Editor: Călin Vlasie

Redactor: Lucian Pricop

Tehnoredactare: Adriana Boboc
Culegere computerizată: Georgeta Adam
Coperta colecţiei: Andrei Mănescu
Prepress: Viorel Mihart

Fotografia autorului de Vasile Blendea

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

ADAM,IOAN
Povestea vorbelor/ Ioan Adam. - Piteşti :
Paralela 45, 2007
ISBN 978-973-47-0100-1

821.135.1.09

Copyright © Editura Paralela 45, 2007

 IOAN ADAM

Povestea vorbelor
O istorie secretă a limbii române

PARALELA 45 I GI'
 O lutne într-un cuvânt

Orice cuvânt este o uitare şi În

aproape oricare s-au îngropat înţelesuri
de care nu mai ştii. Cum altfel am putea
da folosinţă vie cuvintelor? Dar dacă în
orice cuvânt există o parte de uitare, este
vorba totuşi de uitarea noastră şi ea
devine propria-ne amintire.
Constantin Noica

,,Povestea vorbelor" adunată în această carte are ea însăşi o poveste.

În decembrie I 996 îi scriam primele pagini şi tot într-un decembrie,
dar după zece ani, aştern, iată, rândurile acestei prefeţe . Merită trecute
în tăcere, aşezate sub un văl de taină, resorturile, ispitele, ţintele acestei
longevive investigaţii sub pretextul (consemnul?) vechi, junimist, că
autorul s-a exprimat prin operă? Mă îndoiesc. Ghidul meu preferat,
Sextil Puşcariu, care a fost un savant riguros, propunea în succinta
Prezentare ce însoţeşte masiva lui sinteză Limba română. Privire
generală (1940) ca omul de ştiinţă „să nu se ascundă după scrierea sa,
[.. .] să introducă pe cititor în atelierul său de cercetător, vorbindu-i şi
de luptele sufleteşti prin care a trecut." Şi a făcut-o el însuşi cu atâta
luciditate, (auto)ironie, artă a racursiului şi a introspecţiei încât îl poţi
recunoaşte într-un dens preambul confesiv pe diaristul clasic din
Memoriile apărute târziu, în 1977, la vreo treizeci de ani după ce plecase
dintre cei vii.
Dacă un lingvist şi-a spart corsetul impasibilităţii, de ce nu ar da
la o parte lespedea interioară un critic literar, adică - şi acum îl voi
cita pe un alt împătimit de cuvinte, Ştefan Bănulescu - ,,un scriitor cu
un plus de blesteme şi dificultăţi"? ,,Biografia" cuvintelor m-a fascinat
dintotdeauna. Mai întâi dintr-un refuz instinctiv al cenuşiului, al previ-
zibilului. Era atunci, în prima mea tinereţe, şi din păcate n-a dispărut
nici acum, când se instalează alarmant o nouă limbă de lemn, un hău
între limba de sus, ţeapănă, mortificată, codificată sinistru pentru
„iniţiaţi" şi aceea de jos, încă vie, rebelă, plină de seve în pofida
constrângerilor de tot felul. Un cuvânt bine ales putea fi o portiţă, o

5
fantă prin care se întrezăreau adevăruri oprite. Dar expresiile a căror
tâlcuire mă deprinsesem să o fac citindu-i , recitindu-i pe Hasdeu,
Odobescu, Coşbuc, Bogrea, Zanne, Şăineanu, Iordan câte corespondenţe
secrete nu-mi revelau? Teribila tragedie naţională ascunsă în zicala a(-şi)
lua lumea în cap mi se înfăţişa în tot adevărul ei crud contemplând
deposedarea generalizată a ţăranilor de pământ. Ciocnirea cotidiană
dintre arbitrar şi bun-simţ, dintre forţă şi raţiune pe care expresia Vodă
da şi Hâncu ba! o rezumă lapidar dădea un dureros contur revelaţiilor
mele de filolog împătimit de istorie. Primele fişe, primele însemnări
le-am făcut atunci, mai mult pentru mine decât pentru un public
ipotetic, plecând de la vorbele „subiecţilor" mei întâlniţi în numeroase
peregrinări, parte dorite, multe impuse. Ştiamde la Maiorescu (o spusese
în Limba română în jurnalele din Austria) că în viaţa cuvintelor se
produce o „evaporare a sensibilităţii", dar fenomenul lua proporţii
catastrofale în presa standardizată de peste un veac.
Când barajul totalitar s-a prăbuşit într-un decembrie cu enigme şi
sânge, prima libertate recucerită a fost aceea a cuvintelor. S-a scris
(şi s-a vorbit) imediat mai viu, mai alert, într-o pluralitate de registre,
mergând de la oralitatea dezinhibată şi argoul pitoresc, la jocul, o
vreme savuros, cu anglicismele. Spiritualizarea frontierelor s-a reflectat
şi în limbaj . Nu se putea altfel. Ieşită din autarhie şi imobilism,
româna trebuia să asimileze termeni numind realităţi pe care vorbitorii
săi nu le cunoscuseră. Airbag, briefing, chat, dealer, mal!; net, online,
snowboard, supermarket umpleau un vid de care nu limba română era
vinovată. Cu o flexibilitate miraculoasă ea le-a adoptat, mai mult, ea
le-a adaptat. Vorbelor nu li se poate cere paşaport. Dar asta nu
înseamnă că celor moştenite ori celor împrumutate mai demult,
asimilate şi confirmate de uzul îndelungat, nu li se poate acorda - prin
educaţie - tratament preferenţial. Dacă francezii fac din francofonie
un obiect al apărării naţionale (am citit, acum un deceniu, un apel în
acest sens, al domnilor Philippe Seguin, pe atunci preşedintele Adunării
Naţional e, şi Pierre Lafont), românofonii de ce-ar avea complexe? De
ce-ar adopta româna condiţia ancilară a Cenuşăresei refugiate în
bucătărie? Şi chiar adăpostul acesta e unul provizoriu, primejduit de
fast-food.

6
 Drama a început când Chiriţa şi Guliţă au trecut Oceanul, au
făcut training şi s-au întors ca moderatori şi fom1atori de opinie.
Călin escu scria cândva, ş ocant, că poliglotismul e adesea un semn de
semidoctism şi cred că afirmaţia lui se verifică mai ales în cazul celor
care ştiu rău ... româneşte. Anglicismele în exces, îmbinate cu abuzul
contrar (trivialitatea nu neaoşă, ci de Gange), au produs un amestec
letal, ale cărui efecte le vedem zilnic la televizor, le identificăm
în ziare, în romane şi cărţi de ... poezie, le descoperim pe stradă şi în
Parlament. Româna se denaturează şi - circumstanţă agravantă -
purtătorii virusului sunt îndeosebi tinerii. lată de ce de vreo câţiva ani
încoace avertismentul lui Maiorescu din 1868 îmi pare de o actualitate
crescândă: ,,Încă zece ani de o asemenea convingere publică, încă o
generaţie de tineri cu acelaş sistem de expresii - şi limba română
poate deveni o ruină, nu reparată, ci stricată prin construcţii străine
fără nici o adaptare de stil şi incapabile de a-i manifesta propria idee în
modul ei originariu."
Dacă nu vrem să vorbim finalmente într-o limbă cu orizont
existenţial redus, fără relief verbal, agonică prin restrângerea la bilanţ
negustoresc şi injurie oacheşă, avem nevoie de o politică pe termen
lung a limbii române. Ceea ce presupune şi o redescoperire a mentalului
românesc pe care expresiile, zicalele, idiomatismele ca „abstracţiuni
convenţionale" cu rădăcini fiinţiale uitate îl reprezintă strălucit.
Lucru pe care l-am făcut la rându-mi, întorcându-mă la notaţiile
părăsite. O scurtă rubrică la radio, o alta într-un lunar prestigios, în
fine, un curs universitar de istoria şi stilistica presei mi-au pus probleme
noi, modificându-mi programul iniţial. Pasionantă ca orice operaţie ce
presupune detectivismul, etimologia mi s-a părut curând insuficientă.
Era nevoie de un plan mai amplu, de o perspectivă interdisciplinară,
care să pună la contribuţie mitologia, imagologia, istoria propriu-zisă şi
istoria mentalităţilor, a industriei ţărăneşti, stilistica, semantica, ono-
mastica, folcloristica, dreptul, numismatica ş.a. Pentru un asemenea
demers izvoarele oralităţii erau neîndestulătoare.
Am căutat prin urmare cristalele, ,,pietrele rare" în literatură, nu
în dicţionare . Cercetând, inventariind, coroborând, observând migraţia
sensurilor, s-au conturat treptat nu doar un dicţionar explicativ de
expresii (azi) enigmatice, ci şi o poveste, o istorie secretă a românilor

7
condensată memorabil în rostirea lor. O istorie de care nu se pot
despărţi decât abandonând pustiei o parte din fiinţa lor. Poate cea mai
preţioasă .. .
„Un cuvânt de-al nostru poate repovesti lumea", credea Noica, un
filozof care numai de megalomanie naţională nu poate fi acuzat dacă-i
citim „ciclurile devenirii" unor cuvinte „monografiate" în Creaţie şi
frumos în rostirea românească.
O poveste a vorbelor, dar şi una a lumii româneşti pe care o spun
ele, se vrea şi această carte. În vremuri mai curând amnezice, abando-
nate clişeului, m-a tentat anamneza, ,,reamintirea" a ceea ce a fost. Şi
am fost întru lume, adică, explica tot Noica, şi înspre, şi în. Nu am
boicotat istoria, nu ne-am izolat într-un cerc intangibil. Am luat mai
întâi cuvinte de la cei din jur, apoi prin filiere de o varietate derutantă
şi de la alte popoare mai îndepărtate, de la arabi, chinezi, francezi (graţie
cărora româna s-a reromanizat), italieni, indieni, olandezi, portughezi,
spanioli, suedezi ş.a . , dar ne-am păstrat structura latină a limbii şi
identitatea naţională, uimindu-i prin această lungă fidelitate şi pe
„donatori". Sextil Puşcariu, un lingvist rezervat în faţa narcisismului
etnic, nu a ezitat să consemneze flatanta constatare privitoare la români
a eruditului bulgar Benjo Conev: ,,în cursul veacurilor, conştiinta lor
naţională a rămas tare şi neatinsă. În aceasta stă mărimea şi mândria
lor, care întrec toate influenţele străine asupra limbii lor." Când afirmaţia
vine din partea unui slavist cu o autoritate fondată pe studii monu-
mentale ca Istoria limbii bulgare (voi. I, 1919; II, 1934; III, 193 7)
valoarea ei este, neîndoielnic, exponenţială.
Prinşi în jocurile schimbului lingvistic, am dat la rându-ne vorbe
celor din jur, lingvişti precum F. Bakos şi G. Bledy aflând de pildă
exemple de împrumuturi româneşti în limba maghiară. Sigur că în
aceste continue interferenţe, în necurmata luptă pentru existenţă a
cuvintelor, în care suverană e „tendinţa de simplificare", multe dintre
ele mor. Moartea lor, scria odinioară Sorin Stati, se numeşte uitare.
Când mâna ei descărnată atinge cuvinte şi expresii care întrupează
idei, când usucă rădăcinile fiinţei colective, astupă ferestrele spre
mentalul românesc, o asemenea soartă e nedreaptă.
Marea primejdie ce pândeşte limbile modeme, iar româna cu
deosebire (fiindcă sunt puţini cei care caută antidotul) nu e relaxarea

8
 normativă de care s-au speriat unii lingvişti, ci clişeizarea, abandonul
în faţa locului comun şi a ,,refrenului". Administratori neglijenţi ai patri-
moniului lexical latin, am împrumutat şi altă dată cu ghiotura cuvinte
străine pe care, odată înzdrăvenită limba prin aportul marilor creatori,
le-am părăsit apoi fără regrete. Fără a fi un panicard, fără a mă cram-
pona de trecut, crezând dimpotrivă în posibilităţile pe tennen lung ale
limbii române, acum îmi pare primejduit - prin pragmatism atroce,
trivializare, marşandizare, cultul cursului valutar şi al graficului bursier -
fondu/însuşi . Se schimbă accentul (cel protonice tot mai frecvent), se
clatină topica şi sintaxa. Am devenit robii unui vocabular restrâns, ai
discursului public previzibil, repetitiv, alcătuit din vocabule cu o respi-
raţie scurtă, întretăiată, astmatică. Sunt tot mai puţini maeştrii cuvintelor
potrivite, magicienii vorbelor, cei ce visează la o limbă frumoasă ca o
zi de duminică.
Ca pielea de sagri a nechibzuitului Raphael despre care scria
Balzac, limba română îmi pare că se micşorează, dar nu prin pofte
nesăbuite, prin acte de voinţă imprudente, ci prin nepăsare , dezinteres,
lenevie levantină. Opţiuni stranii, sinucigaşe, într-o lume în care vechea
păţanie de la Turnul Babei pare a se derula în sens contrar, iar spectrul
unei noi limbi de lemn, cu întorsături negustoreşti, ne pândeşte pe toţi .

Ioan Adam

9
 Nota autorului

Scrise în ani diferiţi şi în versiuni cu o întindere variabilă, textele din

Povestea vorbelor au fost ordonate alfabetic în funcţie de cuvântul-titlu în
jurul căruia se structurează. Am renunţat la o dispunere cronologică întrucât
nu am găsit texte-martor din epoci (stră)vechi . În pofida celor cinci secole de
atestare documentară, scrisul românesc este totuşi unul tânăr. Sunt convins că
unele expresii îi sunt mult anterioare, datând din vremurile românităţii inci-
piente. Un cititor instruit ar putea recompune singur o „istorie secretă" a
românilor folosind drept repere pentru asta chiar zicalele lor. Fără doar şi
poate, limba este depozitarul istoriei unui popor, iar idiomatismele sunt căi
favorabile cercetării metodice a mentalităţilor sale. Cu expresii ca a lua cu
japca sau a prinde cu arcanul călătorim într-o medievalitate românească
fabuloasă, punctată de incursiuni bulgăreşti şi tătăreşti. Vodă da şi Hâncu
ba! este ecoul unor evenimente din secolul al XVI-iea, după cum a(-şi) lua
lumea în cap e reflexul unui dramatic proces social din veacul următor. Cu a
bate bărbunca intrăm în „secolul luminilor", când recrutările se umanizează,
în timp ce a lua cu otuzbirul aminteşte întâmplări tragice din anul 1821. Ele
(şi altele ca ele) au însă şi un halou simbolic, graţie căruia faptele databile
istoriceşte au reverberaţii morale, sapienţiale, metafizice chiar.
Porţile, zăvorâte în timp, ale cuvintelor nu pot fi deschise cu o singură
cheie. Am folosit, aşadar, mai multe şi n-am recurs doar la uneltele lingvis-
tului ş i fil ologului. Ca regu l ă genera l ă, am optat frecvent pentru o „poveste",
pentru o dispunere dinamică, ,,epică", a explicaţiilor. Îndeosebi în cazul
migraţiilor semantice şi în semnalarea unor expresii sinonimice, n-am urmat
consecvent ordinea alfabetică. Astfel a lua cu japca premerge expresiei
concurente a lua cu hapca, fiindcă influenţa bulgară a precedat-o cu mult pe
aceea ruteană.
Extrase din planuri deosebite, argumentele se sprijină consecvent pe
texte literare (uneori şi publicistice), selectate cu intenţia de a oferi o maximă
expresivitate. A fost, mărturisesc, lucrul cel mai greu, fiindcă de multe ori
(d.e. a umbla cufofârlica) am căutat acul în carul cu fân. Nu am ezitat să mă
avânt şi pe căi neumblate şi sper că am adus argumente convingătoare. Dacă
alţi cercetători vor avea obiecţii, e rândul lor să ofere lămuririle pe care le vor
crede necesare. ,,Farmecul cercetării ştiinţifice, scria Sextil Puşcariu, nu-l dă
aflarea, ci căutarea luminei." Mi-am propus s-o fac într-un limbaj accesibil,
care să nu displacă publicului larg, căci (avea dreptate şi Gh. Ghibănescu, alt
căutător în „traista cu vorbe" a românilor) ,,poporul e cântarul limbei". Din
dorinţa de a nu îngreuna lectura, am evitat aglomerarea paginilor cu note.
Citatele mai ample, cu valoare stilistică aparte, au fost culese cu o literă
deosebită, nefiind încadrate în ghilimele.
În cuprinsul textelor, expresiile explicate au fost, la rându-le, culese cu
caractere tipografice bolduite. Pentru reliefarea etimoanelor şi a expresiilor
din limbi străine am recurs la litere cursive.
Bibliografia parcursă a fost, desigur, mai amplă, dar în cea inserată la
sfârşitul volumului nu au fost menţionate decât titlurile cărţilor, articolelor,
eseurilor, studiilor utilizate direct în demonstraţie. Despărţindu-mă (definitiv?!)
de un domeniu de cercetare care m-a fascinat atâta timp, simt nevoia de a
mulţumi doamnelor Marina Roman şi Anca Voican (de la revista Lumea
Magazin) şi d-lui C. Stănescu (de la Adevărul literar şi artistic), care în anii
1998-2003 au publicat, în versiuni mai scurte, fragmente din Povestea vorbelor.
Calde mulţumiri adresez distinsului intelectual Lucian Pricop, cel care
mi-a propus să încredinţez această carte Editurii Paralela 45, şi poetului Călin
Vlasie, directorul prestigioasei instituţii.

Ioan Adam

12
 A fi (a ajunge) la aman

Un turcism, aman, stă la baza acestei expresii des folosite în Evul

Mediu românesc. Nu e singurul! Ca şi abti, agă, atlaz, azap, baltag,
basma, buzdugan, cafea, caftan, catifea, cearşaf, ceauş, cergă,
ciorap, ciorbă, cântar, divan, dud, dulap, duşman, feregea, fotă,
fudul, giuvaier, gugiuman, hac, hal, halva, haraba, haraci, haram,
hatişerif, hatâr, hazna, ienicer, iureş, leafă, maramă, martalog,
mazil, nur, olac, para, perdea, peruzea, peşcheş, peşchir, saltea,
samsar, samur, sangeac, satâr, seimen, serdar, spahiu, tafta, tembel,
tibişir, tipsie, uluc, vizir, zaiafet, zar, zarnacadea, zurba, el atestă
influenţa orientală (osmanlâie) asupra limbii române. Turcismele sunt
relativ puţine, vechimea lor necoborând mai departe de sfârşitul
veacului al XV-iea, adică dincolo de momentul de contact sistematic
al celor două popoare. Următoarele trei veacuri marchează perioada
lor de glorie, care se stinge după 1830, odată cu orientarea accelerată a
Ţărilor Române spre Occident, spre Franţa îndeosebi, când turcofilia
cedează pasul francofiliei şi galicismelor.
E interesant că împrumuturile din limba turcă sunt orientate spre
domenii precise: obiecte de îmbrăcăminte, podoabe, nume de meserii,
plante, defecte şi vicii, ocupaţii comerciale, noţiuni politice şi, mai
ales, de artă militară. ,,Fiind în calea răotăţilor" (Grigore Ureche) şi
confruntaţi cu un aparat militar superior, românii au împrumutat de la
vremelnicii stăpânitori terminologia specifică: armament, vestimentaţie,
unităţi, tactici. În „stropşirea oştilor", despre care vorbea în Predoslovia
letopiseţului său acelaşi cronicar, existau faze fixe, plasate într-o
succesiune în linii mari aceeaşi. Bătăliile începeau cu iureşuri1 (ata-
curi impetuoase) ale avangărzilor, care uneori simulau o retragere
precipitată, pentru a-şi scoate adversarii din dispozitiv, continuau - cu
sorţi schimbători - prin ciocnirea străjilor din centru (în cea de-a doua
se afla îndeobşte comandantul: hadâmbul, vizirul, sultanul, la noi -
domnul). Finalul, survenit după aruncarea în luptă a rezervelor, era
adesea imprevizibil.

1
Vezi infra şi A da iureş, pp. 118-120.
13
 Nu toate iureşurile aveau urmări fericite pentru atacatori, nu
întotdeauna cei plecaţi la asalt erau încununaţi de biruinţă. Cu
scepticismul unui popor vechi, românii au tras o învăţătură morală
prezentă de altminteri şi în teatrul lui Alecsandri: ,,Iuruşul cel dintâi
rareori izbuteşte" . Soarta armelor fiind capricioasă, de multe ori năvă­
litorii sorbeau din cupa amară a înfrângerii. De. la iureş turcii treceau
nu de puţine ori la stadiul de învinşi car.e cereau milostivire. Pentru a
implora mila, ei foloseau interjecţia aman, care vrea să spună îndurare,
iertare. Pe baza acestei interjecţii, care a dobândit cu timpul şi
cetăţenia lingvistică română, au apărut expresiile a fi (a ajunge) la
aman, traductibilă prin a fi (sau a ajunge) la mare strâmtoare, la greu
şi a lăsa pe cineva la aman, adică a părăsi pe cineva tocmai în clipa în
care se află în necaz.
Interjecţia turcească a făcut carieră şi la popoare mai mari decât
al nostru. După bătălia nefericită de la Stănileşti, din 11 iulie 1711,
falnicii ostaşi ruşi ai lui Petru cel Mare s-au prosternat în faţa turcilor
victorioşi, strigând aman. Episodul enarat de Neculce în Letopiseţul
Ţării Moldovei de la Dabija-Vodă până la a doua domnie a lui
Constantin Mavrocordat. Cel pus de cronicar să relateze întâmplările
este un oarecare Osman, om de încredere al vizirului, trimis de acesta
la sultan cu vestea cea bună a înfrângerii ruşilor: ,,Într-acee vreme
sosit-au şi Osman, chihaiaoa veziriului, la împăratul, cu cărţi de la
veziriul, să iei colac cum au bătut pre moscali şi spuind împăratului
cum au încungiurat pre moscali, cât nu mai ave nici o putere, numai ce
striga aman. «Deci vădzându-i că strigă aman, ne-u căutat numai a
face pace, şi i-am lăsat de s-au dus la ţara lom".
Mari sume de bani (800 de pungi, conform mărturiei lui Neculce)
şi cantităţi de aur adăugându-se acestor apeluri la îndurare, turcii s-au
dovedit miloşi ; privat de posibilitatea de a lua prizonier un oştean
faimos ca Petru cel Mare, sultanul a izbucnit furios: ,,«Voi aţi căutat
căci strigă aman şi nu i-aţ luat de grumadzi. Nu era lucru mic acela, să
vă uitaţi voi la aman. Ce am înţeles eu faptele voastre». Şi-ndată au
poroncit de-au tăiet capul chihaii şi au trimis de-au omorât şi pre
veziriul" 2 .

2
Letopiseţul Ţării Moldovei. Îngrijirea textelor, prefaţarea letopiseţelor, glosar şi
indici de Tatiana Celac, Editura Hyperion, Chişinău, 1990, p. 408.
14
 Turcescul aman s-a călătorit nu numai spre Est, ci şi spre Vest.
Prin intermediul arabilor, vorba a ajuns la francezi, denumind clemenţa
acordată beduinilor care se supuneau. Există chiar expresia demander
l 'aman, cu sensul de a cere iertare.
Revenind la spaţiul românesc, să observăm că aman nu mai
implică de la o vreme încoace desfăşurări militare. Sigur, în Gruia
(Baladă din popor), Şt.O. Iosif mai reţine totuşi ceva din freamătul
deselor înfruntări româno-turce din epoca eroică a istoriei noastre.
Adormit sub „nucul uriaş", novăceanul e cetluit de turci cu „funii
răsucite-o trei/Şi-mpletite-n şase". Statura lui impunătoare, de Gulliver
printre liliputani, dă însă frisoane otomanilor: ,,Bate vântul cătinel,/
Pletele-i mângâie -/ Turcii se-ngrozesc de el,/ Strâng de căpătâie.//
Bate vântul mai avan,/ Pletele-i zburleşte;/ Turcii plâng: «Amant
Amant»! Gruia se trezeşte." Dar în Amintirile lui Creangă peisajul e
altul. Când Nică a lui Ştefan a Petrei face mare tărăboi şi se bagă în
ochii moşneagului ce-i eliberase pupăza, hâtrul bătrân îi răspunde
râzând:
,,- Dar ştii că eşti amarnic la viaţă, măi băiete?! [... ] În ce te
bizui de te îndârjeşti aşa, nepoate? Dec! nu cumva ai pofti să-mi iei
viţica pentr-un cuc armenesc? Pesemne te mănâncă spinarea, cum văd
eu, măi ţică, şi ia acuş te scarpin, dacă vrei, ba ş-un topor îţi fac, dacă
mă crezi, de-i zice «aman, puiule!» când îi scăpa din mâna mea!" 3
Expresia revine şi sub pana sarcastică a lui Caragiale. În 31 decem-
brie 1895, deci la puţin timp de la căderea cabinetului conservator al lui
Lascăr Catargiu, pe care disidentul junimist Caragiale nu-l aprecia, el
publica în Gazeta poporului un fel de scenetă corosivă în proză şi
versuri intitulată O şedinţă la „Junimea" în ajunul Anului Nou.
Evoluau în ea Jak Negruzzi, autorul unor „Opere complecte [aflate] în
pod la librăria Socec", cum nota caustic Nenea Iancu, Al.
Marghiloman, mare iubitor de cai, surprins însă aici „călare pe băţ",
Tache [D.A.] Laurian, Ştefan C. Mihăilescu, Carp proorocul [P.P.Carp
- n.n.], Titus Livius Barbişonus [Maiorescu] şi „berbantul Ghermani"
[adică financiarul Menelas Ghermani] care cânta „dus, transportat":

3
Ion Creangă, Poveşti, Amintiri, Povestiri. Ediţie îngrijită şi repere istorico-literare
alcătuite de Iorgu Iordan şi Elisabeta Brâncuş, seria Patrimoniu, Editura Minerva,
Bucureşti , 1975, p. 186.

15
,,Aferim, bre Jak,/ Ce craidon, ce drac,/ Mare şarlatan ,/ Ih! Aman,
Aman!"
Cu acest episod carnavalesc din opera minoră a lui Caragiale
cade ironic cortina peste o istorie dramatică, plină de urcuşuri şi cobo-
râşuri, de atacuri şi retrageri impredictibile.

Antărt;
, , mai antărt
, ,

Când fuga anilor ne muşcă dureros fiinţa , iar în suflet ne creşte

floarea albastră a melancoliei, câţi dintre noi nu ne amintim tânguioasa
Ballade des dames du temps jadis a întristatului Villon? Nu ştie
nimeni când, unde şi cum a murit aventurosul „magistru", lutul pieritor
al poetului s-a risipit anonim, dar Testamentul său ne înfioară încă,
aşa cum ne mişcă şi afurisenia tandră adresată iubirii : ,,Urăsc iubirea
şi -o blestem/ şi - o-nfrunt cu sânge şi cu pară;/ prin ea murim şi nu
suntem/ ca preţ, nici cât paraua chioară" 4 •
Din spuza atâtor tristeţi stârnite de nestatornicia femeilor, invidia,
trădarea şi pâra prietenilor, de nepăsarea celor prea puternici, s-a ivit,
sfidând timpul, acel cutremurător refren: Mais ou sont fes neiges
d'antan? ce-a obsedat şi-i obsedează în că şi pe tălmăcitorii români.
Din câţi au întârziat asupra lui: Zoe Verbiceanu, Dan Botta, Romulus
Vulpescu, Francisc Păcurariu, Al. Alexianu ş.a. parcă tot marele
expert în Arte & meserie i-a brodit tâlcul cel mai bine, atunci când se
întreba cu o disperare catifelată în voce: ,,Dar unde-i neaua de mai an?" 5
Fericita traducere a lui Romulus Vulpescu datează din 1958 şi
încununează la noi aproape un veac de căutări. Frumoasă şi exactă, ea

4
Franr;:ois Vil lon, Poezii, Operele complecte ale magistrului Vi/1011, tălmăcite,
prezentate şi adnotate de Neculai Chirica, col. Biblioteca Pentru Toţi, Editura Minerva,
Bucureşti, 1983, p. 62.
5
Pe când pregăteam pentru tipar această carte, am descoperit C/epsidra cu zăpadă,
delectabilul opuscul publicat de Şerban Foarţă în 2003, la Editura Polirom, în care
după un savuros excurs pe tema ubi sunt şi anteannuae nives e inserat un „brelan" de
variante româneşti, una dintre ele părându-mi-se cu deosebire ingenioasă: ,,Unde,
regina cea amen ă/ Ce-l înecă pe Buridan,/ Legat în sac, în oarba Senă?/ Ci unde-i
neaua de azi-an?"
16
desăvârşeşte o mai veche echivalenţă aflată de Alexandru Odobescu
cam cu un secol mai devreme. Sub pana celui ce tipărea în 1874 mult
lăudatul eseu Pseudo-Cynegeticos, refrenul lui Villon suna astfel:
„Dar unde mai sunt zăpezile de-anţărţ?" Rafinatul cunoscător al atâtor
limbi vechi şi modeme găsise grăuntele de aur nu în izvoare străine, ci
în graiul „cu-ndemnuri pentru vite" al străbunilor. Anţărţ, cuvânt
folosit şi azi prin Moldova, înseamnă acum doi ani. Rădăcina lui este
latinescul anno tertio, triada implicând la romani anul în curs, cel
intermediar şi, fireşte, cel precedent acestuia.
Alecsandri, al cărui teatru este ( ca şi Scrisorile ce i le adresa Ion
Ghica!) o panoramă policromă a lumii româneşti de odinioară, deconspira
anul scrierii „cânticelului" său comic Sandu Napoilă, ultraretrogradul,
utilizând pentru asta chiar monologul personajului său, atât de asemă­
nător unora dintre politicienii noştri de astăzi :

Dacă pe când cu unirea, ştiţi .. . mai anţărţ ... şi eu am purtat bairacul

[steag mare de mătase - n.n.], şi eu am giucat Hora Unirei în colţ la Petrea
bacalul, şi eu am răguşit strigând: să trăiască libertaua şi egalitaua! ... dar
înţelegeam egalitaua cu boierii cei mari; să fiu ena muche ena su [adică : unul
şi unul deopotrivă] cu vomicul Hârzobeanu şi cu logofătul Protipendescu; să
şăd cu dânş i i la taifasuri pe divan, cu ciubuce, cu cafele, cu tot ighemo-
niconul boieresc; dar nu egali ta cu Barabulă şi cu badea Trohin v ăcari ul! ...
Ei bine, boieri d-voastră, unde mergem? .. . ba nu, adică vă-ntreb, unde
mergem?
N-auzi altă decât forme,
Uniforme şi reforme.
Toţi croiesc, fac şi prefac
Ca să ne vie de hac.
Ieri o lege, astăzi altă,
Şi când caţi, lucrul stă baltă !
Cică-aista e progres ? ...
Na-ţi-I frânt că ţi l-am dres!"6

În 1861 Sandu Napoilă evoca fapte de mai anţărţ, adică din

1859, neştiind, sărmanul, cât de bine se vor potrivi spusele lui şi-n
vremea noastră. Să-l lăsăm să-şi strige disperarea în faţa sumedeniilor
6
V. Alecsandri, Opere, V, Teatru. Text ales şi stabilit, note şi variante de Georgeta
Rădulescu-Dul gheru, col. Scriitori Români, Editura Minerva, Bucureşti , 1977, pp. 66-67.
17
de taxe şi biruri cu care şi noi suntem obişnuiţi: ,,Dar tot cheful mi se
strică/ Când mă văd supus la bir,/ Atins tocmai la chimir./ Să plătesc
pentru şosele,/ Pentru vin, rachiu, pavele/ Pe moşie şi pe cap!. .. "
Şi să notăm însă că românii din secolul al XIX-iea foloseau
cuvântul anţărţ în contrast cu an (adică anul precedent) şi cu es-timp
(adică anul în curs). Subtila gradaţie a fost semnalată de folcloristul
Iuliu Zanne în Proverbele românilor, unde figura şi un dicton care se
potriveşte ca o mănuşă acestor ani de tranziţie în care deocamdată
pierderile, pagubele şi lipsurile se îngrămădesc torenţial:

Anţărţ am păgubit, an n-am câştigat şi nu ştiu, zău, dacă es-timp nu voi

pierde tot. 7

Primul volum al monumentalei culegeri a lui Iuliu Zanne datează

din 1895. Cu exact 50 de ani înainte, agronomul Ion Ionescu de la
Brad se lamenta şi el, în Calendar pentru bunul gospodar, tot pe tema
sărăciei şi scumpetei, a preţurilor uriaşe ce-i duceau pe români la
disperare:

Să nu mai pătimească lăcuitorii [ ... ] ca anţărţi, când cumpăra[u]

[porumb] cu 25 şi 28 lei merţa."

Deşi în epoca res pectivă leul era doar o monedă de calcul,

valoarea lui era considerabilă. Penuria alimentară şi sarabanda preţurilor
erau, aşadar, şi atunci Ia ordinea zilei. Dacă ne amintim că 1945 avea
să fie tot un an dezastruos, ca şi 1997-1998, vedem că din jumătate în
jumătate de veac sărăcia îşi arată românilor faţa hâdă de Gorgonă .

O variantă ce lasă loc şi pentru speranţă e menţionată de Anton Pann: ,,A.11 n-am
7

câştigat, iestim am păgubit, la anul trag nădejde" (v. Povestea Vorbii. Ediţie îngrijită
de I. Fischer, Editura Minerva, Bucureşti, 1975, p. 226). Alte versiuni, moralizatoare,
sunt incluse de Iordache Golescu în lexiconul său de Pilde, povăţuiri i cUJ,inte
adăvărate: ,,A.11 a mâncat leurdă şî estimp îi pute gura (să zice pentru cele ce nu să
potrivesc la vremea lor)"; ,,A.11 s-a ars şî estimp suflă (să zice pentru cei zăbavnici ce
nu urmează la vreme". (v. Iordache Golescu, Scrieri alese. Ediţie şi comentarii de
Mihai Moraru. Tabel biobibliografic şi repere critice de Conian Lupu. Cuvânt-înainte
şi coordonare de acad. Al. Rosetti. Col. Mari scriitori români, Cartea Românească,
1990, p.167).
18
 De vom coborî şi mai adânc pe firul timpului, vom constata
similitudini uimitoare. În fatidicul an 1711, când ne „elibera" în
premieră, oastea rusească a lui Petru cel Mare, învinsă de turci la
Stănileşti, pe Prut, s-a retras peste Nistru „tot stricând şi mâncând ce
găsie prin ţară." Grăbit să pună o distanţă cât mai mare între el şi turci,
tarul nu s-a oprit decât dincolo de Camenita, unde o femeie curajoasă
i-a luat în râs fumurile războinice şi promisi~nile neonorate. Întâmplarea,
povestită de Ion Neculce în Letopiseţul său, s-a petrecut la ceea ce am
numi azi un „dineu de gală" oferit de regele polonez August II
Frederic cel Puternic, care era şi principele elector al Saxoniei:

Şi şădzând la masă împăratul cu împărăteasa şi cu mulţi domni leşeşti,

şi între aceşti domni fost-au şi Adamu Sinavschii hatman şi cu hătmăneasa
lui. Şi între alte voroave, multe can cu glumă, dzis-au hătmăneasa lui
Sinavschii cătră împăratul moschicescu aceste cuvinte: «Mult mă mir de voi
împăraţii şi craii, cum de nu vă ţineţ de cuvânt şi ne amăgiţi pe noi. Că mai
anţerţu ne-au dzis noao, tuturor leşilor, craiul Şfedului să ne gătim cu toţii să
mergemu să iernăm în stoliţa moschicească, împreună cu dânsul. Şi noi când
ne gătiem să mergem pre cuvântul lui, el ne-au amăgit şi n-au mărsu la
stoliţă, şi s-au dus la Tighine. Şi acmu împărăţia ta ne-ai dzis să ne gătim să
mergem la Ţarigrad, şi noi ne bucurasem tare c-om merge de-om vede
Ţarigradul. Şi când noi ne gătiem, măria ta n-ai vrut şi te-ai întorsu înapoi».
Iar împăratul au râs atunce, şi cu toţi câţi era la masă, şi i-au dzis: «Păcat că
nu eşti tu bărbat, să te chemi Sinavschii. Că de-ai hi tu b ărbat, să nu hii
fămeie , adevărat aş merge cu tine la Ţarigrad. Iar bărbatul tău au zăbovit
oştile, nu le-au trimis mai în grabă. Pentru acee nu m-am dus în Ţarigrad» •
8

Însoţit de adverbul mai, anţărţ avea deja sensul de odinioară,

altădată, acum câţiva ani, prin urmare acelaşi înţeles cu cel avut în
vedere şi de Villon în întristata lui baladă . Fiindcă tot am alunecat pe
panta corespondenţelor temporale, să reţinem pentru finalul acestor
glose sfatul boierului Manole Arcaşu, protagonistul admirabilei nuvele
erotice Vinul de viaţă lungă de N.D. Cocea:

Păi bine, nătăfleaţă ce eşti! Cum vrei să trăieşti mult dacă bei şi mănânci
pe sponci! Nu uita, măi băiete, vorba veche: mănâncă bucate de azi şi bea vin
de anţărţ dacă vrei să trăieşti cât lumea. 9

8
Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. cit., pp. 400-401.
9
N. D. Cocea, Vinul de viaţă Lungă, Editura Pentru Literatură, 1963, p. I 04.
19
 Lui Villon, care-a scris şi o Baladâ veselă despre crâşmari,
îndemnul acesta i-ar fi plăcut fără îndoială. Dar nouă ne dă mâna să
urmăm întocmai sfatul longevivului boier?

A-şi arăta
arama;
a-şi da arama pe faţă

Metafore ale demascării , ambele expresii sunt traductibile prin

a-şi da pe faţă (mai ales fără voie) fondul ascuns şi rău al firii,
disimulat sub aparenţe respectabile. ,,Motorul" acestei deco~spirări
involuntare poate fi un viciu care anulează cenzura lucidităţii. Intr-un
insolit inventar al „năravurilor rele" (minciuna, flecăreala, nerecu-
noştinţa, nerozia, lenea) Anton Pann includea şi beţia, căreia îi dedica
în Povestea Vorbii două capitole separate, dar şi câteva referinţe
incidentale. În Despre beţie iarâşi zicala apare în fonna eliptică,
intercalată altor poveţe ce vestejesc aceeaşi meteahnă:

Vinul ţuica
cui îi place n-are cu ce să
se-mbrace.
Beţivul când trece pe punte închide ochii să nu
vază apa.
Arama omului la beţie se arată .
Hoţu-nvaţă la hoţie şi beţivul la beţie .
Să bei pân' ţ-o ieşi păru pân căciulă şi cămaşa
pân izmene.
Dar
Cine să ia după muscă ajunge la bălegar.
Că
Cine bea pân' la-mbătare nume bun în lume
n-are. 10

Într-o teribilă diatribă ( de o frapantă actualitate) la adresa „clasei

politice", Eminescu foloseşte la rându-i în Scrisoarea III expresia,
indicându-i rădăcinile:

10
Anton Pann, Povestea Vorbii, ed. cit., p. 107.
20
 Când vedem că to ţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează ş i câştigul fără muncă,
Azi , când fraza lustruită nu ne poate înşela,
A stăz i alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi arătat arama, s fâşiind ac ea stă ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de s trăbuni şi obicei,
Ca s ă nu s-arate - odată ce sunteţi - nişte mişei!

Originea expresiei este, prin urmare, de natură monetară. Banii

calpi aveau un miez de aramă sau de bronz, acoperit cu un strat de aur
sau de argint; circulând din mână în mână, poleiala acestor rondele
dispărea şi astfel aliajul nepreţios (cunoscut îndeobşte sub numele de
bilori) se da în vileag. La români, care, după „capitulaţiile" încheiate
cu turcii, n-au bătut constant monedă proprie, asemenea emisiuni
monetare erau frecvente, falsificatorii bucurându-se de înalte protecţii .
Uneori Ies faux monnayeurs, ca să folosesc un termen al lui Andre
Gide, erau domnitorii înşişi. Ei emiteau monete în care cantitatea de
metal preţios era mai mică decât aceea a monetelor străine echiva-
lente. (Existau însă şi cazuri când suveranii străini practicau acelaşi
joc, o emisiune monetară frauduloasă autohtonă vizând anularea ori
măcar temperarea efectelor unei acţiuni externe similare ... ) Dacă sub
Ştefan cel Mare titlul argintului din monetele emise (groşi ş i jumătăţi
de groşi) era ridicat, urmaşii lui nu se aliniază acestei tradiţii. Ştefăniţă
(1517-1527) bate monete din aramă, falsificând în 1520 şi 1526
polgroşii emişi pentru Lituania, gest ce-l irită pe Sigismund I. În prima
lui domnie, Petru Rareş reia în 1528 practicile predecesorului său,
măsluind aceleaşi monete. Monarhul leah denunţă aceste falsuri sulta-
nului Soliman Magnificul, cerându-i măsuri punitive contra vinovatului.
În 1573 Ion Vodă cel Cumplit emite o monetă mare de bronz,
numind-o însă acce (aceea), ceea ce vrea să spună că belicosul domn o
considera echivalentă asprului otoman, care era însă o monetă de
· li
argmt.

11
Vezi Costin Kiritescu, Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, l, col. Biblioteca
Băncii Naţionale, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p. 98. Într-o carte recent
apărută, Din istoricul numelor de monede în limba română, Editura Universităţii din
Bucureşti, 2006, pp. 54-55, lingvistul Coman Lupu precizează : ,,Moneda domnitorului
21
 În 1662, ultimul domn moldav care bate monetă proprie, Eustratie
Dabija, voievodul cu înclinaţii potatorice evocat de Eminescu, falsifică
şilingii emişi pentru oraşele baltice Riga şi Elbing, provocând o gravă
şi lungă criză economico-financiară în Polonia. Şilingul lui se numea
şalău (<pol. szelqng, cuvânt ce se pronunţă şelong; în 1939, în Dic-
ţionaru limbii româneşti, August Scriban susţinea că numele unităţii
monetare româneşti cu conotaţii piscicole ar proveni din pol. szalawa,
interpretare preluată şi în Dicţionarul explicativ al limbii române,
publicat de Editura Academiei în 1975). Cu el, în Moldova, şi cu
Mihnea al III-iea, în Ţara Românească, se încheie şirul - nu prea lung
- al domnilor români emitenţi de monedă. Când, la împlinirea unui
sfert de veac de domnie, Constantin Brâncoveanu a îndrăznit să încalce
interdicţiile şi a bătut în 1713 o monetă-medalie de aur cu efigia sa,
fapta „ghiaurului" n-a fost bine văzută la Stambul, cântărind mult în
mazilirea „rebelului".
Absenţa monedei naţionale facilita în Principatele Române un
adevărat ecumenism bănesc. ,,Tranzacţiunile financiare - sublinia
L. Şăineanu în Influenţa orientală asupra limbei şi cu/turei române -
se făceau după o sistemă monetară luată de la turci şi a cării unitate
fictivă era leul: ars/ani guruş, «piastrul cu leul», nume dat la început
talerului olandez (loewen riksdaler), apoi leului de argint bătut pentru
prima oară de Soliman II."
Ca reorganizator nu numai al armatei, legislaţiei, ci şi al finanţelor,
Soliman al II-iea a iniţiat în 1687 un sistem monetar bazat pe argint.
Până şi paraua, monedă divizionară de mică valoare pe care o ştim
din expresii precum a nu avea (nicio) para chioară sau nu face nicio
para (chioară), era de argint, deci dintr-un metal preţios . Leul vechi,
adăuga Şăineanu, era împărţit în 40 de parale sau 120 de aspri (akce),

moldovean [... ] este prima din istoria monetăriei româneşti, cu o legendă scrisă în
limba română: ,,akce ghereghie Moldovei, adică „aceea din monetăr i a Moldovei." La
pagina I 00 a substanţialului studiu, acelaşi autor subliniază că „termenul aramă
(< lat. *aramen < aeramen) este sporadic menţionat [în vechi texte româneşti] ca
nume de monedă" şi dă, de asemenea, un citat edificator din studiul din 1906 al lui
N. Iorga Negoţul şi meşteşugurile î11 trecutul românesc: ,,asprii cei noi, cari mergeau
în principate pe la 1620, nu mai erau priviţi ca bani de argint şi se făcea deosebirea
între «asprul de argint», vechi, şi cel nou, care-şi dădea la iveală metalul inferior sau,
cum se zice plastic, printr-o expresie trecută apoi ca zicală, «îşi arată arama»."
22
supranumiţi (în vremuri mai apropiate) şi lescăi, iar în vechime
mangări. Un sfert de leu se numea în româna veche ort (<germ.Ort),
monedă cu care se plăteau popilor serviciile funerare, o treime - tult
(<te.tult) sau leiţă, iar pentru trei sferturi de leu se folosea cuvântul
zlot (<pol. zloty), acesta fiind numele unui ban de aur din Leşia, dar şi
al unei piese austriece de argint valorând două coroane.
În Principate mai circulau cândva şi monede de 5 parale (beşlic),
de 10 (onluc), de 13 (firfiric), de 20 (irmilic), de 60 (altmişlic), de 100
(iuzluc). Când se utilizau sume mari, acestea erau calculate în pungi
(kese), o pungă conţinând 100 de lei vechi, iar pentru 36 OOO de pungi
exista termenul hazna. Cu timpul, inflaţia a afectat şi monedele
instituite de Soliman al II-iea. Într-o notă de subsol din finalul
capitolului X al Ciocoilor vechi şi noi, Nicolae Filimon preciza:
„Monedele ce circulau în timpul lui Caragea [1812-1818 - n.n .] sunt
acestea: mahmudea, cu lei 38: dodecarul, lei 12; funducul, lei 22;
nesfiaua, lei 4; cercliul, lei 3; galbenul, lei 30; zgripţorul, lei 12, par.
20; sfanţul, lei 2; diricliul, lei 12; şpeţul, lei 12; crontalerul, lei 14;
barbuta, lei 2,20".
N-a fost deloc uşoară viaţa românilor până la introducerea
monedei naţionale, leul. 12 Nu-i vorbă, că nici după aceea ...

