantism pasoptist), M. Eminescu (constituirea deplina a Romantismului),
O.Goga, G.Cosbuc (prelungiri ale Romantismului)

AVANGARDISMUL

Avangardismul se manifesta, în perioada interbelică, sub forma unei radicalizari a

modernismului, un modernism extrem. Denumirea derivă de la termenul militar avangardă, care
este „o mică trupă de şoc, o unitate de comando, de mare iniţiativă, curaj şi energie, care se
strecoară spre liniile inamicului, înfruntând multe riscuri şi obstacole, pentru a deschide drum
armatei în înaintare” [Adrian Marino].
Avangarda artistică se coagulează în jurul ideii de ruptură totală de tradiţie şi a ideii de
cultivare a unor forme estetice noi. Aceasta a inclus următoarele orientări artistice:
fauvismul (fovismul), cubismul, futurismul, expresionismul, dadaismul, constructivismul,
suprarealismul, integralismul. Orientările avangardiste s-au manifestat în literatură, artele
plastice, muzică, cinematografie, dar şi arhitectură.
În esenţă, trăsăturile avangardei sunt următoarele:
- negarea ideii de literatură şi a oricăror constrângeri formale
- proclamarea subiectivităţii absolute a artistului
- dinamismul
- libertate absolută de creaţie, care permite orice abatere, atât de la estetica tradiţională,
cât şi de la normele gramaticale şi de punctuaţie
- tehnica dicteului automat
- supremaţia visului în procesul de creaţie artistică
— Una dintre primele mişcări de avangardă este Futurismul (il futuro – viitorul), iniţiată de
poetul italian Filippo Tomasso Marinetti (1876-1944), în 1909, la Paris. Arta, literatura şi
pictura, înseamnă pentru futurişti: respingerea formelor tradiţionale de artă (distrugerea
muzeelor şi bibliotecilor), glorificarea curajului, e revoltei şi chiar a războiului, şi, în special,
cultul maşinismului, al vitezei. Mişcarea futuristă se va extinde şi în artele plastice, în
cinematografie, în modă chiar. În anul 1910 rusul Wassily Kandinsky pictează prima acuarelă
abstractă, în care îşi propune să nu se mai inspire în nici un fel din realitatea înconjurătoare, ci să
pună în prim-plan rigoarea intelectuală, regula geometrică. Î se vor alătura olandezii Piet
Mondrian, Theo Van Doesburg (atât poet, cât şi arhitect şi critic de artă).
— În 1910, la Berlin începe să se manifeste Expresionismul, mai întâi în literatură, mai apoi în
cinematografie şi în artele plastice. Adepţii acestei mişcări considerau că este necesar să extragă
din viaţă inspiraţia creatoare şi că opera de artă se naşte din transpunerea totală a ideii
personale în lucrare. Între iniţiatori se numără pictorii: Ernst Ludwig Kirchner, Emil Nolde, Otto
Müller, cărora li se vor adăuga Edvard Munch, James Ensor, Georges Rouault, etc., iar în Rusia
debutează poeţii: Osip Mandelştam, Anna Ahmatova, Vladimir Maiakovski.
— Dadaismul, un curent avangardist conceput de un grup de tineri boemi, refugiaţi în Elveţia în
timpul Primului Război Mondial, a fost iniţiat la Zürich (în Elveţia) în 1916, prin contribuţia
decisivă a poetului român Tristan Tzara (pe numele adevărat Samuel Rosenstock, născut la
Moineşti în 1896 şi mort la Paris în 1963). Denumirea orientării a fost stabilită prin hazard,
deoarece Tristan Tzara a găsit acest termen din limbajul colocvial francez, într-un dicţionar
Larousse. Iniţiatorii intenţionau să decorseteze (să elibereze) poezia de o serie de rigori:
sintactice, gramaticale, de punctuaţie. În general, au avut intenţia de a nega, de a „demola” tot
ce a însemnat literatură până atunci.
Este memorabil Manifestul lui Tristan Tzara – cel mai reprezentativ poet al orientării
avangardiste. El a conceput un text literar prin care incită la instituirea unei modalităţi şocante
de a scrie poezie:
„Luaţi un ziar.
Luaţi nişte foarfeci.
Alegeţi în ziar un articol care să aibă lungimea pe
care doriţi s-o daţi poeziei dumneavoastră
Decupaţi articolul.
Decupaţi şi fiecare cuvânt ce intră în articol
şi puneţi toate cuvintele într-o pungă.
Agitaţi uşor.
Scoateţi cuvintele, unul după altul, dispunându-le
in ordinea în care le veţi extrage.
Copiaţi-le conştiincios.
Poezia vă va semăna.”
Mişcarea dadaistă nu a durat mult, s-a autodizolvat. Scriitorii precum Tristan Tzara, Paul Eluard,
Louis Aragon, André Breton au aderat la suprarealism.
— Constructivismul, este o mişcare artistică influenţată de futurism, apărută în Rusia. Direcţia
constructivismului este reprezentată de revista CONTIMPORANUL, care apare în 1922, sub
îndrumarea lui Ion Vinea şi Marcel Iancu. În această revistă se publică Manifestul activist către
tinerime, în 1924, redactat de Ion Vinea. În paginile revistei apar şi câteva poezii ale lui Ion
Barbu. Altă revistă constructivistă este PUNCT (1924), care va fuziona cu CONTIMPORANUL
în 1925. Constructivismul propune o nouă formulă estetică prin care se încearcă armonizarea
artei cu spiritul contemporan al tehnicii moderne.
— Suprarealismul (fr. surréalisme= supra+realitate), o altă orientare avangardistă, a fost iniţiat
de poetul francez, Guillaume Apollinaire, şi denumeşte o mişcare literar-artistică, promovată
apoi de poeţii Lautréamont şi Alfred Jarry. În artele plastice suprarealismul a fost reprezentat de
pictorul Salvador Dali. Pe plan artistic, suprarealismul propune o tehnică a surprizei prin
sabotarea (=împiedicarea) universului imagistic şi metaforic, „hazard obiectiv”, „delir
metodic”, exploatarea fenomenelor onirice, iar în pictură metoda „paranoia-critică” (a lui
Salvador Dali). În anul 1924, Breton publică primul Manifest al suprarealismului.
În literatura română, suprarealismul a avut mai mulţi adepţi şi a fost cultivat cu succes de
către: Urmuz, Ilarie Voronca, Saşa Pană, Geo Bogza (primul scriitor român, autor de reportaje
literare), Tristan Tzara, ulterior au aderat Gellu Naum şi Virgil Teodorescu. Direcţia
suprarealismului poate fi remarcată în 1928, în revistele: URMUZ, condusă de Geo Bogza şi
UNU, editată de Saşa Pană.
Termenul suprarealism presupune ceva ce transcende realitatea (visul), fiind influenţaţi de
psihanaliza lui Freud. Scriitorii au apelat la tehnica dicteului automat (procedeu care presupune
notarea necenzurată a oricăror gânduri ce ne trec prin minte în legătură cu subiectul abordat,
scrierea spontană, jocul absolut liber al imaginaţiei), dar şi la promovarea visului, a stărilor
halucinatorii, sondarea subconştientului, spiritismul, hipnoza. Poeziile suprarealiste ilustrează
atotputernicia visului şi puterea de creaţie a autorului.
Cele două direcţii, constructivismul şi suprarealismul, se unesc în Integralism sau Sintetism (în
denumirea lui Ilarie Voronca), ilustrat prin revista INTEGRAL, apărută în 1925 şi condusă de
Ilarie Voronca.
Alte reviste avangardiste: 75 H.P (1924, cu un singur număr), ALGE (1930), LICEU (1932),
VIAŢA IMEDIATĂ (1933, număr unic), etc.
Fără îndoială că scriitorii români care prin scrierile lor avangardiste au modernizat literatura
română rămân: Tristan Tzara, Ion Vinea, Geo Bogza, Virgil Teodorescu, Saşa Pană, Gellu
Naum, Ilarie Voronca.
(multumiri dnei prof. Barna Oana)

