Elena Farago a avut contribuţii deosebite în

ceea ce priveşte literatura pentru copii şi

tineret patronând de asemenea şi revista
educativă „Prietenul Copiilor”.
Creațiile cunoscute sunt „Cățelușul șchiop”,
„Gândăcelul”, „Cloșca”, „Sfatul degetelor” și
„Motanul pedepsit”.
A debutat în 1898 cu un reportaj, pe care îl
semnează Fatma. În 1902 publică prima
poezie în ziarul „România muncitoare”.
Elena Farago (n. 29 martie 1878, Bârlad – d. 4
ianuarie 1954, Craiova) a fost o poetă română.
Distincții
Premiul „Adamachi” din partea Academiei Române pentru volumele Șoapte din umbră (1908) și
Traduceri libere (1908), apoi pentru volumele Șoaptele amurgului (1920) și Din traista lui Moș
Crăciun (1920).
Premiul „Neuschotz” al Academiei Române (1927) pentru Ziarul unui motan (1924)
Premiul Internațional „Femina” (1924)
Premiul Național pentru Literatură (1938)
Medalia „Bene Merenti” - clasa I și „Ordinul Meritul Cultural” - Cavaler clasa a II-a din partea
regelui Carol al II-lea pentru merite literare.

Şi iar mi-i sufletul la tine…

Şi iar mi-e sufletul la tine

Atât de-ntreg,
Atât de tot, Şi cale gândului se-nchide
Că-mi sorb o lacrimă şi-mi pare Doar lacrimile văd şi cer…
Că cere, Şi nu mai am nici ochi,
Mângâie, Nici gură…
Şi doare, Pe valul mării ce mă fură
De parcă tu ai plâns-o-n mine, Privirile nu-şi pot deschide
De parcă ţi-am venit de tot… Decât fereastra dinspre cer…

Aşa! dă-mi mâinile-amândouă,

Şi ochii amândoi mi-i dă,
Deschişi adânc
Şi mult
Şi-aproape
Pân-vom închide-o sub pleoape
Aceeaşi stea topită-n două
De mult ce ia
De mult ce dă…

Trecea un om pe drum
 Trecea un om pe drum aseară,
Trecea cântând încet pe drum,
Ştiu eu? poate cânta să-i pară
Drumul mai scurt, ori poate cum
Era aşa frumos aseară,
Poate cânta ca să nu-l doară
Că-i singur numai el pe drum?
Trecea, şi eu eram la poartă
Şi şi-a văzut de drumul lui,
Dar ce mi-o fi venit deodată
De am oftat, n-oi şti să spui.
Şi nu-mi venea să plec din
poartă,
Şi parc-un dor de viaţa toată
M-a prins privind pe urma lui…
Aşa ne-o fi la fiecare,
Că stăm în poartă, şi nu ştim
Pe călător măcar de-l doare
Ceva, şi de ne pomenim
Oftând, pesemne fiecare
Ne-om fi simţind departe tare
De-un drum pe care-am vrea să
fim.
Dacă-mi aplec smerit
genunchii…
Dacă-mi aplec smerit genunchii,
Şi mâinile mi le-mpreun
Nu mă gândesc să fie, Doamne,
Nici cel mai drept, nici cel mai
bun…
Şi nu te rog să-i dai nici haruri,
Nici minte cine ştie cât…
Mi-ar fi destul să-l vad că-mi
creste
Nici prea frumos, nici prea urât;
Şi nu l-aş vrea nici prea cuminte,
Şi nici din cale-afar-nebun;
Nici prea de tot supus s-asculte,
Dar nici să râda de ce-i spun.
Şi mai ales, aş vrea să simtă
În orice pas din trai, mereu,
Că cel mai credincios prieten
I-oi fi de-a pururi numai eu…