A prinde cu arcanul

Pe când se ştersese amintirea jefuitorilor de pe Volga şi război­

nicii protobulgari despre care scriu mai pe larg în alt capitol al acestei
cărţi 13 se topiseră în masa conştiincioasă, de agricultori, a slavilor de

12
În 1863, an în care Filimon îşi publica romanul, leul românesc era încă un ban de
calcul, o monetă fictivă. Dar în mentalul românesc stăruia amintirea talerilor-lei
(leuwendaalders) emişi după 1575 de Provinciile Unite ale Ţărilor de Jos, care au
circulat masiv în Principate şi de-a lungul secolului al XVII-iea. Acest_e manete, cu
greutate de 27,648 g, care conţineau 20,736 g argint pur şi aveau pe avers imaginea
unui leu înălţat pe labele posterioare, erau preţioase şi în ochii bulgarilor şi
albanezilor: leva bulgărească şi lekka albaneză sunt ecouri certe ale unui prestigiu
monetar occidental.
13
Vezi infra, A lua cu japca, pp.120-122.
23
sud, o nouă năvală, marea invazie mongolo-tătărească din 1241,
condusă de Batu Han, urmată apoi de multe altele, împrospăta în ochii
românilor vechea artă a luptei cu lasoul. Tătarii îi spuneau funiei
lungi, cu laţ la unul din capete, arkan. Cu arkan-ul, tătarii, popor de
călăreţi, îşi prindeau caii, care trăiau pe atunci liberi, aşa cum azi îi
mai vedem doar în clipurile din „Marlboro country". Priponirii, din
fugă, a cailor neobişnuiţi cu frâul i se zicea în vechime arcănire. În
Dan, căpitan de plai, amplu poem epic inspirat de multele lupte cu
tătarii, Alecsandri descrie meşteşugul oriental cu care Fulga, fiica
viteazului Ursan, îi alege tatălui său un cal pentru apropiata luptă:

Voinicule viteaza copilă-a lui Ursan.

Ea intră-n herghelie cu pasul îndrăzneţ
Şi merge drept la murgul sălbatic şi răzleţ,
Zicând lui Dan ce-n treacăt îi dă povăţuiele:
,,Moş Dane! Tu cu-a tale şi eu cu ale mele!"
Sirepul o zăreşte, ridică narea-n vânt,
Încruntă ochiul, bate copita de pământ,
Zburleşte coama, saltă, în lături se izbeşte;
Dar Fulga zvârle laţul, de gât îl arcăneşte
Şi răpide ca gândul, s-aruncă uşurel,
Îi pune mâna-n coamă şi-ncalecă pe el.

Însă, precum bulgarii de odinioară, tătarii foloseau arcanul şi ca

annă de război. Buni călăreţi şi ei, moldovenii au intuit rapid
avantajele acestei tehnici de luptă prin care un războinic mai puţin
dăruit fiziceşte putea imobiliza un inamic cu statură impunătoare.
Ursan şi-a clădit averea, spune Alecsandri în acelaşi poem, între-
buinţând cu dexteritate procedeul nohailor:

Pe vremea lui, sub ochii lui Ştefan, domn cel mare,

Intrând în duşmani singur ca vieru-n stuhul tare,
Au prins pe hanul Mârza din fugă cu arcanul;
Iar Ştefan, de la dânsul în schimb luând pe hanul,
l-au zis: ,,Ursane frate, să-ţi faci ochirea roată,
Şi cât îi vedea zare, a ta să fie toată!"
De-atunci el stă de pază în mijlocul câmpiei
Şi nime nu s-atinge de zmeii hergheliei.

24
 *
În veacurile de regres ale medievalităţii târzii, când serviciul
ostăşesc nu-i mai tenta pe ţăranii sărăciţi, arcanul era folosit şi pentru
recrutarea soldaţilor. Pentru miliţiile pământene, reînfiinţate după
1830, ostaşii erau prinşi cu arcanul, căci serviciul militar era lung
(7 ani) şi plin de umilinţe şi privaţiuni. O scenă dramatică din Amintirile
din copilărie ale lui Creangă imortalizează chiar un asemenea episod:

Întru una din zile, şi chiar în ziua de Sfântul Foca, scoate vornicul din
sat pe oameni la o clacă de dres drumul. Se zicea că are să treacă Vodă pe
acolo spre mănăstiri. Şi bădiţa Vasile n-are ce lucra? Hai şi noi, măi băieţi, să
dăm ajutor la drum, să nu zică Vodă când a trece pe aici, că satul nostru e mai
leneş decât alte sate. Şi ne luăm noi de la şcoală şi ne ducem cu toţii. Şi care
săpau cu cazmalele, care cărau cu tărăboanţele, care cu căruţele, care cu
covăţile, în sfârşit, lucrau oamenii cu tragere de inimă. Iar vornicul Nic-a
Petricăi, cu pasnicul, vătămanul şi câţiva nespălaţi de mazili se purtau pintre
oameni de colo pănă colo, şi, când deodată, numai iaca vedem în prund câţiva
oameni claie peste grămadă, şi unul din ei mugind puternic. ,,Ce să fie
acolo?" ziceau oamenii, alergând care de care din toate părţile.
Pe bădiţa Vasile îl prinsese la oaste cu arcanul, îl cetluiau acum
zdravăn şi-l puneau în cătuşi, să-l trimită la Peatră ... Iaca pentru ce scosese
atunci vomicul oamenii la clacă . Aşa, cu amăgele, se prindeau pe vremea
aceea flăcăii la oaste ... 14

(Nefericita păţanie a celor „arcăniţi" a avut însă şi un reflex

neaşteptat: hazul de necaz. Aşa cum alaiul de gură-cască din jurul
recrutorilor din Ardeal juca bărbuncul, în spaţiul extracarpatic a
apărut arcanul, un dans popular românesc asemănător sârbei ... )
Anii trecând şi serviciul militar devenind până de curând obliga-
toriu, expresia a prinde cu arcanul şi-a pierdut sensul iniţial, ajungând
să însemne a aduce, a lua pe cineva cu forţa, în dispreţul legii şi al
normei morale.

14
Ion Creangă, Poveşti, Amintiri, Povestiri, ed. cit., pp. 158-159.
25
 A-şi găsi bacăul

Efluvii ungureşti sunt depistabile în zicala a-şi găsi bacăul, ce

vrea să spună a da de bucluc, a-şi găsi „naşul", adică persoana aptă să
ţină pe cineva în frâu ori să-l înveţe minte. În Etymologicum Magnum
Romaniae Hasdeu avansa ipoteza că la baza expresiei s-ar afla
vameşii băcăuani, vestiţi prin secolele al XfV-lea şi al XV-lea pentrn
exigenţa lor. Pentrn a înţelege lucrnrile ar trebui să refacem hărţile
Moldovei şi Ţării Româneşti din acele veacuri, reţinând amănuntul că
până în vremea lui Ştefan cel Mare muntenii stăpâneau şi sudul
Moldovei şi al Basarabiei, teritoriu pe care l-au pierdut după Vlad
Ţepeş şi Radu cel Frumos. Până când, în urma unor războaie noro-
coase, Ştefan cel Mare a împins graniţa la Putna şi Tecuci, aceasta se
afla binişor mai la nord, Bacăul şi Bârladul fiind, am zice astăzi,
„localităţi de frontieră". Scrupuloşi la datorie, vameşii băcăuani îi
impozitau cu stricteţe pe negustorii şi călătorii străini , dejucându-le
tertipurile şi pofta de câştig necinstit.
O altă explicaţie, mai plauzibilă după părerea mea, trimite la
cuvântul maghiar bak6, însemnând în româneşte călău, adică un
expert în bătăi, torturi şi execuţii. Ardelenii au românizat asprul
termen maghiar, articulându-l enclitic. Bacăul era deci căliiul, gâdele,
gialatul, casapul ori torţionarul ce producea suferinţe memorabile,
demne de povestit altora. Călăii erau îndeobşte ţigani, amănunt ce
adăuga supliciului o nuanţă umilitoare suplimentară. Când aventu-
rierul veneţian Aloisio Gritti înc,earcă, în 1534, să unească cele trei ţări
româneşti într-o Dacie otomană, moldovenii lui Petru Rareş şi
transilvănenii lui Ioan Zapolya se unesc, îl înving la Mediaş şi-l con-
damnă la moarte. Gâdele, oferit voluntar, fu un ţigan care nu a
revendicat decât cizmele celui executat. Judecata balaoacheşului se
dovedi bună, căci sub căputele încălţărilor victima ascunsese multe
pietre preţioase.
Un călău ţigan, adică un bacău, avea - povesteşte Miron Costin -
şi domnul moldovean Ştefan Tomşa: ,,Ave un ţigan calo, ce să dzice
pierdzătoriu de oameni, ţigan gros şi mare de trup. Acela striga de
multe ori înaintea lui, arătându pre boieri: «S-au îngrăşatu, doamne,

26
berbecii, buni sintu de giunghiat» Ştefan-vodă râde la ceste cuvinte şi
dăruia bani ţiganului . "
15

Ulterior, când numele oraşului Bacău a ajuns vestit şi ca

reşedinţă domnească, vechiul sens, cu rezonanţe ardeleneşti, al cuvân-
tului bacău a ieşit din uz. Amintirea lui e conservată însă în expresiile
a arăta bacăul cuiva, ceea ce vrea să spună a ameninţa pe cineva cu
o bătaie zdravănă şi a-şi găsi bacăul, adică a intra într-un bucluc,
într-o belea, într-o dandana de ţinut minte. În Haimana, cânticel
comic inspirat de instabilitatea guvernelor de prin anii 1866-1870,
când slujbaşii erau schimbaţi ori mutaţi intempestiv de colo-colo, după
bunul plac al celor ajunşi fugitiv la putere, Alecsandri folosea tocmai
această expresie de pomină:

Să videţi : nişte patrioţi fără

posturi se încercară a face, sanche .. . o
revoluţie , strigând prin mahalale: gios, ua, ua, ua! sus ua, ua, ua! ... un
caraghioslâc ca toate revoluţiile de la noi ... Administraţia, voinică însă cam
spăriată, ceruse ajutor prin telegraf de la_Bucureşti; un regiment de vânători
plecase din capitală cu artilerie, dar pănă a nu sosi la Turnu, poliţaiul de oraş
hărţuise revoltanţii şi numai cu cinci dorobanţi îi legase butuc şi-i dase
peşcheş procurorului! ...
Eu, considerându-i ca pe nişte suitarii de cafinea, am fost de părere să-i
achităm, pentru ca să nu le dăm o importanţă de victime politice; dar
guvernul găsi opinia mea subversivă şi mă puse deocamdată în disponi-
bilitate, rezervându-mi postul de poliţai ... la Bacău!. .. [ ...]
La Bacău îmi găsii bacăul, căci în timpul alegerei deputaţilor am scăpat
ca prin urechile acului din ghearele unor libertaşi independenţi: însă fiindcă
nu izbutisem a face ca să se aleagă candidatul guvernului, am fost strămutat
tocmai la lsmail, şi de la Ismail tocmai la Piteşti, şi de la Piteşti tocmai
la Dorohoi, şi de la Dorohoi tocmai la Călăraşi, şi de la Călăraşi tocmai la
Mihaileni, şi de la Mihaileni la dracu, şi de la dracu la tată-său ... [...]
Am cutrierat astfel toată România, de la Carpa~ la Dunăre, în lung şi-n
larg, închiriind mereu la case, şi am trecut ca un fulger prin toate ramurile.
Judecător mă vrei? am fost; subprefect mă vrei? am fost; poliţai mă vrei? am
fost; pănă şi primar, pănă şi vameş, pănă şi împiegat la regia tutunului, din
care s-a ales numai fum şi scrum. 16

15
Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. cit., p. 149.
16
V. Alecsandri, Opere, V, Teatru, ed. cit., pp. I 18-119.
27
 Azi, când lucrurile par a se repeta până şi la „regia tutunului",
iar milioane de români şi-au găsit bacăul tranziţiei , n-ar fi rău să ştim
izvoarele ungureşti ale cuvântului, românizat ulterior printr-o „coaliţie"
lingvistică de durată.

A da (a zvârli) cu barda-n Dumnezeu (in lună)

Vă mai aduceţi aminte prima scenă a discuţiei nocturne dintre

Conu Leonida şi consoarta lui, Efimiţa, nemuritorii eroi ai farsei lui
Caragiale Conu Leohida faţă cu Reacţiunea? Ce-i zicea nevestei sale
,,omul forte" în halat şi în papuci? Să ne reamintim:

- Leonida: Acu ia spune, cam câţi oameni te bate gândul că să aibă

Galibardi?
- Efimiţa : Sumedenie!
- Leonida: O mie, domnule, numa' o mie.
- Efimiţa: Ei! fugi că mor! şi adică numa' cu o mie să ...
- Leonida (întrerupând-o): Da, da' întreabă-mă să-ţi spun ce fel de
oameni sunt.
- Efimiţa : Ceva tot unul şi unul.
- Leonida: Ăi mai prima, domnule, aleşi pe sprânceană, care mai de
care, dă cu puşca-n Dumnezeu ... 17

Negreşit, ,,republicanul" Leonida e un războinic care a prins

gustul armelor moderne. Cu două-trei sute de ani mai devreme zicala
lui belicoasă şi cumva atee ar fi sunat altfel: ,,Ăi mai prima, domnule,
volintiri, dă cu barda-n Dumnezeu". Şi, admiţând că în maşina de
explorat timpul s-ar fi putut urca, la 1880, şi aprigul republican, poate
că apăsând pe marşarier ar fi ajuns la vremurile lui Burebista şi
Deceneu şi ar fi tras cu săgeţi în Zamolxe.
17
Caragiale, Opere. II. Teatru. Scrieri despre teatru. Versuri. Ediţie îngrijită şi
cronologie de Stancu Ilin, Nicolae Bârna, Constantin Hârlav. Prefaţă de Eugen
Simion, col. Opere fundamentale, Academia Română, Fundaţia pentru Ştiinţă şi Artă ,
Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000, pp. 82-83 . În Cltiriţa î11 provinţie,
i s prăvniceasa foloseşte o expresie înrudită, referindu-se la ingeniosul Leonaş : ,,Bre!
Ce împuşcă-n lună!" (v. V. Alecsandri, Opere, V, ed. cit., p. 467).
28
 Curios e că la băştinaşii mioritici relaţia cu cerul, cu divinitatea,
presupune de demult o postură ofensivă a omului. Dacă bolta cerească
era acoperită de nori, pământeanul mânios trimitea spre ea săgeţi
pedepsitoare. Dar între săgeată şi glonţ folclorul nostru preferă, pa-
re-se, barda. Nici poeţii nu-şi ascund atracţia pentru această secure cu
tăişul lat şi cu coada scurtă, folosită odinioară ca armă de luptă
şi decăzută apoi, în civilie, la condiţia umilă de instrument întrebuinţat
la cioplitul lemnului. 18 Câte generaţii de elevi n-au recitat frenetic,
galopând împreună cu Mihai pe urmele speriosului paşă Hassan:
,,Sălbatecul vodă e-n zale şi-n fier,/ Şi zalele-i zuruie crunte,/
Gigantică poart-o cupolă pe frunte,/ Şi vorba-i e tunet, răsufletul ger/
Iar bardari din stânga ajunge la cer,/ Şi vodă-i un munte"?
Metafora, realmente enormă, exprimă admirabil psihologia unui
popor vechi. În majoritatea culturilor, barda (cu variantele ei: baltag,
secure, topor) e asociată cu fulgerul (prevestitorul tunetului). Celţii,
chinezii, amerindienii o numesc, figurat, ,,piatra fulgerului". În
legendele cambodgienilor şi ale vietnamezilor, acest instrument ambi-
valent este socotit arma tunetului, aşadar o „emblemă a forţei." 19
Romanii o considerau de asemenea un simbol al puterii, consulii
primind la învestire o secure învelită într-un mănunchi de fascii ,
ansamblul rezultat fiind purtat de lictori. Simbol al furiei, al distrugerii,
barda are şi valenţe pozitive, semnificând şi fertilitatea. Din acest
punct de vedere se aseamănă cu toiagul lui Moise, care dezlega apele
din adâncurile stâncilor. La 44 de ani după publicarea baladei lui
Coşbuc, viforosul Mihai Beniuc, care a fost totuşi, în clipele lui faste,
un poet memorabil, se-nchipuia sus, ,,cu Dumnezeu la cot, în Fire",
lovind năprasnic:

18
Chiar şi în această ipostază, barda păstrează o măreţie sumbră. În culegerea lui
G. Dem Teodorescu, Poesii populare române, Tipografia modernă, Bucureşti, 1885,
p. 520, există şi această descriere a ţepei pregătite pentru Corbea: ,,Lui Corbea
pecetluit/ Cu cinci litre de argint/ Fată mare i-au găsit,/ Frumoasă cum nu e-n lume./
Ş-o cheamă, babo, pe nume/ Jupâneasa/ Carpina/ Adusă din Slatina,/ Numai din topor
cioplită/ Şi din bardă bărduită,/ Pe la vârf cam ascuţită,/ Pe la mijloc e strunjită./ La
tulpină văruită,/ Lui Corbea al tău gătită". Barda juca deci un rol esenţial în
,,înfrumuseţarea" acestei mirese atroce menite unei nunţi funerare.
19
Vezi Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, 3, P-Z, Editura
Artemis, Bucureşti , 1995, p. 2 I 8.
29
 Când voi izbi o dată eu cu barda,
Această stâncă are să se crape
Şi va ţâşni din ea şuvoi de ape!
Băieţi, aceasta este arta!

Citind mai târziu poemele lui Ady Endre, pe care Beniuc le ştia şi
el, negreşit, am întâlnit versuri dedicate unei regine maghiare, pe cât
de cucernică, pe atât de aprigă, care izbea şi ea cu barda-n stâncă şi
dezlega noian de ape. Poema lui Beniuc ar fi, măcar parţial, un împru-
mut tacit din lirica lui Ady.
De la unguri n-am preluat însă doar imagini poetice, ci şi termeni.
Însuşi cuvântul bardă vine din maghiarul bard pe care vecinii noştri
l-au obţinut, la rândul lor, din goticul bart. Iscusiţi dintotdeauna în
meşteşugul armelor, nemţii au inventat odinioară şi o bardă cu coadă
lungă, helmbart, adică o secure de despicat coifuri, îmbinată pe partea
cealaltă cu un cârlig. Amândouă se sprijineau pe o lance cu vârful
ascuţit, rezultatul fiind o armă redutabilă, căreia francezii (şi ei datori
germanilor!) îi spun hallebarde, iar noi halebardă.
Receptivi la invenţiile Vestului, polonezii au adoptat şi ei
periculoasa unealtă. Când războinicul sultan Osman al Ii-lea (16 I 8-
1622) îi atacă în fruntea unei oştiri uriaşe, îşi strâng la rându-le
armata, plasând-o sub comanda marelui hatman Jan Carol Hotchevici.
În ajutorul leşilor au venit şi mercenari cazaci. Bătălia decisivă s-a dat
în Moldova, sub zidurile Hotinului, în 23 august 1621 . Miron Costin
nota în cronica lui un amănunt edificator: ,,Avgustu 23 dzile, dez-
dimeneaţă, gătiţi turcii de războiu, căzacii era descălecaţi cu tabăra lor,
mai gios pe Nistru, deosebi de tabăra leşilor, încă fără şanţuri, numai
încheiată cu căruţele . Acole, la căzaci, au făcut mare năvală cu toate
oştile turcii cu tătarii , cât să vedea luată amu tabăra căzăcească. Ce, au
stătut căzacii foarte tare şi cu nevoinţa a hatmanului lor, care era om,
oştean direptu, şi le-au datu şi Hotchevici hatmanul agiutoriu cu trei
roate de nemţi şi cu o mie de haiduci cu bardişe (ieste un felide arme,
topoară cu coade lungi)" 20 • Aşadar, când scria Miron Costin, românii
nu foloseau încă termenul halebardă, deşi instrumentul era cunoscut
20
Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. cit., p. I 6 I.
30
celor mai şcoliţi şi mai umblaţi dintre ei. Circuitul cuvintelor din
Europa e imprevizibil, cu tur şi retur, cu mistere şi sincope captivante
ca un roman de aventuri .
După aceste incursiuni spre Vest, să revenim la ale noastre. Din
codrul frate cu românul ţăranii luau lemne, le ciopleau şi-şi durau case
şi mobile. Negreşit, nu erau lucruri cizelate, mai curând dimpotrivă, de
unde s-a născut o observaţie morală închinată omului grosolan. Despre
insul fără maniere se spune adesea că e cioplit numai din bardă. Frate
bun cu mitocanul este şi încrezutul, cel de-o îndrăzneală nebună, deci
iraţională. Despre un asemenea ins nesocotit ţăranii zic, anticipându-l
sau urmându-l involuntar pe Conu Leonida, că zvârle (dă) cu barda-n
lună sau, mai straşnic, dă cu barda-n Dumnezeu.
Prea puţini sunt cei ce ştiu astăzi că expresiile acestea ţin de
vechiul stil de măsurare a pământului. La începuturi, după descăle­
catul lui Basarab I şi-al lui Dragoş, când locurile erau aproape pustii,
moşiile se împărţeau cam ca-n America de la mijlocul veacului al
XIX-iea, deci prin competiţie: bărbaţii aruncau cu barda şi până unde
ajungea aceasta, se întindea sfoara lor de moşie. Alţi bărbaţi, din
acelaşi neam ori din aceeaşi familie, o aruncau la rându-le şi astfel
moş ia se mărea . Că printre ei se aflau şi inşi cu o putere deosebită, cu
fibră de atleţi, am afirma astăzi , e mai presus de orice îndoială .
Admiraţia şi invidia ţeseau legende-n jurul lor. Nu te pune cu ei, căci
azvârl cu barda până-n lună, spuneau cei cu puteri obişnuite. Aşa s-a
născut o zicală care trecută prin sita invidiei şi a ironiei a generat şi o
vorbă de ocară, vizând pe omul nesocotit: dă cu barda-n Dumnezeu.

A bate bărbunca

O amintire a unor procedee de recrutare obişnuite odinioară în

vechile armate se păstrează în expresia a bate bărbunca (= a umbla
fără rost, teleleu, a hoinări), mai cunoscută azi transilvănenilor şi
bucovinenilor, dar familiară cândva şi pe plaiurile dâmboviţene.
Modalităţile variau de la popor la popor. La începuturi, românii, popor
de ţărani liberi, războinici , cu drag de „moşie", veneau singuri la
31
„oastea cea mare", îndată ce se aprindeau pe culmi focurile de alannă. 21
Odată cu declinul ţărănimii libere, pe care s-a bizuit puterea armată a
voievozilor din epoca eroică, serviciul militar şi -a pierdut populari-
tatea în rândul sătenilor. Cel cu dare de mână plătea om în loc, săracul
însă devenea o victimă potenţială a recrutorilor ce adunau soldaţi cu
arcanu-I.
În Transilvania, trecută în 1699 sub stăpânirea Imperiului Habsburgic,
apoi, după 1774, şi în Bucovina, austriecii „umanizară" conscripţiile,
transformându-le într-un soi de spectacol cu cântece, jocuri şi băutură .
Recrutorii, în general ofiţeri şi subofiţeri experimentaţi, băteau uliţele
oraşelor şi satelor însoţiţi de muzici, de vivandiere, femei frumoase,
bune de gură, care vindeau soldaţilor alimente şi alte articole de
consum, iar câteodată, tot contra plată, le fumizau şi clipele de plăcere
atât de dorite.
Recrutorilor li se spunea vărbuncaşi, originea termenului fiind
cuvântul german Werbung, ce înseamnă „recrutare, înrolare în armată".
Cu sticla de băutură într-o mână şi cu prima de recrutare în alta,
aceştia străbăteau străzile şi pieţele, adresând mulţimii de gură-cască
vorbe de spirit şi chemări ispititoare de genul acestei strigături
consemnate cândva în colecţia de folclor Jamik-Bârseanu:

Haide ţi ,feciori la cătane,

S ă mâncăm pită cu came!
Haideţi , feciori, la bărbunc,
Să mâncăm came de junc!

La momentul potrivit muzica militară intona săltăreţe arii de joc,

iar fl ăcăii ademeniţi
jucau verbuncul ori băteau bărbunca, cuvânt
apărut prin betacism, adică prin asimilarea lui v iniţial de către b-ul
următor. Jocul avea „ponturi", adică figuri, una - spectaculoasă -
constând într-o săritură înaltă, proprie celui care „lovindu-se, sare în
sus de durere" . În Proverbele românilor, Iuliu Zanne menţiona şi el
dansul, fără a oferi însă şi o explicaţie . Saltul se datora, probabil, unei

21
Vezi infra, A da sfoară î11 ţară, pp. I 66- I 68.
32
lovituri neaşteptate pe care recrutorii o aplicau la ţurloaiele ori la
gleznele jucătorilor ca pe un fel de aconto al durităţilor vieţii militare.
Cea mai expresivă descriere a bărbuncului (ori a verbuncului),
aşa cum era el încă practicat în Transilvania spre finele veacului al
XIX-iea, o dă Ioan Slavici în romanul Mara , capodoperă epică înălţată
- observa G. Călinescu - pe o „dramă etnică":

În vreme ce recrutarea se făcea cu uşile închise, Verboncul era în piaţă,

de faţă cu lumea ce stătea de dimineaţă până seara îngrămădită, ca să vază
cine şi cum intră.
La masa pe care se afla o lădiţă cu bani, condica, o sticlă cu vin, câteva
pahare şi o grămadă de şepci cătăneşti, şedea ofiţerul el singur, iar în dosul
lui era stegarul cu steagul şi două cătane înarmate, paza steagului.
Înaintea mesei stăteau apoi doi căprari buni de gură şi vivandiera, o
femeie ţanţoşă şi bine-npanglicată, care închina mereu paharele, lăuda viaţa
ostăşească şi poftea mereu pe trecători să se apropie, să strângă mâna întinsă
de dânşii, să deşerteze un pahar, să primească şapca şi să ia banii.
Acela care prindea mâna ori primea şapca era prins, trebuia să deşerteze
şi paharul şi, vrea, nu vrea, era trecut în condică şi i se număra şi o sută de
florini drept bani de cheltuială.
Şi nu unul era căruia i se-nfunda şapca pe neaşteptate în cap, apoi
nu mai avea cui să i se plângă dacă păcatul l-a dus pe acolo: tobaşul bătea în
tobă, trâmbiţaşul suna, steagul se desfăşura şi nu-i rămânea decât să jure.
De aceea lumea toată era cuprinsă de spaimă şi mumele-şi puneau sub
lacăt feciorii, iar femeile îşi ţineau de pulpană bărbaţii când, aşa, mai după-a­
miazăzi, Verboncul pleca cu muzica şi cu steagul dezvălit de-a lungul uliţelor
ca să îmbărbăteze şi pe cei ce nu se-ncumătaseră să meargă-n piaţă.
Era greu lucru să fii om tânăr, să-i vezi trecând şi să nu te iei după
dânşii.
În frunte, cu sticlele pline în mână şi de gât cu vivandierele, mergeau
chiuind voinicii intraţi peste zi, după dânşii urmau căprarii cei buni de gură,
apoi stegarul şi muzica, iar după toţi, lumea adunată de pe la toate răs­
pântiile. 22

Şi aşa, mai cu sila, mai cu jocuri vesele şi cu marşuri marţiale

precum cel al generalului Radetzky, au albit românii, cu oasele lor,
22
Ioan Slavici, Opere, 7. Text stabilit şi variante: C. Mohanu. Note: D. Vatamaniuc,
col. Scriitori Români , Editura Minerva, Bucureşti, 1973, pp. 250-251.
33
fronturile Europei, din Italia şi Franţa până în blestemata Galiţie, unde
aveau să-şi dea - din iulie 19 I 4 până în 1918 - cel din unnă tribut
de sânge pentru „drăguţul de împărat".

A câştiga la belciuge

Ce, doar nu m-ai câştigat la belciuge?, vine adesea replica

arţăgoasă a unui ins cărnia îi cerem, nemotivat (după opinia lui), să ne
facă un serviciu, o favoare, un gest de bunăvoinţă. Conform DEX-ului
(ediţia din 1975), A (nu) fi câştigat la belciuge înseamnă „a fi consi-
derat o persoană căreia i se poate cere orice fel de serviciu". Alţi
lingvişti cred că expresia s-ar traduce prin „a dobândi ceva cu uşurinţă. " 23
Oricum, pentru a afla sensul prim al zicalei trebuie să cunoaştem
atmosfera iarmaroacelor de altădată. Ieri (pe ici-pe colo şi azi!), în
bâlciuri şi târguri existau diverse posibilităţi de distracţie şi de etalare
a forţei ori a îndemânării. Prilejuri de înveselire a ochilor şi de îndes-
tulare a pântecelui erau destule. Pentru românii gurmanzi bucătarii de
altădată apelau la belciuge pentru a frăgezi carnea berbecilor fripţi la
foc mic, în faţa mulţimii . Alecsandri, un mesean delicat, cu apetituri
culinare mai degrabă franţuze şti, a reţinut în ·Poezii populare o sec-
venţă a acestei „cuminecări" păgâne:

Dar nu-i frig ei cum se frige,

Ci-i anină prin cârlige,
Şi-i întoarce prin belciuge,
Să le facă carnea dulce.

În uriaşul spectacol happening se antrenau cu voioşie şi specta-

torii, care deveneau, preţ de câteva minute, şi actori. O probă era tirul,
„datul la semn", prin care se exersau „ochiul şi-o mână/ Pentru Patria
Română!". Alta, mult gustată, consta în aruncarea unor belciuge (<sl.
be/fcugu=verigă, inel) spre nişte vergele de metal fixate vertical. Cine

23
Vezi Stelian Dumistrăcel, Expresii româneşti. Biografii-motivaţii. Institutul
European, laşi, 1997, p. 26.
34
izbutea să azvârle cu precizie inelul, astfel încât acesta să cadă exact
pe vergea, obţinea un premiu.
Valoarea premiilor nu era, desigur, prea mare, iar românul de
odinioară, suspicios când era vorba de câştiguri fără muncă, le-a privit
cu ironie. A câştiga la belciuge era prin urmare în ochii lui o expresie
a derizoriului, un „cadou" nemeritat care nu putea crea vreo obligaţie
între dăruitor şi beneficiar. Într-un acces instinctiv de mândrie el
asemăna această dărnicie cu o manipulare. Evoluţia în acest sens a
expresiei a fost întărită şi de circulaţia unei zicale înrudite: a pune
(cuiva) belciugul în nas. Animalul căruia i se punea belciugul în nas
ajungea la cheremul mânuitorului său. Un obiect mic ducea deci la
dependenţe mari, sesizate la noi de timpuriu. În Biblia de la Bucureşti
( 1688), nu de mult retipărită, întâlnim o interogaţie retorică simpto-
matică : ,,Au lega-vei belciug de narea lui şi cu brăţare vei găuri buza
lui?" 24
Printr-o remarcabilă alchimie a revoltei, în Ursul românesc, o
piesă-cheie a Cântecelor de pierzanie din 1938, Mihai Beniuc dă unui
instantaneu citadin o amploare alegorică: fiara mare, blândă şi slabă,
cu veriga în nas, e însuşi neamul său, ,jucat" şi umilit de două mii de
ani, când de străini, când de mai-marii lui :

Prin nas i-au petrecut verigă,

Şi tot mai mormăie , urâtul ,
Mai mormăie, dar nu prea strigă,
Că-i trage cu veriga râtul!
Dansează ursul românesc!
25

24
V. Biblia, adecă Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului şi Noului Testament tipărită
întâia oară la 1688 în timpul lui Şerban Vodă Cantacuzino, retipărită după 300 de ani
în facsimil şi transcriere cu aprobarea Sf. Sinod şi cu binecuvântarea Prea Fericitului
Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic ş i
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1988, p.381. Imaginea apare
aproape identic şi în Psaltirea În versuri a lui Dosoftei : ,,Tu smereşti chftul din mare,/
De i-ai pus belciug prin nare." (Dosoftei, Opere, 1, Versuri. Ediţie critică de N. A.
Ursu, studiu introductiv de Al. Andriescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1978, p. 201.)
25
Vezi Mihai Beniuc, Poezii. Cântece de pierzanie, în Scrieri, 2, Editura Minerva,
Bucureşti, 1972, p. 84.

35
 Inelul, belciugul, veriga sunt cu toatele simboluri ale legăturii, ale
lanţului. Ele, spun dicţionarele de simboluri, ,,leagă", dar în acelaşi
timp izolează, ceea ce aminteşte de relaţia dialectică stăpân-sclav. Un
motiv în plus ca, măcar parţial, aceste obiecte să fi fost antipatice în
ochii românului de odinioară. Azi însă ...

A-i sufla cuiva În borş

De prima zi a Postului Sfintelor Paşti, careia ţăranii îi spun

Lunea curată, se leagă expresia a-i sufla cuiva în borş, ce vrea să
spună azi a se amesteca cineva (nechemat) în treburile cuiva, a se băga
unde nu-i fierbe oala. Am subliniat azi, fiindcă acum o sută şi mai
bine de ani, când George Coşbuc tâlcuia şi el, în revista Vatra, această
zicătoare, ea mai avea şi sensul de „a supăra pe cineva, a-l lua pe
dinainte, a-i face în ciudă, a-l lăsa cu buzele ~mflate." 26
De unde până unde s-a ajuns însă la aceste sensuri oarecum
divergente şi ce legătură au ele cu borşul, acea zeamă acră preparată
din tărâţe de grâu, de secară, fermentate în apă cu care se „dregeau"
mai multe feluri de ciorbe consumate în zilele de post? Din scrupul
religios, din raţiuni medicale ori pur şi simplu de nevoie, românii
de odinioară ţineau cu scumpătate posturile, mai ales pe cel mare; de
peste 40 de zile, prin care se făcea tranziţia de la alimentaţia grea,
grasă, plină de toxine, a Crăciunului şi a altor sărbători de iarnă, la
aceea de vară, bazată pe verdeţuri. ,,Mâncatul de dulce", ,,înfruptatul",
era în ochii lor un păcat de moarte. Interdicţia aceasta, cu substrat
ortodox, se conjuga cu altele menite a-l scoate (măcar provizoriu!) pe
creştin din .s tarea de rob al burţii şi al cărnii. Petrecerile, jocul,
sărutatul mândrelor ori al bădiţei erau şi ele greşeli grave, conjurate
prin blesteme cumplite:

· Vezi /-a suflat în borş, în Vatra, 11, I, 1895, pp. 14-15; text reprodus în G. Coşbuc,
26

Opere alese, IV, Scrieri în proză. Ediţie îngrijită şi prefaţă de Gavril Scridon, col.
Scriitori Români, Editura Minerva, Bucureşti, 1979, p. 15.
36
 Cine joacă-n postul mare
Face râie pe spinare.

Prin părţile Bihorului, afurisenia era şi mai straşnică:

Cine joacă-n postul mare,

Pice-i pielea de pe nare
Şi rămâie-i ciontu gol
Ca şi muchia la topor!

Evlavia sporea pe măsură ce scădea şi consistenţa alimentaţiei . În

materie de borş fantezia culinară nu putea fi prea mare. Ţărăncile
pregăteau, de pildă, borşuri ruseşti, preparate din came de vacă şi
legume din b elşug, iar celibatarii găteau borşul holtei (sau a/flăcăilor) ,
în care amestecau numai ceapă, sare şi piper. Mai exista şi un borş
polonez, care, aminteşte undeva Costache Negruzzi, ,,prefaţa" mân-
căruri greceşti fierte . Cei săraci băgau în oală şi plante mai puţin
pretenţioase , precum ştirul , fără mari calităţi nutritive de vreme ce s-a
născut şi zicătoarea ironică: ,,De departe trandafir, / Şi de-aproape borş
cu ştir. "
Prepararea borşului , mai exact spus înăcrirea lui, presupunea
anumite interdicţii. În Bucovina se punea borşul în putină ori în vase
speciale, numite borşeică, borşeriţă, borciuşcă, budâi sau budăiaş de
borş, operaţiunea făcându-se „numai luni, miercuri şi joi''. Comentând
obiceiul, Simeon Florea Marian preciza că „marţi nu se umple [borşul
- n.n.] pentru că în această zi s-a început lumea; iar vineri, sâmbătă şi
duminică nu se umple [ . .. ] pentru că aceste trei [zile - n.n.] sunt
surori. Şi deoarece vinerea e cea mai mare între dânsele, de aceea şi
păcatul e mai mare dacă se umple în această zi borş."
27

Odată „umplut", borşul nu era păstrat în vase mai târziu de seara

zilei de vineri, căci altminteri, după primul cântat al cocoşilor, ar fi
venit să se scalde în el Ucigă-1 crucea. Ţăranii credeau că acela care
va mânca borşul din „scăldătoarea" diavolului se va umple <le bube. În
zilele noastre ne putem închipui lesne că se producea o alergie, o

37
urticarie provocată de alterarea borşului , dar în acele vremuri dominate
de eresuri dracul era bănuit peste tot. Pentru a-i zădărnici lucrarea,
ţărăncile luau trei cărbuni descântaţi cu care făceau mai întâi cruce la
gura putinii, iar ulterior îi aruncau în lichid. Cărbunele limpezea lichidul
şi împiedica lucrarea „diavolească" . Fennentaţia, proces natural stimulat
de huşte , adică tărâţe rămase de la un borş mai vechi, dar şi de frunze
de vişin şi de felii de sfeclă roşie, era precedată de rostirea unui
descântec ritual :

Două rusce se bătea,

Borşul meu se oţetea .
Câte vinuri
Şi oţeturi
Sunt în ţara cea de jos
Toate le-au adus
Şi le-au pus
În budâiul meu cu borş,
Şi-au pus
S-aibă grijă de-oţetit
Ca fetele de măritat.

„Ruscele" era, desigur, numele popular al rusoaicelor, de la care ne-a

venit această specialitate cul inară, românescul borş derivând din rusescul
borşci.
Dupărostirea acestui descântec, gospodinele căutau copii, vecini
ori trecătoripe care-i trăgeau cu putere de urechi, spunând Acruu
borşu! Substratul acestui gest magic era că aşa cum celui tras de
urechi „îi vine acru" în urma brutalului tratament, tot aşa şi borşul se
va înăcri . Dacă moldovenii, firi mai blajine, răspundeau îndeobşte
Acru să-.ţi flei, ardelenii, mai „ocoşi", adică mai trufaşi şi mai supă­
răcioşi , izbucneau: Ba fle-ţi al dracului borşul! ,,Acesta - scria
Coşbuc - tocmai fiindcă înjură, e «omul borşului», căci ţăranca l-a
«înăcrit», aşa cum ar vrea să-i fie borşul."

27
Simeon Florea Marian, Sărbătorile la români, voi. II, Institutul de arte grafice
Carol Gobl, Bucureşti, 1899, p. 7.
38
 În acest punct al ceremonialului, lucrurile luau o turnură surprin-
zătoare. Dacă cel tras de urechi era un apropiat al casei, între el şi
gospodină începea o alergare pe-ntrecute spre putina cu borş. Cel ce
ajungea primul avea dreptul să sufle în borş. Dacă gazda ieşea
învingătoare, îşi putea mânca borşul liniştită. Dacă ajungea vecina (ori
vecinul), era rău, fiindcă în zicalele populare suflarea, în sensul fizic
al termenului, era un dar al diavolului. Dacă-i lăsăm pe alţii să ne sufle
în borş, îi deschidem - credeau ei - Mititelului poarta relelor şi a
necazurilor. Acesta e şi sensul cu care zicala apare în Povestea lui
Harap-Alb, într-o răbufnire mânioasă a Spânului, atunci când Verde-
Împărat îl sfătuieşte să-şi aşeze sluga la masă împreună cu el:

Ba să-şi puie pofta-n cuiu! [ ... ]Asta n-aş face-o eu de-ar mai fi el pe cât
este; doar nu-i frate cu mama, să-l pun în capul cinstei! Eu ştiu, moşule, că
sluga-i slugă şi stăpânu-i stăpân; s-a mântuit vorba. Na, na, na! d-apoi pentru
vrednicia lui mi l-a dat tata, căci altfel de ce l-aş fi luat cu mine. Hei, hei! Nu
ştiţi d-voastră ce poam-a dracului e Harap-Alb aista! Până l-am dat la brazdă,
mi-am stupit sufletul cu dânsul. Numai eu îi vin de hac. Vorba ceea: ,,Frica
păzeşte bostănăria". Alt stăpân în locul meu nu mai face brânză cu Harap-
Alb, cât îi lumea şi pământul. Ce te potriveşti, moşule? Cum văd eu, d-ta prea
intri în voia supuşilor. De-aceea nu-ţi dau cerbii pietre scumpe şi urşii sălăţi.
Mie unuia ştiu că nu-mi suflă nimene în borş; când văd că mâţa face
mărazuri, ţ-o strâng de coadă, de mănâncă şi mere pădureţe, căci n-are
încotro ... 28

E replica unui om iute la mânie, căruia-i sare imediat ţandăra.

Prin analogie cu fermentarea borşului, s-au născut şi alte expresii
precum: s-a iuţit tărâţa-n borş, zicală batjocoritoare la adresa celor
furioşi, ori i-a dat borşu-n foc . Fiindcă borşul nu era o mâncare
săţioasă, s-au ivit şi zicalele a mânca borş, cu sensul de a născoci, a
spune lucruri neadevărate, şi s-a umplut de borş, adică nu s-a ales cu
nimica. Cu gândul la sfecla roşie, pusă în putină ca ingredient, a
apărut, se vede, şi zicala te umple borşul, care notifică o _ameninţare
serioasă cu bătaia.

28
Jon Creangă, Poveşti, Amintiri, Povestiri, ed. cit. , p. l 04.
39
 A spune braşoave

După gogoşi , braşoavele reprezintă al doilea „aliment" care

prisoseşte în bucătăria politică a tranziţiei . Braşoavă e un sinonim
pentru minciună, flecăreală, mistificare, mâncărime de limbă necontrolată
de raţiune . Dar şi gogoşile, şi braşoavele au avut iniţial un sens
propriu, nemetaforic. Cele dintâi se făceau (şi se mai fac încă) dintr-un
aluat care se umfla îndată ce era pus în ulei încins. Între exteriorul
,,înfuriat" şi golul din interior, consumatorii au sesizat imediat nepotri-
virea, pe scurt, minciuna. De altminteri, în unele zone unor astfel
de plăcinţele li se zice minciunele. Braşoavele au fost şi ele un fel de
covrigi cu sare preparaţi la Braşov, care aţâţau foamea şi setea, dar nu
le potoleau. Ronţăirea lor era mai mult un fel de mimare a mâncatului,
o amăgire a foamei. ,,A înşira braşoave" ori „gogoşi" a intrat astfel în
concurenţă cu expresii precum a îndruga verzi şi uscate, a spune (a
înşira) moşi pe groşi, a tăia la piroane, traductibile toate prin a trăn­
căni, a debita scorneli.
Aceasta ar fi o explicaţie gastronomică. Există însă şi una care
gravitează în jurul dictonului economic modem Reclama e sufletul
comerţului. Oraşul cu cele mai vechi antecedente negustoreşti la noi e
Braşovul. Până după 1800 el era un fel de Leipzig al românilor de
unde se putea cumpăra orice: arme, borangicuri, postavuri, obiecte
casnice din fier, unelte, până şi încăpătoarele trăsuri cu coviltir, cărora li
se zicea braşovence. Primii negustori din oraş au fost saşii, cărora
Alexandru cel Bun le-a acordat mari privilegii comerciale, reînnoite în
martie 1458 de Ştefan cel Mare. Creditul lor moral a fost considerabil
în ochii străbunilor noştri (dovadă arhaica expresie a .spune drept ca
neamţul) până când setea de profit s-a dovedit mai tare decât onoarea
de negustor. Comercianţii au început să se comporte arogant, să oco-
lească vămile, desfăcându-şi produsele nu doar în târguri, ci oriunde
voiau. De aici conflicte cu voievozii, atinşi la venituri prin neplata
impozitelor. Vlad Tepeş, de pildă, arde - în 29 aprilie 1459 - 300 de
negustori braşoven'i, iar pe alţi 41 îi trage în ţeapă. În plus, năbădă­
iosul principe, neîndurător cu contrabanda, a năvălit cu oastea lui în
Ardeal, prădând şi arzând ţinutul Bârsei, apoi pe cel al Sibiului, fapte
reţinute şi amplificate vindicativ de cronicarii saşi . (Izvorul faimei

40
negative postume a domnitorului în această concurenţă de interese
trebuie căutat.) Drasticul tratament era motivat însă nu numai prin
neonestitatea comercială, ci şi prin sprijinul ocult acordat unor
pretendenţi la tron mai maleabili .
. . . A fost o învăţătură de minte provizorie .. . După neguroasa
epocă a lui Tepeş, relatiile muntenilor cu braşovenii s-au îmbunătătit
constant. În ~lipele de pericol, cei dintâi îşi căutau refugiu la Braş~v
ori îşi avertizau cu promptitudine vecinii. Scrisoarea din 1521 a lui
Neacşu din Câmpulung către Johannes Benkner, judele Braşovului,
confirmă existenţa acestor relaţii privilegiate. Patriciatul săsesc din
Braşov, altminteri foarte exclusivist, începe să permită şi românilor
practicarea negustoriei. Un comerţ „subţire" cu cărţi va face vestitul
tipograf Coresi, stabilit din 1559 în Braşov. Bogaţi, cultivaţi, umblaţi
prin lume, stăpâni pe arta conversaţiei, braşovenii făceau o bună im-
presie dincoace de Carpaţi. Asta până la un anumit punct, când bunele
moravuri au degenerat. Cu timpul, negustorii au început să vândă
marfă mai proastă din Ardeal, pretinzând că e de la Lipsea, Viena ori
din alte părţi. Cei păţiţi, muntenii şi moldovenii, au început să folo-
sească termenul „marfă braşovenească" ca trimitere la produsele de
proastă calitate, dar lăudate excesiv tocmai pentru a fi vândute rapid.
Mai îngăduitori din fire, moldovenii au remarcat această simul-
tană degradare (a mărfii şi a vorbelor), sancţionând-o lapidar prin
depreciativul cuvânt braşoavă (=palavră, minciună). Când Geri lă îş i
„morocăneşte" tovarăşii de expediţie, reproşându-le că doar de hatârul
lor a răcit casa de aramă în care dormeau, aceştia îi răspund la unison:
- la tacă-ţi gura, măi Gerilă![ .. .]. Acuşi se face ziuă, şi tu nu mai
stincheşti cu braşoave de-ale tale.
29

Zeflemişti,
muntenii au .c omparat şi ei foloasele cu ponoasele,
conchizând sceptici:

Braşoave, nene, braşoave. 30

O replică bună de dat şi politicienilor noştri.