TRADITIONALISMUL

Termenul de tradiţionalism are mai multe accepţiuni. El reprezintă un tip de cultura, specifica
unei spiritualitati, care, indiferent de epoca sau de curent literar, se distinge de celelalte culturi
ale aceleiaşi epoci. Uneori, el desemnează numai cultura populara, ca rezultat al geniului
colectiv, anonim si oral, de la sate sau de la periferia oraşelor. In literatura romana interbelica,
acest termen s-a folosit pentru a-i diferenţia pe modernişti, scriitori inspiraţi exclusiv din cultura
occidentala, de colegii lor, traditionalistii, care refuzau sursele externe, in favoarea celor
consacrate in cultura romana. Inteles astfel, traditionalismul apare ca o continuare a directiei
inaugurate de „ Dacia Literara” si „ Junimea”, dar intr-o maniera radicala, respingand adaptarea
la cultura moderna si conservand interesul pentru valorile nationale.
Traditionalismul romanesc cuprinde trei curente inrudite prin apropierea de traditia rurala si
diferite prin modul in care se realizeaza aceasta apropiere: samanatorismul, poporanismul,
gandirismul.

a) Samanatorismul, orientare care se-ncheagă in jurul revistei „Samanatorul”, apăruta la

Bucureşti, in 1901, sub conducerea lui Al. Vlahuta si G. Coşbuc.
In articolul-program al revistei, intitulat „Primele vorbe”, ca si in poezia „Samanatorul” publicata
de Vlahuta in primul număr al acesteia, se conturează programul viitoarei orientări: scriitorii
trebuie sa cultive specificul naţional, prin prezentarea vieţii satului. Speciile cultivate de
samanatoristi: texte de mici dimensiuni, in versuri scurte, poeme epice(idilele), in proza -; schite,
povestiri in care naratiunea se impleteste cu descrierea.
Principalul ideolog al revistei a fost Nicolae Iorga.
Trăsături:
 cultiva paseismul (întoarcerea spre trecut) si idilismul
 sentimentul dezradacinarii
 elogiul dreptatii, facute de tarani pe cont propriu in maniera haiducilor de altadata
 proza peisagista
 ispiratie istorica si rurala
 idilizarea vietii satului si a taranului, prin reducerea lor la o serie de evenimente placute, legate
de contactul cu natura, iubirea, cantecul, poezia
 prezentarea armonioasa a relatiei dintre boieri si tarani, conditionata de apartenenta boierilor la
vechile familii aristocrate romanesti
 considerareavietii urbane drept un factor distructiv pentru sufletul taranesc curat, nealterat,
orasul fiind vazut ca un loc al pierzaniei
 grija „întăririi si inaltarii neamului acestuia”
Reprezentanţi: O. Goga, M. Sadoveanu, Duiliu Zamfirescu, St. O. Iosif.

b) Poporanismul este orientarea care se-ncheagă in jurul revistei „Viata romaneasca”, apăruta la
Iaşi, in 1906, sub conducerea lui C. Stere si avându-l ca secretar de redacţie pe Garabet
Ibrăileanu. Curentul manifesta interes pentru viata rurala si pentru valorile poporului, dar se
deosebeste de samanatorism prin: evocarea unei existente chinuite a taranilor, condamnati la
munca trudnica si la mizerie (O. Goga); lipsa educatiei corespunzatoare, a bolilor netratate, care
aduc moartea timpurie in lumea satului ( „Fefeleaga”- I. Agarbiceanu). Din punct de vedere
formal: Tablouri descriptive sumbre, caracterizate prin amestecul suferintei fizice si morale, care
implica si un sentiment de mila, de duiosie al autorilor, ceea ce confera un pronuntat aspect liric
textelor
Adepţii acestei orientări isi propuneau ca obiective:
 dragostea pentru popor
 simpatie pentru sat si tarani, dar nu idealizează viata de la tara (realismul viziunii)
 interes pentru luminarea poporului
 critica aspra a nedreptatilor facute omului de rand
Reprezentanti: C. Hogaş, G. Galaction, M. Sadoveanu, O. Goga, I. Agarbi-ceanu.