29
Ion Creangă, Poveşti, Amintiri, Povestiri, ed. cit., p. 116.
30
Vezi şi G. Coşbuc, Braşoave, în Opere alese, IV, ed. cit., pp. 619-621.
41
 Opt cu-a brânzei nouă

S-au dus nemţii opt cu a brânzei nouă - cânta bunicul meu din
Ardeal, însoţindu-şi melodia cu un zâmbet şiret. Omul ştia ce ştia.
Văzuse ulanii cu chivără retrăgându-se pe un drum fără întoarcere şi
reacţiona în consecinţă. Ducă-se (du-te) opt cu a brânzei nouă e o
formulă delicată pentru a trimite pe cutare sau cutare ins agasant la
dracu ori în locul în care diavolul şi-a înţărcat copiii. În Povestea
Vorbii, Anton Pann, misogin de circumstanţă, folosea şi el expresia,
dându-i o alură imperativă:

Muierea
Îţi judecă pe dracul şi ţi-l scoate dator
Şi
Atunci îţi iei ale trei fuiere şi lumea în cap
Şi
Te ,tuci opt cu a brânzei
Sau
Te duci unde au dus mutul iapa şi ţiganul cârlanul
Că
Muierea a-mbătrânit pe dracu. 3 1

Funcţionează în acest caz ceea ce se numeşte o .interdicţie

tabuistică, aceeaşi care îl face pe ţăran şi pe tot omul cu bun-simţ să
vorbească de Necuratul, de Aghiuţă şi Satana, de Ucigă- 1 toaca ori
crucea. Spre deosebire de vremurile din urmă, când mai toată lumea
drăcuieşte cu poftă pe oricine, odinioară funcţiona în popor o cenzură
morală, iar fiica lui Caragiale, Ecaterina Logadi, îşi amintea că ilustrul
său părinte le interzicea copiilor săi drăcuitul pe motiv că ar fi vulgar.
Şi chiar este!
Alte popoare, mai bine cotate pe scara civilizaţiei decât românii,
au în această privinţă moravuri şi expresii mai fruste. Englezii îi
expediază pe cei nedoriţi cu formula go to Hell (du-te-n Iad) sau, mai
nou, go to Bath, Bath fiind o localitate balneară frecventată de cei cu
sănătatea pe sponci, deci victime potenţiale ale lui Sarsailă.

31
Vezi Anton Pann, Povestea Vorbii, ed. cit., p. 254.
42
 Ce legătură este însă între brânză şi drac? Înainte de a o lămuri
să constatăm frecvenţa construcţiilor dispreţuitoare, ironice, care
gravitează în jurul acestui aliment deocamdată tradiţional Ia români.
Despre un ins de nimic zicem că nu face nicio brânză. Leneşului, în
faptă ori gândire, neisprăvitului, celui ce Ie începe pe toate şi nu duce
la capăt nimic, românii Ie spun cu francheţe că nu fac nicio brânză
sau nici cât o ceapă degerată, alimentele cu pricina fiind legate în
bucătăria populară. Avarul, cărpănosul este şi el un zgârie brânză. Cel
cu unele calităţi, dar în fond lichea, este brânză bună în burduf de
câine.
Cu brânza am traversat istoria, cuvântul fiind de altminteri unul
dintre cele 165 din fondul autohton, preroman 32 . Nişte „savanţi"
măcinaţi de iredentism, acum pripăşiţi prin Canada, au afirmat chiar
că prolificitatea şi vitalitatea românilor s-ar datora brânzei şi laptelui.
Prima schimbare în regimul brânzei s-a petrecut după creştinare.
Probabil din raţiuni medicale, acum uitate, biserica a introdus posturile

32
În Aventurile unor cuvinte româneşti, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti,
2005, p. 95-96, academicianul Marius Sala glosează erudit în jurul acestui termen
„important în limba română din toate timpurile": ,,Originea lui brânză este foarte mult
discutată . Cei mai mulţi îl consideră astăzi un cuvânt de origine traco-dacă sau o
relicvă a vreunei limbi balcanice dispărute . S-au propus şi alte soluţii etimologice
inacceptabile. Marele lingvist H. Schuchardt s-a gândit să-l lege de numele oraşulu i
elveţian Brienz, idee inacceptabilă dacă ne gândim la vechimea lui (pe coasta
Dalmaţiei, în secolul XIV, brânza era numită caseus valachicus). O explicaţie
interesantă dă recent Al. Ciorănescu, în dicţionarul său etimologic. Este cunoscut că
brânza îşi primeşte, în general, numele fie de la locul în care se produce (rom.
penteleu, rucăr, sp. manchego - Mancha, fr. Brie, camambert), fie de la forma pe
care o capătă (burduf, fr . fromage <formaticum, sp. adobera „tipar pentru brânză" şi
„brânză"). În cazul românescului brânză, sacul în care este pusă, numit astăzi sedilă
sau zăgârnă, s:a numit, probabil, în trecut, brandeum, cuvânt latinesc care însemna
«pânză de in» şi care apare în Evul Mediu cu sensurile de «pânză» şi «legătură, brâu».
Rezultatul brandea > brânză pare normal, din punct de vedere fonetic şi semantic.
Ceea ce este sigur în istoria cuvântului românesc este faptul că acesta a fost
împrumutat din română de neogreacă, sârbă, slovenă, polonă, cehă, maghiară, de
limba ţigănească (există şi o variantă spaniolă a acesteia, unde a ajuns să însemne
«carne fiartă». Există şi în dialectul săsesc şi, ceea ce este deosebit de înteresant, în
germana dialectală : Brinsenkăse."
[poteza de semn contrar, a importului lexical cu baza de pornire în oraşul
Brienz, a fost împărtăşită de curând de Marcel Ferrand (v. Etimologiile mele
româneşti (III), în Pro Saeculum, V, 4 (26), iunie 2006, pp. 31-32).

43
şi odată cu ele interdicţia de a se consuma unele alimente de origine
animală . Pustnicii şi cuvioşii părinţi îndemnau la înfrânare şi la
înfruntarea robiei pântecelui. Până azi Idiomelare/e, deci cărţile bise-
riceşti cuprinzând cântări cu caracter psaltic, zic:

Adam din rai s-au gonit, cu mâncarea împărtăşindu-se ca un neascultător.

Moise văzător de Dumnezeu s-au făcut, cu postul curăţindu-şi ochii sufle-
tului. Pentru aceasta, cei ce voim să fim locuitorii raiului, să ne lepădăm de
hrana cea nefolositoare şi , dorind să vedem pre Dumnezeu, să postim ca
Moise 40 de zile, ca să gonim zburdăriile cele trupeşti.

Postul de 40 de zile al lui Moise îl regăsim în Postul Sfintelor

Paşti . El ţine, aşadar, şapte săptămâni, fiind precedat de o altă săptă­
mână, zisă a brânzei sau albă, când postul e îndulcit, miercurea şi
vinerea, în zilele de harţi, în care se dă dezlegare la frupt alb: lapte,
ouă şi ... brânză, alimente cu totul interzise după Lăsatul secului de
brânză în duminica zisă a Izgonirii lui Adam din Rai.
Un asemenea post de opt săptămâni este, desigur, destul de greu
de respectat şi de urmaşii români ai strămoşului nostru comun, dovadă
fiorul laic ce străbate proverbele noastre. Nu susţinem noi despre o
aşteptare prea lungă că e mare cât o zi de post? Şi tot la dificultăţile
înfrânării de la ispitele pântecelui face ocolitor aluzie şi expresia
martie din post [nu lipseşte], ştiut fiind că oricât ar varia în calendarul
ortodox data Paştilor, martie este oricum predestinată Postului Mare,
la care habotnicii mai adăugă o a noua săptămână, zisă a ouălor sau
hârţă, în care, preciza Gh. Ghibănescu, se „mănâncă vârstat " 33 .
Rămâne de văzut dacă nu cumva evoluţiile din urmă nu ne vor
face mai dispuşi la postit şi, dă Doamne, la evlavie. Atunci vom
psalmodia călugăreşte cu toţii, mustrându-ne şi bucurându-ne: ,,Cărnurile
cele de porc şi căldările şi bucatele cele eghipteneşti, mai vârtos decât
cele cereşti, ai voit, suflete al meu, ca şi de demult nerecunoscătorul
norod, în pustie [ ... ] Au nu vezi că şi soarele mai vesel e după noapte?
Şi privighetoarea mai dulce după somn? Şi sănătatea mai dorită după
boală? Deci şi masa mai cu haz este după post."

Gh. Ghibănescu, Di11 traista cu vorbe. Desaga I, Ediţia 11, Tipografia „Lumina
33

Moldovei", laşi , 1924, p. I 38.

44
 Cunoscut ca un cal (bou) breaz

Dacăazi pomenim în primul rând caii, românii din vechime

invocau prioritar boii. În clipele de linişte, Ţările Române se trans-
formau într-un fel de păm ânt al făgăduinţei, cu „mare bişug [belşug -
n.n.] de toate", vorba cronicarului, mai ales de vite, ce se vindeau pe
bani buni la leşi, unguri sau la ruşi. Tâlcul vorbei nu-i greu de aflat,
ştiind că boii au îndeobşte o singură culoare: albă, neagră, când şi
când roşie. Boii pestriţi , îndeosebi cei cu pete albe în frunte ori cu
dungi aşijderi pe bot, erau rari şi deci cunoscuţi de tot satul. Unui
asemenea bou i se mai zicea şi breaz (originea cuvântului este
bulgărescul brez)) ori prian. Prian, viţelul din nuvela Păcat! ... de
Caragiale, va fi avut, desigur, dungi ori pete albe pe frunte sau pe bot.
Fiind însă Ţările Române aşezate , cum spuneam, ,,în calea
răotăţilor", creşterea boilor s-a dovedit în cele din urmă nerentabilă,
furajele lipsind şi odinioară. Într-unul din accesele lui de jale pentru
nefericirile Moldovei, Ion Neculce povesteşte cu fior dramatic că la
1739, în vremea uneia dintre multele invazii ruseşti, trupele conduse
de feldmareşalul Burhardt Cristof Minih „au robitu toţ oamenii den
ţinutul Hotinului şi di pe marginea Cernăuţului . Ş i i-au trecutu cu
copii, cu femei , la Mosc. Şi împărţe pre oameni ca pre dobitoaci . Unii
le lua copiii, alţii bărbaţii, alţii muierile. Şi-i vinde unii la alţîi, fără
leac de milă, mai rău decât tătarîi. Şi era vreme de iarnă. Bogate
lacrămi era, cât s-audze glasul la cer." Soarta animalelor n-a fost mai
uşoară: ,,Şi pere vitele oamenilor, câte mai scăpasă de oaste, şi intrasă
şi boal-în vite şi în oi, vărsatu, de să potope cu totul. Că fân nu putusă
face oamenii, de oaste şi de ploai multă ce era. Şi cât şi făcusă, încă îl
mâncasă moscalii păn-a s-întoarce înapoi. Şi agiunsesă stogul de fân
15 lei, şi nu să pute găsî nicăiuri." 34
Când s-au redeşteptat virtuţile militare ale românilor, în locul
boilor au ajuns la mare preţ caii. Dar şi printre ei excepţia sărea iute în
ochi. Caii fiind ori murgi (adică de culoare castanie-cenuşie, de unde
a ieşit şi zicala A intrat murga-n sat, aşadar s-a înserat), ori roibi

34
Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. cit., p. 466.
45
(deci cu părul roşcat sau brun), ori şargi (cu păr galben închis), cei
bălani şi cei breji sunt cu totul rari şi au şansa de a intra mai uşor în
atenţia colectivităţii , ba chiar şi în cântecele ei3 5 , dovadă că şi slavii, şi
germanii folosesc zicătoarea Cunoscut ca un cal breaz, tot cu sensul
de a şti bine pe cineva, a fi informat despre apucăturile lui.
Probabil din cauza aliteraţiei, actorii şi studenţii la Teatru preferă
în exerci ţiile lor de dicţie boii şi caprele. Ei sunt cei ce spun repede şi
cu delicii : ,,Bou breaz bârlobreaz din bârlobrezenia bârlobrezăturilor"
şi „Capră neagră calcă-o piatră/ Cum calcă în patru crapă,/ Crăpa-i-ar
caprii capu-n patru/ Cum a crăpat piatra-n patru."

A intra În bucluc

Pentru a reconstitui istoria poznaşă a acestei zicale, care îl amuza

cândva şi pe Şerban Cioculescu, trebuie să coborâm în timp (până în
Evul Mediu) şi în spaţiu, adică binişor mai la sud, în acel imperiu
în care sultanii de la Stambul domneau nu doar peste vreo limbă, ci
peste multe, multe, stăpânirea lor întinzându-se din Persia (Iranul de
astăzi) şi până în Maroc, iar spre miazăzi până la coastele stâncoase
ale Yemenului.
Un asemenea stat uriaş nu se putea guverna cu duhul blândeţii , ci
cu mână forte. Nu doar răzvrătiţii (ghiauri ori nu) aflau iute o pedeapsă
tare, ci şi hoţii de rând. Legea Sharia, pentru reintroducerea căreia se
pronunţă azi fundamentaliştii islamişti, avea prevederi dure. Hoţului
prins, prima dată i se tăia mâna hrăpăreaţă, a doua oară cealaltă sau
chiar căpăţâna. Iscusiţi în torturi, oamenii dreptăţii încercau să pedep-
sească nu doar trupul păcătos, ci şi sufletul. Nu se mulţumeau, prin
urmare, să biciuiască răufăcătorii, să-i „mângâie" cu „brânca"
(mănuşa) de fier, care lăsa urme adânci, ci, în drum spre locul supliciului,
manglitorul ghinionist era dus într-un poloboc uriaş, aproape plin cu
balegă şi alte dejecţii .

35
În Stilisticafu11cţio11a/ă a limbii române, Editura Academiei Republicii Socialiste
România, Bucureşti, 1973, pp. 121-122, Ion Coteanu cita aceste versuri : ,,Cine trece pe
la iaz?/ Gheorghiţă cu calul breaz,/ Şi se şterge de dulamă,/ Că nu i-o cusut năframă" .
46
 Acestor gunoaie cu origine infamă Ii se spune în turceşte bokluk.
Hoţul sta în ele până în gât şi aştepta, sub chiote şi huiduieli, osânda.
Pe la răspântii, prin pieţele doldora de gură-cască, călăul rădea ful-
gerător cu iataganul marginea butoiului şi era vai de capul pungaşului
care nu se scufunda la timp în duhnitoarea magmă.
A intra în bucluc a avut deci la început un sens propriu, direct,
nemetaforic. Ulterior, expresia a trecut de la un sens concret la unul
abstract, bucluc ajungând să însemne (vezi DEX-ul) o situaţie neplă­
cută, încurcată, un necaz în care intră pe neaşteptate cineva. Nu-i
exclus ca la această evoluţie să fi avut vreun rol şi sinonimul belea,
cuvânt derivat din turcescul belii, traductibil prin necaz, pacoste, păs,
pocinog, supărare şi suferinţă.
De prima accepţie a vorbei dăm în savuroasa poveste Ivan
Turbincă narată de Creangă. Belicosul erou izgoneşte dracii din casele
unui boier, ,,ghigosindu-i" (= bătându-i zdravăn cu pumnii) şi „răfuin­
du-i" moschiceşte:

Atunci Ivan dezleagă turbinca în faţa tuturor, numai cât să poate să

încapă mâna, şi, luând câte pe un drăcuşor de corniţe, mi ţi-l ardea cu palcele,
de-i crăpa pielea. Şi după ce-l răfuia bine, îi da drumul, cu tocmală să nu mai
vie pe acolo altădată. ·
- N-oiu mai veni, Ivane, câte zilişoare-oiu ave eu! ... zicea Ucigă-1-
crucea, cuprins de usturime, şi se tot ducea împuşcat.[ ... ]
Dar, mai la urma urmelor, Ivan scoate de barbă şi pe Scaraoschi şi-i
trage un frecuş, de cele moschiceşti, de-i fuge sufletul.
- Poftim! După bucluc umbli, peste bucluc ai dat, măi jupâne
Scaraoschi! Să te înveţi tu de altădată a mai bântui oamenii, Sarsailă spurcat
ce eşti! 3 6

Românizarea ~uvântului nu s-a oprit aici, sfera lui extinzându-se

pentru a cuprinde şi sensuri derivate. Bucluc înseamnă şi faptă murdară,
necuviincioasă, ceartă, sfadă, pricină, dezordine, încurcătură. Prin
sufixare au apărut verbe precum a budinci (=a răspândi gunoiul pe
câmp) şi substantivul bff.clucaş (variante: boclucaş, buclucar, bucluc-
ciu ), adică om cârcotaş, care caută cearta cu lumânarea, pentru lucruri

36
Ion Creangă, Poveşti, Amintiri, Povestiri, ed. cit., pp. 141-142.
47
de nimic, care se ţine de şicane. Pentru inşi de acest tip, Setilă propune
tot un remediu radical:

- Ia, să-i faci chica topor, spinarea dobă şi pântecele cobză, [... ], căci
altmintrelea nici nu e de chip s-o scoţi la capăt cu boclucaşul acesta. 37

Revenind la sensurile prime nu ne rămâne decât să constatăm că

belelele şi buclucurile curg gârlă în istoria mai veche ori mai nouă a
românilor, care s-au obişnuit atât de mult cu ele, încât le privesc chiar
cu un grăunte de ironie rezervat lucrurilor neînsemnate! Probabil, aşa
se explică faptul că obiectelor fără valoare pe care le are cineva, cu un
alt cuvânt, catrafuselor acestuia, li se mai spune, la plural, buclucuri,
temperându-se astfel evoluţia excesivă, spre abstractizare, a termenului
împrumutat de la turci. Stratagema erotică graţie căreia Moş Nichifor
Coţcariul înnoptează în codrul Grumăzeştilor împreună cu „giupâneşica"
Maica se bizuie pe pitirea uneltelor salvatoare sub calabalâcul „pasa-
gerei":

- Giupâneşică, giupâneşică!
- Ce-i, moş Nichifor?
- Da' nu ştii una! Scoală-te, că am găsit şi secure, şi frânghie, şi sfredel,
şi tot ce-mi trebuie.
- Unde, moş Nichifor?
- Ia, pe supt buclucurile d-tale. Numai n-au avut gură să răspundă. 38

În treacăt fie spus, de la turci am împrumutat frecvent şi cuvinte

care denumesc nefericiri, necazuri, defecte şi vicii pentru care limba
originară a locuitorilor Daciei fericite, Dacia felix, nu avea termenii
cei mai adecvaţi . Din turcă vin vorbe ca abraş (om rău), bacşiş,
barbut (ioc de noroc cu zaruri), beşleagă (ramolit, prost), bocciu (urât,
grosolan), cabaz (măscărici), caraghios, dambla (apoplexie), dandana
(întâmplare neplăcută), dălcăuc (bătăuş; scandalagiu), haimana (om
fără căpătâi), hain (rău la inimă), lichea (om fără caracter), a
muşamaliza (a cocoloşi o faptă rea), pehlivan (saltimbanc, şarlatan),
tertip (truc, şmecherie), vorbe care, spunea la 1900 Lazăr Şăineanu în

37
Ibidem, p. 117.
38
Ibidem, p. 248.
48
Influenţa orientală asupra limbei şi culturii române, denotă o inti-
mitate soci a l ă între cele două popoare.

A face capul calendar;

a se uita ca mâta-n
, calendar

Două expresii mult folosite ş1 m această epocă de teribilă

presiune informaţională dau impresia că viaţa românilor ar fi marcată
de o neobişnuită ardoare religioasă. E vorba de zicalele: a face (cuiva)
capul calendar (într-o variantă populară se mai spune şi călindar!) şi
a se uita (la ceva) ca mâţa-n calendar. Luându-ne după aparenţe, s-ar
zice că ne măsurăm timpul după vieţile sfinţilor, că respectăm cu
scumpătate posturile, canoanele, ca într~un Ev Mediu continuu, că, altfel
spus, ne-am transformat capul într-un fel de calculator pe al cărui
ecran defilează zilnic apostoli, cuvioşi şi mucenici, posturi şi praznice.
În realitate, deşi au avut, prin Dionisie cel Mic, o contribuţie preţioasă
la reforma calendarului, românii sunt departe de a fi mistici ori, cum
se zice în popor, habotnici.
Când zicem că i-am făcut (cuiva) capul calendar, ne referim mai
ales la lucruri laice, din viaţa de toate zilele. Calendar e un cuvânt ce
coboară din latinescul calendarium, termen ce ar trebui să ne ducă
cu gândul nu la o foaie, ci la o carte. După liturghiere, octoihuri şi
evangheliare, calendarele au fost primele cărţi citite de străbuni . Ele
erau un fel de publicaţii anuale, azi le-am zice almanahuri, ce cuprin-
deau, pe lângă tradiţionalul calendar religios, un bogat material
ştiinţific, informativ, sfaturi şi preziceri, povestioare moralizatoare,
recomandări pentru agricultori şi gospodine, mici cronici politice,
notaţii enciclopedice de o varietate adesea derutantă şi de un folos, tot
adesea, îndoielnic.
Scriitorii veacului al XIX-iea le consemnează încă prezenţa în
bibliotecile boiernaşilor şi preoţilor de ţară, ba chiar şi prin conacele
boierilor mai înstăriţi. În casa lui de la Trifeştii Vechi (jud. Iaşi),
paharnicul Dinu Negruzzi păstra, scrie fiul său mult mai celebru -
Constantin Negruzzi - şi Istoria pentru începutul românilor în

49
Dachia, şi Vieţile sfinţilor din toate lunile, şi Istoria lui Arghir şi a
pre-frumoasei Elene. ,,Ruginit în românism", ca şi alţi oameni din
aceeaşi stare, boierul se uita „cu dor spre Buda sau Braşov, de unde le
veneau pe tot anul calendare cu poveşti la sfârşit." În Cum am învăţat
româneşte, Costache Negruzzi preciza: ,,Tatăl meu era unul din
românii aceştia. Nu ieşea nici un calendar care să nu-l aibă el întăi,
nici o carte bisericească care să n-o cumpere, nici o traducţie care să
nu puie să i-o prescrie" 39 .
Nu era însă neapărat nevoie să fii boier pentru a avea în casă
asemenea tipărituri . Pandelachi Marafet, protagonistul schiţei Notarul
de Duiliu Zamfirescu, ţinea pe masa lui „fel de fel de cărţi: un volum
din Mizerabilii de Victor Hugo, Tripednicul, o geometrie, o psaltire
[.. .], un Visul Maicii Domnului [... ] şi multe alte cărţi, cărticele şi
broşure."
Acestea erau de multă vreme lecturile românului nepretenţios. De
pe la 1600, când s~au dedulcit la zăbava lecturii, românii citeau cu
plăcere aşa-zjsele cărţi populare: Albinuşa, Fiziologul, cronografe,
gromovnice şi trepetnice, cărora azi le-am zice zodiacuri. Gromovni-
cele, de pildă, conţineau preziceri asupra sorţii omului şi asupra
evoluţiei vremii bazate pe interpretarea tunetelor şi a fulgerelor în
funcţie de zodia în care se produc. Un Gromovnic tipărit în 1639, cu
litere aduse din Ţara Românească, de Mitropolia din Alba-Iulia,
prevestea ce se va întâmpla dacă tunetul va cădea în zodia Capricor-
nului, adică între 22 decembrie-20 ianuarie: ,,De va tuna în numărul de
cornu de capră, atunci ploi vor fi 30 sau 40 de zile şi între împăraţi
gâlceavă, şi ură, şi răpştire, războaie spre răsărit, şi foamete pe
alocurea, şi de bură mare corăbiilor va fi perire, şi în oameni neputinţe
vor fi. Iară să va [dacă - n.n.] fi cutremur, atunce lature despre austru
de foame vor muri şi un om cu muiere-şi va muri. Iar de va tuna
amiazăze sau va fi cutremur, mult rodure vor peri şi miere multă va să
fie întru destul. Iar de ·se va fi cutremur noapte, patimă va fi, greutate
multă, şi ucidere, şi se vor turbura cetăţile, şi va fi suspinare şi
lacrămi, şi pre mare se vor turbura, şi iarna va fi mare." Nu cumva aţi
citit ceva asemănător şi în ziarele, revistele şi almanahurile de azi?

39
Constantin Negruzzi, Păcatele tinereţelor. Ediţie îngrijită de Liviu Leonte, seria
Patrimoniu, Editura Minerva, Bucureşti, 1983, p. 9.
50
 Mai prăpăstioase încăsunt prevestirile din Trepetnicul publicat
în acelaşian şi în acelaşi loc. Baza de prognoză sunt în el mişcările
feţei: ,,Chica de se va clăti, în oaste veri merge, iară sănătos veri veni ...
Urechea stângă de se va cutremura, rău cuvânt va auzi... Sprânceana
direaptă de se va clăti, un cocon va dobândi ... Buza deasupra de se va
clăti, oaspeţi necunoscuţi vor veni ... Nasul prespre tot de se va clăti,
boierie veri ave ... Barba de se va clăti, un om te va tâlni şi după aceea
de bine te va grăi."
Astfel de „eresuri" au intrat în folclor, făcându-şi pârtii seculare.
Veta şi Ziţa din O noapte furtunoasă de Caragiale trebuie să fi avut
prin casă astfel de calendare, sau vor fi avut înaintaşele lor, căci iată ce
discută ele între ele: ,,- Ziţo, ce e când ţi se bate tâmpla a dreaptă? - Îţi
vine o bucurie. [... ] - Dar când ţi se bate a stângă? - Te-mpaci cu o
persoană cu care eşti certată" . ,,Mitocanii" de odinioară aveau deci
40

farmecul şi lecturile lor. În naivitatea lor puteau avea şi gusturi literare

mai rafinate, asemănându-se astfel domnitorilor, unui Constantin
Brâncoveanu, de pildă, care ţinea la curtea lui un astrolog vestit, Ioan
Românul, cu misiunea de a traduce din franceză calendare străine

40
O prevestire a acestor replici datând din 1879 există în textele umoristice publicate
cu un an mai devreme în ... Ca/e11darul Claponului. În [Calendar], Regentul anului
şi Eclipse erau parodiate şi persiflate benign horoscoapele prăpăstioase care populau,
şi atunci, revistele şi almanahurile epocii. lată o mostră din Regentul anului, text în
care răzbate un ecou al ocupaţiei ruseşti :
,,Regentul anului 1878 este planeta Venus.
Odinioară Venus era zeiţa amorului şi a tuturor comicilor şi cabazlicurilor ce
curg din această patimă universală.
De aici se vede că în anul acesta mai multora dintre însuraţi nu o să le meargă
tocmai bine, iar cocoanele sub înrâurirea acestui regent vor face multe şi mărunte, pe
cari nu avem loc a le număra aici.
Multe căsnicii se vor face, şi divorţuri de două ori pe atâtea. Monşerii becheri
douăzeci şi cinci la sută se vor căpătui; iar cei familişti cincizeci la sută vor văduvi.
Tot sub înrâurirearegentului, copiii 75 la sută se vor naşte cu părul galben, cârni
şi cu ochii mici, spre marea mirare a taţilor lor cari nu-şi vor aduce aminte de
convenţia ruso-română." Mai târziu, în 1901, în Tot Mitică, zeflemistul Caragiale
tăcea din expresia pe care o comentăm aici un suport de calambur, vizânclu-1 pe
I. Kalinderu, administratorul „domeniilor Coroanei": ,,- Lăsaţi-l, monşer, şi pe bietul
Regele! l-a tăcutără politicienii capul Calinder." (v. I.L. Caragiale, Opere, l, Proză
literară, ed. cit., p. 745 şi 1278).

51
pline de prevestiri. 41 De la acesta din urmă ne-a rămas un calendar
extraordinar, Foletul novei, carte pe placul lui Eugen Barbu.
Dar credeau românii în prevestirile, informaţiile şi povestioarele
din calendare? Mai degrabă nu! Sceptici cum îi ştim, ei au născocit
expresia a face capul calendar, vrednic sinonim al zicalei a spune
braşoave. Năuciţi de mofturile lui Gerilă, prietenii lui Harap-Alb
izbucnesc semnificativ: ,,Ia tacă-ţi gura, măi Gerilă! [... ] Al dracului
lighioaie mai eşti! Destul acum, că ne-ai făcut capul călindar. Cine-a
mai dori să facă tovărăşie cu tine aibă-şi parte şi poarte-ţi portul. Că pe

Fascinaţia pe care o exercita atunci cultura franceză asupra românilor din exteriorul
41

arcului carpatic se manifesta cu vigoare şi asupra maghiarilor din interiorul acestuia.

Cam în acelaşi timp, secuiul Mikes Kelemen (1690-1761), de la care au rămas
fermecătoarele Scrisori din Turcia, prelua sau traducea liber din celebrul Le
calendrier des vieillards, compus în versuri de La Fontaine după Decameronul lui
Boccaccio. Epoca aceea îndepărtată, pe care mulţi o cred posacă, era tot atât de atrasă
de picanterii şi licenţios ca şi prezentul postmodemilor. Iată ce scria Mikes Kelemen
într-o epistolă din 23 august 1723:
„Văzut-ai Domnia ta călindar de om bătrân cu nevastă tânără, în carele să spune
ce feliu să-şi păzească sănătatea şi carii sânt zilele şi vremea, potrivite a să culca
denpreună cu nevasta şi iată carii sânt cele când au a dormi în cămări osebite. [... ]
Nu poci a nu îţi scrie cum iaste călindarul bătrânilor. lară acela nu arată alte
semne, ci numai îi învaţă cum şi ce fel să-şi păzească viaţa şi sănătatea. După cum în
alte gromovnice să văd însemnate zilele norocoase şi nenorocoase, aice sânt puse
zilele când iaste îngăduit a să culcare cu nevasta şi cele când trebuieşte a să trage în
cămara sa ... De pildă în postul mare şi în zilele de post denaintea sărbătorilor să steie
osebit; vinerea şi sâmbăta, osebit; în cele patru zile ale diecilor, osebit; fiştecare din
cele trii sărbători de hram trebuieşte ţinută octavo [ vreme de opt zile - n. n.], aşadară
osebit; sărbătorile apostolilor, osebit; ale evangheliştilor aşişderea; de hramul
patronului [= ziua onomastică - n.n.] lor, tot osebit, vreme de opt zile. Apoi, la vreme
de iarnă, când ninge, să steie de asemenea osebit, dară se pot culca împreună când
iaste vremea senină şi curată. În fapt de primăvară, când au guturai ori tuse, osebit,
până cătră sfărşitul lunii lui Florar. Vara, de asemeni osebit, că şi fără asta iese den-
tr-înşii îndeajuns humor umed. Toamna îngăduit iaste a sta împreună până la începutul
zilelor ceţoase, dară de cum să aşază negura şi ploile, soţii au a să culca osebit. Când
tună mult, tot osebit. Dacă stomahul n-au mistuit cum se cuvine vreo mâncare, tot
osebit, vreme de opt zile şi tot atâta când să nemereşte eclipsis de soare, iară când
iaste eclipsis de lună, stau osebiţi douăsprezece zile" (v. Mikes Kelemen, Scrisori din
Turcia. În româneşte: Gelu Păteanu. Prefaţă: Paul Cemovodeanu. Selecţie, note şi
postfaţă: Veress Daniel. Colecţia Biblioteca Kriterion, Editura Kriterion, Bucureşti,
1980, pp. 95-96).
52
noi ştiu că ne-ai ameţit". 4 2 Vertijul acesta este efectul ultim al
agresiunii informaţionale sterile. Finalmente, a face capul calendar
înseamnă a împuia capul cuiva cu vrute şi nevrute, a-1 zăpăci cu
lucruri inutile, la care se uită ca mâţa fără a pricepe nimic. Dar despre
eflorescenţa expresiilor apărute pe seama felinei respective mai demult
ori chiar de curând, în agitata noastră tranziţie, s-ar putea scrie un
întreg studiu.

A (-şi) lua lumea-n cap

Emigrarea în masă a românilor spre „alte orizonturi" e o realitate
a anilor de după I 989. Un cotidian îşi înştiinţa cititorii că numai în
mai 1998 un număr de 632 de persoane, majoritatea cu vârsta de până
la 40 de ani, au renunţat la cetăţenia română. Mai toate s-ar găsi,
releva cu ironie rece gazeta cu pricina, în Germania. Dar în Franţa?
În Italia? În Spania? În Suedia? Dar în Statele Unite? În Australia? În
Noua Zeelandă? În Africa de Sud? ,,Se sparie gândul", vorba croni-
carului, care ar mai adăuga, poate: ,,ce au fugit cu toţii din calea
răotăţilor şi şi-au luat lumea-n cap."
Statistici fumizate de Centrul de Studii Demografice arată că
popul aţia României a scăzut până la finele lui 2002 cu 14% faţă de
datele consemnate la recensământul precedent. Numai în 2002 au plecat
din ţară 2000 de absolvenţi ai facultăţilor din domeniul tehnologiei
informaţiilor şi comunicaţiilor, România pierzând din această cauză
aproximativ 60.000.000 de dolari, potrivit aprecierii doamnei Ecaterina
Andronescu, la acea oră ministru al Educaţiei şi Cercetării. Acest
fenomen va schimba neîndoielnic poziţia noastră în lume.
Fireşte, lumea poate fi închipuită în fel şi chip. Într-un articol din
1945 (Gâlceava înţeleptului cu lumea despre rai), G. Călinescu şi-o
imagina cu chip de femeie măreaţă, aproape goală, încinsă cu un văl
străveziu, zugrăvită pe piept, pe pântece, mă rog, peste tot, cu stele şi
ţinând în mână pământul. Evident că o asemenea fiinţă trupeşă nu
poate fi luată în (pe) cap, oricât de zdraveni ar fi grumajii românului.

42
Jon Creangă, Poveşti, Amintiri, Povestiri, ed. cit., p. I 16.
53
 Totuşi, cum a apărut zicala cu pricina? George Coşbuc, unul
dintre cei care au încercat s-o decripteze, susţinea într-un articol
publicat în 1895 în revista Vatra că această „îndrăzneaţă" metaforă
„nu e un product al fantaziei, ci al realităţii." Şi tot el menţiona că
acest tablou uriaş, construit pe o idee cu aparenţele absurdităţii, ,,e
martorul unui vechi obicei românesc, e esenţa unei tragedii sfăşietoare
din trecutul istoric al nostru. " 43 Explicaţia ar trebui căutată prin
secolele al XVI-iea şi al XVII-iea, când voievozii n-au mai avut
nevoie de ţărani liberi pentru a le susţine efortul militar. Bizuit pe
pâlcul său de călăreţi cutare ori cutare boier (,,pământean" sau
„naturalizat") lua cu japca pământul ţăranilor şi muta cu anasâna
brazda de hotar. Cum cadastru nu exista (nu există nici acum decât în
Ardeal!), dreptatea era solicitată de la Vodă, implorat la cetatea lui de
scaun, la reşedinţele temporare, în timpul „căutărilor" (inspectarea
unităţilor teritoriale) sau când se întâmpla ca el să treacă prin partea
locului. Cum e din păcate obiceiul la români, nu jefuitorul, ci „hoţul
de păgubaş" trebuia să facă dovada proprietăţii . Din sfoara de moşie în
litigiu, răzeşul păgubit şi neamurile sale luau câte o brazdă de pământ
şi parcurgeau cu ea în cap, hotarele cu pricina, jurându-se amarnic.
Recompus din multitudinea variantelor atestate, un jurământ complet
de acest fel ar fi putut suna astfel:

Jur ş i mărturisesc pe trupul şi sufletul meu, pe dragostea noastră şi

fericirea copiilor mei, că aşa stă răzorul cel adevărat, iar de mint treclet [de
trei ori blestemat - n.n.] şi proclet [afurisit - n.n.] să fiu, să fiu de trei ori
blestemat şi de Domnul Dumnezeu şi de preacurata a sa Mamă şi de 4
evanghelişti, de slăviţii 12 apostoli, şi de 318 Sfinţi Părinţi de la soborul
Nicheeii şi de ceilalţi Sfinţi Părinţi a 7 soboară mari a toată lumea."

Şi legământul continua cu un teribil autoblestem:

Fie-mi pârâş [reclamant - n.n.] însuşi Atotputernicul Dumnezeu; nu-mi

deie nici o ţâră de odihnă, ci pre tot locul, în toată vremea şi în tot lucrul,
urgia, mânia şi osânda lui, şi în viaţa aceasta şi în cealaltă, să mă cuprindă şi
să mă gonească; şi încă viu. fiind, să mă mânânce viermii; şi sfârşitul vieţii
mele aşa să fie, cât să nu mi se ştie mormântul, nici să-mi rabde pământul

43
G. Coşbuc, A lua lumea în cap, în Opere alese, IV, ed cit., p. 23 .
54
oasele mele, ci să le verse, şi să fie hiarelor răpitoare spre roadere neamul
meu şi tot genunchile familiei mele să fie blăstămat, afurisit şi nenorocos; să
mă ardă focul iadului dacă nu spun adevărul şi dacă pământul de pe cap nu-i
44
pământ din pământul meu şi bucăţică din moşia mea.

Şi cum pământul ţăranului era lumea lui, rostul şi reazemul vieţii

sale, Vodă, de se întâmpla să fie om cu suflet, precum Matei Basarab,
de la care au rămas câteva documente (,,cărţi de blestem" amarnic) ce
îi confirmă spiritul justiţiar, restituia răzeşului ogorul furat şi întărea
prin hrisov dreptatea celui păgubit. ..
. . . Cât de eficiente s-au dovedit aceste blesteme şi cât de puţini
voievozi au avut suflet s-a văzut în timp: tot mai mulţi ţărani şi-au
luat lumea-n cap. Şi-au pierdut pământul, aşa cum cei de azi îşi pierd
ţara, dar s-au ales cu o metaforă enormă, unică în lume ca măsură
supremă a disperării.

Altă căciulă

În jurul căciulii, obiect vestimentar din blană ce serveşte la

acoperirea capului, românii au construit o întreagă filozofie. Originea
cuvântului pare să fie tracă, din moment ce şi românii, şi albanezii îl
pronunţă aproape la fel, ca şi aromânii şi meglenoromânii de
altminteri. Tarabostes, nobilii daci, aveau privilegiul de a purta căciulă,
pe care, ca toţi aristocraţii ce se respectă, nu o scoteau în faţa oricui.

44
Într-un substanţial studiu, O istorie a blestemului, publicat în 2001 la Editura
Polirom, Dan Horia Mazilu sublinia şi el într-un capitol consacrat „interminabilelor
procese" funciare: ,,Cei care aveau de făcut depoziţii cu privire la hotarele unor
proprietăţi mergeau pe linia răzorului precizat de ei cu o «brazdă în cap». În Ardeal,
proprietarul, desculţ şi cu capul descoperit, stătea îngropat în pământ până la mijloc şi
jura că acel pământ (ţinea în mâna dreaptă o brazdă din locul în dispută) este al lui",
op.cit., p. 211 ). Pedepsele pentru sperjur erau aspre: celor care jurau strâmb li se tăia
limba sau mâna.
Obiceiul a mai fost cercetat de Dumitru D. Mototolescu în Jurământul cu
brazda in cap, în Revista pentru istorie, arheologie şi filologie, voi. XVI, 1922, şi de
Valentin Al. Georgescu, O. Sachelarie în Judecata domnească in Ţara Românească
şi Moldova. 1611-1831, partea a li-a, Bucureşti, 1982, pp. 32-34.

55
 În Ardeal, unde ammhrea dacismului pare mai vie, ceva din
această mentalitate stăruie încă. Până prin '89 un cântăreţ folk îşi
invoca tatăl, care, în „curbura Arcului Carpat" nu-şi scotea căciula
când intra în primărie. Sfidare? Semeţie? Rea creştere? E greu să
stabilim acum adevărul. Oricum, rămâne fapt cert că ardeleanul e din
fire ceva mai mândru, mai „ocoş", cum se spune prin partea locului,
în timp ce munteanul, mai disimulat, s-a deprins a se căciuli, altfel zis,
a se face mai mic în faţa mai-marilor, pe care îi dispreţuieşte totuşi în
forul lui interior.
Supunerea mimată a devenit cu timpul şi o nonnă de politeţe,
căci altfel nu ne p,utem explica de ce omului mândru, care aşteaptă să
fie salutat, i se adresează în derâdere formula Bună ziua, căciulă, că
stăpân 'tu n-arţ gură.
Cel vinovat, cel care vrea să ascundă o greşeală, este imediat
detectat de ochiul pătrunzător al românului ce-l simte cu musca pe
căciulă.
Invers, în faţa individului demn de admiraţie, ţăranul - şi prin
extensie omul bine crescut - îşi scoate căciula. O aşteptare prea
lungă, o speranţă neîmplinită fac, crede românul, să-i iasă părul prin
căciulă. Taxele şi impozitele, care au fost blestemul ce ne-a însoţit
istoria, se stabileau pe căciulă, nu pe cap de locuitor, spre deosebire
de situaţia confraţilor noştri de gintă latină care numărau par tete (fr.)
sau per testa (it.). Se spunea: câte un leu de căciulă sau câte cinci lei
de căciulă, pe când leul era leu, adică o monedă, nu un bănuţ, cum
l-am ştiut până de curând.
Când îi era ruşine de faptele sale, ţăranul nu se ducea neapărat la
popă. Pune-ţi căciula înainte şi te judecă singur - obişnuia să zică el
în asemenea circumstanţe : Starea şi firea omului erau ghicite după
căciulă, încât orice travesti devenea de prisos. Dacă francezul spune:
,,Cum e stăpânul, e şi valetul" (tel maftre, tel valet), mai modest,.
locuitorul spaţiului mioritic conchide: la aşa cap, aşa căciulă.
Când se simte bine, adică a fost la un chefuleţ pe cinste, românul
laudă bucatele zicând că au fost bune de să dai cu căciula în câini.
Când tânjea după un bărbat frumos, românca nu ezita să-i facă omului
dorit farmece în căciulă. Pătimaşa hangiţă Marghioala din nuvela lui
Caragiale La hanul lui Mânjoală tocmai aşa face; şi nu s-ar zice că

56
lucrurile i-au ieşit tocmai rău! Despre cel ce se autoamăgeşte, se spune
că-şifură singur căciula.
Cum s-a născut însă vorba altă căciulă, cu sensul de altceva, altă
socoteală? Explicaţia s-ar cuveni căutată nu pe la daci, ci în timpuri
mult mai apropiate de noi, pe la iarmaroacele şi bâlciurile populare de
acum două-trei sute de ani, de fapt mari spectacole în care panglicarii
turci ori arabi se făceau, pentru câţiva gologani, de „râsul românilor".
În stilul său colorat, vioi, plin de savuroase muntenisme, autorul
Cronicii Bălenilor, care după unii istorici (C. Giurescu) ar fi fost
vomicul Radu Popescu, povesteşte o asemenea întâmplare de pe „drumul
Cotrăcenilor", survenită cu prilejul nunţii lui Ştefan, ,,coconul" lui
Radu Vodă din Muntenia, cu Catrina, fiica lui Duca Vodă din
Moldova. Faptul s-a petrecut în 1665:

Adus-au pehlivani de cei ce joacă pă funii, şi de alte lucruri adusease şi

un pehlivan harap hindiu, carele făcea jocuri minunate şi nevăzute pre
locurile noastre: iute om era şi vârtos. Lângă altele, dă nu le putem lungi,
făcea aceastea mai ciudat: 8 bivoli punea de rând şi să răpeziea iute şi sărind,
să da peste cap în văzduh, peste ei, şi cădea în picioare dă ceaea parte; altă ,
un cal domnesc, gras, mare îşi lega chica de coadă-i , şă-1 bătea comişălul căt
putea şi nu putea să-l mişce deloc; alta, un copac mare den pădure adusease,
neted şi înfipt, s-au suit pă dânsul ca o maimuţă; deci, după multe jocuri ce au
făcut sus în vârfu- i, s-au slobozit de acolo cu capul în j os şi au dat în picioare;
alta, un tulpan lung, de mulţi coţi , îl ţinea oamenii în mîini, cât era, şi să
răpăziea iute şi mergea călcând pă tulpan şi nu să afunda; alta, să prindea
mulţi oameni câte doi în mâini, şi făcea chip ca de o bute cu mâinile şi mai
lung şi să răpeziea iute, şi intra cu capul pen gaura aceaea şi nu-l simţea
oamenii, şi de ceaea parte cădea în picioare. Ca acestea multe făcea, care nu
le ţinem minte.45

Iar un altul, reia Odobescu povestea în nuvela Doamna Chiajna:

„schimba în tot chipul o căciulă, care, când o arunca de pământ, pe loc
se prefăcea în feluri de căciuli deosebite. De acolo a şi ieşit vorba

45
Cronica Bă/enilor, în Cronicari munteni. Selecţia textelor, studiu introductiv, note,
comentarii şi glosar de Dan Horia Mazilu, col. Opere fundamentale, Editura Fundaţiei
Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, Univers enciclopedic, Bucureşti , 2004, pp. 358-359;
editorul consideră episodul respectiv drept „reportaj", conţinând „ştiri exotice de
magazin săptămânal" (v. şip . 906).
57
românească «Altă căciulă!» când vrea omul să zică că s-a schimbat
starea de mai nainte a unui lucru."46
E sensul avut în vedere şi de „prevenitul" Iancu Zugravu, eroul
schiţei caragialiene Justiţie, când se referă la tentativa lui de a o
,,sulemeni cu chinoroz" pe „comersanta" Leanca:

Prev. - Am vrut numai s-o speriu c-o stric (face cu ochiul) pardon,
la ficsonomia obrazului ...
Leanca - Să mă sperii? N-ai venit odată cu căciula ·umplută cu
chinoroz ... ?
Prev. - Las-op-aia! Aia-i altă căciulă! Uudelui) Aia a fost la politică ...
· fi · 47
nu-nţe 1ege dumnee1. .. ome1e .. .

Martori ai atâtor schimbări, în faţa multora nu putem decât să

exclamăm ;:tidoma predecesorilor noştri : Altă căciulă!

A vorbi de-(a) călare

Să zăbovim câteva clipe pentru a examina relaţia românului cu

calul. E ciudat că în comparaţiile poetice populare animalele mari (şi
calul este unul dintre ele!) nu sunt insistent puse în legătură cu omul.
Fluturele, albina, cucul, lebăda, porumbelul, turtureaua, păunul, rându-
nica, ciocârlia, privighetoarea, cioara chiar, oferă prilejuri de analogii
delicate, inventariate şi clasificate de Ion Coteanu în Stilistica funcţio­
nală a limbii române 48, calul însă nu.
Ceva din vechiul mit al centaurilor stăruie totuşi în folclorul
românesc de vreme ce calul şi călăreţul nasc doimea cea de o fiinţă. O
ghicitoare din Vaşcău, publicată de Artur Gorovei în Cimiliturile

46
Alexandru Odobescu, Pseudo-Cy11egeticos. Ediţie critică: G. Pienescu. Cuvânt-
înainte: Constantin Măciucă, col. Biblioteca Eminescu, Editura Eminescu, Bucureşti ,
1972, p. 47. Prozatorul invoca într-o notă „tradiţiuni de la o nuntă sub Constantin
Vodă Ipsilant".
47
I.L. Caragiale, Opere, I, Proză literară, ed. cit. , p. 460.
48
Vezi capitolul Sfera sema11tică a comparaţiilor poetice populare, în Stilistica
f u11cţio11ală a limbii româ11e, ed. cit., pp. 141-159.
58
românilor, pune la încercare inteligenţa cititorului, îndemnându-l să
afle cine se ascunde în această făptură de basm: ,,Pe drum merge şi
grăbeşte,/ Unde încet, unde mai iute;/ Urechi patru şi ochi patru,/ Iară
unghii douăzeci şi patru". Răspunsul este, desigur, călăreţul. În registrul
liric, această simbioză capătă o strălucire aparte:

Nu ştiu soarele răsare,

Ori mi-i bădiţa călare;
Şi se suie tot mai sus,
Bădiţa pe deal s-a dus.

Psihologia călăreţului diferă net de aceea a pedestraşului, impli-

când un plus de mândrie, atitudine care pare să aibă un substrat latin.
Într-adevăr, la romani, clasa cavalerilor, clasă militară prin excelenţă,
avea un fel aparte de-a vorbi, de sus: sermo equestris, opus categoric
limbajului umil, sermo pedestris, al celui ce nu se înalţă decât pe
propriile picioare.
Corpurile de elită ale armatelor medievale româneşti erau compuse
din roşiori, adică din boieri mai mari ori mai mici îmbrăcaţi în roşu,
care slujeau în cavalerie. Aceştia vorbeau bineînţeles de-(a) călare,
adică sfidător, cu trufie. În finalul romanului Neamul Şoimăreşti/or,
Sadoveanu îl descrie pe boierul Stroie Orheianu într-o poziţie caracte-
ristică:

- Ce te miri aşa de tare, căpitane Tudore? strigă apoi deodată boierul

cu semeţie. Ce mă priveşti astfel? Îţi pare ciudat? Ieri ai fost tu tare şi astăzi
sunt eu! ... [... ]
Boierul atunci smunci năpraznic frâul calului [... ]
- Să nu cutezaţi, mişeilor! urlă Orheianu. Să nu cutezi, mişele! rânji el
cătră Şoimaru. Te voi bate peste fălci, ca pe tatăl tău, şi voi spulbera pe toţi
nemernicii ca tine ...
Izbucnind într-o mânie grozavă, de mult stăpânită sub vorbe blajine şi
rânjite, - Orheianu îşi repezi din şa trupu-nainte, scuipă pe Şoimaru şi ridică
asupră-i buzduganul, pe care-l scoase de sub cingătoare.
49

49
Mihail Sadoveanu, Şoimii. Neamul Şoimăreşti/or. Ediţie îngrijită de Constantin
Mitru, repere istorico-literare alcătuite în redacţie de Andrei Rusu, seria Patrimoniu,
Editura Minerva, Bucureşti, 1973, pp. 337-338.
59
 De-(a) călare nu are însă numai sensul de a vorbi de la înălţime ,
de pe şaua calului. Sensul secund al expresiei este şi acela de fiinţă
neobosită, proaspătă, care n-are nevoie de odihnă. Tabloul de coşmar
al invaziilor străine pictat de Eminescu în vestita lui Doină mizează şi
pe acest sens al termenului:

Din Hotin şi pân la Mare

Vin muscalii de-a călare
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o aţin.

Orgoliul călăreţului sporeşte proporţional cu frumuseţea calului

jucat în frâu în faţa mulţimii extaziate. Dacă ne-am lua după balada lui
George Coşbuc El Zorab, am fi tentaţi să credem că e vorba doar de
un orgoliu arăbesc:

Arabii toţi răsardin cort,

Să-mi vadă roibul, când îl port
Şi-l joc în frâu, şi-l las în trap!
Mi-e drag ca ochii mei din cap
Şi nu l-aş da nici mort.

Poezia, publicată iniţial în Balade şi idile (1 893), e o 1m1taţie

superioară originalului, adică poemei Die Perle der Wiiste (Mărgăritarul
deşertului), aparţinând poetului german Moritz von Strachwitz ( 1822-
184 7), bard de origine nobiliară, cum stă mărturie chiar numele lui.
Bucuria de a stăpâni şi a etala un cal frumos nu i-a ocolit însă nici
pe români, dovadă frecvenţa expresiilor a-şi juca calul, a-şi cunoaşte
calul, de care sunt pline basmele româneşti. Prima, având sensul de
a-şi face mendrele, a acţiona, deci, arbitrar, e folosită de armăsarul
fermecat al lui Harap-Alb:
Nu te teme, ştiu eu năzdrăvănii de ale Spânului; şi să fi vrut, de demult
i-aş fi făcut pe obraz, dar lasă-l să-şi mai joace calul. Ce gândeşti? Şi unii ca
aceştia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la
minte ... 50
De lumea cailor şi călăreţilor se leagă o mulţime de alte obiceiuri
şi expresii. Omul cu mintea ascuţită, expert în arta aluziei, a vorbei în

50
Ion Creangă, Poveşti, Amintiri, Povestiri, ed. cit., p. 99.
60
doi peri, bate şaua să priceapă iapa, în schimb nerodul umblă să facă
uşor calului. Despre cel descurcăreţ în împrejurări grele, românul
susţine, în stil modem, că e călare pe situaţie, dar pentru cel ce nu-şi
respectă condiţia au apărut zicalele batjocoritoare: a ajuns din cal
măgar ori a ajuns cal de poştă, sau, mai simplu, cal de bătaie. Despre
insul nerealist, căruia-i zboară gândul la lucruri imposibile, se spune,
tot în folclorul nostru, că visează cai verzi pe pereţi sau umblă după
potcoave de cai morţi.
O normă de conduită apărută pe vremea când oamenii se ajutau la
greu, împrumutându-şi caii, e şi ea limpede: calul de dar nu se caută
la dinţi, adică lucrurile primite cadou se iau aşa cum sunt, fără a ţine
seama de valoare ori defecte. Vrăjitoarea, baba aflată în legătură
ocultă cu demonii, era poreclită în mitologia românilor calul dracului,
comparaţie pe seama căreia Coşbuc a scris o baladă, iar Caragiale o
nuvelă celebră.
După atâtea expresii mai mult sau mai puţin spăimoase, mai
rămâne să ne întrebăm de unde vine zicala la botul calului. A bea la
botul calului înseamnă a bea în picioare, la plecare, ultimul pahar,
în onoarea gazdelor şi pentru prieteşugul ce-l leagă pe oaspete de
acestea. 51 Expresia ascunde un mic tratat despre cuviinţă şi ospitalitate,
noţiuni asupra cărora se cade să medităm mai mult acum când mora-
vurile se degradează în năravuri .

După ploaie, căpeneag (chepeneag)

Şi Ţichindeal, ,,gurăde aur", şi Pann, ,,finul Pepelii, cel isteţ ca

un proverb" (amândoi elogiaţi de Eminescu în Epigonii) consemnează
un dicton pe care azi par să-l înţeleagă mai ales filologii: După ploaie,

51
Expresia e folosită de Petre lspirescu în basmul Voinicul cel cu cartea în mână
născut: ,,După ce se chefuiră mâncând şi bând cât le cerură inima, când fură să se
scoale de la masă, zăcaşul [invidiosul - n.n.] de proprietar ceru să le mai dea câte un
pahar să bea, la botu calului, cum se zice." (v. Petre lspirescu, Legende sau basmele
românilor, I. Ediţie îngrijită, note şi comentarii de Aristiţa Avramescu. Prefaţă de
Nicolae Constantinescu, col. Fundamente, Ed itura Fundaţiei Culturale Române, 1997,
p. 68.)
61
căpeneag! Dacă - graţie multelor reeditări - Povestea Vorbii e, de
bine, de rău, cunoscută şi generaţiilor din urmă, Fabulele moralnice,
,,culease" şi „pre limba românească întocmite de [Dimitrie Ţichindeal]
Parohul Becicherecului Mic şi al Shoalelor preparande româneşti din
Aradul vechi", sunt categoric neştiute de ultimele promoţii de cititori.
Din 1814, când apărea ediţia princeps la tipografia „Universităţii
crăeşti din Peşta", şi până azi, ,,învăţăturile filosoficeşti şi politiceşti"
strecurate de Ţichindeal în fabule au fost publicate doar de patru ori.
Versificaţia pedestră şi limba neformată stânjenesc buna lor înţelegere.
Dar sensul dat zicalei de fabulistul bănMean e identic cu cel avut în
vedere de Anton Pann. După ploaie, căpeneag! (în unele regiuni ale
ţării circulă varianta chepeneag) pune în termeni populari chestiunea
oportunităţii . Fiecare lucru trebuie făcut la timpul său. Morala strecurată
e, aşadar, ,,nu lăsa pe mâine ce poţi face azi", căci trăim într-o lume
schimbătoare şi mâine s-ar putea să fie prea târziu. Ironia lui Anton
Pann e mai muşcătoare decât a înaintaşului său din Banat:

Omul îndărătnic
Ce apucă se usucă.
Şi
Toate d-a-ndaratele îi merg.
Adică:
După ploaie, chepeneag.
Şi
După moarte, cal de ginere. 52

Comparaţiavrea să spună că aşa cum mirelui mort nu-i mai e de

folos calul primit drept zestre, tot aşa chepeneagul (adică mantaua)
e inutil după ce ploaia a trecut. E curios că la români veşmintele de
toamnă şi de iarnă au frecvent nume de provenienţă străină. Pardesiul
şi paltonul, vorbe folosite de noi acum, derivă din pardessus şi paletot,
ambele cuvinte franţuzeşti. Străbunii foloseau termeni turceşti şi
ungureşti. Ipingescu, nemuritorul ipistat al lui Caragiale, trebuie să fi
avut drept înaintaş un ipingiu, adică un croitor de mantale, veşmânt

52
Anton Pann, Povestea Vorbii, ed. cit., p. 313 .
62
căruia turcii îi ziceau yapynga. 53 Ipingele purtau îndeosebi ienicerii,
corp de elită
din armata sultanilor.
Căpeneagul (sau chepeneagul) e tot o manta. Prin Ardeal, Banat
şi la românii din Ungaria se folosea forma căpeneag când venea vorba
de mantalele militarilor. Uniforma făcea atunci, ca şi astăzi, impresie
asupra frumoaselor timpului, care se topeau după eleganţii husari. Un
cântec popular ardelenesc, cules acum o sută şi mai bine de ani de
folcloristul Simeon C. Mândrescu şi publicat în volumul Literatură şi
obiceiuri populare din comuna Râpa de Jos; Comitalul Mureş­
Turda, e edificator pentru cultul uniformei printre românce:

Toate mândrele-s betege

După cei cu căpenege
Numai mândra-i sănăto asă
Că-i căpeneagu acasă.

Etimonul cuvântului este maghiarul kopenyeg ( care înseamnă

manta). Ciudat e că ardelenii folosesc forma căpeneag, în timp ce
muntenii şi moldovenii utilizează varianta chepeneag, mult mai
apropiată de fonetica maghiară.
Un chepeneag strălucitor poartă, când pleacă la încoronare, ş1
eroul titular al nuvelei lui Odobescu Mihnea Vodă cel Rău:

Însă nu va mai fi aci asprul vânător cu cojoc de oaie. Azi Mihnea

a-mbrăcat chepeneag de catifea roşie cu ceaprazuri şi cu bumbi de aur,
cioreci albi tiviţi cu găitane de fir, cizme cu pinteni poleiţi ş-un gugiuman de
samur cu surguci de pietre scumpe.54

Odobescu îşi publica nuvela în volum în 1859. Doi ani mai târziu,
în cântul al 11-lea al Mihaidei, Heliade-Rădulescu îşi prezenta eroul şi
suita lui războinică purtând o fastuoasă îmbrăcăminte similară:

53
Proverbul invocat de Anton Pann în Povestea Vorbii este menţionat de Iordache
Golescu în forma „După ploaie vine şî el cu iepângeaoa", fiind tâlcuit astfel: ,,să zice
pentru cei ce nu vin la vreme, spre ajutor" (Scrieri alese, ed. cit., p. 256).
54
Alexandru Odobescu, Pseudo-Cynegeticos, ed. cit., p. 11 .
63
 Era-nvestiţi cu toţii ca-n zile de paradă:
Îmbrăcătura strâmtă, îngust găitănată,
Intra în cizme galbeni ce zomăia în pinteni.
Pieptare pe corp strânse în găitane late,
La căpătâi cu nasturi; pe umeri chepenege,
În copce d-argint prinse, cu fir de tort cusute,
Pe margini cu hârşie, lovea-ntr-o parte coapsa.55

Chepeneagul era deci o manta de gală în care strămoşii noştri

arătau strălucitor. Din veşmânt de ceremonial domnesc el a devenit cu
timpul haina de însurătoare a flăcăilor. Prin Câmpia Bumasului se mai
poartă şi acum ...

Cu căţel, cu purcel...

A pleca undeva cu căţel, cu purcel vrea să zică a pomi la drum

cu tot avutul, cu toată casa sau cu tot calabalâcul. Partir, c 'est mourir
un peu, constata un poet francez simbolist din secolul al XIX-iea,
Edmond Haraucourt pe numele său, al cărui vers răsturnat ca o clep-
sidră de Topârceanu răsună neaşteptat: ,,Când mori, parcă pleci niţel."
Natură sedentară, fidelă vetrei sale, românul nu se da dus locului,
îşi părăsea cu greutate casa lui. Sositul pe neaşteptate, pe nepusă masă,
şi plecatul brusc îi displăceau şi pentru asta găsea formule colorate, de
o extraordinară plasticitate. Folclorul, cântecele lăutăreşti „de inimă
albastră" şi poeziile sunt pline de reflecţii amar-ironice asupra plecării
şi dezrădăcinării. În comparaţie cu occidentalii, previzibili şi cam fără
relief în zicalele lor pe această temă, românii pot construi din cuvinte
„eternităţi de-o clipă" ce se fixează în memorie. Faţă de formula
englezească With bag and baggage ( ce s-ar putea traduce „Cu sac şi
sarsanale") ori faţă de convenţionala expresie franţuzească Avec armes
et bagages (,,Cu arme şi bagaje"), expresii care vor să comunice acelaşi
lucru, inventivitatea lexicală carpatină e cert superioară.
55
I. Heqade-Rădulescu, Opere, I. Ediţie critică de Vladimir Drimba. Cu un studiu
introductiv de Al. Piru, col. Scriitori Români, Editura Pentru Literatură, Bucureşti,
1967, p. 129.
64
 Pentru plecarea bruscă, ruşinată şi cam furişată românii au născocit
zicale ce apelează la fondul nelatin al limbii . Ei spun a-şi lua catra-
fusele (etimologia termenului e necunoscută), a-şi lua calabalâcul
(izvorul zicerii e turcescul kalabalik), a-şi lua boarfele în spinare sau,
caz de sărăcie extremă, a-şi lua traista în băţ.
Amănuntul că pentru a numi abandonul, retragerea, dezrădăcinarea
recurgem la cuvinte nelatine nu e lipsit de tâlc. Nu românul pleca
îndeobşte, ci alţii, de pildă turcii ori ungurii, care, atacaţi fără veste de
oştile localnicilor, şi-au luat tălpăşiţa adesea.
Cine pleacă însă cu căţel şi purcel? Fireşte, ţiganii!! Ei „trec şi
petrec", ei sunt nomazii, pribegii, lăieţii, priviţi când c-un ochi binevoitor,
uşor amuzat, când cu unul înclinat spre sarcasm. Din convieţuirea
cu ţiganii au apărut vorbe precum s-a obişnuit cu răul, ca ţiganul cu
scânteile ori şi-a mâncat omenia ca ţiganii biserica. Îmbrăcaţi în
boarfe (încă un cuvânt cu etimologie obscură), rezistenţi la intemperii,
cărora le fac faţă mai mult dezbrăcaţi, ei sunt obiect de observaţie încă
din Ţiganiada. Iată şatra lui Parpanghel descrisă de Budai-Deleanu:

Iară după dânsul, tot alese

Şireaguri din sîngura lui ceată
Să ducea, - într-un rând tot câte şese
Căror urma ceaialaltă gloată
În pielcuţa goală-golişoară
Şi scripind de neagră ca ş'o cioară. 5 6

Aşezările de tranzit ale tiganilor au fost scrutate cu o ironie

bonomă şi de alţii. În Romanc;ro gitano (Romanţe ţigăneşti), Federico
Garcia Larea exclama: !Oh ciudad de !os gitanos:/ ;,Quien te vi6 y no
te recuerda? (,,Oh, oraş al ţigănimii!/ Nu te uită cin'te vede?").
Ce „ţin minte" însă românii din toate aceste aşezări policrome? În
primul rând „arhitectura" sumară şi precară. Artur Gorovei strângea
în Cimiliturile românilor şi aceste ghicitori elocvente: ,,Ce casă-i
spânzurată/Pe lemne agăţată?" sau „Ce casă-i, pe oare/Într-o clipă o
făcea,/ Într-o clipă o strângea/Şi pe cal o punea?" Privirea lor îi
57

56
I. Budai-Deleanu, Opere, I, Ţiganiada. Ediţie critică de Florea Fugariu, studiu
introductiv de Al. Piru, Editura Minerva, Bucureşti, 1974, p. 31.
57
Artur Gorovei, Cimiliturile românilor. Ediţie îngrijită şi cuvânt-înainte de Iordan
Datcu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1972, p. 116.
65
examinează apoi şi pe locuitorii caselor, reţinând că ei umblă /ela,
adică bat drumurile după ghicit, negustorit, cerşit ori ciordit, dând ici
şi colo mici recitaluri teatrale presărate cu măscări . A bate le/a ori a
umbla în dorul le/ii tot expresii cu tangenţe ţigăneşti sunt. Iar dacă
dicţionarele, inclusiv DEX-ul, menţionează un etimon bulgăresc: lelja,
mediatorii trebuie să fi aparţinut acestei etnii, care a naturalizat în
română şi cuvântul Alimori, în care Vasile Bogrea vedea „o formuletă
sillografică grecească, importată la noi prin ţigani." Acelaşi Budai-
Deleanu nota, tot în Ţiganiada, că în părţile Haţegului, copiii ţăranilor,
îndeosebi cei care păstoresc vitele, au un „feliu de cântec ce-i zic le/a.
Îşi strâng grumazii şi să scutură din tot trupul, ş-aşa cântă isbucnind
cuvinte trecsărite şi făcând shime urâte, ruşinoase şi din gură cântând
lucruri de ruşine şi adevărat satiriceşti". ,,De-acolo - adaugă Budai-
Deleanu, să zice de obşte de [un] oarecare ce nu lucrează nimic, că
bate le/a. " 58
Când sunt însă ei înde ei, ţiganii cresc purcei cu deosebită plăcere
şi tin câini pentru a le păzi şatra. Sunt animalele la care locuitorii
ac~stui „rai beteag" ţin cu deosebire. Într-un articol publicat în 1895 în
Vatra, George Coşbuc observa: ,,Purcelul şi căţelul sânt toată averea
acestor ţigani: când se scoală satul asupra lor, ori îi urmăresc auto-
rităţile, ţiganii o rup la fugă lăsându-şi, la primejdie, şi căruţele şi
nevestele şi copiii, dar căţelul şi purcelul niciodată. (... ] Prin sate vezi
trecând căruţele ţiganilor încet şi rânduite; copiii «învăscuţi, cum din
mame-au fost născuţi», alergând pe marginea drumului, iar dinapoia
căruţelor, fără excepţie, legaţi de câte o sfoară vine încet căţelul me-
lancolic şi purcelul flegmatic." 59
Imaginea s-a fixat de mult timp în mentalul românilor. Când
Chiriţa „spală putina" la rându-i, lăsându-şi soţiorul, paharnicul Bârzoi,
„cu buza umflată", călătoria ei la Paris începe aşa: ,,M-am dus la
Galaţi cu trăsura mea cea galbănă şi cum am ajuns, nici una nici
două ... ţup! în vapor, Guliţă ţup! după mine, Ioana ţiganca ţup! după
Guliţă şi, vorba ceea, cu căţel cu... am plecat!! !"
60

58
I. Budai-Deleanu, Opere, l, Ţiganiada, ed. cit. , p. 29.
59
G. Coşbuc, Opere, IV, ed. cit., p. 13.
60
V. Alecsandri, Cucoana Chiriţa în voiagiu, în Opere, V, ed. cit., p. 88. Vodevilul a
fost scris, probabil, în toamna sau iama lui 1863, la, Mirceşti, şi-a fost jucat de Matei
Millo, în martie 1864, pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti.
66
 Exact din observarea acestor realităţi s-a născut şi expresia
tâlcuită aici. Plecarea ţiganilor lasă însă în urmă şi o nostalgie secretă :
uneori şi cel statornic, aşezat, e muşcat de dorul de ducă şi-atunci scrie
Cântice ţigăneşti, precum Miron Radu Paraschivescu, se-aşterne
drumului ori măcar cântă, odată cu lăutarul ţigan: ,,Adio, dragă Nelă,
eu plec, se face seară .. ."

A fi (a se afla) la cheremul cuiva, a avea (pe

cineva) la cherem, a nu-i veni (cuiva) la cherem

Pe fondul tracic al resemnării mioritice, care nu excludea totuşi

un sâmbure raţional şi o premisă a acţiunii 61 , s-a grefat la noi, în Evul
Mediu, adevăratul fatalism oriental. Contactul cu Islamul, religia stă­
pânitorilor, a întărit printre români convingerea că omul e o jucărie în
mâna celor puternici, a Destinului, că totul depinde de voia, graţia,
bunăvoinţa, favoarea Fiinţei Supreme, a celui sus-pus, noţiuni pe care
turcii le reduc la un singur cuvânt - kerem.
Că românii n-au fost singurii europeni supuşi efectelor acestei
gândiri demobilizatoare, ,,negative", se poate constata şi dintr-un caz
ilustru, acela al lui Arthur Rimbaud. Poetul Iluminaţiilor a stat ani
de-a rândul printre musulmani, iar mentalitatea lor l-a contaminat. În
consecinţă, toate relele care s-au abătut asupra capului său le-a
întâmpinat cu formula Allah kerim, Allah kerim! (E voia lui Allah,
fie voia lui Allah!). ,,Adică, va glosa apoi un alt iubitor al versurilor
sale, suntem la cheremul(= kerim) Destinului."62
Ca toate „florile răului", expresia are eflorescenţe, adică sensuri
şi conotaţii multiple. Ion Ghica, mare prieten al turcilor, care i-au
încredinţat o vreme rangul de bei de Samos, evoca în policromele lui
Scrisori către V. Alecsandri un personaj fabulos, Hiotoglu, care-şi

61
„Baciul" moldovean strecura în jelania lui şi un dacă semnificativ: ,,Şi de-a fi să
mor/ În câmp de mohor", îi spune el oiţei năzdrăvane, reducând astfel moartea la
condiţia unei ipoteze, adică a unui lucru posibil, dar nu obligatoriu, cel puţin nu în
viitorul imediat.
62
Mihai Beniuc, Scrieri, I, Drumul poeziei, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p. 4 7.
67
stăpânea partenerii şi adversarii cu un şir de procedee de un rafina-
ment oriental diabolic: ,,Hiotoglu te avea la cheremul lui, după cum
zic turcii, căci avea la îndemână un arsenal întreg". Sensul zicalei este
aici acela de a dispune de cineva după voie, a-l avea la mână, de
regulă cu amănunte compromiţătoare.
În teatrul său, Alecsandri reţine diverse aventuri semantice ale
expresiei. Maestru al farselor şi al deghizărilor, isteţul Leonaş dejoacă,
în Chiriţa în provinţie, planurile matrimoniale ale boieroaicei cu
tardive apetituri sentimentale, cerându-i, drept suvenir erotic, un portret.
În scena savuroasă a pertractărilor amoroase dintre cei doi, reme-
morate cu vervă de Leonaş, expresia are alt ascuţiş: ,,«Ah, Leonaş ...
dacă mă iubeşti ... menajariseşte-mă .. . lasă-mă să fug ... mă munceşte
cugetul. .. » Ha,ha,ha ... bine că i-am prins portretu la mână .. . de-acum
îi la cheremul meu ... " 63 Cu portretul compromiţător în mână, Leonaş
îşi joacă îndrăzneţ cartea, înfrângând ultimul refuz, ultimui „nu se
poate" opus de Chiriţa căsătoriei lui cu Luluţa: ,,Ba se poate, căci
almintire ... I-oi ruga pe prietinul meu, pe ofiţeriu cel de azi-dimineaţă,
să arăte portretu d-tale lui Bârzoi ... se poate acum?" De astă dată a fi
la cheremul cuiva se traduce prin a fi la dispoziţia, la discreţia cuiva.
În altă piesă de Alecsandri, vodevilul Arvinte şi Pepelea, primul
protagonist e pus de inteligentul său partener în faţa unei alegeri
dificile: ,,Arvinte (în parte, pe gânduri): S ă rup zapisu? ... Nu-mi vine
la socoteală! ... Să-i dau pe Măndica? Nu-mi vine la kerem! ... Cum să
fac? ... Dac-aş găsi vrun tertip ca să schimb zdelca [dispoziţia - n.n.]
şi să scot cuiu din ea ... Dar ce tertip? ... Hoţu de Pepelea îi cârciocar
de frunte" 64 • Tâlcul zicalei e oferit aici chiar de către personaj . A nu-i
veni cuiva la cherem înseamnă a nu-i veni la socoteală un lucru, a nu-i
convem.
Până la urmă, zgârcitul moş Arvinte cedează şi i-o dă de nevastă
pe Măndica lui Pepelea. De ce? De teama proceselor. Pepelea era
,,cârciocar", adică un expert în chichiţe avocăţeşti temut prin tribu-
nalele româneşti ale vremii. Cui îi da mâna să-şi piardă timpul şi banii
prin tribunale în care dreptatea umbla cu capul spart? Dar nu vi se pare
că povestea asta nu-i doar de ieri?

63
Vezi V. Alecsandri, Opere, V, Teatru, ed. cit. , p. 449.
64
Ibidem, p. 7 I 6.
68
 A căuta chichite,
, a umbla cu chichite
,

Timp al divorţului de nonna morală, anii din unnă au readus la

mare preţ subtilităţile avocăţeşti, subterfugiile juridice, vicleşugurile
prin care escroci incurabili, adesea sus-puşi, scapă de aerul răcoros al
puşcăriei pe care „naturelul" lor gingaş nu-l poate suporta. C-un
avocat bun, meşter în „clenciuri", pricopsiţii de stil nou pun mâna pe
vile cât un transatlantic, trag pe sfoară armata, iau cu japca hectare de
pădure ori de teren arabil, cumpără sau „privatizează" pe mai nimica
întreprinderi, spală bani adunaţi prin „tunuri" şi „ţepe" despre care
vuieşte presa. ,,Ce nu se poate, când totul se poate?" exclama sarcastic
un poet cândva important, dar înlocuit acum prin clasamente şi
antologii de tot felul de stihuitori din eşaloanele doi şi trei. Şi „totul se
poate" fiindcă legile au chichiţe, adică portiţe pentru pungaşi presărate
cu dibăcie, pe ici-pe colo, ,,prin punctele esenţiale", chiar de către
legiuitori.
Boala asta nu-i totuşi de azi, de ieri, nu-i o maladie de ti(m)p nou
şi deocamdată confuz. Sunt mai mult de o sută de ani de când Petre
Ispirescu scria cu amărăciune: ,,Cât trăiesc, ei [avocaţii] nu visează
decât pledoarii, cestiuni prealabile şi excepţiuni, chichiţe şi clenciuri".
Chichiţa e un şiretlic, un vicleşug ce are aparenţa adevărului.
Istoria din ultimul veac a cuvântului cu pricina ne aduce în faţă
un caz de cameleonism lingvistic, cu adânci rădăcini în istoria
mentalităţilor. Până nu de mult chichiţa era obiect de dispreţ, de batjocură
populară la adresa cusurgiului. A căuta chichiţe indica stăruinţa
omului meschin de a găsi cu orice preţ „noduri în papură", pete în
soare, adică greşeli şi cusururi. Voi arăta în altă parte, bizuindu-mă
pe Anton Pann, cât de antipatic era cusurgiul în ochii românului de
odinioară. 65 Ei, dar interesul poartă fesul, şi astfel subterfugiul, fleacul,
tertipul profitabil capătă cu vremea onorabilitate, iar cusurgiul detestat
se converteşte în consilier adulat. Pe stil nou pungăşia se numeşte ...
abilitate, iar a umbla cu chichiţe (adică a umbla cu şiretlicuri, cu
înşelăciuni) începe să devină un sport naţional, ba chiar balcanic.

65
Vezi infra, A căuta nod În papură, pp.1 43-145.
69
 Originea cuvântului e de căutat de altminteri mai la sud, de unde
ne-au venit arome de Levant şi de Fanar ce-au lăsat urme durabile în
sufletul ·românesc. Palicarii din Peloponez, din Pind, Rodopi, Tesalia
şi insulele Ionice îi spuneau chichie (91xrJ) sau, mai mângâietor
(printr-un diminutiv), chichiţa ( 917Xh(a), unei cutii ori cutiuţe 66 în
care se păstrau banii, bijuteriile sau alte lucruri şi înscrisuri de valoare.
Afluxul grecesc în Principate, foarte puternic de prin secolul
al XVII-iea, i-a familiarizat pe români cu obiectul şi vorba respectivă.
Fiindcă timpurile erau nesigure, băncile inexistente, iar zarafii nu erau
persoane de cea mai bună condiţie, oamenii s-au învăţat să-şi păstreze
valorile în lăzi şi dulapuri cu încăperi secrete, greu de aflat de către cei
neiniţiaţi . ,,Secreterurile" româneşti din Evul Mediu târziu erau lăzile
şi dulapurile cu chichiţe, comandate de cei înstăriţi mai ales meşterilor
din Ardeal. Până azi în muzeele din Transilvania (în cel din Mediaş,
de pildă) se află voluminoase şifoniere cu chichiţe pentru galbeni, ascun-
zători pe care vizitatorii nu le pot dibui decât cu ajutorul custozilor.
Ţăranii, în casele cărora galbenii nu se prea înghesuiau, au preluat
termenul, dându-i o destinaţie casnică mai umilă. Chichiţă era pentru
ei sertarul sau fiocul mesei, vasul în care îşi duceau la câmp
merindele, ba chiar şi răcliţa în care păstrau brânza. Cum dulapul era
de tot rar în căminele lor, rolul acestuia era preluat de cufere, de lăzi
(inclusiv de zestre) prevăzute cu mici despărţituri cu capac, plasate
îndeobşte în partea superioară a acestora. Unei asemenea tainiţe i se
spunea, desigur, tot chichiţă; prin Moldova exista şi varianta chitiţă,
rod al contaminării cu adjectivul pitit,-ă (pronunţat moldoveneşte
chitit,-ă), care înseamnă ascuns, pitulat. Meseriaşii care confecţionau
aceste lăzi cu dichis se chemau, tot pe acolo, chichiceari.
Prin alte zone ale ţării, ţăranii numeau aceste lăzi cu sertare
secrete tronuri, recurgând astfel la termenul german dialectal Truh(e)n.
Un asemenea tron cu chichiţă ne întâmpină într-unul dintre cele mai
frumoase basme româneşti, celebrul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă
66
Termenul figura în Condica limbii româneşti, dicţionarul-tezaur la care a lucrat,
între 1834-1844, Iordache Golescu. Eruditul autor îl explica astfel; .,,Chichită, -e (făm .
ca casă) să zic cutioarele dă la scrinuri, dă la scatulci, dă la lăcriţe s.c.1." Î~ altă filă a
preţiosului lexicon erau oferite detalii suplimentare: ,,Scatu/că, -ci (făm. ca nucă);
< etim. it.>. Adică o lăcriţă cu multe despărţituri pentru clondire". (v. Scrieri alese,
ed cit., pp. 305, 334).
70
fără de moarte, publicat de Petre Ispirescu încă din 1862. lată finalul
trist, metafizic, al călătoriei iniţiati ce a eroului:

V ăzând palaturile dărămate şi cu buruieni crescute pe dânsele, ofta şi,

cu lacrămi în ochi, căta să-şi aducă aminte cât era odată de luminate aste
palaturi şi cum şi-a petrecut copil ăria în ele; ocoli de vreo două-trei ori,
cercetând fiecare cămară, fiecare colţuleţ ce-i aducea aminte cele petrecute;
grajdul în care găsise calul; se pogorî apoi în pivniţă, gârliciul căreia se
astupase de dărămăturile căzute .
Căutând într-o parte şi în alta, cu barba albă până la genunchi, ridicân-
du-şi pleoapele ochilor cu mâinile şi abia umblând, nu găsi decât un tron
odorogit; îl deschise, dară în el nimic nu găsi; ridică capacul chichiţei, şi un
glas slăbănogit îi zise:
- Bine ai venit, că de mai întârziai, şi eu mă prăpădeam .
O palmă îi trase Moartea lui, care se uscase de se făcuse cârlig în
chichiţă, şi căzu mort, şi îndată se şi făcu ţărână.
67

Tot clticltiţă se numea şi lădiţa de sub capra trăsurilor 68 în care

birjarii îşi ţineau cele trebuincioase meseriei, dar şi o anumită despăr­
ţitură a luntrilor, locul favorit unde pescarii îşi păstrau uneltele lor.
Ajuns astăzi în vocabularul juriştilor, chichiţa este un cuvânt
vechi, aflat odinioară mai ales în limbajul negustorilor, doctorilor,
funcţionarilor publici 69 şi , lucru cu tâlc, al politicienilor. În Istoria
ieroglifică, splendidă descripţie a unei lumi „roasă de corupţie,
dominată de rău şi nedreptate", cum scria Elvira Sorohan într-un
admirabil eseu dedicat lui Dimitrie Cantemir, clticltiţa (cu sensul de

67
Petre lspirescu, Legende sau basmele românilor, ed. cit., p. I O.
68
În O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867, Maiorescu cita sarcastic
dintr-un poem de Bolliac: ,,Ţii tu minte, oară, noaptea de la moară , I Grămadă-n
droşchiţă, când eu pe chichiţă I Ţineam mâna ta?"
69
Într-o satiră scrisă în 1838, dar publicată în 1860, Fă-mă, tată, să-ţi seamăn sau
Generaţia actuală din generaţia trecută, Costache Bălăcescu, un scriitor popular pe
atunci, schiţează siluete caracteristice: ,,Directori se zic aceia,/ Dar putere au de
smeu;/ Că la toate ei sunt cheia,/ Şi ce vor o fac mereu.// Şeful Secţii o croieşte/ După
cum îi vine lui,/ Ş ' apoi el o ticluie şte/ Pe spinarea fiecui./ Ş'au o groază de clticltiţel
Să te-ncurce, că toţi sunt/ D'ăi cu maţele pestriţe/ Care nu tămâie stănt" (v. Satire şi
pamflete din preajma lui 1848. Culegere cu un studiu introductiv de Gh. I.
Georgescu-Buzău, col. Biblioteca Pentru Toţi, Editura Pentru Literatură şi Artă, 1950,
p. 77.)
71
încăpere, dar şi de amănunt) e un instrument de manipulare a gloatelor
folosit într-un protoparlament balcanic de pe la 1704-1705. Papagaia,
adică papagalul (mască în spatele căreia se ascundea iscusitul fanariot
Papi Comneno), e un demagog ce ştie că la „inimile proaste limba bine
vorovitoare multe poate". Construit după canoanele clasice, discursul
abilului „ritor" e un perfid tur de forţă oratorică vizând manevrarea
celor mulţi şi iubitori de soluţii radicale:

Puţincele sint, o, priietinii miei, recetele ştiinţei mele şi mici şi strârnpte

chichiţele ierbilor doftoriii mele (căci doftorul bun ştiinţa în cap, iar ierbile în
câmp le are, şi unde chichiţele văruite şi pilulele şicuite [adică ordonate -
11.11.] sint, acolo bolnavul să amăgeşte, iară nu să tămădueşte).
70

Iată deci că încă de acum 300 de ani panglicarii politici preferau

dezordinea ordinii şi tertipul avocăţesc adevărului clar. Dar măcar
oratorii lui Cantemir ştiau să vorbească ademenitor mulţimilor, aveau
adică, am zice azi, ,,papagal", calitate de care epigonii lor de acum nu
se învrednicesc.

A căra apă cu ciurul

Basmele româneşticlasice se terminau cu o formulă şăgalnică şi

stereotipă menită a face trecerea de la prezentul povestirii la cel al
realităţii. Purtat pe aripile imaginarului, auditoriul pierdut în reverii
era trezit la actualitate cu o încheiere bruscă, un fel de lingură scurtă
peste nasul cui ascultă. În basme, ca şi în poezia simbolistă, nasul este
exploratorul universului. Zmeii, zmeoaicele, căpcăunii simt miros de
om şi pleacă aţâţaţi în căutarea lui. Dar şi Făt-Frumos miroase peri-
colul zmeiesc şi ia măsuri în consecinţă. Povestitorul îi împrumută
identitatea, intră, aşadar, în pielea lui până spre final, când îşi recunoaşte
condiţia, mai umilă, de simplu transmiţător de mesaj.
Autoironia naratorului face parte din codul basmului. Ce face el
când nu mai are cu ce întreţine vraja? Se persiflează pe sine pentru
70
Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, postfaţă de Elvira Sorohan, col. ,,Scrieri
Româneşti Esenţiale", Editura Junimea, 1988, p. 14 l.
72
păcatul de a fi dat în „mintea copiilor", acesta fiind publicul predilect.
Poveştile ardeleneşti ale lui Ion Pop-Reteganul sunt în această pri-
vinţă mai instructive decât basmele lui Petre Ispirescu. Poveştile lui
Ispirescu se terminau îndeobşte cam aşa: ,,Iar eu încălecai p-o şea
ruginoasă, spuindu-vă o poveste mincinoasă" (v. basmul Dunăre
Voinicul). Alteori (v. Fata de împărat şi pescarul ori Zâna Zânelor),
finalul e şi mai expeditiv: ,,Iară eu încălecai p-o şea etc." Evident că
ţăranul nu spune et caetera. Formula lui clasică de încheiere e cea
folosită de Ion Pop-Reteganul în basmul Lupul cu cap de fier, cules
din localitatea Vâlcelele Rele: ,,Eu încă fui la nunta lor, am ajutat câte
ceva; am tăiat lemne cu sapa, am cărat apa cu ciurul şi atâta mâncare
şi beutură am căpătat, de nici acum nu mi-i foame, iar dumnealor de
n-or fi murit, mai că şi azi trăiesc ." 71
Dacă sapa mai poate, la o adică, să despice lemnul, cu ciurul nu
se poate căra apa nicidecum. Sonoritatea numelui acestui obiect nu e
dintre cele mai ademenitoare. Totuşi, cuvântul nu-i la origine nici
turcesc, nici ţigănesc, ci curat latin. Romanii îi spuneau instrumentului
respectiv cibrum sau cribrum şi-l foloseau şi ei la cernerea materialelor
pulverulente sau granulate. Înainte de a fi fost din metal, ciurul se
făcea dintr-o piele perforată, fixată pe o ramă. Tot din piele erau şi
„ulcioarele" cu care Ulise şi Enea îşi cărau apa. Vechimea, aproape
imemorială, a cuvântului explică de ce a dat naştere atâtor expresii
româneşti. Pentru cel ce nu vede bine se foloseşte expresia a vedea ca
prin ciur. Când însă un lucru e examinat cu atenţie sporită, pe toate
feţele, se spune că e trecut (sau cernut) prin ciur şi prin dârmon,
dârmonul, vorbă grecească la origine, fiind un ciur cu găuri mari
pentru cernut seminţele de cereale. A da (a trece) pe cineva prin ciur
şi prin dârmon are şi sensul de a vorbi de rău pe cineva, sesizându-i
punitiv toate defectele. În excelentul lor Dicţionar de simboluri Jean
Chevalier şi Alain Gheerbrant subliniau tocmai această semnificaţie:
,,El [ciurul - n.n.] constituie şi proba persecuţiei ori a pedepsei,
devenind astfel instrumentul justiţiei divine." 72

71
Ion Pop-Reteganul, Poveşti ardeleneşti. Basme, legende, snoave, tradiţii şi
povestiri. Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Vasile Netea, Editura Minerva,
Bucureşti, 1986, p. 115.
72
Vezi op.cit., voi.I, A-D, p. 325.
73
 De unde se trage însă expresia a căra (sau a duce) apă cu
ciuru!73 , care are sensul de a face un lucru zadarnic? Zicala e veche de
când grecii şi romanii, dovadă că Plautus, autor latin anterior erei
noastre, spunea despre un erou al său că imbrem in cribrum gerere,
adică ducea apă cu ciurul.
Substratul expresiei e mitologic. Cum mitologia latină e o imitaţie
a celei greceşti, originea zicalei se cade căutată prin Atica, Peloponez
şi-n Arhipelag, mai exact spus în anticul oraş Argos din Peloponez.
Aici, susţine legenda, ar fi domnit regele Danaos, care ar fi avut
cincizeci de fiice. Candidaţi la mâna acestora ar fi fost cei cincizeci de
fii ai fratelui acestuia, Aigyptos. Pentru că oracolul vestise că Danaos
va fi ucis de un nepot, regele porunceşte fiicelor sale să-şi ucidă soţii
chiar ,în noaptea nunţii. Disciplinate, ele îndeplinesc porunc~ părin­
tească; înjunghiindu-şi mirii. Există însă şi o excepţie: cea mai mică
dintre fete, Hypermnestra, îşi cruţă soţul, pe Lynkaios, care însă îşi va
ucide socrul. Pentru crima lor, danaidele au fost osândite să umple
de-a puţuri în regatul lui Hades, adică în Infern, un butoi fără fund. O
variantă a legendei susţine însă că ulcioarele (din lut ori din piele!) cu
care cărau apa veşnic osânditele ar fi fost găurite şi nu butoiul.
Pedeapsa lor a devenit astfel un simbol al muncii zadarnice,
sisifice şi fără sfârşit. Mai fideli mitului decât noi, francezii şi gennanii
folosesc şi azi expresiile remplir le tonneau des Danaiâes ori
Danaiâenarbeit, adică a umple butoiul Danaidelor, muncă de Danaide.
Noi îrisă 'am rămas fideli variantei latine, a căra apă cu ciurul,
îmbogăţind-o cu sinonime precum a căra apă la fântână (sau la puţ!),
a căra pietre la munte ori lemne în pădure, a căra soarele cu
oborocul.
În paremiologia românească mitul Dariaidelor s-a convertit în
povestea prostiei omeneşti.