c) Gândirismul se naşte in jurul revistei „Gândirea”, apăruta la Cluj, in 1921, sub directia lui
Cezar Petrescu. Are la inceput o orientare eclectica si grupeaza in jurul ei principalii scriitori ai
vremii, Lucian Blaga, Adrian Maniu, Gib Mihaescu, Vasile Voiculescu, Ion Pillat. Cu timpul,
revista trece sub influenta lui Nichifor Crainic, iar din 1928 sub conducerea lui, cuprinzand in
aceeasi orientare si alte publicatii literare, "Datina", "Ramuri", "Gand romanesc", "Mesterul
Manole", "Sfarma-Piatra".
Filozofia promovata in multe din articolele publicate in "Gandirea" se afla sub inraurirea
germanului Oswald Spengler, cu a sa filozofie a vietii (Lebensphilosophie) din "Declinul
Occidentului" ("Der Untergang des Abendlandes"), in care erau explicate deosebirile dintre
cultura si civilizatie si se proclama prabusirea Occidentului sub povara lipsei de cultura, a
masinismului si a civilizatiei. Multe dintre ideile lui Spengler, infuzate in estetica
expresionismului, sunt preluate si in operele filozofice ale lui Blaga.
 In articolele sale programatice, "Isus in tara lui" (1923), "Parsifal" (1924) si "Sensul
traditiei" (1929), Nichifor Crainic promoveaza traditionalismul culturii romane, conceput ca
imbinare intre autohtonism si ortodoxism, intre temele si valorile nationale promovate de
miscarile literare anterioare, pasoptism, junimism si samanatorism, si spiritualitatea
ortodoxa, vazuta ca un "coviltir de aur" al bisericii romane, ca o zare metafizica in care se
proiecteaza toata existenta si aspiratiile poporului roman. Nichifor Crainic argumenteaza
superioritatea culturii bizantine, negand valoarea civilizatiei occidentale si criticand tendintele de
occidentalizare a culturii si a spiritului civic romanesc, dar limiteaza orizontul culturii romane la
un anumit balcanism cu tendinte autarhice.
Crainic sustine ideile lui Herman Keyserling, din "Das Spektrum Europas", potrivit carora
Romania ar putea deveni un adevarat centru al bizantinismului. in aceasta orientare, arta
ar trebuie sa fie numai de sorginte religioasa. Ideea de lume aflata in declin este comuna si
expresionismului, dar imbraca forme excesive in cazul gandiristilor. Forma cea mai radicala a
curentului este promovata de Nae Ionescu, in "Roza vanturilor", si se numeste trairism.
Dintre trasaturile gandirismului in literatura enumeram:
 reprezentarea unui sat arhaic, dominat de credinte stravechi, precrestine, de mituri( V.
Voiculescu- „ Lostrita”
 prezenta unor personaje biblice in viata profana -; „transcendentul care coboara”- Blaga (
„Paradis in destramare”- Blaga; vol. „Parga”; „Poeme cu ingeri””; V. Voiculescu; Psalmii-
Arghezi);
 evocarea trecutului istoric intr-o maniera mitologizanta (versuri- Mateiu Caragiale);
 observarea unui vitalism in construirea personajelor, surprinse in situatii dilematice care conduc
la o moarte tragica( Mesterul Manole- Blaga);
 existenta unei corespondente intre mediul geografic si desfasurarea vietii interioare a
personajelor( spatiul mioritic- Blaga);
 existenta unui ethos intemeiat pe „religiozitatea ortodoxa”, conceptie expusa de N. Crainic in
studiul „Sensul traditiei”, articol in care el apreciaza ca:” Ne aflam geografic in Orient si cum
prin religiunea ortodoxa detinem adevarul luminii rasaritene, orientarea noastra nu poate fi decat
spre Orient, adica spre noi insine, spre ceea ce suntem prin mostenirea de care ne-am invrednicit
... O cultura proprie nu se poate dezvolta organic decat in aceste conditii ale pamantului si ale
duhului nostru”.
Chiar daca N. Crainic absolutizeaza orientarea culturii romanesti spre Orient, fiind impotriva
influentelor Europei Occidentale.
Din punct de vedere formal , scriitorii grupati in jurul revistei „Gandirea”, au preluat unele
mijloace de realizare din curentele moderniste, astfel incat, spre deosebire de samanatorism si
poporanism, in literatura gandirista se remarca o sinteza intre traditionalism si modernism(
poezia lui Blaga asociaza fondul traditionalist cu versificatia moderna, iar traditionalismul
arghezian imbraca forme ermetice: artele poetice, Psalmii)Pe langa acesti poeti se remarca in
perioada interbelica Ion Pillat, al carui volum „Pe Arges in sus”(1923)l-a consacrat pe poet
traditionalist. In versurile sale, evoca satul natal, cu perioada copilariei,plina de amintiri
frumoase, „cu biserica de altadata”, cu o autohtonizare a reprezentarilor religioase, raiul aflandu-
se la Muscel, iar Sfanta Familie traind pe langa Raul Doamnei.Un alt exemplu de literatura scrisa
in spirit traditionalist il constitue poezia lui N. Crainic „Sesuri natale”, in care peisajul dunarean
se naste in poezie intr-o relatie de suprapunere a imaginilor copilariei cu cele ale maturitatii.
.
ILUMINISMUL