73
Proverbul era menţionat de Iordache Golescu în Pilde, povăţuiri i cuvinte
adăvărate: ,,Cară apă cu ciurul (adică, munceşte fără spor)." Tot acolo era inclusă şi o
variantă mai extinsă: ,,Cu ciurul cară apă în vas găurit (să zice pentru cei ce mai mult
risipesc, neştiind cum să păstreze)." (v. Scrieri alese, ed. cit., p. 189, 195).
74
 Nici În clin, nici În mânecă

Nici clinul, nici mâneca invocate în zicală n-au nimic de-a face
cu croitoria. Pentru înţelegerea ei nici Lapidus, nici Versacce nu ne-ar
fi de ajutor. Blaga însă, cu celebra lui teorie despre spaţiul mioritic,
văzut ca succesiune de văi şi dealuri, ne-ar ajuta mult. Ca şi geologia
modernă, care vorbeşte despre sinclinale şi anticlinale.
Când folosim expresia respectivă, cu sensul că nu avem nimic
comun, nici un amestec, nici o legătură cu cineva, nu trebuie să ne
gândim la clin, adică la adaosul vestimentar cu care croitorii corijează
puţinătatea pânzei ori a stofei. Klinu însemna în paleoslavă ( ca şi în
limba română veche) vale, povârniş, dar şi petec de pământ în formă
de triunghi.
În acest context, mânecă nu coboară din lat. manica, ci este un
feminin abuziv de la mânec, cuvânt românesc care desemna odinioară
sculatul devreme. Mergând pe firul timpului şi al etimologiei, vedem
că acest substantiv este o deghizare a persoanei întâi singular a verbului
a mâneca, provenit din latinescul manicare, care se traduce prin a te
scula devreme. Înainte de a zice „Cine se scoală de dimineaţă departe
ajunge" românii spuneau: Cine mânecă nu întunecă.
De ce se sculau de dimineaţă? Între altele şi pentru că drumurile
erau proaste, cu văi şi dealuri multe, iar carul (de obicei plin) o lua
vertiginos la vale (precum în povestea lui Dănilă Prepeleac) - şi atunci
trebuia înfrânat - ori, dimpotrivă, suia greu dealul, iar în acest caz erau
împrumutaţi boi de la alţi călători, tot ţărani, desigur. Toate acestea se
făceau pe lumină, căci noaptea drumurile erau în puterea lotrilor, pe
care oamenii Agiei, ,,neferii", nu-i prea puteau stăpâni. Ţăranul mâneca,
aşadar, devreme, urca dealul (în Banat, observa G. Coşbuc, acum mai
bine de un secol, orice suiş se numeşte „mânecul dealului") şi cobora
valea cât era lumină, ca să nu-l apuce noaptea. De aici a ieşit şi
proverbul „Mânecatul de dimineaţă şi însuratul devreme nu strică", pe
care timpurile mai noi, marcate de obsesii culinare, l-au schimbat în
,,Mâncatul de dimineaţă şi însuratul devreme nu strică" .
Spre deosebire de automobiliştii de azi, care trec nepăsători unii
pe lângă alţii, ţăranii ce mânau care cu boi se ajutau între ei, lucru

75
constatat şi de G. Coşbuc. Într-un articolaş din Vatra (II, I, 1895,
p. l O), poetul scria: ,,Când drumul la deal (mânecul) e greu şi boii nu
pot urni carul, ţăranii înjugă patru şi şase boi, de la alte care, şi scot
aşa pe rând carele în deal. La vale (la clin) îşi împrumută lanţurile, ca
să împiedece roţile. Ţăranul, fie cât de străin, când vede pe alt ţăran
că nu-şi poate scoate carul în deal, îşi desprinde boii şi-l ajută. Un om
care îl duşmăneşte, ori un târgoveţ, trece pe lângă ţăran şi-l lasă
neajutorat în drum. Cu aceştia ţăranul «n-are nici în clin, nici în
mânec», sânt oameni care nu fac cauză comună cu el: nu şi-au prins
niciodată boii la un jug, nici la deal, nici la vale" •
74

Harap-Alb, un_ fiu de crai care gândeşte şi vorbeşte ţărăneşte,

refuză serviciile Spânului, utilizând expresia în spiritul acelei vechi
înţelepciuni reticente faţă de contactul cu străinii, mai ales dacă ei sunt
şi „însemnaţi":

Aşa ar trebui să urmez, om bun, [... ] dar ţi-oiu spune drept: tata mi-a dat
în grijă, când am pornit de-acasă, ca să mă feresc de omul roş, iară mai ales
de cel spân, cât oiu pute; să n-am de-a face cu dânşii nici in clin, nici in
mânecă; şi dacă n-ai fi spân, bucuros te-aş tocmi.
75

Cum a pătruns în mediul târgoveţilor această mentalitate rămâne

un mister. Glosând despre prostie, Anton Pann avertiza în Povestea
Vorbii: ,,Cu nebunul să nu te pui nici în clin, nici în mânică. "
Citadinii lui Caragiale nu ezită să folosească şi ei zicala. Dovadă,
afirmaţia franţuzitului Trahanache: ,,Zic: ce are a face Caţavencu cu
mine şi eu cu Caţavencu, nici în clin, nici în mâneci, ba chiar putem
zice, dacă considerăm după prinţipuri, dinpotrivă" 76 •

74
Parcă vrând să ilustreze epic această zicală, G. Coşbuc va scrie şi o nuvelă, Neaga,
publicată în Povestea vorbei, I, 2, 17 oct. 1896 şi retipărită în Opere alese, IV, ed. cit.,
pp. 44-53. Întâmplarea evocată, pare-se cu filon autobiografic, se petrece pe Dealul-
Târgului şi gravitează în jurul ajutorului dat de narator unui ţăran care-şi încărcase
prea mult carul cu lemne.
75
Ion Creangă, Poveşti, Amintiri, Povestiri, ed. cit., p. 91.
76
I.L. Caragiale, Opere, H, ed. cit., p. 112.
76
 Crăciunul sătul şi Paştele fudul

De la Ignat, adică din 20 decembrie, ziua în care conform tradiţiei

ţărăneşti porcii visează cuţitul, românii încep pregătiri febrile pentru
masa de Crăciun. De fapt sunt mai multe mese rituale, datina impu-
nând până şi în familiile nevoiaşe bogăţia de bucate, abundenţa
culinară. Ca nişte Ane ce se îngroapă în fiecare zi între cei patru pereţi
ai căminului, femeile fac dovada priceperii lor într-ale gătitului, trans-
formând porcii în bucate care de care mai apetisante. E greu de ştiut
de când sunt sacrificaţi grăsunii în gospodăriile românilor. Popor
vechi, probabil că ei au împrumutat obiceiul de la alte neamuri şi mai
vechi. Cutuma are, pare-se, o obârşie precreştină. Egiptenii aduceau
jertfe de porci zeului Osiris. Grecii, mari amatori de came de bou, nu
se dădeau însă în lături nici de la cea de porc, tăind godacii în cinstea
zeiţei Demeter. Prin filieră tracă, obiceiul a ajuns şi la daci, ei înşişi
membri ai aceleiaşi seminţii, iar de la ei la noi.
Cât va mai dura datina e iarăşi greu de ştiut. Judecând după
preţurile ameţitoare din ultimii ani şi după prăpădul zootehnic insta-
urat de guvernanţi s-ar putea ca funestul sfârşit al cinei porcului să fie
aproape.
Să nu ne lăsăm însă atraşi de presimţiri triste şi să ne conformăm
după puteri acelei zicale populare reţinute de Creangă în Amintiri din
copilărie şi de Iuliu Zanne în Proverbele românilor: Crăciunul sătul
şi Paştele fudul. Tradiţia cere deci îndestularea pântecelui în ziua de
Crăciun şi împrospătarea garderobei la Paşti. Neconformarea la uzanţă
e în ochii românilor motiv de mare ruşine. Trebuie să fii un pui de
zgârie-brânză desăvârşit, un maţe-fripte rară leac pentru a nu te supune
imperativelor tradiţiei . Nu ştiu dacă zgârcitul moş Vasile, fratele mai
mare al tatălui lui Creangă, nu se dedulcea la came de porc în ziua de
Crăciun. În literatura noastră există însă un avar absolut, vestitul Ragi
Tudose, din nuvela cu acelaşi nume a lui Delavrancea. Calic incurabil,
scrie prozatorul, Ragi Tudpse „nici că se ruşina să rămâie la Crăciun
rară porc, la Paşti rară veşminte noi".

77
 La masa de Crăciun vechea bucătărie românească prevedea în
meniu şi colaci, de unde şi vorba La Crăciun joacă colacul, la Paşte
joacă cozonacul. În seara de Crăciun străbunele noastre făceau „din
grâu curat" un aluat din care se cocea aşa-numitul colac de Crăciun,
ce trebuia păstrat până primăvara, când era luat din casă cu un întreg
ceremonial, pus în coamele boilor care plecau la arat, iar după primele
brazde trase era împărţit şi mâncat de plugari.
Ca prefaţă la bucuriile gastronomice din ziua Naşterii Domnului,
calendarul popular aşeza tot în Ajunul Crăciunului şi Moşii de Ajun,
adică ofrandele alimeQtare de post (colaci, fasole, prune fierte, pâine),
care, însoţite de o lumânare aprinsă, erau date de pomană pentru
sufletele morţilor. Prin Moldova ţărăncile miloase împărţeau de Crăciun
nişte turte, numite Scutecele Domnului, care erau înmuiate în apă
îndulcită cu zahăr ori erau unse cu miere şi presărate cu miez de nucă
sau cu julfe din seminţe de cânepă. Prin alte părţi ale ţării, preoţii şi
ţârcovnicii treceau pe la casele oamenilor cu icoana reprezentând
Naşterea Mântuitorului. Scurţi la vorbă, ţăranii îi spuneau acestei
icoane Crăciun, iar datina cerea ca gospodarii să o întâmpine smeriţi,
dar stând pe pat.
Între Moş Crăciun, făptură mitică, şi Moş Nicolae, sfânt atestat,
s-a produs cândva o contaminare. Fiindcă Moş Nicolae, ca pedepsitor
al copiilor neascultători, era dotat cu o biciuşcă sau cu o vărguţă, cu
timpul românii au început să-i spună Crăciun şi unui ciomag mai
noduros. În colecţia de Poezii populare a lui G. Dem Teodorescu
figurează acest distih simptomatic:

Se va găsi vreunul
Să-ţi dea minte cu Crăciunul.

De unde pAână unde însă această accepţie dureroasă, contondentă,

a Crăciunului? Intre mitologia românească şi mitul eristic sunt deosebiri .
În folclor Moş Crăciun era o făptură malefică, arţăgoasă, cu instincte
criminale. Tradiţia populară spune că aflând că nevasta lui, Crăciuneasa,
a ajutat-o la naştere pe Maica Domnului, hapsânul Crăciun a tăiat
mâinile femeii. Dar să lăsăm o legendă din Bucovina să vorbească
singură:

78
 - Să nu cumva să-mi oploşeşti haita asta tocmai acum la curtea mea!
Crăciunoaia însă a luat Fecioara şi a dus-o în grajdul vitelor, aşezând-o între
boi. Aici îi veni ceasul naşterii. Crăciunoaia o tot freca pe pântec ca să se
tragă pruncul în jos, dar el se urca tot mai sus. Acest lucru a minunat-o şi a
făcut-o să capete o dragoste nespusă de oropsita Maică a Domnului, şi de
aceea, cum afla chip ca să scape din casă venea îndată la Maica Fecioară să o
vadă, ajutându-i la naştere. Crăciun, între acestea văzându- şi nevasta că tot
intră şi iese, se pricepu îndată unde merge, şi de aceea, socotind că prin
această naştere şi-a pângărit sfinţenia sărbătorilor ce începuse, tăie cu barda
amândouă mâinile nevestei sale, pe care le credea spurcate. De durere
Crăciunoaia alergă în grajd, unde pruncul Hristos, văzând-o astfel, a blagos-
lovit-o şi îndată mâinile îi crescură la loc şi se făcură de aur. Astfel intră
Crăciunoaia în casa bărbatului său unde se aflau toţi poftiţii. Când Crăciun
a văzut-o, s-a sculat în picioare şi a zis:
- Cinstiţi meseni, sculaţi-vă şi socotiţi - vă sătui. Mare minune s-a
întâmplat la casa mea!
Au mers apoi la locul unde Maria Fecioară născuse şi unde au văzut şi
au cunoscut cu toţii puterea lui Dumnezeu. 77

Misterioasă este însăşi originea cuvântului Crăciun. Lingviştii au

propus mai multe ipoteze. Una dintre ele a fost formulată pe la
începutul secolului precedent de Pericle Papahagi şi reluată, cu noi
argumente, de către Sextil Puşcariu. 78 Conform acesteia, obârşia
cuvântului ar fi substantivul latin calatio,-onis, ac. calationem, derivat
din verbul calo, caiere, care însemna a chema, a convoca. Într-adevăr,
în timpurile dintâi ale creştinismului, preoţii îi convocau, la începutul
lunii, pe credincioşi, pentru a le aduce la cunoştinţă sărbătorile din
luna respectivă. ,,Cu deosebire - scria Pericle Papahagi __: era sărbă­
torită această calatio la I ianuarie, ziua în care se serba odinioară şi
Crăciunul creştinesc."
Petru Caraman, Aron Densuşianu şi Ovid Densusianu cred însă
că izvorul vorbei ar fi substantivul latin creatio, -onis, ac.creationem
(= creaţie, naştere). Din această perspectivă, naşterea lui Iisus ar
marca şi creaţia, şi (re)naşterea timpului, ştiut fiind că în vechile
comunităţi româneşti anul era văzut el însuşi ca o fiinţă care se naşte,

77
Sorin Lavric, Cartea de Crăciun, Editura Humanitas, 1997, pp. 124-125.
78
Vezi Dicţionarul Limbii Române, tomul I, partea [a] 11-[a], litera C, Tipografia
ziarului „Universul", Bucureşti, 1940, pp. 866-867.
79
îmbătrâneşte şi moare. După decesul anului vechi se produce logic
naşterea celui nou, geneză asociată simbolic cu ivirea pe lume a Fiului
lui Dumnezeu.
Lingviştii mai caută rădăcinile vocabulei Crăciun în albaneză
(kercum în limba schipetarilor înseamnă buturugă, ciot, butuc, iar
tradiţia spune că în staulul în care s-a născut Iisus ardea mocnit o
buturugă). Din acest kercum ar deriva nu doar termenul Crăciun, ci şi
substantivul cracă ...
Ce priorităţi au existat în circulaţia acestui cuvânt e greu de
stabilit acum. Unii filologi consideră că românii au împrumutat vorba
de la slavi. Argumentul ar fi că rutenii îi spun kerecun 79, slovacii
kracun, bulgarii kracon, vechii ruşii korocjunu, iar cei de azi
karacunu. În ceea ce mă priveşte, cred în originea latină a cuvântului.
Slavişti vestiţi ca Schuchardt, Jagic şi Bemeker afirmă că slavii l-au
împrumutat de la români, iar ungurii, care-i zic karacson(y), de la
slavi.

A vorbi În dodii

Când simpaticul drăcuşor Chirică din Povestea lui Stan Păţitul

de Ion Creangă îşi pune în cap să-şi însoare stăpânul , Ipate, flăcău
tomnatec, îi răspunde cu năduf:

Ţi-ai găsit. [...] Parcă eşti nu ştiu cum, măi Chirică; vorbeşti şi tu, ia aşa,
în dodii, câteodată. Am eu sămănături? Am eu toate cele trebuincioase pentru
casă? Tu crezi că numai aşa se ţine femeia .. . 80

Mulţi flăcăi,
mai tineri ori mai copţi, par a vorbi azi ca Ipate. Mai
ales că
nici n-au casă ...
Ce vrea să zică însă a vorbi sau a grăi (cam) în dodii? Pur şi
simplu a trăncăni, a flecări, a pălăvrăgi, a sporovăi, a bate câmpii fără

79
,,În rusă korociun apare într-o cronică din Novgorod (1143) şi însemna solstiţiul de
iarnă." (Marius Sala, Aventurile unor cuvinte româneşti, ed. cit. , p. 124). ·
80
Ion Creangă, Poveşti, Amintiri, Povestiri, ed. cit., p. 68.
80
un minim control al raţiunii. Cauza acestei emisii verbale fără noimă
pare să fie o întunecare (definitivă sau vremelnică) a minţii, o suferinţă
nervoasă ori o manifestare cu substrat umoral. Pentru asemenea cazuri
de năuceală ţăranul avea o terapie sigură. El zicea: lasă-l (pe cutare) în
dodiile lui, adică nu-l lua în seamă pe smintitul ce vorbeşte fără
socoteală. Etimologia cuvântului e obscură, însă constelaţia lui de
sensuri sugerează întotdeauna aiurarea, bâiguiala, înşirarea de vorbe
fără cenzura lucidităţii . Vorbeşte în dodii, de pildă, cel pe ducă, omul
aflat în spasmele agoniei, o situaţie de acest fel fiind evocată de
Arghezi în poezia Comoara, unde un bătrân croitor înconjurat de cei
patru fii aiurează în preajma despărţirii de această lume:

Un croitor zăcea bolnav

Şi-aiurând în pat, gângav,
Parcă da să se-nţeleagă
Că-mpungând o viaţă-ntreagă
Ar fi adunat comoară.
Şi pe când trăgea să moară,
Având şi patru feciori,
Meşteri toţi şi buni croitori,
I-a chemat şi au sosit
Să ia parte la sfârşit.
Dar trecând în alte zodii
· Le vorbea croitoru-n dodii
Şi cuvântul „despărţire"
Ei l-au luat drept „împărţire"
Şi-aşteptau să se-mpărţească
Avuţia părintească.

Arghezi avea însă antecesori. Spre mijlocul secolului al XIX-lea,

când Constantin Negruzzi publica încântătoarele lui scrisori din ciclul
Negru pe alb, expresia avea deja sensul de astăzi. Dovada ne-o oferă
Scrisoarea VIII (Pentru ce ţiganii nu sunt români), în care patriarhalul
boier de ţară Bogonos relatează - după Vieţile Sfinţilor - un episod al
confruntării dintre cuviosul Grigorie (episcop de Agrigenta) şi o tânără
cu moravuri liberale:

81
 - Şi tu, fiica păcatului, tu, hananeeancă, tu Magdalină, care ai cutezat
să aduci păn-aici scandalul şi ispita prin veninul drăceştelor tale frumuseţi,
spune, poamă a iadului! cum ai putut înşela pe acest nevrednic călugăr?
- Să nu bănuieşti, pre-sfinţite, răspunse ticăloasa fată, dând un hohot
de râs, dar mi se pare că vorbeşti cam în dodii, făcându-mi o asemine întrebare.
Eu să-l înşel? o copilă de şaisprezece ani! 81

O întâmplare asemănătoare, de data asta din biografia cucer-

nicului Constantin, istorisea Dosoftei în Viaţa şi petrecerea svinţilor:

Şi petrecând odinioară puţineâ vreme fără mâncare, l-au dodeitu-lii. o

curvantă fată de jidovu.

Un fascicul de lumină asupra originii zicalei a aruncat acum trei

decenii lingvistul N. Mihăescu, care credea că vorba dodii „s-ar putea
să aibă legătură cu verbul de circulaţie regională a dodăi = a aduce
supărare, dacă ne gândim că, la început, a vorbi în dodii se spunea
despre cineva în suferinţă. " 82 În limba cronicarilor şi a altor scriitori
români din vechime, a dodăi însemna şi a ataca, a hărţui, de la verbul
cu pricina existând pe atunci şi un substa.ntiv derivat - dodeială - care
avea înţelesul ·de sfadă, ceartă, necaz, gâlceavă, dojană, supărare. În
Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir, cuvântul numea profetic o
îaptură mitologică malefică: ,,de la Asiia lighioaia dodeielii la Evropa
să va videa." Ceva mai înainte, substantivul fusese frecvent folosit de
Miron Costin în Letopiseţul său. ,,După perirea lui Mihaiu-vodă
[Viteazul], n-au mai avut Ieremiia-vodă nice o dodeială de nime",
notează el în capitolul al 5-lea al cronicii lui. În capitolul al 12-lea al

81
Constantin Negruzzi, Păcatele tinereţelor, ed. cit., p. 255 . Citarea unei cărţi ce
reunea 32 de epistole publicate de Negruzzi între 1837-1855 n-ar trebui să ducă la
concluzia că savuroasa expresie s-a istorizat, că farmecul ei s-a perimat azi. Nicolae
Manolescu, un spirit fin şi modem, a folosit-o nu de mult pentru a caracteriza opera
lui Iordache Golescu: ,,El a strâns câteva mii [de proverbe - n. n.] şi le-a comentat, ca
Tudor Vianu în secolul nostru. Cuvântul Către iubitorii de ştiinţe care prefaţează
culegerea este al cuiva care s-a molipsit de expresivitatea paremiologică, un Creangă
muntean vorbind în dodif' (Istoria critică a literaturii române, I, Ediţie revizuită,
Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, I 997, p. 16 I).
82
N. Mihăescu, Carte despre limba românească. Cu o prefaţă de prof. univ. dr.
docent D. Macrea, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 149.
82
acesteia sunt prezentaţi cu vădită simpatie doi voievozi care au
preferat să-şi piardă domnia (şi chiar viaţa!) decât să sporească impo-
zitele. Unul este Pătru-vodă (Şchiopul) ,,care avându dodeiale totdeauna
de la turci cu dările, au strânsu boierii şi ţara şi le-au dzis că nu mai
poate să sature pântecele turcilor rară fundu. Şi luându-şi dzua bună de
la toţi , au lăsatu domniia şi s-au dus pen Ţara Leşască la Veneţiea,
unde-şi s-au săvârşit şi viaţa sa ... " , lăudat postum de cronicar pentru
83

că n-a vrut ca „greul ţării" să sporească sub oblăduirea lui.

Hotărât lucru, dregătorii de azi, care-şi „dodăiesc" concetăţenii,
aruncând noi taxe şi impozite asupra ţării, nu i-au citit pe cronicari!

A Întoarce foaia

A întoarce, ca verb ce indică schimbarea poziţiei fireşti (sau

iniţiale) a unui lucru sau a unei tăpturi, este pivotul unui noian de zicale
mai vechi sau mai noi. Românii spun: a întoarce târgul (adică a strica
înţelegerea dintâi), a i se întoarce cuiva maţele pe dos (ca efect al
scârbei ori al saţietăţii de mâncare şi băutură), a-şi întoarce privirea
( deci a se uita în altă direcţie, îndeobşte contrară celei dintâi, aşa cum
fac, la „Iunion", Jupân Dumitrache şi Rică Venturiano), a-i întoarce
cuiva spatele (ceafa, dosul), gest de supărare, desconsiderare şi , mai
rar, de ingratitudine, a întoarce punga pe dos (aşadar a cheltui toţi
banii, până la ultimul sfanţ).
Vremurile mai noi au adus cu ele şi alte expresii. ,,Aşa e, puicu-
sorule, c-am întors-o cu politică. Aud? Ţe era de tăcut?" îşi justifică
Agamiţă Dandanache şantajul în urma căruia se alege deputat. Până mai
deunăzi se mai zicea şi a o întoarce ca la Ploieşti, comportament
predilect al panglicarilor politici care una spun în opoziţie şi alta fac la
guvernare.
Originea zicalei a întoarce foaia, cu varianta, azi uşor desuetă, a
o întoarce pe foaia cealaltă, e controversată. În 20 ianuarie 1998 s-au
împlinit 100 de ani de când George ·Coşbuc, în rubrica lui Zicători
explicate din ziarul Epoca, inventaria opiniile celor care s-au pronunţat
83
Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. cit. , p. 172.

83
asupra expresiei cu pricina. Părerea bardului transilvan era că zicala
s-a născut din contemplarea adierii vântului prin foile cărţilor:

După direcţia vântului, foile se întorc într-o parte ori într-alta: în faţă, în
dos, în dungă. S-a întors foaia ar însemna: s-a schi1:nbat bătaia vântului, s-a
schimbat situaţia. 84

O veritabilă schimbare de situaţie înfăţişează Caragiale în nuvela

Kir lanu/ea, în care relua cu suprem rafinament stilistic vechea
poveste a diavolului păcălit de femeie ce-i tentase cândva şi pe Giovanni
Brevio, Machiavelli şi La Fontaine. ,,Ţanţoşă", ,,înţepată", ,,posacă
şi-ncruntată" la începutul căsniciei, Acriviţa îşi modifică radical atitu-
dinea faţă de soţ:

A mers aşa cât a mers, până i-a dat în cap cocoanei să-ntoarcă foaia, să-l
prăjească şi pe altă parte: s-a prefăcut că-l teme, că e zuliară.
85

Personal sunt de partea celor care cred că originea expresiei trebuie

căutată în spectacolele din bâlciurile şi iarmaroacele de odinioară.
Acolo se difuzau o puzderie de cărţi populare (cronografe, gromovnice,
trepetnice, ba chiar şi calendare şi almanahuri ilustrate) care făceau
deliciul oamenilor simpli şi al boiernaşilor doritori de sfaturi şi
preziceri. Cu aceste cărţi în mână, şi întorcându-le cu dichis foile cu
poze, strămoşii gazetarilor de azi făceau presă avani la lettre, adică
horoscoape, prognoze meteorologice, iniţiere religioasă, cronica faptelor
senzaţionale, ba chiar şi politichie. La urma urmei, nu erau singurii din
Europa care procedau aşa. Până şi în civilizata Franţă, lucrurile se mai
petreceau aidoma chiar şi în veacul al XIX-iea, o probă peremptorie
fiind poema lui Francis Jammes - Copila citeşte almanahul, admirabil
tradusă de Ion Pillat:

Cu ouă-n coş, copila citeşte almanahul,

şi lângă sfântul zilei şi starea vremii, mii
de chipuri minunate i-arată Zodiacul:
Berbecul, Capra, Peştii şi Taurul - ca vii.

84
G. Coşbuc, Opere alese, IV, ed. cit., p. 298.
85
I.L.Caragiale, Opere, I. Proză literară, ed. cit., p. 509.
84
 Şi astfel ţărăncuţei prostuţe-i vine-a crede,
că peste ea, departe, în stelele cereşti ,
sunt târguri, ca pe-aicea, cu-asini şi cu cirede
de tauri mari, cu capre, berbeci bătuţi şi peşti .

Citeşte despre târgul ce-n ceruri va să fie.

La Cumpene cum/oaia cu semne se-ntorcea,
ea- şi spune că în ceruri, ca şi la băcănie,
se cântăreşte sare şi suflet şi cafea. 86

A Întoarce (cuiva) şurubul, a o Întoarce la şurub

Pentru a caracteriza acţiunea celui ce umblă cu viclenii, cu înşe­

lătorii şiminciuni, se mai foloseau în veacul al XIX-iea expresiile a
întoarce (cuiva) şurubul şi a o întoarce la şurub. Într-o farsă de
Alecsandri, Arvinte şi Pepelea, întâlnim prima zicală în replica unuia
dintre protagonişti: ,,Aşa-i că mi-o întors şurubu', puşchiu' [ştrengarul
- n.n.] cel de Pepelea?" 87 Intrat în horă cu cei tineri, popa Buligă (cel
din Amintiri din copilărie) scapă cu faţa curată folosind o stratagemă
de om bătrân :

Şitragem un ropot, şi două, şi trei, de era cât pe ce să scoatem sufletul

din popă. Şi aşal-am vlăguit, de-i era acum lehamete de noi. Dar vorba ceea:
«Dacă te-ai băgat în joc, trebuie să joci!». De la o vreme, văzând bietul popă
că s-a pus în cârd cu nebunii, începe s-o întoarcă la şurub:
- Mă aşteaptă nişte fii de duhovnicie, dragii mei, şi trebuie să mă duc
mort-copt, căci acesta ni-i plugul. 88

Expresia pare să se fi născut prin contemplarea unor mecanisme

nemţeşti (germanii reprezentând şi azi în ochii românilor un etalon al
tehnicităţii) ce foloseau şurubul (<germ. dial. Schrube) pentru a trans-

86
Ion Pillat, Opere, 4. Tălmăciri 1919-1944. Ediţie îngrijită, tabel sinoptic şi
cronologic, note, variante, notă asupra ediţiei de Cornelia Pillat. Prefaţă de Ovid. S.
Crohmălniceanu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1988, p. 129.
87
V. Alecsandri, Opere, V, ed. cit., p. 714.
88
Ion Creangă, Poveşti, Amintiri, Povestiri, ed. cit., pp. 206-207.
85
mite ori imprima o mişcare de rotaţie . Una din corecţiile fizice pe care
le aplica Smăranda lui Ştefan a Petrei băieţilor săi neastâmpăraţi se
baza pe efectele dureroase ale unei mişcări giratorii:

Şi după ce ne culcam cu toţii, noi, băieţii, ca băieţii, ne luam la hârjoană,

şinu puteam adormi de incuri, până ce era nevoită biata mamă să ne facă
musai câte-un şurub, două prin cap ... 89

A umbla cu fofârlica

Interesantă ca un roman picaresc este povestea expresiei a umbla

cu fofârlica.
O folosea corect Gh. Brăescu (un prozator atent la registrele
oralităţii) în schiţa De la popotă, savuroasă dispută „filologică" pe
tema alimentaţiei între colonelul incult, dar vanitos şi medicul militar
al regimentului:

- Domnule colonel, dar carnivore leul, tigrul...

- Şi omul ce dracu este?
- Omul e omnivor.
-Ce ee?
-Omnivor.
- Păi ce, noi mâncăm oameni?
-Ooo!
- Pardon, ai zis omnivor...
- Dar, domnule colonel...
-Este?
- Vai de mine, ştie oricine, şi găina...
- Nici o găină, răspunde aici, nu umbla cufofâ.rlica ...
- Dacă nu mă lăsaţi ...
- Ca s-o întorci? ... Ştrengarule ... canibalişti, ai? ... 90

89
Ibidem, p. 176.
Gh. Brăescu, Unde stii norocul. Schiţe şi povestiri. Antologie, postfaţă şi
90

bibliografie de Ioan Adam, seria Arcade, Editura Minerva, Bucureşti, 1989, p. 130.
86
 Cel ce umblă cu fofârlica este un individ care recurge la şmecherii
şi la înşelăciuni. Confonn lexicoanelor, etimologia cuvântului fofârlică
este necunoscută. DEX-ul, aşadar Dicţionarul explicativ al limbii
române, ediţia din 1975, este în această privinţă (v. p.343) categoric.
Şi totuşi, o pistă, o zare de lumină prin tunelul timpului sunt de găsit
cu doar două rânduri mai sus, în „articolul" consacrat verbului a se
fofila. Etimonul lui e franţuzescul faufiler, care se traduce în bună
limbă românească prin a se strecura neobservat, cu dibăcie, a se intro-
duce undeva pe furiş. Verbul are şi un sens figurat care ne interesează
cu deosebire, acela de a obţine o situaţie bună prin înşelătorie.
Pentru a ne lămuri cum s-a metamorfozat franţuzescul faufiler în
românesculfofârlică, vorbă cu iz oriental, ar trebui să apelăm la conu'
Zaharia Trahanache al lui Caragiale. Indignat de machiavelismul
,,plastografului" Caţavencu, ,,venerabilul" răbufneşte ameninţător:

- Ei, aveţi puţintică răbdare .. .Dar astălaltă? (Se loveşte cu mâna pe

buzunarul hainii.) Apoi, dacă umblă el cu machiavelicuri, să-i dau eu
machiavelicuri [... ]N-am umblat în viaţa mea cu diplomăţie; dar dacă e vorba
să facem pe iezuitul a la Mettemich, apoi să-i dau eu, neică ...
91

Strămutat de la Florenţa sub poale de Carpaţi , machiavelismul a

devenit deci, pe la 1884, anul primei puneri în scenă a Scrisorii
pierdute, un balcanic machiavelic. Orientalizarea cuvântului este, tot
în gura lui Trahanache, şi mai radicală. Ce-i spune „prezidentul" lui
Caţavencu, când îl vizitează la Răcnetul Carpaţilor? Să-i mai dăm o
dată cuvântul:

Eşti tare, stimabile, la machiaverlicuri, tare, n-am ce să zic; dar nu ţi-ai

găsit omul...
92

Într-o lume de tranziţie, ispitită concomitent de Orient şi de Occident,

franţuzescul machiavelique îmbracă veşminte balcanice, devenind
machiavelic, ba chiar macltiaverlic. Sufixul -tic sau -lâc, de origine
turcă, insinuează vorbelor un sens peiorativ. Gândiţi-vă, de pildă, la
babalâc, berbantlâc, cabazlâc, calabalâc, caraghioslâc, geambaşlâc,
91
I.L. Caragiale, Opere, II, ed. cit., p. 186.
92
Ibidem, pp. 114-115.
87
iskiuzarlâk (= şiretenie) şi la alte cuvinte, familiare cu toatele
înaintaşilor noştri din veacul al XIX-iea. Teatrul lui Alecsandri e plin
de ele! Într-o „fiziologie" celebră, Domnul Sarsailă autorul, Heliade-
Rădulescu consemna cândva şi boala autorlâcului, adică grafomania,
semn că şi termeni de altă provenienţă decât cea turcească, unii veniţi
chiar din Vest, pot trece la noi la ... mahomedanism. Probabil că
acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu franţuzescul faufiler, al cărui sens
figurat s-a asociat .în ochii înciudaţi ai românilor din secolul al XIX-iea
cu şiretlicul şi pişic/ierlâcul, adică cu şmecheria, şarlatania, escro-
cheria, din întâlnirea acestor cuvinte rezultând o inimitabilă vorbă
românească ce suna aproape afectuos - Jo.fir/ic ori fofârlic. Ar mai
rămâne de explicat şi forma de feminin în care circulă termenul -
fofârlică. Pentru asta, tot analogia ne-ar scoate din impas: nu se
utilizau, oare, pe vremea paşoptiştilor, şi babac, şi babacă, ambele
forme desemnându-l pe capul familiei, adică pe tată? În Farmazonul
din Hârlău, comedie primită cu entuziasm de publicul românesc de la
1840, Aglăiţa, fata slugerului Gânganu, i se adresa astfel părintelui său:

Da ce idee ţ-o venit, habacă .. . să mâncăm în târg ... dumneta care, de

când eşti ... ai mâncat tot acasă? 93

(A umbla) ca o fofează

O amintire a industriei casnice, preponderent rurală, de altădată,

se păstrează în expresia (a umbla) ca o fofează. Enigmaticul substantiv
la care se face aluzie e invocat uneori şi într-o formă cu articol hotărât:
(a umbla) ca fofeaza. Am folosit adjectivul enigmatic nu numai
pentru a caracteriza un obiect cunoscut azi de tot mai puţini români, ci
şi pentru a nota un ritm de excepţie, iuţeala, viteza, care, judecând
după unele zicale, nu prea ne-ar caracteriza. Într-adevăr, făcând un
inventar al expresiilor construite în jurul verbului a umbla, observăm

93
V. Alecsandri, Opere, VII, Teatru. Text ales şi stabilit, note şi comentarii de
Georgeta Rădulescu-Dulgheru, indice şi glosar de Gheorghe Chivu, col. ,,Scriitori
Români", Editura Minerva, Bucureşti, 1981, p. 283.
88
imediat preponderenţa acţiunilor lente, săvârşite fără grabă, într-o
tihnă oriental ă. În proverbele şi zicalele lui românul umblă brambura,
cu capul în traistă, cătinel, copăcel, creanga, cu daibojul, fuioaga,
cu gura căscată, lela, cu jumătăţi de măsură, de colo până colo;
şi tot el, merge fără căpătâi, hai-hui, teleleu (Tănase), târâş-grăpiş.
În acest noian de lâncezeală, fac excepţie, prin regimul de urgenţă pe
care-l evidenţiază, formule precum a umbla cu limba scoasă după
cineva, a umbla iorga (= fără astâmpăr) şi a umbla ca fofeaza.
Ce este însă fofeaza? Nimic altceva decât străbunica de la ţară a
elicei. Fofează i se spune fiecăreia dintre aripile unei mori de vânt.
Grâul şi porumbul se măcinau cândva în mori hidraulice, care-şi
,,ieşeau din sărite" , adică din rosturi, când apa venea prea multă ori,
94

dimpotrivă, prea puţină, dar şi în mori acţionate de energia eoliană,

mai numeroase la şes. În Bărăgan şi în Dobrogea, unde firele de apă
sunt mai puţine, morile de vânt erau mai frecvente, iar peisajul
semăna, poate, cu cel din Olanda ori cu acela din Spania lui Don
Quijote.
Un fel de „mori" miniaturale, numite vârtelniţe, funcţionau însă
mai în fiecare casă de oameni gospodari. Vârtelniţa era o depănătoare,
o unealtă de lemn cu ajutorul căreia ţărăncile răsuceau firele de
cânepă, de lână, de bumbac. Lopăţelele de lemn - încrestate în două
locuri - pe care se întindea tortul se numeau în Moldova fofeze, iar în
alte părţi fuscei, colaci, lătunaşe, fuse . Împreună, fofelniţele, adică
cele două stinghii încrucişate pe care erau aşezate cele patru fofeze,
formau o alergătoare pe care se fixau beţele mosoarelor. Dispozitivul,
ingenios, a atras atenţia unui franţuz pripăşit pe la noi, Frederic Dame,
coleg de redacţie - în 1877 - cu Caragiale, la efemera revistă
Naţiunea română, foaie suprimată de guvern fiindcă a dat înainte de
vreme vestea căderii Plevnei. După ce s-a lăsat de gazetăria la zi,
Dame a publicat în · t 895 o Încercare de terminologie poporană
română, în ale cărei pagini insista şi asupra fofezilor. În Muntenia,
îndeosebi în judeţele Ialomiţa şi Prahova, tălpile războiului de ţesut se
chemau, conform spuselor aceluiaşi Frederic Dame, totfofezi.
Cu aceasta aventura sensurilor cuvântului e departe de a fi încheiată.
În Moldova li se zicea fofezi braţelor vatalelor, despre care Creangă

94
Vezi infra, A-şi ieşi din sărite, pp. 164-166.
89
povestea în Amintirile lui că „vuiau" Humuleştii de zgomotul lor. La
iarmaroacele din satele şi târguşoarele de odinioară cei tineri se dădeau
în scrâncioburi învârtite de oameni. Braţele acestor leagăne se numeau,
aţi ghicit, fofeze, iar cei care le acţionau trebuiau să aibă putere, nu
glumă, pentru a da „beneficiarilor" senzaţia de repeziciune.
Vorbafofează, cu variantafufează, a circulat şi prin Ardeal. Într-un
Glosar de cuvinte dialectale din graiul viu al poporului român din
Ardeal (1906), folcloristul Alexiu Viciu menţiona că în satul Râuşor
din Făgăraş exista „un fel de lampă mică fără sticlă 1 ', numităfufează.
Ea trebuie să fi avut braţe, ca sfeşnicele din vechime, ramificaţii
cărora în Biblia de la Bucureşti (I 688) li se mai zicea ... fofeze. Tot
fofează desemna uneori şi talerul unei balanţe, cuvântul dobândind
apoi chiar şi valoarea unui sinonim al pamponului din părul fru-
moaselor de altădată.
Când tehnica modernă a început să cucerească satele româneşti,
ţăranii n-au ezitat să-i spună fofează fiecăreia dintre aripile grapelor
articulate.
Cu aceasta ajungem la cel de-al doilea sens fondamental al
tennenului, acela d,e aripă. Părţilor mobile ale unor ferestre, uşi, porţi,
canaturilor deci, li se mai zicea încă, pe la începutul veacului al XIX-iea,
fofezi. Vizitând, la 1824, Sibiul, logofătul Dinicu Golescu remarca
mirat absenţa porţilor cetăţi i. Lucrul se datora împăratului Iosif al II-iea,
care, conştient că în războiul modern fortificaţiile contau prea puţin, a
dat ordinele cuvenite:

La poarta acestii cetăţi - constata în graiul lui arhaic logofătul -fofez nu

sânt, din porunca împăratului Iosiv al doilea, carele viind în partea locului, şi
mergând la hotarul Câinenilor, unde văzând cât au fost de anevoie a trece cu
siluire o oaste vrăjmăşească, când ar fi fost o cât de puţină adevărată
împotrivire, întorcându-să la Sibiu, au poruncit ca toate fofezile porţilor să să
strice, ca un lucru nefolositor. 95

Când ajunge la palatul Schonbrunn din Viena, pitorescul boier cu

doruri europene explorează fermecat grădina, descoperind, ,,la mâna

95
Dinicu Golescu, Însemnare a călătoriei mele;- Postfaţă şi bibliografie de Mircea
Iorgulescu, seria Arcade, Editura Minerva, Bucureşti, 1977, p. 18.
90
dreaptă [... ] o casă rătundă, a căriia împrejurarea zidului curţii are
multe porţi , ale cărorafofezi/e sunt de fier. 96

Tot ia Viena, de astădată la palatul Belvedere, de tristă amintire

pentru români, călătorul în straie lungi, largi, orientale, cădea în cap-
canele rafinate ale picturii. Uluiala provocată de efectul trompe l 'oeil,
adică de iluzia optică, e trădată savuros: ,,Altă cadră - o fereastră
zugrăvită cu fofezele deşchise, şi un cap de om, scos pe fereastră, să
uită afară. Această cadră, de nu ar fi în odaie, unde sunt mulţime de
cadre, ci ar fi potrivită ia o fereastră de casă, nu numai orice trecător îl
va socoti de viu şi i să va închina, ci adevărat chiar zugravii ar păţi
această înşălăciune" 97 .

De la aripă la elice nu e o cale prea lungă. Etapele ei intermediare

ar putea fi titirezul, sfârleaza şi prâsnelul, adică partea de jos a
fusului de tors, care face ca acesta să se învârtă mai uşor şi repede.
Prin analogie, despre un om vioi, iute, ager, se susţine că e sprinten ca
prâsnelul, ca o sfârlează. Despre sfârlează şi fofează Victor Ion Popa
a scris un roman cu un „subiect american", comentat cu simpatie de
G. Călinescu în Istoria literaturii române de la origini până în prezent.
Eroul cărţii e Toader Mândruţă, ,,băitan dintr-un sat moldovean, născut
cu flacăra aviatică". El construieşte „din capul lui" un fel de navă
aeriană cu care zboară şi cade, frângându-şi oasele. Salvat de un medic
omenos, flăcăul îşi continuă căutările, vine ia Bucureşti, unde învaţă
să conducă avioane, decolează cu un aparat neomologat, bate recordul
de durată printr-un zbor de 42 de ore, îşi salvează iubita într-un chip
aventuros şi, fireşte, aviatic. Romanul, apărut în 1936 şi retipărit abia
în 1986 (în defuncta colecţie Biblioteca pentru toţi copiii scoasă
cândva de Editura Ion Creangă) se numeşte Sfârlează cu fofează. Iată
un fragment din memorabila scenă a întâlnirii lui Toader Mândruţă cu
piloţii militari:

- Nu te sui încă. Treci în faţă şi pune mâna pe elice. [ ... ]

- Pe ce?
-Pe elice!

96
Ibidem, p. 68.
97
Ibidem, p. 64.
91
A stat în cumpănă, stingherit. Pe ce oare să puie mâna? [ ... ]
Comandorul a bănuit de unde vine încurcătura:
- Pe asta mare, din bot!
Toader a zâmbit. Înţelesese. Şi fiindcă era fericit că a înţeles, a întrebat tare,
cu toată inima:
-Pe fofează?
- Cum i-a zis?
Flăcăul a stat nedumerit de hazul comandantului:
- Păi, nu-i fofează?
Iar din spate, Ciocârlan a strigat:
- Are dreptate, dom 'le comandor. Se poate zice fofează. Păi, la noi se
face o jucărie, de se pune pe pari, aidoma cu avionul. Şi aceea se cheamă
sfârlează cu fofează.
Veselie zdravănă a trecut ca apa munţilor de la avion la avion. Iar
comandorul a pus pecetea pe vorbă:
- Minunat, Ciocârlane! Atunci să zicem cam aşa:
- ,,Sui, băiete la sfârlează,
Că dau drumul la fofează! .. ."
Şi iarăşi hohot de râs, împlinit cu fel şi chip de jocuri în cuvinte.
Unul zicea:
,,Când ţi-o sta în locfofeaw,
S-a dus dracului sfârleaza!"

Romanul ţărănuşului „născut p asăre " este un adevărat poem epic închi-
natfofezii şi prin ea zborului prin care ne asemănăm cu Icar.

A umbla (de) frunza frăsinelului

Spre finalul scânteietoarelor lui Amintiri din copilărie Creangă

evocă ultimul episod al peregrinărilor sale pe drumul întortocheat al
preoţiei. În ciuda pozei de şcolar leneş ce nu se ostenea până într-atât
încât să moară învăţând, Creangă avea tragere de inimă spre carte,
punând în asta râvna ţăranului care transformă cultura într-un instru-
ment practic. Cine citeşte atent Amintirile ... observă că, încă puber,
Ionică a lui Ştefan a Petrei îşi făcea cu seriozitate planuri de viitor,
cumpănindu-şi gospodăreşte scopul cu mijloacele. În seminar era cotat
de altminteri ca un elev „eminent" mai ales la disciplinele teologice,
92
indiciu clar de precoce interes „profesional" pentru preoţie, meserie
lesnicioasă graţie căreia se „mănâncă şi de pe viu şi de pe mort" în
ritmul acelei vechi înţelepciuni populare invocate şi de popa Trăsnea:
„Condacul umple sacul şi troparul hambarul". Însă până atunci
candidaţii erau bine dijmuiţi de „zimţi, oiţe, stupi, cai, boi" de către
dascăli din tot felul de şcoli efemere, unde se învăţa carte pe sponci.
Ionică „înşiră" şcolile din Humuieşti, Broşteni (,,în crierii munţilor"),
Neamţ, Fălticeni, ,,fabrica de popi" de aici desfiinţându-se în Postul
Mare, spre via lui supărare şi a consăteanului său Zaharia lui Gâtlan,
care izbucneşte:

- Fire-ar afurisit să fie cine a mai desfiinţat şi catiheţiile cele, tocmai

acum în vremea noastră! [... ] Când să-ţi petreci şi tu tinereţea, apucă-te de
cărturărie; parcă are omul zece vieţi! Tot umblând noi din şcoală în şcoală,
mai mult, ia, aşa «De frunza frăsinelului», mâne, poimâne avem să ne trezim
nişte babalâci gubavi şi oftigoşi - numai buni de făcut popi, ieşiţi din
Socola. 98

De frunza cu pricina vorbeşte şi tatăl lui Harap-Alb, când fiii mai

mari i se întorc ruşinaţi acasă speriaţi de ursul „grozav" ce le ieşise în
cale la capătul unui pod. Morala părintească îi arde ca un şfichi pe
flăcăii fricoşi care-au dat cinstea pe ruşine :

- Ce mânca văd eu bine că ai, despre asta nu e vorbă, fătul meu, [... ]
dar, ia spuneţi-mi, ruşinea unde o puneţi? Din trei feciori câţi are tata, nici
unul să nu fie bun de nimica?! Apoi, drept să vă spun, că atunci degeaba mai
stricaţi mâncarea, dragii mei ... Să umblaţi numai aşa, frunza frăsinelului,
toată viaţa voastră şi să vă lăudaţi că sunteţi feciori de craiu, asta nu miroasă
a nas de om ... Cum văd eu, frate-meu se poate culca pe o urechie din partea
voastră; la sfăntul Aşteaptă s-a împlini dorinţa lui. Halal de nepoţi ce are!
Vorba ceea:
La plăcinte, înainte,
Şi la războiu, înapoi. 99

Cu sau fără prepoziţia de, zicala respectivă înseamnă a umbla

fără de nici un rost, fără vreun scop, în dorul lefii. Românul de la

98
Ion Creangă, Poveşti, Amintiri, Povestiri, ed. cit., p. 222.
99
Ibidem, pp. 83-84.
93
ţară, care e un om practic, cumpătat, caută un rost, o finalitate în toate
şi deci nu vede cu ochi buni irosirea timpului pe fleacuri. O mulţime
de alte expresii ironizează de altminteri aplecarea nefirească spre
nimicuri a omului leneş ce nu-.şi vede de treabă. Despre el se spune că
umblă alandala, brambura, în bobote, fără căpătâi, creanga, teleleu
Tănase, razna, după cai verzi pe pereţi sau, tot atât de rău, după
potcoave de cai morţi. ,
De unde a ieşit însă vorba a umbla f def frunza frăsinelului? In
primul rând să vedem ce este frăsinelul. Din capul locului trebuie să
precizez că frăsinelul nu este un frasin mai mic. Între cele două plante
sunt mari deosebiri. Frasinul, pe numele său ştiinţific Fraxinus
excelsior, e un arbore înalt, ce poate atinge vreo 40 de metri, cu
tulpină cenuşie, cilindrică, dreaptă, cu coroană rară, frunze compuse şi
cu flori unisexuate, lipsite de corolă. Dacă acesta apare mai ales prin
locuri umede, o varietate a lui, frasinul de munte sau mojdreanul,
creşte pe culmi. Coaja lui secretă un soi de substanţă zaharoasă numită
,,mană", care constituie un eficient purgativ pentru copii.
Frăsinelul însă, căruia botaniştii _ îi zic Dictamnus a/bus sau
Dictamnus fraxinella, e o plantă erbacee medicinală şi ornamentală,
cu flori mari, ·albe sau trandafirii, plăcut mirositoare şi de aceea şi
cultivată în grădini. Ea e răspândită mai ales prin Banat, Oltenia,
Muntenia şi Dobrogea, dar se -găseşte şi prin podişul Covurlui, prin
zona satelor Rogojeni şi Oancea, de pe Prut, unde i se mai spune şi
cinci degete. Numele său latinesc are un tâlc ce poate fi regăsit, pe o
cale mult ocolitoare, şi în zicala românească la care mă refer aici.
Dictamnus fraxinella era floarea Diktynnei, zeiţă arhaică celebrată
acum câteva mii de ani în insula Creta. Diktynna era o zeitate cu statut
incert, şi celestă şi htonică (adică pământeană), şi fecioai:ă şi mamă.
Alte surse, între altele Dicţionarul de mitologie generală al lui Victor
Kembach, susţin că aceasta era confundată câteodată cu o nimfă cretană
numită Brihomartis (ceea ce înseamnă Fecioara Dulce), pe care regele
Minos a urmărit-o aţâţat prin toată insula; se spune că nimfa a scăpat
de agresiune aruncându-se în mare de pe o stâncă, dar a căzut în
năvodul (JiKwov) unor pescari.
Mult mai târziu, Diktynna a devenit un epitet cinegetic al zeiţei
Artemis sau Diana. Aceasta era o zeiţă a lunii şi a vânătorii ce purta
întotdeauna o cunună de frăsinel. Cultul acestei zeităţi, cult cu lăstari

94
târzii şi la români, l-a preocupat şi pe George Coşbuc, care, într-un
articol publicat în 1906 în revista Şezătoarea săteanului, spunea că
era invocată fie ca aducătoare de lumină, fie ca ajutătoare la naşteri.
Într-adevăr, din rădăcina frăsinelului, vechii cretani extrăgeau un leac
foarte eficient în combaterea bolilor femeieşti şi a neplăcerilor legate
de sarcină. ,,Frăsinelului - scria Coşbuc - i se închinau femeile
bolnave şi cele însărcinate, pe vremea când înflorea frăsinelul şi anume
în ziua întâi a Junei nouă. Îi aduceau jertfe - cum îi aduc şi oltenii
pâne şi vin - şi apoi cu cântece de laudă îl săpau şi-i păstrau rădăcina
°
ca să-şi fiarbă din ea leacuri." 10 Cultul zeiţei era oficiat în cadrul unor
procesiuni exclusiv femeieşti. Leacul obţinut din rădăcina frăsinelului
tămăduia efectiv.
Nu ştiu prin ce miracol, dar prin Oltenia, unde am auzit şi eu
pentru prima dată această expresie, cultul dendolatru 101 al frăsinelului
exista până mai deunăzi şi cine ştie dacă nu mai dăinuie şi acum în
localităţi mai izolate. Frăsinelul oltenesc este însă o varietate mezină,
degenerată, a celui cretan. Ţăranii, bărbaţi şi femei, din părţile Bum-
beştilor îi închinau pâine şi vin, dar nu-i căutau neapărat rădăcina cu
efecte curative certe, ci vârfurile, eflorescenţele, frunzele. Ajunse la
maturitate brusc, într-o seară, acestea se pulverizează până în dimineaţa
zilei următoare. Negreşit, asta nu se întâmplă la toate plantele o dată.
Din inegalitatea maturizării lor biologice, babele, doftoroaiele satelor,
făceau prilej de mister, de incantaţii, descântece, proorociri şi ghicit în
pahare cu vin, fără a miza însă efectiv pe calităţile terapeutice ale

IOO G. Coşbuc, Cultu/frăsinelului, în Opere alese, IV, ed. cit., p. 509.

w, Dendolatria (= cultul arborilor) e o caracteristică a religiilor timpurii ale
popoarelor ariene. Celţii venerau stejarul, indienii smochinul, scandinavii bradul,
arinul, frasinul. Nordicii credeau că primii oameni - Askr şi Embla - au fost făcuţi
dintr-un frasin şi un arin. Constantin Stamati, merituosul, dar puţin cunoscutul poet
român din Basarabia înstrăinată, scria pe la mijlocul veacului al XIX-iea nişte versu,ri
cu tâlcuri vechi: ,,Stejarul falnic un soţ doreşte/ Fie şi frasin ce orice vânt/ Cu a lui
frunze se hârjoneşte .../ El însă cere soţ pe pământ." Tot el glosa apoi: ,,Ştiu toţi
zicătoarea din Moldova pentru femeile sau bărbaţii sprenţari, că adică ei umblă ca
frunza frăsinelului; pentru că frunza acestui copaciu se mişcă, se clatină şi se întoarce
de cea mai puţinea boare de zefir." (v. Constantin Stamati, Muza românească,
Compuneri originale şi imitaţii din autorii Europei. Text stabilit de Ion şi Rodica
Rotaru. Introducere, note şi variante, bibliografie şi glosar [de] Ion Rotaru, col.
„Scriitori Români", Editura Pentru Literatură, Bucureşti, 1967, p. 495). Desţăratul
ţinea minte vorba de acasă, dar confunda frasinul cu frăsinelul.

95
 ierbii respective. Leacul distilat astfel (în care frunzele, mai uşor de
găsit, erau mai numeroase) era fără Vl\loare medicală. Şi astfel, farma-
cologia populară deraiază în superstiţie şi eres, pe care românul serios
le ia în derâdere, ca pe nişte lucruri fără rost. A umbla [de/ frunza
frăsinelului a ajuns să însemne în ochii lui nu căutarea unui leac, ci
curată pierdere de vreme.

A se apropia (ajunge) funia de (la) par;

a se strânge funia la par

Inventivitatea tehnică a săteanului carpatin era uimitor de mare.

N-a născocit el şi moara cu făcaie, adică strămoaşa din lemn tare a
celebrei turbine Pelton? Inginerii, români sau străini, se minunează şi
acum de simplitatea şi eficienţa acestui utilaj cu o vechime multiseculară.
Majoritatea covârşitoare a pieselor din inventarul protoindustrial al
ţăranilor noştri viza uşurarea muncilor agricole. Înainte de a dispune
de batoze sau, mai nou, de combine, românii foloseau pentru treieriş
îmblăciul şi jugul de cai. Randamentul îmblăciului , unealtă rudimentară
compusă dintr-o prăjină lungă la capătul căreia se ataşau un băţ gros
mobil şi mai multe curele, era, desigur, redus, iar îmblăcitul, aşadar
baterea spicelor de cereale ori a păstăilor de legume pentru a li se
scoate boabele, cerea eforturi mari, obositoare.
Mai târziu, vizându-se uşurarea muncii, s-a recurs la „mica
mecanizare", care s-a ivit sub forma jugului de cai şi a parului fixat
în mijlocul ariei. Pentru a pune în legătură cele două componente era
nevoie de un cal şi de o funie, iar treierişul devenea mult mai
lesnicios. Dacă am dori să aflăm cum se treiera la noi până prin anii
'60-'70 ai secolului XIX o sursă edificatoare ar fi studiul din 1910 al
lui Tudor Pamfile - Industria casnică la români. Trecutul şi starea ei
de astăzi:
Jugul de cai se compunea dintr-o scândură de două palme cu câte două
găuri la_ fiecare capăt. De găurile dinlăuntru se leagă un curmei care stă după
gâtul calului, iar la cele extreme câte o cheotoare tot de curmei. Funia legată
la parul ariei are Ia capătul ei un şumuiog de paie care se introduce prin

96
urechile sau cheotorile jugului. Când funia s-a strâns la par, se întoarce calul,
se pune şumuiogul în cheotoarea cealaltâ şi funia începe să se înfăşure. I02

Din contemplarea repetată a acestei operaţii s-a născut una dintre

cele mai dramatice zicale ale românilor: a-i ajunge (cuiva) funia la
par, pentru care există şi variantele a se strânge funia la par, a i se
apropia funia de par. Folosim expresia cu pricina atunci când ne
referim la cineva aflat într-o situaţie extrem de grea, la capătul răbdării,
la un termen presant, fatidic, în preajma unui deznodământ trist sau
chiar la sfârşitul vieţii. Cândva se mai spunea chiar şi a ajunge în
doag!!- morţii, adică foarte aproape de finalul implacabil.
In astfel de contexte cuvintele exprimă un freamăt metafizic
propriu celui ce se simte în pragul neantului. Împrumutând termenii
lui Emil Cioran, am zice că un astfel de ins se găseşte, dacă nu „pe
culmile disperării", măcar foarte aproape de ele. Harap-Alb nu-i străin
de o asemenea neagră presimţire când Spânul îl supune la proba
probelor, o încercare supremă şi plină de riscuri mortale - aducerea
fetei împăratului Roş:
Atunci Harap-Alb, ieşind plin de mâhnire, se duce în grajd la cal şi,
netezindu-l pe coamă şi sărutându-l, zice:
- Dragul meu tovarăş, la grea nevoie m-a băgat iarăşi Spânul! Amu a
scornit alta: cică să-i aduc pe fata împăratului Roş de unde-oiu şti . Asta-i
curat vorba ceea: ,,Poftim, pungă, la masă, dacă ţi-ai adus de-acasă". Se vede
că mi s-a apropiet funia la par. Cine ştie ce mi s-a mai întâmpla! Cu Spânul
tot am dus-o cum am dus-o, câne-câneşte, pănă acum. Dar cu omul roş nu
ştiu, zău, la cât mi-a sta capul. Ş-apoi, unde s-a fi găsind acel împărat Roş şi
fata lui, care cică este o farmazoană cumplită, numai Cel-de-pe-comoară a fi
ştiind! Parcă dracul vrăjeşte, de n-apuc bine a scăpa de una şi dau peste alta!
Se vede că m-a născut mama într-un ceas rău, sau nu ştiu cum să.mai zic, ca
să nu greşesc înaintea lui Dumnezeu. Mă pricep eu tare bine ce ar trebui să
fac, ca să se curme odată toate aceste. 103
Negreşit că, prăbuşit într-o asemenea stare, omul deznădăjduit
este, asemenea spicelor date-n pârg, copt pentru Treierişul final. A
ajunge funia la par închide în puţine cuvinte o întreagă filosofie,
confirmând că la noi nu doar veşnicia, ci şi metafizica s-a născut la sat.

102
Vezi op.cit., pp. 145-146. Cartea a apărut sub egida Academiei Române, în colecţia
,,Din vieaţa poporului român", Librăria Socec & Comp.
103
Ion Creangă, Poveşti, Amintiri, Povestiri, ed. cit., pp. I 06-107.
97
 A-i veni (cuiva) de hac

A veni de hac (cuiva sau la ceva) înseamnă, conform DEX-ului, a

găsi modalitatea de a învinge, de a face inofensiv pe cineva sau ceva
care supără. Însă e limpede, dacă ne-am lua fie şi numai după tirada
lui Sandu Napoilă, ultraretrogradul, de care am pomenit mai înainte 1°4 ,
că un alt sens al expresiei implică răpunerea, răfuiala definitivă cu
cineva, lichidarea fără menajamente a sursei de nemulţumire. Cu acest
înţeles este folosită de Creangă în Capra cu trei iezi. Răzbunarea
,,arzătoare" aplicată de capră cumătrului lup care „i-a mâncat iezişorii"
e însoţită de cuvinte lămuritoare: ,,- Ei, ei! Acum scoate, lupe, ce-ai
mâncat! Cu capra ţi-ai pus în cârd? Capra ţi-a venit de hac!" 105 A veni
de hac şi a face de petrecanie sunt azi formulări de o sinonimie
aproape perfectă. 106 Dar n-a fost întotdeauna aşa ...
Accepţiile divergente ale expresiei au ca punct originar medieva-
litatea noastră ceţoasă, când împrumutam cu duiumul cuvinte de la
ocupanţii turci. Unul dintre ele este chiar hac (<tc.hak), vorbă ce
înseamnă salariu, simbrie, leafă, soldă. A-i da hacul cuiva însemna
pe acele vremi a-i plăti omului o muncă, un serviciu, chiar o datorie,
un bir, o arendă sau o chirie. 107 Între plătitor şi plătit se iscau, desigur,

104
Vezi supra, Anţărţ, mai anţărţ, p. 16-20.
105
Jon Creangă, Poveşti, Amintiri, Povestiri, ed. cit., p. 24.
106
O reclamă televizată lăuda acum câţiva ani un produs miraculos pentru combaterea
insectelor: ,,Cu Fas-tac/ Poţi s-omori orice gândac/ Îl trăsneşti/Şi-ivii de hac."
107
Într-un articol publicat în cotidianul Opinia şi reluat apoi în Din traista cu vorbe.
Desaga I, Gh. Ghibănescu susţinea că „în înţeles propriu, dar arhaic azi, cuvântul hac
numea o dare de pământ" (ed.cit., p.70). Bizuindu-se pe informaţii culese din Cronica
anonimă a Moldovei (1661-1729) a lui Alexandru Amiras, autorul stabilea şi
contextul în care a început să circule expresia. Ar fi vorba de anul 1729, când
domnitorul moldovean Grigore Ghica, sprijinit de hanul Crimeii şi de paşa Abdul din
Hotin, a impus - printr-un tratat semnat la 6 septembrie - tătarilor nogai stabiliţi în
Buceag şi Codrii Tigheciului pe un teritoriu cale de „32 de ceasuri de lung şi 2 ceasuri
de lat" să înceteze incursiunile în restul Moldovei şi „să plătească hacul pământului ,
alâmul oilor şi al bucatelor şi uşurul (uiumul) morilor" (ibidem, p.74). Evenimentul,
rară precedent în Moldova, a avut mare ecou printre pământenii satisracuţi că tătarii
„deprinşi mereu a lua şi a prăda rară a da nimărui nimic înapoi" au fost în sfârşit puşi
la respect, adică la bir. Din cronica aceluiaşi Amiras, postelnic în vremea lui Grigore
98
certuri, primul fiind tentat să dea cât mai puţin, trăgându-şi pe sfoară
partenerul, iar cel de-al doilea să obţină cât mai mult. Dreptatea era,
fireşte, de partea celui mai puternic. Uneori plata presupunea extermi-
narea prestatorului de servicii. Mihai Viteazul nu le-a venit de hac
creditorilor turci, bombardându-i cu tunurile în curtea palatului domnesc?
Cum se explică această glisare semantică de la a învinge, a face
inofensiv, a pune la respect sau „la punct", la a răpune? O ipoteză ar
fi că influenţei turceşti i s-a adăugat şi aceea germană. Pe lângă
' . . au '1mprumutat ş1. pe nemţescu 1 hacken I 08 , verb
turcescu I hak , romanu
ce are sensul de a ciopârţi, a tăia în bucăţi, a sfârteca, scurt spus - a
hăcui. Şi uite aşa jocurile schimbului au zămislit o expresie ambiguă,
al cărei mister stăruie şi acum.

A inghiţi hapul

Deşi vorbim mai mult decât oricând despre intrarea în Europa,

alunecăm, pare-se, tot mai mult spre Orient. S-ar zice că în acest
început de secol şi de mileniu românii au redescoperit orizontul otoman.
Muzica turcească răzbate din cafenele, restaurante şi baruri. Automo-
bi l iştii ritmează pe volan ori pe bordul maşin ilor bătăile de tobă al e
orchestrelor ce au moştenit tradiţia tabulhanalelor şi meterhanalelor de
odinioară. Mâncăm pâine turcească, iar „întreprinzătorii" noştri iau

Ghica şi participant la tratativele cu nogaii, e adus şi citatul clarificator: ,,Iar Hanul

tare a doborât pe tătari, de le-a venit de /iac" (ibidem, p.76).
Asupra acestei locuţiuni s-a oprit de curând şi turcologul Emil Suciu, care vedea
în ea un calc după modele turceşti în care elementul nominal a fost împrumutat, iar cel
verbal a fost tradus: ,,a-i veni /cuiva) de (sau, înv., la) /iac «a birui, a dovedi, a găsi
modalitatea de a în,vinge pe cineva; a da la capăt (unui lucru, unei afaceri etc.)», după
te. hakkindan gelmek «idem» (gelmek «a veni»); a-i face (cuiva) hacul «a-i veni de
hac», după te. hakki olmak «a fi îndreptăţit; a avea dreptate; a proba», cu o uşoară
deplasare de sens; almak «a fi»" (v. Emil Suciu, Cuvinte româneşti de origine turcă,
seria Etymologica, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2006, p.77).
108
Nu sunt singurele împrumuturi ce gravitează pe orbita cuvântului ltac. În Moldova,
hac, pi. hacuri, era numele unui cui de fier sau crampon bătut pe talpa ghetelor sau la
potcoavele cailor, ca să nu alunece. Etimologic, termenul provine din ucr. hac (=
cârlig). Acelaşi cuvânt, folosit îndeobşte la plural, se referă la vreascuri, surcele,
găteje, crengi tăiate. Etimonul lui e în acest caz germ. Hack(holz).

99
drumul Stambulului în autobuze „Murat". Presa e mai plină decât
oricând de expresii cu rădăcini turceşti. Aflăm din ziare că, împărţiţi în
două cete, politicienii îşi vin de hac ori aşteaptă peşcheşuri. Casele şi
averile se iau cu anasâna, prin procedee ticluite. Tot felul de învârtiţi
vor ciubuc şi dau iama prin avutul naţional. Cetăţeanul cinstit e la
cheremul unei pături subţiri ce împarte hatâruri şi obligă oamenii să
înghită hapurile amare ale interminabilei reforme. Dar în cuvinte
se ascund mentalităţi şi psihologii. Spune-mi cum vorbeşti, ca să-ţi spun
cine eşti!
Să întârziem puţin asupra expresiei a înghiţi hapul, care are
sensul de a suporta, a răbda un lucru neplăcut. Originea zicalei se află
în farmacopeea turcească. În limba turcă hap înseamnă un medicament,
adesea amar, administrat sub formă de pilulă. În captivantele lui
fiziologii reunite în volumul Negru pe alb, Costache Negruzzi evoca
un personaj pitoresc, poetul „Daniel Scavinschi cel mititel la statură,/
Pre care-a plăcut naturii a-1 lucra-n miniatură". Bardul nu e altul decât
,,Danii! cel trist şi mic" din Epigonii lui Eminescu.
Omul a avut un destin emblematic. Născut în Bucovina răpită de
austrieci la 1775 şi rămas orfan de timpuriu, Daniel plecă la o rudă a
sa din Liov şi ajunse calfă de spiţer. Aici moldoveanul Scavin adăugă
un - schi pentru a intra în graţiile polonezilor. Învăţă bine nemţeşte,
chit că nu-i prea iubea pe conaţionalii lui Lessing, iar când muzele îi
dădură ghes se apucă să traducă din ... franceză, limbă pe care o ştia
mult mai puţin decât germana. Curând îşi împodobi figura „cu o
păreche de musteţi resucite atât de mari, încât ar fi fost de fală celui
întăi husar ungur." Era, se vede bine, un „european" avant la lettre.
109

Scavinschi suferea de ceea ce medicii de azi numesc sindromul

autoevaluării. ,,Însă - scria Negruzzi - mania sa cea vătămătoare, pre
care o câştigase de când fusese la spiţerie, era ideea~ ce-şi făcuse că de
nu va lua într-o zi medicamente, trebuie să moară. In toată dimineaţa,
după ce sfârşea tualeta musteţilor, bea câteva pahare de dicoct; la tot
ceasul lua hapuri, şi seara picături. Spiţeriile stricându-i sănătatea,
înghiţeau puţinii bani ce câştiga, pentru că de multe ori îi lipsea pâne,
iar medicamente niciodată . "

109
Constantin Negruzzi, Scrisoare IV (Un poet necunoscut), în Păcatele tinereţelor,
ed. cit., p. 236.
100
 Sfârşitul personajului e trist şi, iarăşi, premonitoriu: văzând că
doctoriile în doze mici, hapurile, nu mai au efect, el luă o doză mare
de mercur şi muri otrăvit. Daniel Scavinschi e primul român căzut
victimă „terapiei de şoc" ce l-a făcut să înghită un hap peste puterile
sale.

(De) haram vine, (de) haram se duce;

a mânca haram

De la la turci, de care ne leagă câteva secole de convieţuire, când

mai lină, când mai încordată, ne vine încă o expresie cu tâlc: (de)
haram vine, (de) haram se duce, care vrea să spună că lucrul dobândit
pe nedrept se pierde precum s-a obţinut. Anton Pann, autorul unui
savuros dicţionar de Proverburi turceşte cu româneşte, scrie în
Povestea Vorbii un întreg apolog Despre negoţ şi tovaroşie, construit
în jurul zicalei cu pricina.
În aceste vremuri în care asocieri negustoreşti pripite ajung la
faliment din cauza tendinţei partenerilor de a se trage reciproc pe
sfoară, istorioara lui Pann este de o actualitate extraordinară . Veţi
înţelege de ce, din clipa în care vom coborî puţin pe firul fabulei .
Aşadar, ,,Doi inşi se-ntovaroşiră cu-nvoire într-un an/Şi mergând
închiriară-n oraş cârciumă cu han." Pe cei doi nu-i dă cinstea pe din-
afară. Cel cu aprovizionarea „încoaci-încolo umblând/ Pe la dealuri şi
poverne vin, rachiuri cumpărând/Preţul la fieştecare mai încărcat îl
spunea/Şi câştigu-ncărcăturii-ntr-altă pungă îl punea." Celălalt, vânză­
torul, îşi scoate la rându-i pârleala, ,,botezând" băuturile:

Cel din han iar ca şi dânsul alte-n folosu-i făcea,

El băga cu doniţi apă-n marfa ce i-o aducea
Şi pentru acel adaos din vânzare bani trăgea
Ş-într-o osebită pungă îi băga şi îi strângea.

Cum tot hoţul se teme de furat, şi unul, şi celălalt caută o ascun-

zătoare
pentru banii de haram, adică dobândiţi pe căi necinstite.

101
Ascunzătoarea aleasă e însă una şi aceeaşi, o bute cu oţet, pe vrana
căreia cei doi pungaşi aruncă în taină banii sfeterisiţi .
Când se împlineşte anul, fiecare revendică butea respectivă, iar
după o ceartă trecătoare partenerii frauduloşi o sparg, îşi împart „deo-
potrivă" banii, pe care-i pun apoi în chimire, luând-o fiecare pe
drumul lui pentru a-şi găsi „norocirea într-alt loc".
Ce se întâmplă mai departe sunt aventuri demne de un roman
picaresc. Pe când omul se afla la scăldat, un vultur-îi fură „crâşmarului"
chimirul roşu, scăpându-l apoi în râu, prilej pentru hoţul păgubos de a
exclama: ,,Din apă veniră şi iar în apă s-au dus".
Păţania celuilalt „tovaroş" este şi ea de pomină. Pe când călătorea
cu o corabie pe mare, o maimuţă atrasă de strălucirea galbenilor îi fură
şi acestuia chimirul, aruncând în valuri şi pe punte monedele una câte
una spre disperarea proprietarului, care salvează prea puţine dintre ele.
Concluzia păgubitului este şi morala istorioarei antonpanneşti:

Banii câţi cu nedreptate câştigaţi carii i-am pus;

După cum haram veniră, astfel şi haram s-au dus.
110

Aceasta nu este însă decât traducerea fidelă a proverbului turcesc:

Haram gheldi, haram ghili.
Evoluţia pe teren românesc a cuvântului haram, care în limba
turcă înseamnă ilicit, prohibit, obţinut pe nedrept, este însă polivalentă.
Ceva din fatalismul oriental al turcilor s-a altoit - scriam şi mai înainte -
pe resemnarea mioritică, rezultatul fiind expresia de haram, în al cărei
câmp semantic intră nu doar pe nedrept, pe degeaba, ci şi lucrul lăsat
la voia întâmplării, părăsit, fără stăpân. În piesa lui Alecsandri Chiriţa
în provinţie, ,,demisia" ispravnicului Bârzoi, cel care cerea plocoane
din partea petenţilor, survine exact din această pricină, iar Leonaş, un
reformator precoce, în luptă cu hidra seculară a corupţiei, i-o spune pe
şleau:

Curcanu cel bătrân ţi-o giucat festa ... Ce să faci? ... S-o trecut vremea
curcanilor!. .. Iar cât pentru logodna mea cu Luluţa, de nu-i încuviinţa-o acu
îndată ... spun lui Piciu bricicariu să deie jalbă că i-ai luat o carboavă chiar de
haram. 111

110
Anton Pann, Povestea Vorbii, ed. cit., p. 220.
111
V. Alecsandri, Opere, V, ed. cit., p. 4 76.

102
 Un alt personaj din dramaturgia lui Alecsandri izbucneşte, la
rându-i, cu năduf: ,,Răzeşia mea pe care mi-ai mâncat-o de haram cu
cărţi mincinoase". În treacăt fie zis, ,,cartea" are aici sensul de document,
de hrisov, de act de proprietate, aşa explicându-se un mult invocat
proverb românesc: Ai carte, ai parte.
Prin inversarea topicii se obţine însă un sens neaşteptat. Haram
de (adică vai de) este expresia unei compătimiri prin excelenţă
româneşti pentru cei nenorocoşi, pentru victimele jocurilor hazardului.
În Cugetările sărmanului Dionis, reluare a unui poem mai vechi
intitulat Sărmanul poet, Eminescu se imaginează locuitor într~un „stat
de mâţe", în care ar fi rând pe rând poet, actor, filosof, ba chiar popă,
dator să moralizeze cu glas înalt obştea pisicească:

Sau ca popă colo-n templu, închinat fiinţei, care

După chip ş-asemănare a creat mâţescul neam,
Aş striga: o, motănime! motănime! Vai ... Haram
De-al tău suflet, motănime, nepostind postul cel mare.

Românizat, deci transformat în funcţie de geniul limbii, haram

(cu pluralul haramuri) este însă şi un termen batjocoritor ce desem-
nează vitele slabe, animalele prăpădite, altfel spus gloabele, mârţoagele,
boaitele, boalele, cucovele, dabghilele, dârloagele, dârdalele şi şcorlele.
În scrisul lui Creangă, adevărat tezaur de cuvinte azi nu prea bine
înţelese, întâlnim, într-o Poveste des citată, spectacolul grotesc al unui
prost ce încerca să-şi suie vaca pe acoperişul şurii:

Un om legase o vacă cu funia de gât şi, suindu-se pe-o şură, unde-avea

aruncat oleacă de fân, trăgea din răsputeri de funie, să urce vaca pe şură.
Vaca răgea cumplit, şi el nu mai putea de ostenit...
- Mă omule! zise drumeţul, făcându-şi cruce; dar ce vrei să faci?
- Ce să fac, mă întrebi? Da' nu vezi?
- Ba văd, numai nu pricep.
- la, hăramul ista e hâmisit de foame şi nu vre nici în ruptul capului să
vie după mine sus, pe iastă şură, să mănânce fân. 112

11 2
Ion Creangă, Poveşti, Amintiri, Povestiri, ed. cit., pp. 231-232.
103
 Şi, fiindcă tot am ajuns la sfera faptelor iraţionale, merită amintită
şi zicala a mânca haram, care s-ar tălmăci prin a spune vorbe fără
rost, a pălăvrăgi, a flecări. Când îl vede pe Gerilă tremurând şi dându-se
de ceasul morţii de frig, Harap-Alb se minunează :

- Multe mai vede omul acesta cât trăieşte! Măi tartorule, nu mânca
haram şi spune drept, tu eşti Gerilă? Aşă-i că taci? ... Tu trebuie să fii, pentru
că şi focul îngheaţă lângă tine, de arzuliu ce eşti. 113

A se lua (apuca) la (de) harţă; a da harţă

Isprăvile amoroase la care s-a dedulcit chipeşul Bill Clinton până

şi în faimosul Salon oval din Casa Albă au adus pe prima pagină a
ziarelor noastre o expresie căreia nici juriştii americani, firoscoşi de
felul lor, nu i-au putut da până acum o definiţie clară: hărţuirea
sexuală. De ambiguitatea juridică a acestui păcat cât se poate de
omenesc, fostul preşedinte a profitat din plin şi fără u1mări în justiţie,
în ciuda armatei de gazetari, avocaţi şi procurori care s-a aţinut pe
urmele sale. Paula Jones îşi plânge speranţele (financiare) pierdute şi
onoarea „nereperată" în tribunale, o altă „victimă" , Monica Lewinsky,
melancolizează pe tema amorului pierdut ş i singurul care pare a
continua războiul mediatic şi al chichiţelor judiciare pare a fi inflexibilul
procuror Kenneth Starr, un fel de inspector Javert a l 'americaine ce-şi
hărţuieşte cu încăpăţânare sus-pusa pradă.
N-am folosit întâmplător cuvântul război în relatarea succintă a
acestei poveşti de alcov ce a divizat o bucată de vreme societatea
americană. Deşi la prima vedere lucrurile nu par a fi în conexiune,
între hărţuirea amoroasă şi războiul propriu-zis este o legătură veche.
Pentru asta n-ar trebui să ne gândim neapărat la războiul troian, iscat
şi el pe chestie de graţii şi adulter în sfere înalte. E suficient să
examinăm mai atent aventura sensurilor unui cuvânt. Substantivele
feminine hărţuire şi hărţuială derivă amândouă din verbul a hărţui,
care înseamnă astăzi a nu da pace cuiva, a necăji pe cineva cu tot felul
de neplăceri, a cicăli, a sâcâi, a pisa, a şicana o persoană sau un grup.
113
Ibidem, p. 11 O.
104
 La rândul său, polivalentul verb a hărtui coboară în linie directă
din substantivul harţă, traductibil prin î~căierare, ceartă. În limba
românilor din Evul Mediu harţă avea însă o accepţie pur ostăşească,
aceea de ciocnire între avangărzi ori între (mici) grupuri militare
potrivnice. Continuând călătoria la izvoarele cuvântului, vom desco-
peri un etimon maghiar: harc, care în limba vecinilor noştri de la Vest
înseamnă luptă, bătaie, încleştare, înfruntare, ciocnire.
Seminţie de călăreţi, maghiarii au adus din pustiurile Asiei acea
tactică de testare a puterii inamicilor prin mici incursiuni de cavalerie
pe direcţii multiple. Locul unde călăreţii nu întâmpinau o rezistenţă
notabilă era socotit punctul vulnerabil spre care era dirijat imediat
grosul forţelor. Mai târziu, când s-au molipsit de la stilul de luptă al
cavalerilor occidentali, mari amatori de lupte singulare, ostaşii din
aceste grupuri de hărţuire au început să se angajeze şi în dueluri ce
rezolvau conflictele la nivelul comandanţilor. Cu această tactică ungurii
s-au dovedit redutabili în Italia, Franţa, Germania, ţări a căror spaimă
deveniseră. În clipa în care orgoliul de corp, încrederea orbească în
forţa marilor mase de cavalerie au dus la abandonarea recunoaşterilor
rapide au apărut şi dezastrele, cele mai cunoscute fiind cele de la
Vama (1444) şi Mohâcs (1526).
Românii, care n-au dispus îndeobşte de formaţiuni masive de
călăreţi, au rămas adepţii incursiunilor şi hărţuielilor învăluitoare ce
mascau direcţia atacului definitiv. Pentru ei harţa sau harţul (ambele
forme coexistă în cronicele româneşti!) a devenit o modalitate de luptă
predilectă constând în desfăşurarea unor atacuri scurte şi repetate
asupra inamicului cu scopul de a-i provoca panică şi de nu-i permite
deplasarea, pregătirea unor acţiuni de luptă şi, lucru esenţial, aprovi-
zionarea. Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Ion Vodă cel Cumplit şi Mihai
Viteazul s-au dovedit experţi în luptele de hărţuire, atrăgându-şi
pentru asta lauda cronicarilor autohtoni şi străini . Transformarea, sub
Ştefan cel Mare, a Mării Negre într-un „lac moldovenesc" a fost în
bună măsură rodul unor rapide lupte de hărţuială, în care s-a contat
decisiv pe elementul-surpriză. În ianuarie 1465 (de obicei armatele
medievale nu desfăşurau operaţiuni iarna!) Ştefan apăru pe neaşteptate
în faţa cetăţilor Chilia şi Cetatea Albă, apărate de garnizoane turceşti
neprevenite. Atacul, povesteşte Grigore Ureche, a început noaptea,

105
pentru a nu da duşmanilor posibilitatea de a evalua exact numărul
asediatorilor:

Şi sosindu la cetate miercuri spre joi, la miazănoapte, au încunjurat

cetatea. Însă joi nu s-au apucat de harţu, iară vineri <lins-de-dimineaţă au
început a bate cetatea şi aşa toată zioa s-au hărţuit pănă în seară. Iară
sâmbătă să închinară cei din cetate şi întră Ştefan-vodă în cetatea Chiliei. Şi
acolo petrecându trei zile veselindu-să, lăudându pre Dumnezeu, îmblânzia
oamenii în cetate. Decia şi la Cetatea Albă au tras şi multă năvală făcându,
dobândi şi Cetatea Albă. 114

În 1653 , când Vasile Lupu încearcă să-şi recucerească tronul din

mâinile lui Gheorghe Ştefan, luptele dintre cei doi sunt mai curând un
şir de ciocniri ale avangărzilor, în care ambele oştiri recurgeau la
cavalerie. Disproporţia forţelor e izbitoare (de partea lui Vasile Lupu
luptau vestiţii călăreţi cazaci ai ginerelui său, Timuş Hmelniţki) , şi
totuşi, şi o parte, şi cealaltă contează pe detaşamentele de hărţuire . Iată
o luptă la vadul Jijiei reconstituită de Miron Costin:

Timuş, dacă
au trecut Prutul, au purces spre Popricani cu tabăra legată.
Ieşise o samă
de oşteni a lui Ştefan-vodă înainte, peste Jijiia, în chip da
harţu, şi au coborât Ştefan-vodă şi dărăbanii la Jijiia, la vad. Iară puţin lucru
au ţinut harţul oştenii lui Ştefan-vodă, i-au împinsu îndată călăreţii lui
Timuş . Ş i era şi ai noştri, carii ţinea cu Vasilie-vodă, pe lângă Şte făniţă
păhamicul, den Hănceşti şi den Hânţeşti o samă şi câţi cercheji de-a lui
Vasilie-vodă, carii toţi aceste mărsese cu boierii cei trimişi de Vasilie-vodă la
Hmil hatmanul.
Căzacii, cum au împinsu pe călăreţii ce le ieşisă den oastea a lui Ştefan­
vodă înainte, au purces orbi la vad cu toată tabăra, şi unii pre pod, mai mulţi
pe lângă pod, că era Jijiia mică, au dat cu tabăra. 115

Dezastrul militar al lui Vasile Lupu se prod,uce, ciudat lucru,

tomai când voievodul deţinea superioritatea numerică, iar oştirii lui de
3000 de călăreţi i se adăugaseră „400 de că.zaci [şi] 200 de săimeni cu
darabani." Cu exactitatea şi nepărtinirea ce-l caracterizează de atâtea
ori, Miron Costin notează amintita luptă:

114
Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. cit., p. 40.
115
Ibidem, p. 208.
106
 Den oastea a lui Vasilie-vodă au ieşit harţul , iară Boraş Ianoş den oastea
sa n-au l ăsat, ce s-au arătat mai îndrăzneţu cu oastea lui Ştefan-vod ă decât
Vasilie-vodă, că au trecut pârâul. Şi lui Vasilie-vodă s-au cădzut nu h arţul, ce
cu toată oastea s ă margă asupra, încet, cu tocmală, alăturea cu pedestrimea.
Ce aşteptând Vasilie-vod ă den loc necl ătit, ceialaţi încă stătuse, şi deprinşi cu
izbânde amu în câteva rânduri, ei au sărit întâi, muldovenii în frunte şi
ungurii după dân ş ii. De aceia săritură a oştenilor a lui Ştefan-vodă, cum s-au
dat harţul lui Vasilie-vodă înapoi, cum ieste dedina [datina - n.n.] harţului,
cum au plecat şi steagurile lui Vasilie-vodă fuga, fără nici o nevoie, care
încotro au stătut cu ochii, oilor, nu oştenilor, sămănătoare oaste. Bieţii
pedestraşi n-au apucat nici focul să-l sloboadze deplin, ce îndată, într-o
clipală, cum s-ari dzice, ochiului, s-au înşirat steagurile a lui Vasilie-vodă pre
Bahlui în gios cu fuga. 11 6

Sub pana lui Ion Neculce, cronicar mai fidel limbii vorbite decât
Miron Costin, lângă verbul tranzitiv a hărţui apare un verb reflexiv cu
un sens identic: a se hărăţi. Iată-l prezent în descrierea uneia dintre
multele ciocniri dintre avangărzile prinţului Eugeniu de Savoia şi ale
sultanului Mehmed al IV-iea. Încăierarea la care se referă cronicarul
are loc lângă cetatea Varadinului, adică lângă Oradea:

Vară după ce au agiunsu împărăţia la cetate la Varadin, s-au şi audzit că

vine prinţipua Evghenie cu oaste nemţască. Deci împăratul turcescu au l ăsat
cetatea ş-au purces înapoi la pod, să treacă apa Tisăi, să nu le apuce nemţâi
podul. Deci mărgându asupra podului, nemţâi încă au sosit cu tabăra, şi sâlie
care de care oaste s-apuce curundu la pod. Şi nu să băte temeiul, numai
aripeli să hărăţii. Şi tot merge alăture obuzurile, păn-au însărat: Iar peste
noapte au fugit turcii de.:o apucat la pod, de-au sârguit de-au trecut împăratul
şi cu curtea lui. Iară nemţâi demineaţa, vădzând că nu-s turcii, au şi purces în
goană: pe carei cum îl agiunge îl tăie şi jacuie.
117

11 6
Ibidem, p. 217.
117
Ibidem, p. 339. Neculce utilizează şi substantivul hărăţ, desemnând o unitate
militară sau ostaş (îndeobşte cavalerist) ce aveau misiunea de a duce lupte de
avangardă sau de ariergardă cu o armată duşmană. La Stănileşti, în vara lui 1711,
turcii şi ruşii (aliaţii moldovenilor) îşi tatonau forţele astfel: ,,Fără cât numai ce ieşie
hărăţ, câte doi, trei, şi de la noi aşâjdere , de să lovie cu dânşii, şi din oficerii
moschiceşti şi din moldoveni" (ibidem, p. 392).

107
 Verbul a se hărăţi nu este, probabil, rezultatul unei evoluţii pe
teren românesc a termenului maghiar harc. Dar originea lui pare a fi
tot ungurească, Sextil Puşcariu avansând drept etimon verbul herecelni
(= a cocoşi), a cărui variantă hergelni păstrează acest înţeles, câştigân­
du-l însă şi pe acela de a zădărî, a întărâta, a !lsmuţi. Ulterior, susţinea
acelaşi lingvist în Dicţionarul Limbii Române, cuvântul ar fi fost
apropiat de harţă, a hărţui.
Tot Neculce, cronicarul fidel al domniei lui Dimitrie Cantemir, ne
readuce în lumea călăreţilor asiatici, de astă dată tătari, ce apar brusc
şi atacă armata feldmareşalului rus Boris Petrovici Şeremetev pentru
a-i fura caii:

Atunce Şeremet zăbovind la Ţoţora, aşteptând împărăţia să vie cu toată

greimea, lovit-au tătarâi în vro doao, trei rânduri straja lui Şeremet, fără
veste, de o strica şi apuca câte o herghelie, doao de a oştii moschiceşti şi să
da iar înapoi. Să can hăraţie câte puţinu cu oastea moschicească cea
sprintină, iar cu temeiul nu vre să să bată. ·
Peste Prut, de ceasta parte, nu cutedza să treacă la moldoveni, că să
făcusă veste că sânt moldoveni 30.000. Şi ştiind pre moldoveni că sânt
sprinteni la războiu, nu cutedza să le facă vrun vicleşug. Nici în ţară pe de
altă parte nu vre să între, ce numai pre de cee parte, cât pute, zăhăie pre
moscali.' 18

Cu această ultimă bătălie din epoca eroică a românilor se încheie

practic şi cariera militară a cuvântului harţă şi a derivatelor lui, chiar
dacă ele vor mai fi folosite cu această accepţie în romanele de
inspiraţie istorică. De acum încolo el are tot mai des sensul de sfadă,
ceartă, iar verbul derivat de la el, a hărţui, va însemna a urmări, a
necăji pe cineva fără de milă, făcându-i fel de fel de necazuri şi
neplăceri. În cânticelul comic Haimana, pe care l-am mai amintit 119,
Alecsandri evocă o mini-revoluţie din Turnu-Severin, reprimată expeditiv
de un Pristanda energic: ,,poliţaiul de oraş hărţuise revoltanţii şi numai
cu cinci dorobanţi îi legase butuc şi-i dase peşcheş procurorului! ... "
Tot Alecsandri reţine şi o formă modernă a harţei. Harţă Răzăşul,
operetă comică din 1865, an în care, conform µnei legi agrare, se
împărţiseră pământurile şi tot felul de învârtiţi intraseră - cu preţuri de

118
Ibidem, p. 383.
119
Vezi supra, A-şi găsi bacău/, pp. 26-28.
108
nimic - în posesia unor moşioare, are drept erou un expert în chichiţe
avocăţeşti:

Nu cumva-i bate gându la giude cată? .. . Poftească, dacă vrea s ă guste

moara lui H arţă Răzăşul. ..de 20 de ani de când m-am tot frecat de păreţii
giudec ătoriilor, doar am deprins eu să întorc şuruburi c ârci o găreşti ş i am
agiuns a putea ţin ea clanţ cu ·oricare avocat.
Eu sânt Harţă, baş răzăş
Cunoscut tocmai prin leş
De ciocoi, de scriitori
Şi de mulţi judecători .
Ani întregi eu m-am luptat
Pănă ce mi-am câştigat
Şi procesul cârciocos,
Şi nume de Hărţă ... gos.
Cunosc orice cârcioguri [tertipuri - n.n.] şi orice coţcării
De-mpricinaţi purtate prin judecătorii .
Ştiu cum să cumpăr marturi şi să-mi găsesc dovezi,
Care se par că-s falşe şi trebuie să le crezi.
Am ispisoace multe, ascunse colo-n pod,
Şi ştiu orice pricină s-o-nod şi s-o deznod ... 120

De sub mantaua răzăşului Harţă s-au ivit azi o mulţime de proce-

somani ce transformă viaţa compatrioţilor într-un adevărat infern.

Vodă da şi Hâncu ba!

Prevestirile prăpăstioase ale unui „seismolog" care a băgat lumea

în sperieţi mi-au reamintit zicala Vodă da şi Hâncu ba! Şi Vodă, şi
Hâncu au existat aievea, atât doar că numele celui dintâi s-a stins din
memoria colectivă, pe când al celui de-al doilea a devenit un simbol al
opoziţiei încăpăţânate faţă de centru şi directiva de sus. Pentru a le afla
identitatea reală, să deschidem Letopiseţul lui Ion Neculce, la

120
V. Alecsandri, Opere, V, ed. cit. , pp. 231-232.
109
capitolul al IV-lea, închinat celei de-a doua domnii moldoveneşti a lui
Gheorghe Duca-Vodă , zis cel Bătrân. Acesta, grec de origine, mai
domnise o dată în Moldova, între 1665-1666, fusese apoi mazilit de
turci în favoarea lui Ilieş Vodă, dar revenise pe tron în noiembrie
1668, fiindcă unsese bine cu aur Înalta Osie de la Stambul. Pauza silită
schimbase însă caracterul voievodului, îndemnându-l la asprimi şi
cheltuieli mari, ,,ca de craiu": ,,Viindu Duca-vodă cu a doaa domnie
în ţară, arătă-să la hire mai aspru decât cum era cu domnia dintăiu. Şi
şi începu a zâdi mănăstirea Cetăţuia, că era ţara plină de oameni şi cu
hrană şi agonisită bună."
121

Dura lui politică fiscală şi liota de greci puşi pe îmbogăţire din

jurul domnului provoacă la 8 decembrie 1672 răscoala serdarilor
Mihalcea Hâncu şi Apostol Durac, liderii revoltei fiind din Basarabia,
de prin părţile Sorocei, Orheiului şi ale Lăpuşnei, zone de hotar, cu
locuitori războinici, obişnuiţi să lupte cu tătarii şi cazacii, dar şi cu
autoritatea centrală, Domnul, când le erau încălcate interesele. În
ciocnirea celor două tabere se ascundea de fapt conflictul dintre boierimea
autohtonă şi cea străină, reprezentată de Ruseteşti, cunoscuţi sub
numele de Cupăreşti, după întemeietorul familiei, care avusese rangul
de cupar. La început opozanţii „naţionalişti" - care aveau, pare-se,
simpatizanţi printre boierii din Capitală - triumfară în bătălia de la
Ciric, ocupară laşii şi-l alungară pe domn peste Dunăre:

Dece [deci] viind Hânculu şi cu Durac sărdariul aice în Ieşi, cu toate

oştili, strâga să prindză pe greci, să-i omoare. Fugit-au toată boierimea care
încotro au putut. Iară Duca-vodă, vădzându că s-au rădicat atâta ţară asupra
lui, au ieşit din curtea domnească cu toată casa lui ş-au purces în gios pre iaz.
Iară Hânceştii au întrat în curte şi prin casăli boiereşti şi neguţitoreşti, pen
târgu, strâgându şi jăcuind. Şi prindzindu pre greci, pre câţi i-au găsitu, pe
toţi i-au omorât.
Duca-vodă au trecut deodată peste Dunăre, şi cu o samă de boieri, iar o
samă trecusă în Ţara Muntenească. 122

Bucuria răsculaţilor fu de scurtă durată. Poarta Otomană puse la

îndemâna fugarului un corp expediţionar turco-tătărăsc condus de

Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. cit., p. 285.