Iluminismul
Caracterizat prin profunde schimbări în structura societăţii, determinate de ascensiunea
burgheziei care se afirmă în numele unei noi concepţii despre lume, natură şi societate, ca şi prin
efervescenţa de idei produsă de cercetările din domeniul matematicii şi fizicii, secolul al XVIII-
lea aduce în cele mai multe ţări europene năzuinţa puternică de înnoire, existentă pe toate
planurile culturii.
Iluminismul a pretins eliberarea fiinţei umane de sub tutela sa autoindusă. „Tutela este
incapacitatea fiinţei umane de a-şi folosi abilităţile cognitive în lipsa instrucţiunilor de la o altă
persoană. Această tutelă este auto-indusă atunci când cauza sa nu rezidă în absenţa raţiunii, ci în
absenţa hotărârii şi a curajului de a lua hotărâri fără instrucţiuni de la o altă persoană. Sapere
aude! Aveţi curajul de a vă folosi propriul simţ al raţiunii!" – acesta este moto-ul Iluminismului
(Immanuel Kant).
Iluminismul este o replică la adresa barocului, care încearcă să înlăture dogmele religioase şi
să infiltreze luminarea maselor pe baza experienţei proprii.
În multe ţări europene, secolul al XVIII-lea a fost numit secolul luminilor, pentru a se defini
specificul unei epoci în care s-a pus accentul pe dezvoltare şi răspândirea cunoştinţelor culturale,
pe ideea „luminării maselor”.
Iluminismul sau luminismul este un curent de gândire, cu multiple consecinţe pe plan
politic, istoric si artistic, care tinde sa emancipeze omul din poziţia rigidă în care îl fixase
filozofia tradiţională, pentru a-l face obiectul propriei sale activităţi: prin muncă şi cultură,
omul este perfectibil, ca şi societatea pe care el o construieşte. Înlocuind concepţia statică
despre om cu una dinamică, iluminismul e susţinut de ideologii claselor dinamice ale societăţii,
de burghezie în primul rând. De aceea, a apărut în ţările în care burghezia a apărut mai repede (
Anglia şi Franţa ) şi s-a configurat mai târziu acolo unde forţele feudale erau mai puternice ( de
ex. în S-E-ul Europei ). Lupta de emancipare a acestei clase revoluţionare s-a sprijinit pe un
număr de idei orientate în întregime pe o direcţie antifeudală. Încă din 1688, în cadrul Revoluţiei
burgheze din Anglia, începe să fie pus sub semnul întrebării tot ceea ce era specific epocii
feudale. Treptat, se cristalizează o ideologie iluministă care va pregăti Marea Revoluţie Franceză
din 1789.
Iluminismul a avut câteva trăsături specifice:
- caracter antifeudal si antidespotic. Toate instituţiile feudale erau supuse unei critici
severe: monarhia absolută, bazată pe ideea dreptului divin, biserica, justiţia, şcoala. Gânditorii
iluminişti cer anularea privilegiilor feudale, limitarea puterii monarhului şi acordarea de libertăţi
sociale şi politice întregului popor. Argumentele pentru justificarea acestor revendicări se bazau
pe principiile de egalitate si libertate, de suveranitate a poporului, pe ideea dreptului natural şi a
contractului social, conform cărora oamenii se nasc cu aceste drepturi şi trăiesc pe baza unei
înţelegeri cu monarhul, pe care pot să nu-l mai accepte dacă nu este un om „luminat”.
- spiritul raţionalist, materialist şi laic. În secolul XVIII s-a afirmat raţiunea, fenomenele
vieţii au cunoscut o interpretare materialistă, iar problemele culturii şi ale ştiinţei au început să se
separe de cele ale religiei, combătând fanatismul şi misticismul. Declinul autorităţii ecleziastice
asupra vieţii publice a atras şi revalorificarea mentalităţii magice. Practicile oculte nu au mai fost
satanizate ( şi condamnate juridic ), ci au început să fie depreciate raţional ( şi luate în derâdere).
Magul nu mai este văzut ca un pactant cu diavolul, ci ca un şarlatan abuzând de credulitatea
publicului.
- militează pentru emanciparea poporului prin cultură;
- încurajează tratarea problemelor sociale in literatură.
- generează o literatură cu caracter moralist.
În calitate de curent ideologic şi cultural, iluminismul se defineşte prin: promovarea
raţionalismului, caracter laic, antireligios, anticlerical, combaterea fanatismului şi a
dogmelor, răspândirea culturii în popor, literatura preocupată de problemele sociale şi
morale; teme şi motive literare promovate de literatura iluministă: « monarhul luminat »,
« contractul social », emanciparea poporului prin cultură; Genuri şi specii: liric, epic (
povestire, nuvelă, roman ), dramatic ( tragedie, comedie );

Apărută la sfârşitul secolului al XVIII-lea, mişcarea iluministă transilvăneană îşi are