12 1
122
Idem.
110
seraschierul Koplan-paşa şi Imir-Aali, mai-marele nogailor. Acesta
făcu joncţiunea cu moldovenii - aşezaţi sub comanda altui serdar,
Alexandru Buhuş, guvernamental şi xenofil - care bătu pe Hânceşti la
Iepureni şi le împrăştie oastea. După înfrângere, capii răscoalei
au fugit în Polonia, unde Durac a rămas multă vreme, în timp ce
comilitonul său, Hâncu, împăcat în taină cu Duca-vodă, s-a întors în
ţară şi a fost numit stolnic mare, scutit de dăjdii pe toată durata
domniei fostului său rival. ,,Ce, comenta Neculce, pentru doi, trii
vinovaţi au perit mulţi nevinovaţi şi s-au potolit toţi." Şi mai spunea
cronicarul: ,,Numai numele Hânceştilor au rămas în pomenirea oame-
nilor de atunce pănă astădzi."
Cu trecerea anilor, zicala a dobândit alte şi alte înţelesuri. În 1876,
în conferinţa Influenţa austriacă asupra românilor din Principate,
Eminescu o folosea pentru a semnala conflictul dintre interesul de
stat, reprezentat de domn, şi libertatea, degenerată în individualism
anarhic, reclamată de boieri:

„Vodă, adică statul, putea să zică da, Hâncu zicea ba şi pe-a lui Hâncu
rămânea. Să vedem cum libertatea, când nu porneşte din armonia intereselor,
ci din individualism, nimiceşte clasele sociale şi în urmă şi statul; cum, prin
înmulţirea neamului lui Hâncu, influenţa economică a Austriei devine des-
tructivă şi sub ea abia Hâncu îşi deschide ochii, se sparie de câte vede şi nu
ştie de unde vin .relele, nu ştie că vin din ba al lui." 123

Câteva pagini mai încolo, expresia e reluată pentru a nota conflictul

dintre un alt interes de stat: nevoia de a avea o administraţie cu efec-
tive reduse, însă bine instruită, şi droaia de aspiranţi la sinecuri, la
posturi bine plătite, dar neonorate prin muncă efectivă:

„De toate dezastrele vecinilor noştri noi nu ne-am folosit decât spre a ne
răsturna domnii. Vodă, adică statul, era cu mânile legate. Vodă zicea da şi Hâncu
ba, şi neamul lui Hâncu creştea din ce în ce. Cu cât deveneau mai mulţi aspiranţi
la privilegii şi posturi, cu atât cereau lărgirea privilegiilor, lărgirea libertăţii pe
conta puterii statului, până ce am ajuns la Constituţie, care dă într-adevăr tuturor

123
Mihai Eminescu, Publicistică. Referiri istorice şi istoriografice, Editura Cartea
Românească, Chişinău, 1990, p. 26.
111
acestor aspiranţi ş1 numai acestora [. .. ], o egalitate de drepturi Îară datorii şi
proletarii de scribi au pus mâna pe ţările româneşti." 1 2 4

S-or fi schimbat de atunci lucrurile?

A umbla cu iordane

Cât de mult influenţează o simplă desinenţă migraţia sensurilor

unui cuvânt se poate constata urmărind dubletul expresiilor a umbla
cu Iordanul şi a· umbla cu iordane.
A umbla cu Iordanul sau, cum se mai zicea încă pe la începutul
veacului trecut, a ura cu Iordanul, indică o veche ceremonie religi-
oasă petrecută în ziua de Bobotează, deci în 6 ianuarie, când preoţii
sfinţesc apa şi apoi stropesc credincioşii cu agheasmă, slujindu-se
pentru asta de un mătăuz, adică de un mănunchi de busuioc. Gestul lor
îl repetă pe acela al Sfântului Ioan Botezătorul, cel care l-a botezat pe

124
Ibidem, p. 33. Ecourile literare ale răzmeriţei lui Hâncu răzbat şi în opera altor scriitori.
În capitolul al X-lea din romanul Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă (1929),
Sadoveanu îl evoca pe aprigul opozant tot în ipostaza de complotist, însoţindu -i
numele cu o interogaţie simptomatică: ,,Nu s-a mântuit neamul răzvrăt i ţ i lor? Au uitat
patimile celor ce s-au potrivit lui Mihalcea Hâncu?".
Nu demult, poetul şi traducătorul Romulus Vulpescu şi-a adunat fulminanta şi
erudita lui publicistică în două volume mari (totalizând circa 1300 de pagini!) cărora
le-a dat titlul Hîncu-Ba! Câteva glose confesive din Nota autorului merită a fi
reproduse aici pentru a reliefa sensul pe care-l atribuia el secularei zicale:
,,Hîncu - o altă ipostază a miticului Păcală, sprintenul la minte, care face,
mehenghi, pe prostul - refuză să accepte orbeşte porunca stăpânirii şi rosteşte veto la
hotărârile discreţionare ale autorităţii vremelnice, personificată de Vodă.
Zicala românească Vodă-da şi Hîncu-ba! (de-o pilduitoare economie sintactică)
este o sentenţie ce instaurează noima unei maxime esenţiale." După ce dă câteva
informaţii despre răzvrătitul „devenit personaj de parimie", Romulus Vulpescu continuă:
,,Ba este monosilabul caracteristic al opozantului ireductibil. Hîncu precedă, în
ordine estetică, un alt erou, unul de anecdotă, al zilelor noastre, pe care simpatia po-
pulară - nepăsătoare de cacofonie sau, poate, căutând-o - 1-a botezat mucalit Gică Contra.
Devenit erou de «povestea vorbii» şi, prin snoavă, protagonist de pildă paremio-
logică, Hâncu opune abuzului simţul său de dreptate: bunul-simţ împotriva bunului-
plac." (v. Hîncu-Ba! Polemici, opinii, controverse (1962-2001), volumul întâi Zodia
Cacealmalei, Editura Tempus, 2002, pp. IX-XI).
112
 Iisus Hristos în apele Iordanului. Acest ritual iniţiatic - prima dintre
sfintele taine ale bisericii - este descris cu un fior aparte în Evan-
ghelia după Luca (3/21-22), singurul dintre evanghelişti care duce
genealogia lui Iisus până la Adam, sugerând prin aceasta, conform
opiniei lui Bartolomeu Valeriu Anania, că Hristos aparţine nu doar
„poporului ales", evreii, ci omenirii întregi. Îmbrăcat în haină din păr
de cămilă, strâns la brâu cu o cingătoare de piele şi hrănindu-se doar
cu lăcuste şi miere, aprigul Ioan creştina mulţimile din ţinutul
Iordanului, propovăduind sosirea Celui mai tare decât el, care va
boteza nu cu apă, ci cu Duh Sfânt şi cu foc.
Obiceiul este vechi şi la români, popor creştin încă din faza
etnogenezei, căci atât cronicile, cât şi folclorul îl atestă de mult timp.
Letopiseţul lui Ion Neculce evocă un episod din timpul prizonieratului
polonez al mitropolitului Dosoftei: ,,După ce l-au dus la Jolfa, îl pune
craiul Sobeţchie de s-îmbrăca cu hainele cele scumpe şi odoarăle
mitropoliei ţărâi noastre, de făce leturghii la dzile mari şi iordan la
Boboteadză, <lup-obiceiul ţărâi noastre, de să mira craiul şi toţi domnii
leşeşti şi lăuda de frumoasă ţărămonia ce are beserica ţărâi noastre."
125

În secolul al XVIII-iea cuvântul îşi pierduse prin urmare valoarea de

nume propriu şi devenise substantiv comun. Fantezia lingvistică a
neamului, excelent slujită de flexibilitatea limbii, a născut cuvinte
derivate, unele cu înţelesuri binişor diferite. Exista, de pildă, verbul a
iordăni, deci a stropi cu apă sfinţită şi purificatoare, acţiune amintită
într-un cântec publicat de Artur Gorovei în revista Şezătoarea: ,,Se
scălda, se iordănea/ Şi-n bun mir se miruia."
Verbul cu pricina mai avea însă şi sensul de „a petrece", în
celebrul chestionar al lui Hasdeu menţionându-se faptul că în ziua de
Sfântul Ioan Botezătorul „femeile se iordănesc, adică mănâncă şi
beau". În Sărbătorile la români, studiu etnografic de Simeon Florea
Marian, sunt menţionaţi iordănitorii, adică flăcăii care colindau cu
iordanul în noaptea de 6 spre 7 ianuarie. Cu acel prilej se petreceau tot
felul de întâmplări bufe, marcate de un umor popular gros (popii erau
duşi la râu şi „botezaţi", fetelor li se arunca în cap apă rece din ciuturi
etc.). Mirenii, povesteşte acelaşi folclorist, se amuzau imitând ritualul
preoţesc : ,,Unul dintre ei, şi anume capul, care pe unele locuri poartă

125
Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. cit., p. 316.
113
 numele de popă, duce căldăruşa cu agheasmă, adică cu apă sfinţită, în
care-şi strâng banii, iar ajutoarele căpeteniei poartă unul pămătuful
sau motocolul de busuioc cu care iordănesc pe oameni şi un altul -
mai mulţi chiar, dacă satul este mare - poartă o ţepuşă de lemn, pe
care au a strânge came." 126 „Iordănitul" exercita, pare-se, o deosebită
atracţie şi asupra celor de vârsta a treia, Iordache Golescu amintind în
Condica... lui că „în ziua Sfântului Ioan Botezătorul, obişnuiesc
babele de stropesc c-un pămătuf pe oameni, închipuind botezul
Sfântului Ioan, care aceasta se obişnuia şi la curtea domnească asupra
domnului de către vei armaş, pentru care ia şi daruri. Aceasta se
numeşte «iordănit» ." 12 7 Cu timpul, şi simpla bătaie cu bulgări de zăpadă
a ajuns să însemne tot o „iordănire".
De Ia această coborâre a sacrului în profan să se tragă oare
expresia a umbla cu iordane, care se traduce prin „a spune vorbe
goale", ,,a se ţine de lucruri neserioase"? Îndrăznesc să avansez un alt
punct de vedere. Pentru asta ar trebui să coborâm în timp până în
epoca bogomililor. Aceştia formau o sectă creştină dualistă ce susţinea
că lumea e guvernată de două principii, unul al Binelui şi altul al
Răului : Dumnezeu şi Satanail, cel din urmă fiind ziditorul lumii şi
stăpânul trupului omenesc. Secta a apărut în secolul al X-lea în
Bulgaria şi s-a răspândit apoi în toate ţările balcanice, în Rusia şi
în alte părţi. (Idei similare cu ale bogomililor aveau catharii din
Germania, albigenzii din Franţa, patarinii din Italia, împotriva cărora
papii şi regii au iniţiat cruciade sângeroase.) ,,Doctrinarul" sectei a fost
preotul bulgar Ieremia Bogomil, un fel de protestant avan! la lettre,
care preconiza o religie austeră a săracilor, în contrast cu fastul
arhieresc. Bogomilii tăgăduiau cultul sfinţilor, al moaştelor şi al icoa-
nelor, dispreţuiau serviciul bisericesc şi liturghia, căreia îi mai ziceau,
în derâdere, mnogoglagolenie, adică palavre, vorbărie goală. Secta
refuza cuminecarea, contesta cultul crucii (aceasta fiind considerată
unealta cu care diavolul l-a torturat pe Mântuitor) şi, ceea ce ne

126
Simeon Florea Marian, Sărbătorile la români, I, Cârnilegile, Institutul de arte
f:rafice „Carol Gobl", Bucureşti, 1898, p. 225.
27
Iordache Golescu, Condica limbii rumâneşti, apud Dicţionarul Limbii Române,
tomul II, partea I, F-I, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Imprimeria Naţională,
Bucureşti, 1934, pp. 883-884.

114
interesează în mod deosebit, contesta botezul cu apă, apa fiind în ochii
lor opera Satanei. 128 Dacă ne amintim că evanghelistul Luca credea că
Iisus nu va boteza cu apă, ci cu foc (element în mare stimă la
bogomili), vedem că bogomilismul avea şi unele temeiuri biblice.
Soarta bogomililor a fost tristă. În anul 1111 , împăratul bizantin
Alexe Comnenul i-a ars pe rug, la Costantinopole, pe medicul Vasile,
conducătorul sectei, şi pe cei 12 apostoli ai săi. În Serbia, jupanul
Ştefan Nemania îi imită exemplul. Nici în Bulgaria, bogomilii, cărora
li se mai spunea şi pavlichieni, n-au dus-o mai bine. Ţarii Borii (în
1211) şi Alexandru (în 1350) i-au prigonit fără milă şi i-ar fi şters de
pe faţa pământului dacă ţara n-ar fi căzut sub jugul turcilor. Sub
otomani, mai toleranţi în chestiuni religioase decât ghiaurii, bogomilii
au rezistat prin părţile Vidinului şi Nicopolelui până spre sfârşitul
secolului al XVII-iea. În 1688, după o răscoală antiturcească, ,,pavli-
chienii" din Ciprovăţ fug în Ţara Românească, unde fură unnaţi, încă
vreo câteva decenii, de alţi emigranţi. 129 Pe pământul de adopţiune ei
au adus o orientare anticlericală ce a lăsat până la urmă dâre şi în
folclorul românesc. Ironiile antipopeşti în bogomilism îşi au ades
originea. (Sextil Puşcariu cita în Dicţionarul său o colindă semnifi-
cativă din Mehedinţi: ,,Spre Iad mă uitai/Ce văzui mă minunai:/Văzui
popi şi hirotici,/Cu dascăli, cu grămătici . ") Din fericire pentru neam,

128
Vestigii ale credinţelor de factură bogomilică există şi în lumea modernă.
Anabaptiştii, sectă religioasă de sorginte protestantă apărută la Miinster în secolul al
XVI-iea, având atunci drept conducători pe Thomas Miinzer şi Jean de Leyda, refuză
şi azi botezul cu apă al copii lor, considerându-l ineficace. Zdrobiţi de Contrareforma
catolică, anabaptiştii şi-au găsit un refugiu în Lumea Nouă, cultul lor cunoscând varii
metamorfoze. Mass-media internaţionale semnalau la începutul lui octombrie 2006
masacrul din orăşelul Paradise (statul Pennsylvania, SUA), aşezare populată de
membrii sectei Amish. Un nevropat - Charles Carl Robert - a pătruns într-o şcoală a
comunităţii Amish şi a împuşcat mortal cinci fete, după care s-a sinucis. Descendenţi
ai creştinilor elveţieni de limbă germană, membrii sectei Amish ilustrează o formă
târzie a anabaptismului. Comunitatea Amish numără circa 200.000 de membri,
concentraţi îndeosebi în statele Indiana, Ohio, Pennsylvania.
129
Aceştia au lăsat urme şi în onomastică. Emil Petrovici semnala cândva că
„antroponimul Jordan [e] frecvent la slavii de la sud şi la români". De la el au derivat
şi hidronime precum Iardaştiţa, acesta fiind „numele unui pârâu, afluent de dreapta al
Cernei". (v. Emil Petrovici, Studii de dialectologie şi toponimie. Volum îngrijit de
I. Pătruţ, I. Mării, B. Kelemen, Editura Academiei Republicii Socialiste România,
Bucureşti, 1970, pp. 287-288).

115
românul e mai atent la ce zice popa decât la ce face popa, asemănân­
du-se prin asta cu spaniolii şi italienii, popoare profund religioase şi
totuşi sceptice, ireverenţioase faţă de slujitorii Domnului.

A da iureş

Mai curând onomastica decât puseurile războinice ale liderilor

unei lumi ieşite din ţâţâni ne mai aduce aminte de un stil de luptă mult
gustat de înaintaşii noştri din Evul Mediu: asaltul furtunos asupra
duşmanului. Reţinem, aşadar, proza lui Ştefan Iureş, autor al romanului
Orbita planetei Eps (edificator asupra moravurilor lumii gazetăreşti
de până-n 1989) sau comentăm prestaţiile actoriceşti ale lui Marcel
Iureş, steluţă de Hollywood afirmată prin Peacemaker şi Misiune
imposibilă, dar nu mai legăm numele lor de străvechi.ul cuvânt iureş,
care însemna atac, izbire viforoasă a inamicului. Că între nume şi
oamenii care le poartă este o indiscutabilă legătură se vede chiar din
exemplele citate, şi romancierul, şi actorul adoptând un stil artistic
bătăios. Să lăsăm însă parantezele psihologice la o parte şi să revenim
la spaţiul lingvisticii şi al filologiei.
Iureş este un cuvânt împrumutat din limba turcă. El ilustrează
prin urmare ceea ce Lazăr Şăineanu numea, într-o carte celebră, influenţa
orientală asupra limbii şi culturii române. Adepţi constanţi - până
spre sfârşitul secolului al XVII-lea - ai tacticii ofensive, graţie căreia
şi-au construit un imperiu uriaş, turcii denumeau prin yuriş (yuriigiiş)
asaltul, năvala, atacul năprasnic, dat adesea din goana cailor struniţi de
celebrii lor cavalerişti - spahiii.
Supuse constant agresiunii turceşti, popoarele din Balcani au
preluat termenul, adaptându-l în funcţie de specificul limbii fiecăruia.
Bulgarii, de pildă, pronunţă jurus, în timp ce sârbii preferă forma
juris. În spaţiul românesc pronunţiile diferă de la o regiune la alta.
Moldovenii, care au avut o mai mare aplecare pentru cavalerie,
utilizează forma iurăş, în expresii precum a da iurăş - adică a năvăli .
Ceea ce nu exclude recurgerea şi la variante precum iureş, iuriş ( cu
asimilare vocalică, ca în bulgară) ori chiar iuruş.

I I6
 Scrierile cronicarilor sunt pline de iureşuri vijelioase. Adept al
manevrelor şi al asalturilor rapide, Ion Vodă cel Cumplit „au luat
puşce cu iurăş de la turci." Neam înrudit cu turcii, nogaii preferau la
rându-le şarja de cavalerie, dovadă acest fragment dintr-o veche
cronică românească : ,,Şi făcând tătarii iureş înainte, întâi oastea
ungurească au dat dosul a fugi" . Ioniţă Ceganu, un personaj din
admirabilele Scrisori către V. Alecsandri ale lui Ion Ghica, reconsti-
tuie un episod marţial asemănător: ,,Cum ne-au simţit spurcaţii de
turci, au început să dea năvală asupra noastră; trămitea tot zeibegi
d-ăia cu cealmalele cât o claie pe cap şi arapi d-ăia negri şi buzaţi,
încălecaţi pe nişte cai de scoteau foc pe nări; venea tot iuruş, cu
iataganul în dinţi şi cu pistoalele întinse în amândouă mânile, de ţi le
punea sub nas." 130
Aceeaşi formă e de aflat însă şi în sceneta lui Alecsandri
Sfredelul dracului, în care Mustocsidis, fost inspector de tutunuri, îi
porunceşte zarafului Imergold s-o urmărească pe nestatornica Ruhala,
o frumuseţe semită cam frivolă: ,Juruş, Glodachi .. . după dânsa!. .. " 131
Un ecou târziu al bravurii turceşti e identificabil într-una din
prozele de tinereţe ale lui Mihail Sadoveanu. Nuvelistul evocă unul
dintre multele atacuri şi contraatacuri de la Plevna: ,,Păgâni [ .. . ], cu
baioneta înainte, dădură un iurăş, o izbitură repede."
De aici încolo iureşul face o nescontată carieră în bătăliil e . ..
literare. În Caleidoscopul lui A. Mirea , pseudonim sub care se
ascundeau Dimitrie Anghel şi Şt. O. Iosif, există un răsunet al
manifestului futurist al poetului italian Filippo Tommaso Marinetti.
Nonconformistul Marinetti exclama:,, ... noi voim să exaltăm mişcarea
agresivă, insomnia febrilă, pasul gimnastic, saltul mortal şi mai cu
seamă loviturile de palmă şi de pumni." Naturi antiacademice,
simpatizanţii lui români respingeau şi ei arta senilă (,,manifestul" lor
se numeşte, elocvent, Jos ramoliţii!), încărcându-se de tensiunea lirică
a revoltei: ,,Fraternizăm cu tine, Marinetti!ffrăiască energia şi revolta!/
Să ne-ncărcăm ca pilele lui Volta/Şi să-i trăsnim pe toţi cu vârful
ghetii!/ De-am şti că după noi se <larmă bolta/ Şi aştri cad ca ploaie de

130
Ion Ghica, Scrisori către V. Alecsandri. Ediţie integrală, cronologia vieţii şi a
operei, note şi glosar de Constantin Mohanu, Editura Albatros, Bucureşti, 2001, p. 28.
131
V. Alecsandri, Opere, VII, ed. cit., p. 397.
117
confetti/ Eu şi autorii gemeni ai Cometii/ Te vom urma, oricare-ar fi
recolta! // Te vom urma cu drag - şi dăm parola .. ./ Trăiască bâta,
boxul şi savata! / Un ultim iuruş dârz ca la Magenta,// Şi ai să vezi de
nu i-om da noi gata!"

A lua cu japca; a lua cu hapca

Un scandal locativ reconstituit mai demult în două articole

viforoase dintr-un important cotidian ne pune pe urmele unei expresii
ale cărei origini se pierd în „mileniul întunecat", adică în vremurile
migraţiilor popoarelor barbare. Cel dintâi, Secretarul de stat Liviu
Hagea, susţinut de P.N. Ţ.C.D., năvăleşte într-o casă proprietate
particulară cu „mandat" de la primarul Lis (Adevărul, 2316,
31 octombrie 1997, p.1,16), poartă supratitlul Japca in integrum,
ingenioasă parafrază a formulei juridice restitutio in integrum, care
face valuri în lumea românească.
Cel de-al doilea, şi mai „aprig", se intitulează Proprietarii din
Bd. Dacia 101 - terorizaţi de ţărănisto-securişti (Adevărul, 2320,
5 noiembrie 1997, p.16). De ce sunt „terorizate" nefericitele persoane
în chestiune ne lămureşte iarăşi supratitlul: Pentru că se opun să le fie
luată casa cu japca.
,,Schimbarea schimbării" pare să nu fi pus capăt practicii res-
pective, fiindcă acelaşi ziar revine, semnalând cazuri similare: Imobile
luate cu japca de comunişti - confiscate a doua oară de statul „de
drept" (Adevărul, 3747, 11 iulie 2002, p.15). Multe lucruri s-ar putea
scrie pe marginea acestor articole care îmbogăţesc tardiv Istoria
ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir cu încă o specie politică fabuloasă
în faţa căreia bunul contribuabil rămâne practic interzis. În această
carte mă preocupă însă îndeosebi aspectul lingvistico-filologic al
problemei. Ce înseamnă a lua cu japca ştiu majoritatea vorbitorilor
când folosesc această expresie pentru a indica acţiunea de a lua ceva
cu forţa, pe nedrept. Japca numeşte într-un vocabular neaoş hoţia
şi înşelătoria şi prin extensie semantică averea făcută prin fraudă şi
înşelăciune.

118
 Cuvântul e simţitca fiind vechi şi nu e o întâmplare ca m
Poveştile unchiaşului sfătos. Basme păgâneşti întocmite de Petre
Ispirescu, publicate în 1879 cu o prefaţă de Alexandru Odobescu,
găsim următoarea interdicţie: ,,Să nu poată lua cineva cu japca din
aceste merişoare". Mai demult, în timpuri de insecuritate şi abuzuri
administrative, asemănătoare în bună parte celor actuale, existau şi
cuvinte derivate precum jăpcan, jăpcaş, jăpcănitor (prin care se tăceau
referiri la jefuitori), jăpcăneală (pentru care azi avem la îndemână
sinonimele jăcmăneală, jăcmănie şi jecmăneală, provenite însă din
etimonul maghiar zsakmany 132 ) şi, fireşte, jăpcănit, termen indicând
până prin secolul al XIX-lea victima.
Cel jăpcănit, adică jefuit, era mai ales insul de la baza piramidei
sociale, ţăranul, opincarul, căruia spolierile repetate îi curmau gustul
de a agonisi. Un prozator obscur, cu simpatii junimiste, Grigore M.
Jipescu, pe care Duiliu Zamfirescu îl citea totuşi cu interes, scria în
1881 în volumul Opincaru. Cum ieste şi cum trebuie să fie săteanu,
aceste rânduri ce explică starea jalnică a multora dintre satele noastre:
„Păcat de strângători [economi - n.n.]. .. că-şi pierd şi gustul de muncă
şi sunt mereu cu frica-n sân din pricina oţilor ş-a jăpcănitorilor." 133
Iată însă că „legea progresului" acţionează şi-n materie de jaf, cei
jepcăniţi fiind astăzi şi proprietarii de ditamai imobilul din inima
Capitalei.
Cuvânt bătrân, ,,păgânesc" , vorba lui Ispirescu, japca nu e totuşi
un termen din fondul daco-latin. Originea lui e curat bulgărească, ba
chiar protobulgărească. În limba vecinilor noştri de la sud iabka
însemna şi înseamnă laţ, cursă. Se naşte întrebarea de ce n-a rezistat la

132
Circuitul european al acestui cuvânt nu se opreşte în pustă. Ungurii l-au
împrumutat la rându-le de la italieni (o rădăcină posibilă fiind it. saccomanno), lucru
întâmplat probabil prin secolele X-XI, când triburile lor războinice jefuiau de
predilecţie bogata peninsulă traversată de Apenini, ori de la germani, care-i spuneau
Sackmann, adică „om cu sac", hoţului, jefuitorului şi ordonanţei umile ce căra în spate
prada mai-marelui său. Etimologia, propusă în premieră de Cihac, a fost preluată de
Sextil Puşcariu în valorosul său dicţionar.
133
Grigore M . Jipescu, Opincaru. Cum ieste şi cum trebuie să fie săteanu. Scriere în
limba teranului muntean, 1881, p. 94. Duiliu Zamfirescu îi aprecia poeziile umo-
ristice (Curca Radi din pătul, Cireşia). În Însemnări zilnice, Maiorescu nota în seara
zilei de 22 sept./4 oct.1882 că „Jipescu ne-a amuzat iarăşi , în cel mai înalt grad, cu
imitările lui."

119
noi latinescul *laceus (= laqueus), din care provine românescul laţ şi
de ce nu spunem a lua cu laţul. Explicaţia e simplă: românii foloseau
laţul pentru a prinde păsărele, bulgarii îl transformaseră într-o armă de
luptă. Zabka bulgărească era însă un fel de lasou cu care se imobilizau
de la distanţă adversarii ori caii acestora. Pe la 680-681, când au
pătruns în Europa, triburile protobulgare conduse de Asparuh aduceau
din locurile originare, regiunea Volgăi, obiceiul de a-şi prinde adver-
sarii cu iabka, cerând apoi pe ei răscumpărări grase. Cum averile
constau în acele timpuri mai ales din turme de vite ori din herghelii de
cai, iabka servea mulţumitor şi pentru reţinerea acestora. Operaţiunea
presupunea îndemânare şi rapiditate, calităţi de care hoţii nu duc lipsă.
În convieţuirea româno-bulgară, care în vremea ţarilor de origine
vlahă Petru şi Asan - la 1200 - a atins cote înalte ale apropierii şi
comunicării interetnice, străbunii noştri auzeau şi alte cuvinte ce le
sunau familiar, precum hapka [îmbucătura, bucata - n.n.]. Acestuia i
s-au adăugat apoi adjective rutene ca chapkom (= repede) şi chapkij
(= hoţesc), din care s-a născut o altă expresie: a lua cu hapca, aşadar
cu de-a sila, pe nedrept şi la repezeală. În teatrul lui Alecsandri,
dramaturg preocupat şi de probleme sociale grave cum ar fi deposedarea
abuzivă a ţăranilor de pământ, un personaj ghiceşte dintr-o privire
gândul ascuns al unui boier: ,,Ai avea poftă să le răşluieşti o parte de
pământ [... ] cu hapca." Expresia e şi pe placul lui Creangă. Îndată
ce pierde cursa cu turturica pentru „smicelele de măr dulce şi apă vie
şi apă moartă" de unde se bat munţii în capete, calul lui Harap-Alb
recurge mai întâi la „măgulele", apoi la metode hoţeşti, expeditive:

- Turturică-rică, dragă păserică, adă la mine cele trei smicele de măr

dulce, apa cea vie şi cea moartă, şi tu du-te înapoi de-ţi ie altele şi mi-i ajunge
pe drum, căci eşti mai sprintenă decât mine. Hai, nu mai sta la îndoială, şi
dă-mi-le, căci atunci are să fie bine şi de stăpânu-meu, şi de stăpâna-ta, şi de
mine, şi de tine; iară de nu mi li-i da, stăpânu-meu Harap-Alb este în primejdie,
şi de noi încă n-are să fie bine.
Turturica parcă n-ar fi voit. Dar calul n-o mai întreabă de ce-i e cojocul:
se răpede şi-i ie apa şi smicelele cu hapca şi apoi fuga cu dânsele la fata
împăratului şi i le dă, de faţă cu Harap-Alb. 134

134
Ion Creangă, Poveşti, Amintiri, Povestiri, ed. cit., pp. 126 -127.
120
 A da În jujeu

Ce este jujeul? Lămuriri asupra acestui cuvânt a oferit folcloristul

Tudor Pamfile în volumul său Industria casnică la români. Trecutul
şi starea ei de astăzi, publicat în 191 O. Harnicul investigator al
civilizaţiei noastre săteşti înregistra acolo (după îmblăciu şi jugul de
cai) şijugul de porci, ,,numit în Ardealjugeu saujujeu [care] se pune
la gâtul porcilor (câteodată şi la al cânilor şi viţeilor) ca să nu poată
pătrunde prin găuri în grădini, coteţe. Împănarea jugului - mai scria
Tudor Pamfile - se face pe gâtul porcului." Acest jug mic, triun-
ghiular, confecţionat dintr-o crăcană şi o bucată de lemn dispusă
transversal, se aşeza pe gâtul câinilor pentru a-i sili să nu alerge după
vânat, părăsindu-şi astfel posturile lor de pază, adică stânele, târlele şi
curţile ţăranilor.
În ciuda serviciului lor credincios, gospodarii satelor le aplicau
câinilor, într-o anumită zi, o corecţie severă pe care patrupedele păţite
o ţineau minte tot anul. Obiceiul - supranumit şi goana câinilor - se
practica în Câmpia Dunării, în Dobrogea, adică - am ănunt demn de
reţinut! - prin zonele în care romanizarea a fost mai intensă.
Descri să de Teodor T. Burada (în O călătorie în Dobrogea, Iaşi,
1880, pp. 22-23) şi Al. Dimitrescu (în Goana câinilor, Românul,
Bucureşti, XXXIV, 5/17 martie 1890), datina şi-a aflat în Simeon
Florea Marian cercetătorul cel mai pătrunzător. Iată ce scria el în
volumul II, Păresimile (apărut în 1899), al trilogiei sale Sărbătorile la
români:

În mai multe părţi din Muntenia, şi mai ales în comunele Boldu şi

Slobozia-Mihalanii dinjud[eţul] Râmnicu Sărat şi Tonea dinjud[eţul] Ialomiţa,
apoi în mai multe comune din Dobrogea, şi mai cu seamă în Seimenii Mari şi
în Seimenii Mici, este datina în cea dintâi luni a Postului mare de a da pe
câini în tărbacă, adică a-i hicăi, a-i bate şi a-i chinui grozav, pe când de gâşte
caută cu deosebită luare-aminte şi îngrijire ca nu cumva să le lipsească ceva
în acea zi, să aibă toate celea din belşug .

121
 Această datină se numeşte în comuna Boldu goana câinilor, în
Slobozia-Mihalanii vălărit, în celelalte părţi ale Munteniei jujeu sau jujău,
iar în Dobrogeajijeu. 135

La Boldu lucrurile se petreceau cam aşa: cete de 10-20 de oameni

intrau prin ogrăzile gospodarilor, prindeau câinii şi le încleştau fălcile,
pentru a-i împiedica să mai muşte. După ce-i astâmpărau cu câteva
lovituri bine ţintite, îi frecau sub coadă cu răvaruri, adică nişte beţe
crestate asemănătoare fierăstraielor . Câinii răvăriţi sau răvăruiţi ori
mureau, ori - dacă scăpau cu viaţă! - fugeau cât îi ţineau picioarele şi
rămâneau două-trei zile departe de case. Supravieţuitorii memorau
durerosul tratament, iar când se împlinea un an ieşeau singuri la
tărcăviş, adică se ascundeau prin locuri ferite pentru a scăpa de tărbacă
sau jujeu.
În altă localitate ialomiţeană se folosea un dispozitiv şi mai
ingenios, pe care l-aş compara cu simulatoarele piloţilor de azi:

În comuna Tonea, jud[eţul] Ialomiţa, jujeul se face întocmai ca un

leagăn mare, iar în mijloc se fixează o funie îndoită, unde se pune cânele, şi-l
învârteşte atâta timp până când cade singur ameţit şi de multe ori chiar
mort.136

Originea obiceiului a rămas multă vreme obscură. Întrebaţi, unii

săteni spuneau că dulăii erau chinuiţi „ca să se facă mult mălai sau mei
la vară", iar alţii că noima <latinei ar fi alungarea iernii şi aducerea
primăverii. În fine, alţi ţărani socoteau că datul în jujeu ar fi un
tratament profilactic al turbării . Chestionat de Al. Dimitrescu după
regulile modeme ale folcloristicii, un moşneag din comuna Boldu a
oferit, pare-se, dorita clarificare:

- Apoi dă, gura moşului, [sunt goniţi] de aceea pentru că cânii nu au

fost simţitori când au intrat păgânii la o împărăţie, ci mai simţitoare au fost
gâştele.
- Ce spui, moşule, fă-mă să înţeleg mai bine!

135 Op. cit., pp. 9 -10.

136 Op. cit., p. 11.

122
 - Apoi dă, uite aşa s-a întâmplat: se vede că cânii au fost pe la culcuşuri
şi gâştele fiind din întâmplare deştepte s-au speriat şi, prin gărăgaia lor, au
deşteptat pe cei din casă.

Cu această istorioară ne întoarcem practic la Roma secolului al

IV-iea înainte de Hristos, când, povesteşte Titus Livius în Ah Urbe
condita, cartea a V-a, galii lui Brennus i-au înfrânt pe romani, cucerind,
jefuind şi arzând Cetatea Eternă. Singurul punct de rezistenţă rămas în
mâinile romanilor era citadela de pe Capitoliu. Asediaţii au cerut
ajutor de la fostul lor dictator, Furius Camillus, exilat atunci în oraşul
Veii. Omul providenţial s-a lăsat greu şi a refuzat titlul de dictator, sub
pretext că surghiuniţii nu pot primi funcţii oficiale în stat rară votul
Senatului. Un june plebeu plecă deci la Roma pentru a întreprinde pe
lângă senatori demersurile necesare.
Imprudent, tânărul intră în Capitoliu printr-o portiţă secretă, rară
a băga de seamă că galii veneau pe urmele lui. Cum era o noapte
furtunoasă, galii ar fi cucerit citadela dacă - mai vigilente decât câinii
- gâştele sacre de la templul Junonei n-ar fi dat alarma prin gâgâitul
lor. Gâştele au salvat deci Roma! Aşa s-ar explica şi de ce până mai
ieri românii îşi băteau câinii, dar îşi răsraţau compensator gâştele. Un
obicei „barbar" devine astfel un sigiliu de nobleţe ce confirmă originea
noastră latină.
Datina romană mai dăinuia printre români pe la mijlocul veacului
precedent, chiar dacă autorităţile comuniste socoteau datul în jujeu un
„obicei barbar", pentru a cărui practicare se plăteau amenzi mari. 137

137
Coşbuc, care vedea în jujeu o datină „barbară", considera totuşi cutumele româneşti
drept fărâme dintr-un „sistem" funcţional odinioară, dar a cărui cheie s-a pierdut: ,,Eu
am apărat şi apăr întotdeauna obiceiurile poporului, când sânt frumoase şi nevinovate,
şi-mi place să le cunosc pe toate întru adâncul lor, adică să-mi explic şi originea şi
cauza lor. Care nu sunt vrednice de trăit, pot să piară în bună pace, şi care sunt urâte -
cum e Jujeul - şi barbare, ar trebui chiar scoase din deprinderile poporului, fie chiar şi
cu sila legilor. Dar nu trebuie să le fierbem pe toate într-aceeaşi căldare! Multe le
credem noi că sunt superstiţii în popor şi le rubricăm între «nerozii de-ale oamenilor
inculţi», pe când ele sunt simple reminiscenţe şi frânturi dintr-un sistem metaforic
care odată îşi avea rostul său." (v. Medicina populară, în Opere alese, IV,
ed. cit., p. 99)
123
 Menţionând interdicţia, prima schiţă din volumul de debut al lui
Fănuş Neagu, Ningea În Bărăgan, descria pe larg, cu amănunte crude,
datul în jujeu:

Dezbrăcându-se de cojoace, Onică şi Biş ochiră în salcâmul bâtrân o

cracă groasă, la o înălţime de cinci metri şi aruncară odgonul după ea. Apoi
făcură semn unui flăcău din ceată să dea fuga să scoată un câine din şopronul
din apropiere. Biş, punând mâna pe câine, îl legă de două ori peste mijloc şi-i
întinse lui Onică un capăt al frânghiei pe care acesta trebuia să-l ţină bine şi
să-l tragă numai atunci când i s-o spune. Lumea făcuse roată în jurul lor, Biş
chiui o dată prelung şi Onică smuci odgonul, mulgându-l în palme, până când
câinele, urlând ca niciodată în viaţa lui, ajunse să se bălăbănească deasupra
oamenilor încovrigându-se de durere. Îl legănară aşa în sus şi în jos de câteva
ori, apoi îl lăsară să cadă în zăpadă. Biş ştia să-l suie repede sau încet, să-l
facă să se învârtească şi să-şi încovoaie trupul chinuit. Erau câini care atunci
când ajungeau la craca pe care aluneca odgonul se repeziau înnebuniţi s-o
muşte. Pe aceştia, cei doi flăcăi îi coborau numaidecât şi-i slobozeau, ştiind
că de-acum n-or mai călca oameni străini prin curtea cui îi hrăneşte. 138

Datul Îl1 jujeu era prin urmare un exerciţiu al memoriei, al

fidelităţii faţă de vatră.

Laie, bucălaie

Un mister vechi, de peste 150 de ani, stăruie în jurul Mioriţei.

Când publica, în 18 februarie 1850, în revista Bucovina, celebra baladă,
Alecsandri susţinea că Alecu Russo ar fi cules-o în 1846, în Munţii
Vrancei, la schitul Soveja, unde vodă Mihalache Sturdza îi stabilise -
pentru două luni - un domiciliu obligatoriu fiindcă strecurase în piesa
de teatru Jignicerul Vadră sau Provincialul la Teatrul National
aluzii maliţioase la adresa regimului său autoritar. Însă poeţii şi f~meile
au, zice-se, memoria scurtă. În 1866, într-o notă ce însoţea balada
Doica, reunită împreună cu altele în volumul Poesii populare ale
românilor, Alecsandri trăgea spuza pe turta lui, afirmând că ar fi cules

138
Fănuş Neagu, Ningea în Bărăgan, Editura Tineretului, 1959, p. 15.
124
el însuşi Mioriţa într-o drumeţie pe Ceahlău. Mort de şapte ani, Alecu
Russo nu mai putea să-l contrazică, aşa că taina persistă până în zilele
noastre. Eu optez pentru versiunea surghiunitului Russo, între altele şi
pentru faptul că. localizeaiă acţiunea în Vrancea, adică în Varanha,
aşa cum numeau anticii Centrul Lumii.
Evident, balada trebuie să fie foarte veche, chiar dacă suprema ei
cristalizare artistică datează de pe la sfârşitul secolului al XVIII-iea şi
începutului celui de-al XIX-iea. Cele mai bine de nouă sute de variante
în care circulă Mioriţa pe teritoriul României şi dincolo de hotarele ei
actuale sunt un indiciu de vitalitate şi vechime tracică, indoeuropeană.
Originea ei trebuie căutată între Gange şi Pind, câteva cuvinte enigma-
tice din textul său oferind piste preţioase pentru această paleontologie
cu substrat lingvistic. Sensul iniţial al câtorva cuvinte este azi neclar,
tot atât de greu de descifrat ca şi o inscripţie maiaşă ciobită descoperită
în Anzi. Drama se petrece „Pe-un picior de plai/ Pe-o gură de rai", prin
urmare într-o geografie sacră, înaltă, unind cerul cu pământul. Eroii
descind în amurg, de undeva de sus, probabil Ia început de toamnă şi
la sfârşitul păşunatului montan, căci turmele vin în calei Se cobor la
vale. Pacea paradiziacă e înşelătoare, căci baciul ungurean (adică
transilvănean) şi cu cel vrâncean pun Ia cale uciderea celui moldovean:

Mări, se vorbiră,
Ei se sfătuiră,
Pe l-apus de soare
Ca să mi-l omoare
Pe cel moldovan,
Că-i mai ortoman
Şi-are oi mai multe,
Mândre şi comute.

Ce-nseamnă mări? Vasile Lovinescu, un excelent specialist în

ezoterism, afirmă într-o carte seducătoare, O icoană creştină pe
Columna Traiană, că liantul, ,,unitatea baladei se află [chiar] în
termenul de «Mări» care implică ideile de mărire, Maria şi Marea."
Într-un plan figurat, lucrurile pot sta şi aşa. Însă examinându-le strict
lingvistic, ajungem la descoperiri de altă natură. Mări, dar există şi
varianta măre, e o interjecţie ce exprimă mirarea, uimirea, nedumerirea.
125
În unele zone româneşti, interjecţia are şi valoarea unui termen de
adresare cu inflexiuni peiorative, însemnând măi, bre, poate chiar
nea 139 . Cuvântul are miresme de Pind şi Alpi albanezi, căci derivă din
albanezul more ori din neogrecescul more, care înseamnă „prost,
nebun", iraţional. Zeiţa nebuniei se chema la greci şi la romani Moria,
de unde vine şi vorba moare 140 , cu sensul de fire, temperament, nărav.
Rapsodul, naratorul baladei îşi exprima deci uimirea că în acest
teritoriu edenic poate încolţi o idee nebunească, iraţională- crima.
Dar ortoman ce vrea să zică? Dicţionarul explicativ al limbii
române ne informează că ortoman, cu referire la ciobani, înseamnă
bogat în turme, în alt plan având şi sensul de viteaz, mândru, chipeş.
Într-adevăr, ciobanul are o înfăţişare de Apolo, e un Făt-Frumos :

Mândru ciobănel,
Tras ca prin inel;
Feţişoara lui
Spuma laptelui;
Musteţioara lui
Spicul grâului;
Perişorul lui
Peana corbului;
Ochi şorii lui
Mura câmpului,
Coaptă pe sub foi,
Ne-ajunsă de ploi!

Însă, din perspectivă indoeuropeană, ortoman poate fi tradus şi

prin Manu cel Drept, deci (v. O icoană creştină pe Columna Traiană)

139
Miron Costin evoca replica lui Radu Mihnea, voievod al Moldovei între 1623-
1626, care Ia stăruinţele curtenilor săi a înnobilat o „slugă veche" de-a lui dându-i
„vătăjiia de aprodzi". Curând, noul vătaf a confirmat aprehensiunile domnului : ,,N-au
trecut săptămâna, şi veni jal'obă din târgu la divanu de nişte fămei pre acel vătav nou,
de silă ce le făcuse şi le bătuse în târgu. Au căutatu Radul-vodă la boieri şi le-au dzis:
«Nu v-am spus că acesta om de boierie nu este?» lară cătră dânsul: «Eu, măre, încă pe
boierie nu am apucat să-ţi dzicu.» Şi au dzis armaşului de i-au luat gârbaciul şi au pus
de i-au dat 300 de toiege." (Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. cit., p. 169).
140
Vezi infra, A mânca (a şti) moarea cuiva, pp. 137-140. ·
126
Axul vertical al lumii „care ordonează toate dezechilibrele parţiale
într-un Echilibru Suprem."
Să privim puţin şi cromatica baladei. Desenul din Mioriţa e
realizat doar din două culori: alb şi negru, cu o vizibilă dominare
a negrului, cu fireşti sugestii funerare.
Cum este însă mioriţa, oaia năzdrăvană? Răspunsul îl aflăm în
întrebarea ciobanului:

Mioriţă laie,
Laie, bucălaie,
De trei zile-ncoace
Gura nu-ţi mai tace!
Ori iarba nu-ţi place,
Ori eşti bolnăvioară,
Drăguţă mioară?

Laie înseamnă negru sau negru amestecat cu alb. Alexandru

Odobescu, unul dintre primii comentatori ai Mioriţei, spunea în studiul
Răsunete ale Pindului în Carpaţi, că laiu, laie semnifică în limbajul
aromânilor din Macedonia negru, neagră. Etimonul ar fi albanezul
laja, însemnând negru, circulaţia termenului în Moldova, Muntenia şi
Ardeal indicând un substrat tracic. Bucălaie este inversul lui laie.
Bucălaie este o oaie cu lână albă, dar având botul şi extremităţile
14 1

membrelor negre sau castanii. Mioriţa baladescă era prin urmare tărcată,
pestriţă, bălţată, brează, culoare rară ce predispunea la unicitate. Ea era
corespondentul firesc al ciobanului cu mustaţă blondă şi cu ochi negri.
Când evadează însă din balade românul preferă puritatea speciilor
şi a culorilor. El îi opune lui laie pe bălaie, cuvânt slav traductibil prin
blond, alb. De aici mulţimea de zicale antinomice precum ori e laie,
ori bălaie, nici laie, nici bălaie şi ba e laie, ba-i bălaie, semnificând
rând pe rând ori una, ori alta, nici aşa, nici aşa ori ba una, ba alta.
După Mioriţa, cea mai atractivă atestare a însoţirii celor două
culori contrastante e de găsit în apocalipsul migrator descris de Creangă
în Harap-Alb:

141
În româna veche buca(< lat bucea) era termenul ce indica obrazul, gura, de aici
derivând şi verbul a îmbuca.
127
 Şi pe unde treceau, pârjol făceau: Gerilă potopea pădurile prin ardere.
Flămânzilă mânca lut şi pământ amestecat cu humă şi tot striga că moare de
foame. Setilă sorbea apa de prin bălţi şi iazuri, de se zbăteau peştii pe uscat şi
ţipa şerpele în gura broaştei de secetă mare ce era pe acolo. Ochită vedea
toate cele ca dracul, şi numai îngheţai ce da dintr-însul:
Că e laie,
Că-i bălaie;
Că e ciută
Că-i comută.
Mă rog, nebunii de-a lui, câte-n lună şi în stele, de-ţi venea să fugi de
ele.142

Între mirarea rapsodului mioritic şi uimirea lui Creangă există,

aşadar, o linie de unire.