rădăcinile şi explicaţia cu trei secole în urmă. În 1437, după Răscoala de la Bobîlna, cele trei
naţiuni - ungurii, saşii şi secuii - semnează pactul Unio trium nationum, prin care românii,
excluşi de la drepturile sociale, politice şi religioase, deveneau o naţiune tolerată în Transilvania.
În 1784, Răscoala lui Horia, Cloşca şi Crişan zguduie din temelii Imperiul Habsburgic,
pretinzând schimbarea imediată şi radicală a orânduirii existente. Suspectaţi de a fi pactizat cu
răsculaţii, corifeii Şcolii Ardelene vor fi prigoniţi de autorităţi. Şcoala Ardeleană à fost o
mişcare culturală complexă şi neomogenă, reflectând o perioadă istorică: procesul de formare a
burgheziei şi a naţiunii române la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-
lea.
Iluminismul românesc se identifică în mare măsură cu Şcoala Ardeleană şi cu ecourile
ei în Moldova şi Ţara Românească. Această mişcare, întemeiată sub semnul iluminismului
european, a stat în serviciul idealului naţional, la a cărui fundamentare a contribuit hotărâtor,
prin preţuirea istoriei, a istoriei limbii şi a poporului. Iluminismul românesc va recurge, la rândul
său, la argumentele istorice în favoarea unor revendicări politice. Şcoala Ardeleană a pus în
mişcare un amplu proces de afirmare naţională şi culturală a românilor din Transilvania
în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX - lea. Cărturarii
acestui curent au adus argumente ştiinţifice pentru afirmarea drepturilor românilor din
Transilvania. Activitatea lor ştiinţifică s-a manifestat pe mai multe planuri: istoric, lingvistic,
filosofic, literar.
Şcoala Ardeleană a fost o importantă mişcare culturală generată de unirea mitropoliei
românilor ardeleni cu Biserica Romano-Catolică, act în urma căruia a luat naştere Biserica
Română Unită cu Roma. Reprezentanţii Şcolii Ardelene au adus argumente istorice şi filologice
în sprijinul tezei că românii transilvăneni sunt descendenţii direcţi ai coloniştilor romani din
Dacia. Aceasta teză este cunoscută şi sub numele de latinism. Diferenţa faţă de iluminismul
francez este dată de faptul că Şcoala Ardeleană nu a constituit un curent anticlerical, mişcarea
culturală transilvăneană pornind tocmai din sânul Bisericii Catolice.
Mişcarea iluministă ilustrată de Şcoala Ardeleană a evoluat în mai multe etape:
Etapa pregătitoare, prin lupta pentru revendicări politice şi naţionale dusă de Inocenţiu
Micu-Klein, episcopul românilor uniţi, care cere drepturi şi libertăţi pentru românii din
Transilvania, în schimbul unirii cu biserica romană (Sinodul de la Blaj);
 Etapa de elaborare şi afirmare a ideologiei naţionale: formularea crezului latinist
extremist atât pe plan filologic cât şi istoric, dezvoltarea învăţământului românesc;
Etapa pronunţat iluministă (având ca moment de vârf Ţiganiada, în care cărturarii se opun
acţiunii de defăimare a românilor întreprinsă de clasele feudale privilegiate).
Evoluţia mişcării cunoaşte două direcţii mai importante: prima are un pronunţat caracter
iluminist şi urmăreşte emanciparea poporului, mai ales a ţăranilor. Se înfiinţează numeroase
şcoli în limba română ( Gh. Şincai înfiinţează aproximativ 300 de şcoli ), se scriu abecedare,
aritmetici, catehisme, manuale etc. A doua este erudită şi cuprinde tratate de istorie şi de
filologie, care urmăresc demonstrarea argumentată a originii romane a poporului român şi a
continuităţii lui în Ardeal. Treptat, începând cu ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea,
afirmarea conştiinţei naţionale în părţile vestice ale spaţiului romanesc alimentează un program
politic cuprinzător, incluzând şcoala, biserica, aspectele general-culturale şi, în primul rând,
cultivarea limbii.
În ceea ce priveşte argumentarea latinităţii poporului român, cărturarii Şcolii Ardelene au
încercat să impună ideea originii pur latine a poporului român, vehiculând teoria exterminării
dacilor de către romani. Samuil Micu, în lucrarea Istoria şi lucrurile şi întâmplările românilor
dezvoltă idei iluministe, moderne, dar relatează sec evenimentele sau copiază pasaje întregi din
cronici. Gheorghe Şincai, în Hronica românilor şi a mai multor neamuri dovedeşte mai mult
spirit critic şi oferă o informaţie mai bogată, opera sa încercând să evidenţieze adevăruri istorice.
Petru Maior este autorul lucrării Istoria pentru începutul românilor în Dacia, cu un pronunţat
caracter polemic, mai curând un pamflet de idei decât o cronică, fără valenţe literare însă.
În direcţia lingvistică, cărturarii şcolii Ardelene au susţinut ideea originii pur latine a limbii
române, cerând scrierea cu alfabet latin şi adoptarea scrierii etimologice. Samuil Micu şi
Gheorghe Şincai ( Elementa linguae daco-romanae sive valachicae ) fac o paralelă între latină şi
română, propunând eliminarea cuvintelor de altă origine şi înlocuirea lor cu neologisme latineşti.
Lexiconul de la Buda este un dicţionar colectiv care furnizează numeroase neologisme romanice,
eliminându-le pe cele de alte origini. Petru Maior afirmă că limba română provine din latina
populară ( disertaţia de la finalul lucrării Istorie pentru începutul românilor în Dachia ).
Din punct de vedere literar, cea mai valoroasă operă pe care o dă Şcoala Ardeleană este
epopeea lui Ion Budai – Deleanu, Ţiganiada.

Autorul şi-a declarat modelul în literatura antică ( Homer, Bătălia şoarecilor cu broaştele ).
În Epistola închinătoare către Mitru Perea îşi alcătuieşte, ca Cervantes, o biografie fantezistă
de ţigan supus austriac, care a participat la campania din Egipt a lui Napoleon şi a rămas acolo.
În finalul scrisorii parodiază proiectele Şcolii Ardelene de a evoca veridic trecutul naţional.
Ţiganiada a fost redactată în două versiuni: prima, din 1800, este mai stufoasă şi cu o acţiune
mai complicată, a doua, din 1812, mai echilibrată şi mai artistică. Din păcate, ea nu a fost
cunoscută decât târziu, publicată mai întâi într-o revistă obscură, Buciumul român în 1875 în
prima variantă, iar în cea de-a doua abia în 1925. Eminescu nu a cunoscut-o.
Opera aparţine genului epic în versuri, fiind o epopee eroi-comică. Este singura epopee
românească terminată, care are ca temă lumea pe dos, parodierea ordinii universale.
Subiectul. Cele douăsprezece cânturi urmăresc două fire epice: pe de o parte se narează
aventurile ţiganilor înrolaţi în armata lui Vlad Ţepeş, iar pe de altă parte aventurile lui Parpangel,
în căutarea iubitei sale Romica, furată de diavoli. Ca în orice epopee care se respectă, eroii
pământeni au duşmani şi protectori supranaturali.
 Autorul are simţul artei ca joc, subiectul şi personajele fiind pretexte pentru o „comedie a
literaturii” (N. Manolescu). De aceea, universului naraţiunii îi corespunde un metaunivers,
prezent în subsolul paginilor şi alcătuit dintr-o armată de critici care supun „adevărul istoric”
prezent în epopee unui tir de contestaţii umoristice. Dacă textul este o parodie, metatextul este de
asemenea parodic, ficţiunea amestecându-se cu critica ficţiunii, pentru că autorul „are simţul
artei ca joc, intuiţia gratuităţii şi a absurdităţii” (N. Manolescu). Există, deci, două niveluri ale
operei:
a) povestirea propriu-zisă, care este „epopeea fricii cronice şi a preocupării pentru stomac”
(N. Manolescu), care parodiază motive literare consacrate, ca ubi sunt (eroii vestiţi de altădată),
muza inspiratoare, devenită aici o femeie cârtitoare cu gură mare şi minte puţină, sau lumea pe
dos, căci epopeea începe cu defilarea ordonată à ţiganilor şi sfârşeşte cu încăierarea acestora
(întâi ordinea, apoi haosul);
b) critica povestirii, ale cărei personaje sunt întruchipări ale modalităţilor de receptare a
textului: Onochefalos, care se miră că Romica s-a putut transforma în tufă vorbitoare, reprezintă
lectura literală; Idiotiseanu, care afirmă că nu toate cele ce se scriu sunt adevărate, reprezintă
lectura naivă; Erudiţian, care recunoaşte împrumuturile de la alţi scriitori, este lectura savantă.
Stilul. G. Călinescu a remarcat geniul verbal al autorului, care atenuează lipsa talentului
descriptiv. Invenţia verbală începe de la numele ţiganilor, „un grotesc de sonuri” (Aordel,
Corcodel, Cucavel, Parpangel, Găvan, Giolban, Goleman, Ciormoi, Dîrboi etc.), trece prin
invenţii onomatopeice unele atât de fireşti încât „trebuie un studiu deosebit pentru a vedea dacă
ele nu circulă” şi ajunge la modelarea lor în scopuri prozodice, schimbându-le genul şi terminaţia
pentru a le face să rimeze (dracă, palată, copace etc). În Istoria critică a literaturii române,
Nicolae Manolescu evidenţiază valoarea Ţiganiadei printr-o comparaţie: „Ţiganiada este un Don
Quijote al nostru, glumă şi satiră, fantasmagorie şi scriere înalt simbolică, ficţiune şi critică a ei”.
In celelalte tari romane,invăţământul a contribuit la răspândirea ideilor iluministe.
Academiile domneşti, întemeiate în Ţara Românească între 1678-1688, în Moldova la 1707, au
reprezentat un însemnat focar de cultură al Răsăritului ortodox. O altă formă de manifestare a
spiritului iluminist a fost interesul pentru tipărirea de cărţi. Între 1700 şi 1800, s-au tipărit de
către români 799 de cărţi dintre care 617 în româneşte, iar 182 în greceşte, latineşte, slavă, etc.
Procentul de carte laică a crescut necontenit, în dauna subiectelor religioase. Printr-un jurnal de
călătorie răspândeşte idei iluministe şi Dinicu Golescu, luminatul boier muntean, care în
Însemnare a călătoriei mele, surprinde contrastele dintre civilizaţia ţărilor vizitate şi realităţile
triste din patria sa. În Ţara Românească şi în Moldova, Chesarie Râmniceanul şi Leon Gheuca
răspândiseră idei iluministe datorate lecturilor din raţionaliştii francezi şi, în special, din
Enciclopedia lui Diderot.
UMANISMUL.RENASTEREA

Umanismul. Renasterea

1. Informatii generale; Umanismul european

Epoca de afirmare plenară a omului şi de impresionantă înflorire a artelor, numită
Renaştere prin contrast cu evul mediu văzut ca o perioadă a dogmei şi a fanatismului, cuprinde
secolele al XIV-lea, al XV-lea şi al XVI-lea în Italia, al XVI-lea în Franţa, Germania şi Ţările –
de – Jos, iar în Anglia şi Spania include şi începutul secolului al XVII-lea.
Renaşterea apare mai întâi în Italia, pentru că aici se creează mai devreme condiţiile
economice şi social-politice corespunzătoare. În oraşele – state italiene, dezvoltarea
meşteşugurilor şi a comerţului determinase întărirea burgheziei, a cărei opoziţia faţă de
feudalism se manifestă şi pe plan ideologic. Înflorirea comerţului duce la marile descoperiri
geografice. Lumea cunoscută – restrânsă în evul mediu – se lărgeşte tot mai mult.
Inventarea tiparului face posibilă o răspândire fără precedent a cunoştinţelor ştiinţifice şi a
valorilor literare.

Termenul Umanism are două sensuri: unul larg, de preţuire a valorilor umane, şi unul restrâns,
de interes faţă de valorile Antichităţiigreco-latine. În legătură cu Renaşterea, termenul se
foloseşte în ambele sensuri.
Evul mediu cunoştea antichitatea, dar numai parţial, adesea trunchiat şi incorect, prin
prisma teologiei. Renaşterea ia antichitatea ca model, încercând s-o cunoască în toată bogăţia ei
de valori. Începe o căutare febrilă de manuscrise antice, care, o dată descoperite, sunt studiate cu
atenţie şi – începând cu a doua jumătate a secolului al XV-lea – tipărite. Săpăturile scot la iveală
ziduri şi statui, comori ale artei antice. Se creează biblioteci şi librării, iar academiile nou-apărute
grupează savanţi care dezbat probleme filozofice, cum sunt membrii Academiei platoniciene de
la Florenţa.
Creaţiile antice devin modele, surse de inspiraţie, atât pentru scriitori – care folosessc
adesea chiar limba latină -, cât şi pentru artişti. Antichitatea afirmase cu mândrie că „Omul e
măsura tuturor lucrurilor” şi că „În lume-s multe mari minuni; / Minuni mai mari ca omul nu-s!”
Reînviind această tradiţie, Renaşterea realizează un ideal de „om universal”, multilateral, un om
căruia, ca şi personajului antic, „nimic din ceea ce este omenesc” nu-i este străin: armonios
dezvoltat fizic şi cultivat ca intelect, pasionat, iubitor de cunoaştere şi de frumos, om de cultură
şi de acţiune în acelaşi timp. Un astfel de om este un „abis de ştiinţă”, după cum se exprima
Rabelais, sau, cum se intitula Pico della Mirandola, „doctor în toate ştiinţele şi în alte câteva pe
deasupra”.
Spre deosebire de Evul Mediu, care vedea în om o creaţie a divinităţii, supusă în exclusivitate
voinţei acesteia, Renaşterea pune accentul pe raţiunea, libertatea şi demnitatea omului, pe
caracterul său perfectibil. „Nimic nu este mai presus pe pământ decât omul, nimic nu este mai
presus în om decât mintea şi sufletul[…]”, scria Pico della Mirandola, în Discurs despre
demnitatea omului.
Un astfel de om avea o educaţie multilaterală, filozofică, literară, ştiinţifică, artistică şi fizică.
Reprezentativi pentru idealul de personalitate al Renaşterii au fost Leonardo da Vinci, pictor, om
de ştiinţă, inventator, sau Michelangelo Buonarroti, sculptor, pictor, poet şi arhitect.
 Omul Renaşterii tinde să realizeze o armonie între el şi natură. Această atitudine se opune
dogmatismului şi fanatismului medieval. Lectura în original a vechilor texte considerate sfinte le
permite savanţilor vremii să releve modificările ulterioare şi interesate făcute în aceste scrieri de
către reprezentaţii bisericii. Corupţia şi ipocrizia clerului catolic reprezintă unul dintre subiectele
favorite ale scriitorilor satirici din Renaştere, iar în Germania Renaşterea se asociază cu
Reforma, care favorizează dezvoltarea culturii în limba naţională.

2.Umanismul românesc
Umanismul românesc valorifică tradiţia culturală a Antichităţii în scopul demonstrării
originii romane a poporului nostru şi a originii latine a limbii române.
În spaţiul autohton de civilizaţie, umanismul a avut o dezvoltare specială, legată de
redescoperirea romanităţii noastre şi de comunitatea surselor de limbă şi de cultură cu
multe ţări europene. Legăturile celor mai de seamă voievozi ai noştri din secolele al XV-lea şi
al XVI-lea cu papii şi principii umanişti s-au datorat, întâi, necesităţilor istorice, observându-se o
incipientă comuniune de spirit europeană pentru apărarea valorilor creştine şi spiritual-laice ale
bătrânului continent, aflat deja faţă în faţă cu agresiunea turcească şi a mahomedanismului ( a
păgânismului ).
Primii reprezentanti de seama ai Umanismului romanesc sunt: domnitorul Negoe
Basarab,( care prin Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie realizeaza o sinteza
romaneasca de intelepciune medievala) si carturarul Udriste Nasturel; in Transilvania, in acelasi
timp se afirma Nicolaus Olahus.
Umanismul românesc este preponderent legat de istoriografia în limba română, care s-a
născut odată cu ridicarea noii boierimi la confluenţa veacurilor al XVI-lea şi al XVII-lea, ca o
consecinţă a renunţării la uzul limbii slavone în actele de cancelarie şi a tendinţei marilor feudali
de a subordona puterea domnească. Un rol însemnat în dezvoltarea istoriografiei, mai ales a celei
moldoveneşti, l-a jucat umanismul târziu al şcolilor iezuite din Polonia, cunoscut de viitorii
cronicari în mod direct. Umanismul tardiv a afectat concepţia cronicarilor în privinţa rolului
educativ al istoriei, a importanţei personalităţilor în devenirea unui popor, a concepţiei despre
război şi glorie în sensul sporirii renumelui individual al monarhilor şi principilor Europei. Ideea
apartenenţei poporului român şi a limbii sale la ginta latină, aceea a originii comune şi a
legăturilor de neam şi limbă între toţi românii, a integrării idiomului nostru în familia
lingvistică romanică, alături de îndemnul la studiul limbii latine şi al autorilor clasici
trebuie puse, de asemenea, pe seama influenţei umanismului.
Acelaşi curent cultural şi literar a influenţat stilul cronicarilor, oferindu-le modele de
întocmire şi redactare savantă a letopiseţelor. Fraza lui Miron Costin, influenţată de construcţia
latină, se distinge prin claritate, precizie şi naturaleţe.
Scrisul cronicăresc s-a născut dintr-o necesitate stringentă: provinciile româneşti
parcurseseră veacuri de istorie, care riscau să fie înecate în uitare. Prima intenţie a istoricilor –
cronicari a fost să recupereze trecutul: „ca să nu să înece a toate ţările anii trecuţi şi să nu să ştie
ce s-au lucrat…” ( Gr. Ureche ); „ca să nu să uite lucrurile şi cursul ţării…” ( Miron Costin ).
În viziunea umaniştilor noştri, un popor fără istorie, care îşi ignoră trecutul, nu va şti să-şi
construiască prezentul şi nici să-şi imagineze viitorul. Un astfel de popor nu are conştiinţă, nici
forţă vizionară, asemănându-se „fiarelor şi dobitoacelor celor mute şi fără minte” ( Gr. Ureche ).
Aşadar, istoria unui neam este purtătoarea unor valori educative şi scrierea ei devine o
responsabilitate integral asumată: „Eu voi da samă de ale mele, câte scriu”( Miron Costin )
În celebra Predoslovie la opera cu cel mai pronunţat caracter umanist pe care a redactat-o, De
neamul moldovenilor, Miron Costin critică vehement activitatea copiştilor iresponsabili care
modificaseră cronica originală a lui Grigore Ureche, afirmând că moldovenii ar fi provenit din
tâlharii Romei exilaţi pe teritoriul Daciei, făcând, în acest mod, „neamul de ocară”. Miron Costin
e convins că „a scrie ocară vecinică unui neam” înseamnă a-i leza mândria devenirii istorice.
Ideile, atitudinile, sentimentele – evidenţiate atât în Predoslovie, cât şi în opera propriu-
zisă despre etnogeneza românilor – nu sunt doar ale lui Miron Costin, ci aparţin tuturor
cronicarilor: patriotismul discret, dar clar exprimat, preocuparea faţă de originea noastră
romanică, dar şi convingerea de sorginte umanistă că românii trebuie să iasă din întunericul
neştiinţei, conştiinţa că scrisul lor este dator să slujească adevărul ( devenind un act de
responsabilitate istorică ), sentimentul unei continuităţi ( prin contribuţia fiecăruia ) a efortului de
„a scoate la ştirea tuturor” istoria poporului român.
Ion Neculce îmbină relatarea istorică şi ficţiunea pilduitoare ( în cele 42 de legende
aşezate înaintea cronicii propriu-zise, sub titlul O samă de cuvinte ), devenind un evocator
autentic al trecutului şi, când povesteşte întâmplări la care el însuşi a luat parte, găsind accente
elegiace sau dramatice ale unui memorialist neîntrecut. Ironia este calitatea principală a
expunerilor lui Ion Neculce, cronicar moralist, ca şi Miron Costin, dar cu o vădită predispoziţie
spre jovialitate.
Cronicarii munteni ( anonimi sau cunoscuţi ) sunt mai puţin individualizaţi decât cei
moldoveni, dar au o pronunţată fizionomia colectivă, toţi fiind vehement polemici, pamfletari,
împingând riposta până la invectivă. S-a afirmat că, din punct de vedere documentar, se cuvine
maximă precauţie în judecarea cronicilor muntene, părtinitoare faţă de anumiţi voievozi. Din
punct de vedere literar, însă, tocmai subiectivitatea, tendinţa spre satiră şi şarjă caricaturală fac
din autorii acestora veritabili scriitori. Cel mai vehement dintre istoriografii munteni este Radu
Popescu, cronicarul oficial al domnitorului Nicolae Mavrocordat, ale cărui pamflete vor fi
valorificate, apoi, în literatura română, de Ion Heliade – Rădulescu, N. D. Cocea sau Tudor
Arghezi.
O figură aparte printre cronicarii munteni o reprezintă stolnicul Constantin
Cantacuzino, care a studiat la Pavia, însuşindu-şi ideile umaniste. În Istoria Ţării Româneşti,
discutând despre cucerirea romană în Dacia, stolnicul – cărturar insistă, dintr-o perspectivă
umanistă, asupra rolului civilizaţiei aduse de coloniştii care „prea mari oameni au fost şi atâta
întru viteji au fost ispitiţi, educaţi şi aleşi, şi atât întru înţelepciunea lumească de iscusiţi, cât nice
un neam, nice o limbă pe lume, niciodată ca ei n-au stătut”. În opinia intelectualului instruit şi
rafinat, conceptul de civilizaţie are un sens pur umanist: civilizat – în accepţia lui Constantin
Cantacuzino – este omul „supus şi cuprins” în „legi şi dreptăţi”, omul care trăieşte după anumite
norme ale societăţii ( numită de el „soţiire” ), nu acela care dă frâu liber instinctelor ca
„varvarul” ( Barbarul ).
Tot un umanist a fost şi Nicolae Milescu, traducător în limba română al Bibliei ( al cărui
manuscris a fost ulterior folosit de fraţii Şerban şi Radu Greceanu, traducătorii Bibliei de la
Bucureşti, în 1688 ) şi autor al unui faimos Jurnal de călătorie, scris în limba slavonă şi intitulat
Descrierea Chinei.
Cu opera lui Nicolae Milescu apare alta direcţie de dezvoltare a literaturii române vechi,
consecinţă firească a orientării religioase şi istoriografice precedente: direcţia superioară estetic
a literaturii de concepţie şi de imaginaţie. Ea s-a concretizat artistic în două specii noi, eseul şi
romanul, ambele reprezentate de un singur autor, voievodul Moldovei, mai târziu consilier intim
al ţarului petru cel Mare, Dimitrie Cantemir. Eseul lui Cantemir, Divanul sau gâlceava
înţeleptului cu lumea sau giudeţul sufletului cu trupul, a fost redactat în limbile elină ( greaca
veche ) şi română, apărând la Iaşi în 1698. Volumul este un mic tratat de etică, realizat după
tehnica dialogurilor platoniciene, pe tema fortuna labilis ( soarta schimbătoare ), citând chiar şi
versuri din poemul Viaţa lumii, de Miron Costin.
Romanul Istoria ieroglifică, al lui Cantemir, scris la Constantinopol, în 1705, este o
fabulă alegorică, personajele aparţinând lumii animale, sub ale căror măşti se ascund
protagoniştii certurilor dintre casa domnitoare a Ţării Româneşti, în frunte cu Brâncoveanu (
„Corbul” ) şi aceea a Moldovei, conduse de Cantemir însuşi ( „Inorogul” ). Făcând dovada
culturii sale clasicizante, savantul român împrumută procedeul tehnic din Etiopica lui Heliodor,
decorurile fabuloase din Halima, măştile din Bestiarii şi cugetări din Homer, Hesiod, Horaţiu,
Sfântul Augustin. Deşi epicul este sărac şi adesea sufocat de încifrarea întâmplărilor adevărate în
hieroglife şi de ascunderea fizionomiei eroilor sub nume de animale reale sau himerice, în
schimb darul de a construi portrete groteşti, caricaturale fiinţelor satirizate, fantezia umoristică şi
gustul proiecţiilro fantastice sunt tot atâtea aspecte ale talentului unui scriitor veritabil, ale
unicului scriitor propriu –zis din literatura română veche. O alta lucrare reprezentativa este
Descrierea Moldovei, in care eruditul domnitor prezinta pentru prima data stiintific una din tarile
romane; de asemenea, se afirma drept primul care valorifica folclorul ca stiinta. Moldova
descrisa de Cantemir devine o matrice a spiritualitatii romanesti, un teritoriu ideal. Ultima sa
lucrare, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, scrisă în limba română, este opera unui
umanist care demonstrează – pe baza a peste 150 de izvoare – nu numai romanitatea şi
continuitatea românilor în Dacia, dar şi rolul urmaşilor acestora, de apărători ai civilizaţiei
europene în faţa invaziilor barbare tătăreşti şi turceşti: „De le vom căuta firea, nima şi cea
eroicească vitejie, aieve este că a hotarălor româneşti împotriva sirepelor neamuri tătărăşti, ca
nişte ziduri de aramă puşi şi nebiruiţi apărători s-au socotit”. Fiind un spirit încrezător în forţa
providenţei, D. Cantemir opinează – precum Nicolae Bălcescu mai târziu – că această misiune a
fost hărăzită poporului român de o raţiune superioară a progresului: „Acea de sus pronie, purtând
de grijă mântuiţii acestor crivăţene noroade, cu neamul româno-moldo-vlahilor ca cu un zid prea
vârtos şi nebiruit să se fi slujit, spre carile împotriva a vrăjmaşe săriturile păgânilor punându-i cu
pieptul lor, întregi încă, până acum şi în scaunile sale înfipţi şi odihniţi să-i fie păzit”.
Umanismul şi renaşterea ne-au redat sentimentul comunităţii de civilizaţie, limbă şi
cultură cu ţările Europei Apusene, conştiinţa unităţii teritoriale a provinciilor româneşti,
idealuri din care ne-am tras învăţămintele duratei noastre ca neam, permanenţă spirituală
şi ca misiune istorică.