A-şi mânca lefteria; a rămâne lefter;

a lăsa pe cineva lefter

Graţie Amintirilor din copilărie, năzbâtiile lui Nică a lui Ştefan a

Petrei au devenit de mult celebre. Una dintre „trebuşoarele" lui, când,
surprins de mătuşa Marioara în cireş, a dat „palancă Ia pământ", în
fuga lui iepurească, vreo „zece-douăsprezece prăjini de cânepă, frumoasă
şi deasă cum îi peria, din care nu s-au ales nimica", se încheie cu o
corecţie exemplară aplicată vinovatului de către tatăl binişor atins la
pungă de pocinogul odraslei:

Dar mai în desară, iaca şi moş Vasile, cu vomicul şi pasnicul, strigă pe

tata la poartă, îi spun pricina şi-l cheamă să fie de faţă când s-a ispăşi cânepa
şi cireşele ... căci, drept vorbind, şi moş Vasile era un cărpănos ş-un puiu de
zgârie-brânză, ca şi mătuşa Marioara. Vorba ceea: «Au tunat şi i-au adunat».
Însă degeaba mai clămpănesc eu din gură: cine ce are cu munca omului?
Stricăciunea se făcuse, şi vinovatul trebuia să plătească. Vorba ceea: «Nu
plăteşte bogatul, ci vinovatul». Aşa şi tata: a dat gloabă pentru mine, şi pace
bună! Şi după ce-a venit el ruşinat de la ispaşă, mi-a tras o chelfăneală ca
aceea, zicând:

142 Ion Creangă, Poveşti, Amintiri, Povestiri, ed. cit., p. 113.

128
 - Na! satură-te de cireş e ! De-amu să ştii că ţi-ai mâncat liftiria de la
mine, spânzuratule! Oare multe stricăciuni am să mai plătesc eu pe urma
ta?143

A-ţi
mânca liftiria sună astăzi ciudat, . ca un citat dintr-o limbă
moartă . Pe la jumătatea veacului al XIX-lea expresia era perfect
inte ligibilă şi la sate, şi la oraş, şi se traducea prin a-ţi pierde buna
reputaţie, trecerea, crezarea, creditul, scurt spus: a te compromite.
Istoria zicalei e interesantă între altele şi pentru că ilustrează necurmatul
război dintre cuvintele din rezistentul fond latin şi neologismele
străine, care, favorizate de circumstanţele istorice, s-au impus doar
trecător într-o epocă sau alta. Aşa cum azi suntem practic sufocaţi de
importuri lexicale englezeşti, tot aşa se întâmpla în Principate acum
două secole, când însă limba la modă era neogreaca.
Liftirie, cu variantele lefterie, le/tărie, lefterea, coboară din neo-
grecescul elefteria (i,1ci,vrnpta), care însemna credit, cinste, reputaţie,
trecere, dar şi libertate. Despre un om care se bucura de încredere în
faţa cuiva (de obicei, vorba lui Caragiale, ,,persoană însemnată") se
mai zicea, tot pe atunci, că are lefterie la respectivul personaj . Individul
influent putea fi însă negustor, cămătar, zaraf, deci un om cu bani,
obişnuit să acorde împrumuturi unor inşi de încredere. Împrumutul nu
pica însă întotdeauna pe mîini bune. Când datornicul nu mai înapoia
bunurile (ori sumele) împrumutate, îşi mânca lefteria sau leftereaua,
împrejurare care a generat şi un dicton consemnat de Iuliu Zane în
Proverbele românilor: ,,Şi-a mâncat leftereaua ca ţiganul biserica."
De fapt debitorul necinstit îşi mânca omenia, concept etic
românesc străvechi, ilustrat şi el în alt proverb: ,,Omenia ţi-ai mâncat/
Şi pustiei te-am lăsat." Pe durata influenţei greceşti lefteria a substituit
vremelnic omenia, dar a căzut în desuetudine imediat ce Fanarul şi-a
istovit puterea de seducţie . Probabil că acelaşi lucru se va întâmpla
peste o vreme şi cu barbarismele englezeşti pe care le importăm acum
cu ghiotura, deşi avem în limbă termenii corespunzători.
Ce s-a întâmplat însă cu lefteria după ce a trecut moda grecească?
Să apelăm pentru asta la teoria ariilor laterale. Conform acesteia, mar-
ginile, provinciile sunt mai conservatoare decât centrul. Fondul latin

143
Ion Creangă, Poveşti, Amintiri, Povestiri, ed. cit., p. 182.
129
s-a erodat, de pildă, mult mai mult în Italia, centrul fostului Imperiu
Roman, decât în Portugalia ori în Dacia (adică în România noastră),
provinciile extreme ale latinităţii . Schimbând ceea ce e de schimbat,
acelaşi lucru s-a întîmplat şi cu vorba neogreacă la care mă refer. Nu
la Bucureşti, centrul esenţial al influenţei fanariote în Principate, s-a
păstrat ea cel mai bine, ci tocmai spre marginile românităţii .
În Moldova s-a conservat accepţia sa iniţială, aceea de credit,
încredere, omenie, dovadă chiar Amintirile lui Creangă. În Ardeal,
cuvântul a început să însemne ocupaţie, meserie, îndeletnicire, cu un
accent aparte pus pe negustorie. În Dicţionarul Limbii Române
elaborat sub conducerea lui Sextil Puşcariu e consemnat tocmai acest
sens, textul martor fiind basmul Doftorul Toderaş, cules în 1881 de
Ion Pop-Reteganul tocmai din zona Rodna Veche. Iată citatul doveditor:

- Ce cauţi? îl întreabă un slujitor, şi cine eşti ?

- Eu îs doftor şi anume, care vindecă coamele de la oameni, vin la
înălţatul împărat să-i arăt dreptăţile.
- Chiar în bun loc nimereşti, îi zise slujitorul, că şi la înălţatul împărat
i-a crescut un corn.
144
Şi-l sloboade înlăuntru, iar Toderaş spune la împăratul lefteria lui.

La 1888, an în care Ion Pop-Reteganul îşi publica prima lui serie

de Poveşti ardeleneşti, cuvântul mai circula, aşadar, în Transilvania.
Pentru Sextil Puşcariu şi lexicografii din colectivul său, etimonul lui
este tot neogrecescul elefteria, vorbă care semnifica în limba de
origine şi libertate; dar în ochii acestor lingvişti „trecerea semantică
nu e clară", căci, susţineau ei, ,,răspândirea prin Ardeal a unui termen
din neogreceşte e ceva neobişnuit".
Dacă privim lucrurile cu mai multă atenţie, faptele nu sunt chiar
aşa de „neobişnuite". În secolul al XVI-iea, Cetatea Rodnei a fost zeci
de ani o feudă a domnilor moldoveni. Influenţa moldovenească a fost
durabilă şi pentru că localitatea a fost timp de secole un punct de vamă
pentru comerţul cu Moldova. Nu e un secret pentru nimeni că între
graiul ardelenilor şi cel al moldovenilor sunt asemănări frapante. Dacă

144
Ion Pop-Reteganul, Poveşti ardeleneşti, ed. cit. , p. 90.
130
 moldovenii au „importat" vorbe neogreceşti e greu de crezut că acestea
s-au oprit la vamă şi n-au circulat şi dincolo de Carpaţi .
Mai există însă şi un alt factor care explică circulaţia cuvântului
în Ardeal. Cum spuneam, aici lefteria, adică meseria, se referă
îndeosebi la negustorie. În secolul al XVIII-iea şi chiar la începutul
celui următor, deci în epoca de aur a fanarioţilor, comerţul provinciei
era în bună măsură în mâna negustorilor greci ori asimilaţi acestora.
Caragiale însuşi se trage pe linie maternă dintr-o asemenea familie,
mama lui, Ecaterina, fiind fiica lui Luka Kiriac Karaboa, membru
influent al Companiei [greceşti] de comerţ oriental din Braşov.
„Companiştii" greci erau atât de numeroşi în Braşov, încât ridicau, pe
la 1785, ,,o biserică proprie, administrată de ei înşişi" (Ş. Cioculescu -
Viaţa lui J.L. Caragiale). Cum a făcut-o şi bunicul lui Caragiale,
aceşti comercianţi „importau bumbac, lână, mătase, bumbac văpsit şi
băcăneturi" (ibidem), pe care le schimbau pe bani buni, strânşi ca atare
ori transformaţi în giuvaieruri. Comercianţii care se respectau îşi făceau
socotelile până la centimă, căreia în greceşte i se spunea lefton (1cc:cp-r6u ),
cuvânt românizat în forma lefi, leftişor, cu pluralul lefţi sau lefturi.
Sub acest nume circulau pe atunci în Ardeal şi nişte monede austriece
de aur valorând cinci ducaţi, din care frumoasele timpului îşi făceau
salbe şi medalioane. Pentru a-l atrage pe Dimitrie Cantemir, scrie
Neculce, Petru cel Mare i-a trimis prin Luca vistiernicul „daruri un
leftu cu diamanturi, cavalerie [decoraţie - n.n.], pecete împărătească şi
câţiva soboli" 145 •

Negustoria comporta însă (atunci, ca şi acum) riscuri, unul,

esenţial, fiind falimentul ori, cum se mai zicea odinioară, mofluzia.
Comerciantul rămas fără bani era lefter, adică ironic vorbind, liber de
griji. Grecescul elefteros ( c:1ci::u-rc:po~), care înseamnă în· româneşte
145
Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. cit., p. 378. Costache Bălăcescu
utiliza în Fă-mă, tată, să-ţi seamăn sau Generaţia actuale din generaţia trecută, o
formă insolită, lefter, referindu-se tot la medalioane: ,,Cine'mparte, parte-şi face,/
zice-o vorbă, însfârşit;/ Şi să-ţi bagi degetu-n miere/ Ş' apoi să-l lingi, să nu vrei,/ Ai fi
chiar un bou de mere [mare - n.n.]/ Dă'i cu lefter şi cercei" (v. Satire şi pamflete din
preajma lui 1848, ed. cit., p. 78).
131
liber, a circulat la noi în forma lefter, la care s-a adăugat precizarea
suplimentară de parale, de bani.
Negustorul lefter era cel rămas fără o lescaie, fără o chioară în
pungă, sărac lipit. Aşa s-a ivit o altă expresie plastică: a rămâne
lefter, cu sensul de a rămâne fără nici un ban, la care inventivitatea
fără sfârşit a românului a adăugat alte zicale, precum a lăsa lefter pe
cineva (adică a-l sărăci printr-o afacere sau printr-un joc de noroc).
Verbul a (se) lefteri, adică a pierde toţi banii, exact pe acest teren a
apărut.
În 1885, în Iancu Moroi, nuvelă inspirată din universul jucătorilor
de cărţi, al paraziţilor pătimaşi obsedaţi să dea lovitura la masa de joc,
Delavrancea folosea chiar verbul respectiv:

Dădu din nou cărţi.

De astă dată pierdu.
Trecu pachetul moşierului şi - şi sprijini în pumni greutatea capului.
- Ai pierdut tot, d-le Moroi? întrebă avocatul.
- Psîîîî! întrerupse directorul Ministerului de Finanţe, făcând cu ochiul
jurisconsultului spre d-na Moroi.
- Mai bine că te lefterişi - mormăi căpitanul Delescu, întinzându-se de
barbişon - tot n-aveai noroc. 146

E curios, dar asta-i altă poveste, că în proza scurtă românească,

de la Delavrancea şi Caragiale până la Brăescu, lefterul e o victimă a
destinului ce pedepseşte trăirea inautentică. Cel mai celebru ghinionist
din proza noastră este Lefter Popescu, eroul lui Caragiale din nuvela
Două loturi, care ne întoarce - fie şi numai prin onomastică - la
rădăcinile greceşti ale cuvântului.

A făgădui marea cu sarea

Alt mister - geografic şi etnic - se ascunde în vechea zicală

românească a făgădui marea cu sarea, al cărei sens este de a face
146
Delavrancea, Opere, I, Proză. Ediţie îngrijită, prefaţă şi bibliografie de Aurel
Martin, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, f.a., p. 94.
132
promisiuni hazardate, dificil sau chiar imposibil de înfăptuit. Mergând
pe urmele altora, regretatul Ion Roşu, autorul unei captivante cărţi -
Legendă şi adevăr în biografia lui M. Eminescu, socotea expresia
respectivă o dovadă a originii sudice, mediteraneene, a românilor.
Căci, se întreba retoric eseistul, de ce-ar invoca românii marea în
proverbele şi zicătorile lor, când se ştie că în ultimul mileniu, propice
unor informaţii şi atestări documentare mai sigure, românii au coborât
dinspre munte spre şes, atingând litoralul abia pe vremea Basarabilor
şi a Muşatinilor?
Multe se pot spune împotriva acestei teorii care a lăsat o dâră în
etnologia şi istoriografia românească. Faptul că protoromânii erau
obişnuiţi cu marea ni-l dovedesc doi cărturari din secolele neguroase
ale românităţii incipiente, Ion Cassian şi Dionisie Exiguul, amândoi
originari din Dobrogea, deci obişnuiţi cu marea şi ... cu sarea. Să fi
existat şi în Dobrogea saline maritime pentru exploatarea sării geme
prin „evaporarea apei sărate în recipiente nu prea adânci de fier", teh-
nologie ţărănească invocată de Femand Braudel în Jocurile schimbului?
Lucrurile rămân în sfera ipoteticului şi se complică atunci când
sonda analitică pătrunde şi mai adânc, adică în epoca romanităţii .
Latinii spuneau magnos montes promittere, adică a făgădui munţii
mari. Tot ei, notează într-un rând „latinistul" George Coşbuc (şi el
interesat de această vorbă !), mai ziceau montes auri polliceri, ceea
ce înseamnă a promite munţi de aur. De aici popoarele neolatine au
creat alte zicale. Italienii folosesc, în contexte similare, promettere
monti, în timp ce francezii utilizează expresiile promettre monts et
merveilles, ceea ce vrea să spună a făgădui munţi şi minuni; tot
francezii întrebuinţează zicala promettre des monceaux d'or, ceea
ce s-ar putea traduce prin a promite, fireşte, fără intenţia de a te ţine
de cuvânt, mormane de aur. Dar francezii au încă o zicală ce ne pune
pe gânduri prin similitudinea ei cu echivalentul românesc. Despre un
ins care face făgăduieli deşarte, exagerate, ei susţin că ar promite
marea şi peştii, promettre la mer et Ies poissons. Cu expresiile acestea
ne-am întoarce, practic, tot la romani. În De coniuratione Catilinae
(Despre conjuraţia lui Catilina) istoricul latin Sallustius făcea uz de
expresia maria montesque polliceri, sintagmă care în bună traducere
românească ar suna a promite munţii şi marea.

133
 Cum s-a ajuns însă la a făgădui marea şi sarea, expresie rimată,
conjugată cândva prin Muntenia cu precizarea suplimentară, menţionată
de Hasdeu, ... şi Oltul cu totul. Pentru a ne lămuri să vedem ce
expresii au crescut pe trunchiul celor două cuvinte-titlu. Dacă românii
ar fi fost cu totul străini de mare la începuturile lor, atunci expresia
marea cu sarea ar fi fost o ciudăţenie. În realitate, şi alte zicale
mărturisesc o familiarizare cu universul marin, chiar dacă acesta ia
contururile unui ţărm fabulG>s, îndepărtat. Despre un om posedat de
demonul călătoriei, al nomadismului, românii susţin că vântură ţări şi
mări. Astfel de vântură-lume au fost Neculai Milescu Spătarul ,
Gheorghe Ştefan, Dimitrie Cantemir, iar în vremuri mai apropiate de
noi Alecsandri, Kogălniceanu, Maiorescu, Grigore Ghica, Mihai Tican-
Rumano, Ioan Timuş. Basmele, unul dintre testimoniile cele mai
elocvente ale orizonturilor unui neam, vorbesc la români despre drumuri
lungi peste nouă mări şi nouă ţări. În fine, tot românii spun despre
cel care nu-şi echilibrează scopul cu mijloacele că încearcă marea cu
degetul.
Dar sarea, ce semnificaţie are ea în existenţa românilor? Tot
basmele noastre invocă lucruri imperios necesare ca sarea în bucate.
Pentru fruntea lumii lor, ca şi pentru partea de bază a societăţii, românii
folosesc expresia sarea pământului. Adevăraţă enciclopedie a limbii
româneşti vii, Sadoveanu scria odată că „Cei mulţi care robotesc sunt
sarea pământului." E în firea noastră să primim oaspeţii dragi cu
pâine şi sare. Cel care s-a bucurat de ospitalitatea unui român spune,
cu gratitudine, că a mâncat pâinea şi sarea acestuia.
Însă de unde îşi procurau românii sarea? În primul rând din
, munţi. Un cronicar francez din secolul al XV-iea, care a însoţit pe
Dunăre, în 1445, flota burgundă a lui Walerand de Wavrin, după
dezastruoasa expediţie antiotomană de la Vama, scria că Mircea, fiul
lui Vlad Dracul, i-a chemat pe cruciaţi să cucerească Giurgiu!, cetate
pentru care bunicul său, Mircea cel Bătrân, a cheltuit pentru fiecare
piatră din ziduri câte un bolovan de sare din munţii Valahiei. Românii
îşi obţineau prin urmare sarea din munţi.
Realitate care nu exclude însă şi existenţa unor saline maritime în
Dobrogea şi în sudul Basarabiei. Ceea ce era posibil la Setubal, în
Portugalia, sau la Peccais, în Languedoc, provincie din sudul Franţei,

134
nu putea fi imposibil nici la noi. Cu atât mai mult cu cât {/rumul sării
nu ocolea Dobrogea. În secolele al XIV-iea şi al XV-iea Principatele
Române erau puteri maritime. Mircea cel Bătrân a stăpânit mai bine
de două decenii ţărmul pontic, iar sub Ştefan cel Mare Marea Neagră
devenise „lac moldovenesc". Cam pe atunci trebuie să se fi născut
zicala respectivă, iar pierderea ulterioară a litoralului a accentuat
sugestia unei imposibile făgăduinţe. Şi astfel marea şi sarea s-au retras
într-un vis cu care ne-am reîntâlnit abia după 400 de ani, adică după
revenirea Dobrogei la România, în urma Războiului de Independenţă.

A mânca (a şti) moarea cuiva

Există, oare, vreo legătură, între Erasmus din Rotterdam şi Ion

Creangă? La prima vedere s-ar zice că nu. Şi totuşi, între cei doi
scriitori este o punte subţire durată dintr-un cuvânt de care se simt
atraşi amândoi. Acesta este moria, vorbă cu dublă cetăţenie - greacă şi
latină - care înseamnă în esenţă nebunie şi nărav. Erasmus a scris în
1511 o satiră celebră: Encomion moriae seu laus stultitiae (Elogiul
nebuniei sau lauda prostiei), corespondând pe această temă cu britanicul
Thomas Morus şi românul Nicolaus Olahus (adică Valahul), umanist
sibian înrudit cu Drăcul eştii şi Corv ineştii , ajuns la 1562 regent al
Ungariei vestice nesupuse de turci. Prin Hungaria, opera lui cea mai
cunoscută, Nicolaus Olahus se arată a fi cel dintâi român care susţine
originea comună, latină, a moldovenilor şi muntenilor: ,,Limba moldo-
venilor şi a valahilor - scria el - a fost cândva romană, căci ei sunt
colonii de romani. În vremea noastră limba lor se deosebeşte foarte
mult de a acelora. Decât, multe din cuvintele lor pot fi înţelese de
latini."
Dar se poate pune şi întrebarea inversă: cât de multe dintre cuvintele
latineşti pot fi înţelese de români? Şi se mai naşte şi întrebarea: oare
citind Encomion moriae va fi apropiat Nicolaus Olahus latinescul
moria de zicala românească de mare circulaţie în Ardeal, conform
spuselor lui Coşbuc, sânt mâncat de moarea lui, expresie „aproape
stereotipă a femeilor care se plâng de traiul rău cu bărbaţii, ori a

135
slugilor care se plâng de stăpâni?" 147 Moare înseamnă în acest caz
nărav, fire, fel de a fi al cuiva sau temperament, caracter, cu subîn-
ţelesul de om schimbător, iraţional, arţăgos, pe care trebuie să-l laşi în
apele lui, în boii lui, tocmai fiindcă ştii ce-i poate pielea. Cândva se şi
spunea lasă-l în moarea lui, adică nu te pune cu nebunul, lasă-l în
pace, că o poţi păţi. Nebunul e cel smintit (romanii îi spuneau morus),
ieşit din fire, prostul agresiv, supus umorilor, al cărui spirit o ia razna,
provocând încurcături şi neplăceri. Umorali şi nărăvaşi sunt îndeosebi
copiii şi bătrânii care, observa Erasmus în aceeaşi lucrare, apărută
relativ recent şi într-o excelentă traducere publicată în 1995 de Editura
Antet, se simt teribil de atraşi unii de ceilalţi.
Umorale sunt mai cu seamă femeile bătrâne, iar O.Călinescu
rezerva un întreg capitol din Estetica basmului „malignităţii femeii
senile". Criticul constata că în basmele româneşti „Baba e considerată
foarte adesea ca malignă, complice cu dracul şi sinonimă aproape cu
zmeoaica. Chiar când e un personaj convenţional bun, ca Sfânta Vineri,
e pasibilă de afecţiuni maniacale. Dar avem şi o Sfântă Vineri răzbu­
nătoare şi criminală."
O babă absurdă şi rea e chiar protagonista lui Creangă din
povestea, aproape cinică, Soacra cu trei nurori. Baba îşi supune nurorile
unui autentic regim de exterminare, cu multă muncă şi mâncare
puţină, ba introduce şi un fel de schimb de noapte, în timpul căruia
pretinde că le supraveghează rabota prin ochiul pineal:

Dar tu să ştii că eu dorm iepureşte; şi, pe lângă işti doi ochi, mai am
unul la ceafă, care ;ede purure deschis şi cu care văd, şi noaptea şi ziua, tot ce
se face prin casă. 14

Stratagema babei reuşeşte cu primele două nurori, dar stârneşte

uimirea şi revolta celei de-a treia, nevasta mezinului, care izbucneşte:

- Cum? Eu o văd că doarme. Ce fel de treabă e aceasta? Noi să lucrăm,

şiea să doarmă?!
- Nu căuta că horăieşte, zice cea mijlocie, mămuca are la ceafă un
ochiu neadormit, cu ·care vede tot ce facem, ş-apoi tu nu ştii cine-i mămuca,
n-ai mâncat niciodată moarea ei.

147
G. Coşbuc, Opere alese, IV, ed. cit., p. 14.
148
Ion Creangă, Poveşti, Amintiri, Povestiri, ed. cit., p. 10.
136
 - La ceafă? ... vede toate? N-am mâncat moarea ei? ... Bine că mi-am
adus aminte ... Dar ce mâncăm noi, fetelor hăi? ... 149

E evident că aici s-a produs o confuzie, pe care un expert în

subtilităţi lingvistice precum Creangă a exploatat-o cu voluptate. N-ai
mâncat moarea cuiva vrea să spună că n-ai suportat supărarea ori
toanele, umorile, năravurile cuiva. Când constata degradarea obiceiurilor
romane, Cicero izbucnea în vestitul lui discurs In Catilinam: O temporal
O mores! fn quae urbe vivimus! (O timpuri! O moravuri! În ce oraş trăim!).
Însă cuvântul latinesc mos, moris (= obicei, obişnuinţă, nărav,
caracter, fire, conduită, mod de a se comporta), preluat şi în română şi
păstrat multă vreme cu sensul iniţial, a avut de suportat concurenţa
unuia care numeşte o specialitate culinară întremătoare pentru beţivi,
moarea (< lat.muria,-ae), lichid acru şi sărat în care s-au ţinut mură­
turile.150
Totuşi, sensul prim n-a dispărut cu totul, dovadă alt text de
Creangă, celebrele Amintiri din copilărie. Când Ionică face nazuri şi
nu vrea să plece la seminarul de la Socola, mama lui, femeie aprigă
şi cam apucată în pornirea ei bisericoasă de a-şi face „băietul popă",
i-o retează scurt, bărbăteşte:

- Degeaba te mai sclifoseşti, Ioane, răspunse mama cu nepăsare! la

mine nu se trec acestea ... Pare-mi-se că ştii tu moarea mea ... Să nu mă faci,
ia acuş, să ieu culeşerul din ocniţă şi să te dezmierd, cât eşti de mare! 151

149
Ibidem, p. 12.
150
O încercare a latiniştilor de a introduce termenul mori pentru mores a eşuat
lamentabil, spre hazul junimiştilor. Iacob Negruzzi se amuza în Scrisoarea II pe
seama puristului Simeon Bărnuţiu care-I folosea de repetate ori în Dreptul public al
românilor. Secretarul „Junimii" nu ezita să ţintească şi mai sus: ,,Spre marea mea
mirare, am mai găsit cuvântul mori întrebuinţat şi în o scriere de tot nouă, în adresa
Curţii de Casaţie din 31 dec. 1876 către M.S. Domnitorul: «Sunt trecuţi 18 ani,
preaînălţate doamne, de când puterile cele mari ale Europei, care, prin comisari
speciali studiază ţara noastră subt raportul instituţiunilor, al culturei şi al morilor, au
înscris în Convenţiunea» etc." (v. Iacob Negruzzi, Scrieri. Text ales şi stabilit, note şi
comentarii de Andrei Nestorescu şi Nicolae Mecu, seria Restitutio, Editura Minerva,
1983, p. 315.)
151
Ion Creangă, Poveşti, Amintiri, Povestiri, ed. cit., p. 220.
137
 Şi
uite aşa, de la Smaranda lui Ştefan a Petrei am trecut puntea
timpului înapoi spre Erasmus, cel foarte atent la „nebuniile oferite de
femeie".

Nitam-nisam

Nitam-nisam e sora bună a lui netam-nesam şi a lui tam-nisam,

exprimând tustrele ideea de neprevăzut, de lucru intervenit rapid, pe
neaşteptate. Într-o didascalie, adică într-o indicaţie regizorală, din
Chiriţa în provinţie, Alecsandri subliniază iuţeala cu care Leonaş,
deghizat în actriţă, intră în casa Bârzoienilor pentru a dejuca planurile
matrimoniale ale acestora:

Leonaş (intrând răpide): Plecăciune, boieri ... Mă rog de iertare că dau

busta-n casă, nitam-nisam ...dar, având treabă cu părintele ispravnic, am luat
îndrăzneală ... Care-i părintele? ... 152

Invitat în vara lui 1897 să-şi spună părerea asupra „cercetării

literare" a momentului, Caragiale, un geniu al spontaneităţii , afecta o
timiditate ce nu-i sta în fire:

Eu, de exemplu, sunt câteodată aşa de sfios, îmi lipseşte atât de mult
îndrăzneala,încât, dacă unul dintre colaboratorii dv. ar veni să mă interpeleze
odată tam-nisam, şi-ar face despre mine şi despre spiritul meu o foarte tristă
opinie.153

Originea expresiilor e de aflat în sudul Dunării, la bulgari, cărora

istoria le-a rezervat o sumedenie de surprize. În bulgară expresia sună
HU maM-Hu CGM (ni tam-ni sam), ceea ce tradus pe româneşte ar
semnifica, după lingvistul N. Mihăescu, nici acolo-nici aici. Frumoasă

152
V. Alecsandri, Opere, V, ed. cit. , p. 471.
153
Caragiale-intervievat. Plebiscitul presei. Prefaţă, notă asupra ediţiei, antologie,
stabilirea textului, note şi comentarii de Constantin Hârlav, Biblioteca Judeţeană
,,Nicolae Iorga", Ploieşti, 2005, p. 44.
138
şi adevărată fornmlă pentru un popor mânat de impulsuri contrarii,
încercând toate experienţele, inclusiv republica „monarhică", dar
izbutind adesea, ca şi noi de altfel, să nu fie nici în căruţă, nici în
teleguţă. Probabil din cauza concurenţei cu această zicală şi cu altele
mai plastice precum: nici cal, nici măgar, nici călare, nici pe jos, nici
albă, nici neagră, românii au păstrat vorbele bulgăreşti, adaptându-le
uşor şi învestindu-le cu un sens aparte, acela de brusc, subit, pe
neaşteptate . Nitam-nisam înseamnă în mintea românului deodată, nici
una-nici două, pe nepusă masă, aşadar un fel de rezumat nerăbdător,
o cortină în faţa unor păţanii pe care, ce mai calea-valea, ce mai tura-
vura, n-are timp să le nareze pe îndelete.
Vorba a făcut carieră lungă în literatura românească, un poem al
lui Arghezi, Facerea lumii, subintitulat Balet pe şapte silabe, fiind o
lungă cosmogonie marcată de apariţia subită a omului. Iniţial para-
frază la mitul biblic, evocând un Dumnezeu plictisit de monotonia
increatului, poezia descrie suav geneza ca pe un spectacol pentru copii:

Dar Dumnezeu s-a pus

Să lucreze colo, sus.
A luat o foarfecă o dată
Şi hârtie neliniată .
A luat un ghem de sfoară
Şi i-a dat drumul afară,
Din cer în mare,
Şi scoase soarele cât o căldare.
A luat clei şi pap
Şi a făcut un crap.
Şi pe lângă clei
A luat o pungă cu scântei.
Şi făcu şi .luna
Şi stelele, una şi una. [ .. .]
Şi cam fără ca să vrea
Făcu omul după stea.

Cum poezia, ca şi demiurgia, înseamnă o facere a lumii, numindu-i

elementele, ceea ce se întâmplă brusc cu omul înseamnă o încununare
a genezei:

139
 Nitam-nisam,
Om.ul s-a numit Adam.
Adam era cârn
Şi scurt cât o coadă de târn.
Eva, cam peltică,
Nu putea să zică
Nici Petrică, nici Costică.
Zicea sticlă-n loc de strică,
Zicea flică-n loc de frică,
Zicea chie-n loc de scrie,
Zicea cate-n loc de carte,
Şi etie, nu hârtie,
Şi ace cu măngălie,
Şi chion şi nu creion,
Şi nu putea să zică nici Ion.
Şi Adam s-a supărat
Că vorbea cam scâlciat.
154

Fascinat de expresia cu origini bulgăreşti, tot Arghezi publica în

Adevărul din 7 septembrie 194 7 o fabulă subţire intitulată Nitam-
nisam, destinată flecarilor cinici care credeau că „animalele" din
ţarcurile de curând zăbrelite pot fi stăpânite numai cu mâncare. Mereu
tentat de bestiarii şi fiziognomoni i, Arghezi face o savuroasă paralelă
între „intelectualii guralivi" şi copiile lor în „mărimi descrescânde":
maimuţele şi papagalii. Din prudenţă, scena apologului e plasată „afară".
Micul „studiu" ar fi prilejuit de o vizită la Jardin d' Acclimatation din
Paris, unde fauna junglei părea guvernată de un singur ţel: potolirea
stomacului.

N-ai idee ce bune sunt animalele şi ce uşor conduci Africa asta - spune
raisonneurul parabolei, îngrijitorul Jean - cu o poală de mei şi un ciolan;
numai să le dai porţia regulat. [... ] ce mă bucură la ele, este că n-au nici o altă
veleitate şi că frământarea lor nu se ridică mai sus de stomac.

Cel ce ştie înclinaţia argheziană de a scrie „pe dedesubt" nu va fi

mirat de epilog:

154
Tudor Arghezi, Versuri. Cu o prefaţă de Mihai Beniuc. Editura de Stat pentru
Literatură şi Artă,1959, pp. 608-609.
140
 Mi-am adus aminte de aceste bune, pacifice moravuri, din grădina
zoologică franceză, la o ştire venită din Paris, cum că un urs, împrietenit cu
îngrijitorul lui, dar neurastenizat de marea monotonie a parcului exotic, i-a
sărit cetăţeanului în spinare şi l-a sfâşiat, aşa, nitam-nisam.
Vasăzică, trebuie căpătată şi o noţiune ilogică inedită: nitam-nisam.
Adică, fără motiv, mistică, absurdă, de dincolo de abdomen. 155

A căuta nod în papură

Un personaj pitoresc al folclorului nostru este cusurgiul. Într-o

lume îngăduitoare, înclinată a spune repede că „merge şi-aşa", el face
figură aparte, ca bradul la câmpie ori stuful la munte. Să înţelegem de
aici că românul nu dă pe exigenţă nici o lescaie? Apropo, ştiţi ce-i
aceea lescaie? Ei bine, lescaia era o monedă de aramă de mică valoare,
echivalând cu o jumătate de para. Când era nouă, ea avea strălucirea
aurului, dar când se învechea, umblând din mână în mână, i se ştergea
lustrul şi se coclea, de unde a ieşit vorba a-şi da arama pe faţă. 156
Pann ironiza cocheta trecută, făcând aluzie tocmai la acest proces:
,,Fost-ai, lele, când ai fost,/ Dar acum eşti lucru prost;/ Ai fost floare,
trandafir,/ Dar acum eşti borş cu ştir;/ Ţ-a mers vestea, când ţ-a mers,/
O-acum leţcaia-ţi s-a şters ."
Să revenim însă la cusurgiu, adică la omul care caută cusururi.
Cuvântul vine din turcescul kusur, traductibil prin defect, hibă, imper-
fecţiune. Îndeobşte sărac, românul s-a obişnuit să caute cusururi mărfii
pe care voia s-o cumpere, pentru a-i scădea astfel preţul. El avea - şi
are - o adevărată filozofie de viaţă rezumată în zicala „Te tocmeşte
duşmăneşte şi plăteşte omeneşte", expresie citată de altminteri tot de
Anton Pann în Povestea Vorbii. ·
Ce ne facem însă cu cel care se târguieşte de dragul târguielii? La
el exigenţa se transformă în manie, într-un prilej de a căuta beteşuguri
cu lumânarea acolo unde nu sunt. Dacă ne uităm atent la basmele şi la

155
Tudor Arghezi, Scrieri, 43. Proze. Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă,
Academia Română, Institutul de Teorie şi Istorie Literară „G. Călinescu", p. 289.
156
Vezi supra, A-şi da arama pe/aţă, pp. 20-23.
141
literatura noastră cultă, constatăm însă că mai rea decât cusurgiul
este .. . cusurgioaica, amănunt care ar denota un misoginism subiacent,
propriu unui popor de ţărani în ale căror case nu prea cânta găina.
Când e să propună un prototip al cusurgiului, acelaşi Anton Pann îşi
alege o văduvă veştejită, căreia nu-i intră nimeni în voie:

Cu ochii ceacâră, gura lăbărţată,

Fruntea-i cucuiată, faţa mohorâtă,
Peste tot negoasă şi posomorâtă,
Umbla întunecată şi tot înnorată,
Nu o vedea nimeni să râză vreodată,
N-o puteai cunoaşte când e mulţămită
Că ea-n toată vremea era necăjită[ ... ]
Nu putea ei nimeni să-i intre în voie,
Din zi până-n noapte zbiera ca strigoaie;
Cu nimenea-n lume nu se avea bine,
Se certa cu sine, când n-avea cu cine. 157

Ce fac cusurgiul şi cusurgioaica? În primul rând abolesc raţiunea

şi ne cheamă în lumea ,absurdului. În comparaţie cu cusurgiul, moho-
râtul împărat Roş din basmul Harap-Alb al lui Creangă pare un copil
dulce şi blând, ale cărui dorinţ~ pot fi la o adică îndeplinite. Poftele
cusurgiului sunt însă de neîmplinit, sunt cochetării cu iraţionalul. A
încerca să-i faci pe voie e curată pierdere de vreme, căci el vrea - zice
ţăranul - stele fripte din cer şi smochine rupte din pomii Rusa/imului
ori lână de la broască.
Cusurgiul trăieşte în vremea lui Niciodată, într-un viitor nebulos,
adică la Sfântul aşteaptă, la anul când o înflori bostanul, la moşii ăi
verzi, când o face plopul pere şi răchita micşunele. Dar putea vieţui
şi într-un trecut fabulos când se băteau urşii în coadă, când purecii
se potcoveau cu 99 de ocale de fier şi săreau până la cer.
Mai ciudat e însă faptul că dacă n-are viitor şi trecut, cusurgiul nu
trăieşte nici în prezent. Ţelul său este irealizabil. Ca atare, în ochii
românului, cusurgiul te pune să cauţi azi ziua de ieri, vrea să prindă
prepeliţa de coadă, ştiut fiind că pasărea respectivă n-are coadă, e cel

157
Anton Pann, Povestea Vorbii, ed. cit., p. 235.
142
 ce umblă să găsească acul în carul cu fân, păr pe ou sau în palmă,
iepuri în biserică, lapte de bou.
În suita acestor investigaţii nenorocoase se înscrie şi căutarea
nodului în papură şi a puricelui în brânză, nu în blana oilor. Frate cu
codrul şi iubitor de frunză verde, ţăranul a observat un lucru esenţial
în rânduiala naturii: nodul apare în locul de ramificare a crengilor de
trunchi. Erbacee acvatică, papura are însă o tulpină înaltă şi, reţineţi,
neramificată. Neexistând ramuri, nu există nici noduri! A căuta nod în
papură e prin urmare un sinonim al zădărniciei. Această constatare,
izvorâtă dintr-o lungă contemplare a naturii, mi se pare mai plastică
decât expresia echivalentă a francezilor - la semaine des quatre
jeudis, adică săptămâna cu patru joi.

A nimerit orbul Brăila ...

De unde vine zicala a nimerit orbul Brăila, spusă ca o încurajare

adresată cuiva care ezită să se ducă într-un anumit loc din teama de a
nu se rătăci ori unuia ce nu se apucă de un lucru de frica eşecului?
Dacă ne lăsăm în voia fanteziei pentru a găsi cheia expresiei, atunci
vom rătăci mult şi bine. Şi n-am descoperi-o oricât ne-ar chema umbra
prelungă, de ibovnică dulce, a Chirei Chiralina şi oricât ne-ar încredinţa
Fănuş Neagu că „la Brăila dau în frunză toate bisericile".
Explicaţia expresiei e mult mai prozaică şi se cuvine căutată pe la
nemţi. De la negustorii saşi din Braşov, Sibiu, Mediaş şi Bistriţa ori de
la nemţii din Leipzig, Berlin şi Jena ne-au venit şi bune, şi rele. Ne-au
sosit, spune povestea vorbelor, lebărvuştul, de la Leber (ficat) şi Wurst
(cârnat), maistrul, din Meister, şurubul, din Schrube, moneda de 20
de bani: sfanţul, din Zwanziger, ţambalul, din Zimbal, până şi
prietenul hoţilor - şperaclul, cuvânt compus din sperren (a încuia)
şi Haken (cârlig). S-ar crede că la români hoţia are şi patent nemţesc ...
Cum a nimerit însă orbul Brăila? Simplu: cu ajutorul nemţilor.
Ochelarilor li se spune în germană Brille 158 . Mari meşteri într-ale

Originea cuvântului german, susţine Marius Sala, e de aflat în ... India. În statul
158

Madras exista oraşul Vellur/Belur, ,,în apropierea căruia s-au găsit pietre preţioase al
143
opticii, germanii le-au dat francezilor lornionul, iar nouă ne-au adus
primii ochelari, cele dintâi lentile (Bri!lenglas), potrivindu-le la ochii
fiecăruia în funcţie de dioptrii. Fericit cel ce-şi nimerea brilla. Şi,
fiindcă bri/la nu semăna cu niciun alt cuvânt românesc, prin conta-
minare s-a născut vorba a nimerit orbul Brăila. Iar dacă ne amintim
că alfabetul orbilor se numeşte Braille, atunci vedem că zicala s-a putut
instala şi mai uşor.

A lua cu otuzbirul

Nu puţini sunt românii care auzind expresiile cu otuzbirul sau a

lua (pe cineva) cu otuzbirul le „traduc" repede şi corect, înţelegând
prin aceasta că e vorba de a trata pe un ins cu violenţă, a-l lua la trei
parale sau a-i impune cu forţa o soluţie, o atitudine ori o decizie
neplăcută. O etimologie populară, greşită ca toate etimologiile de
acest fel, acţionează paradoxal întărind ceea ce am putea numi
,,decodarea" precisă a mesajului. De ce se întâmplă toate acestea?
Practic, în cuvântul otuzbir majoritatea vorbitorilor ghicesc un misterios
substantiv compus ce implică şi termenul zbir. Vorba, ale cărei origini
se cuvin căutate în franţuzescul sbire ori în italienescul sbirro, se
referea la reprezentanţii cruzi şi brutali ai autorităţii de stat, la agenţii
de poliţie 159 , la zapcii şi perceptori, care puteau fi orice; numai oameni

căror nume este în legătură cu cel al oraşului menţionat. [...] Un derivat, varuliya,
form at de la numele oraşului Vellur, a fost împrumutat de greacă (beryllos), de unde
l-a împrumutat latina (beryllus) pentru a denumi un silicat natural de beriliu şi
aluminiu, având ca varietăţi diverse pietre preţioase, printre care şi smaraldul. Din
latină a fost împrumutat de franceză, încă din secolul XII, şi a ajuns la forma beryl
«piatră preţioasă», utilizată până în secolul XVI la confecţionarea lupelor. Cuvântul a
fost ulterior folosit pentru denumirea cristalului sau a sticlei ochelarilor, apoi chiar a
ochelarilor (forma franceză veche era bericle). Această formă stă la baza spaniolului
beril(es) «ochelari» şi a germanului Brille(n), cu acelaşi sens." (v. Aventurile unor
cuvinte româneşti, ed. cit., p. 85)
159
Scriind despre ,jandarmii Agiei", Costache Bălăcescu nu-l uita pe „tistul lor cel
vestit/ Dracul gol al Poliţiei [oraşului - n.n.]/ Cât îl vezi aşa pocit" (v. Satire şi
pamflete din preajma lui 1848, ed. cit., p. 81 ). Aluzia se referea la căpitanul Costache
Chihaia, un zbir şchiop şi câinos la suflet care-i ameninţa pe bucureşteni: ,,Îmi voi
144
manieraţi, politicoşi şi iubitori de forme, adică pătrunşi de respectul
legii, nu. Comediile şi „Momentele" lui Caragiale sunt populate şi de
brute, cu sau rară uniformă, precum Pristanda şi Coriolan Drăgănescu,
cel din schiţa Tempora ... , evocat într-un final memorabil:

Săriţi, cetăţeni! Regimul a turbat!

Fapta de azi a acestor tâlhari a întrecut tot ce se putea închipui
din partea unor aşa lăpădaţi de lege şi de Dumnezeu!
Studenţii au fost schingiuiţi, zdrobiţi, măcelăriţi!
Bandiţii regimului au avut ordin să tragă-n came vie şi au tras!
A fost ceva şi oribil şi murdar!
Sângele generoasei tinerimi române a roşit marmora albă pe care se
ridică statua celui mai mare erou român!
Să nu crează însă bandiţii că nu va veni ceasul pedepsei!
Ucigaşii tinerimii sunt notaţi şi nu vor scăpa de răspundere măcar
de s-ar ascunde în gaură de şarpe ...
Îndeosebi, promitem neruşinatului inspector poliţist, canaliei ordinare,
mişelului fără ruşine, sălbaticului zbir şi călău antropofag, care răspunde la
dezgustătorul nume de Coriolan Drăg ... 160

Au dispărut, oare, zbirii în noaptea timpului, pe la 1900 şi ceva,

când Caragiale îşi caligrafia cu cerneală eternă Momentele? Am
motive de îndoială ...
Să revenim însă la istoria românilor citită prin zicerile lor. La
1900 şi ceva, într-o lume răvăşită de galomanie, tot aşa cum astăzi
suntem răscoliţi de anglomanie, românii nu mai ştiau pe ce căi s-au
insinuat în limba lor expresiile respective. Pentru a se lămuri, ar fi trebuit
să ştie turceşte şi să aibă şi nişte cunoştinţe istorice legate de convie-
ţuirea [stră]bunicilor lor cu otomanii. Două flageluri, poate la fel de
violente şi de pustiitoare, le bulversaseră existenţa. Vizitând Principatele

împleti biciul cu piele de român, îmi voi zugrăvi şaua cu sânge de român, ca să poată
ţinea mai bine minte românul ce pate libertatea când încearcă să vie pe-aici" (idem).
Cititorii dornici să afle mai multe despre acest zbir al Agiei care (împreună cu
dorobanţii săi) a terorizat timp de 26 de ani populaţia Capitalei, pot consulta cu folos
evocarea Căpitan Costaclte, spaima bucureştenilor, în volumul lui George Potra Din
Bucureştii de altădată, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, pp. 404-
412.
160
I.L. Caragiale, Opere, I. Proză literară, ed. cit., p. 364.
145
pe la 1864-1865, un călător francez (citat de Caragiale în articolul
Moldo-Valachia) constata stupefiat „pasiunea neînfrânată" a localni-
cilor pentru jocurile de noroc. Curios, circumspect şi analitic, el credea,
conform opiniei lui Caragiale, ,,că ruşii ar fi introdus la noi obiceiul
jocului pe vremea ocupaţiei din 1806-1812; căci boierii bătrâni cu cari
a avut a face i-au afirmat că înainte de venirea ruşilor nu se pomenea
să se joace. Tot boieri mari i-au spus însă că se juca mult încă de pe
vremea fanarioţilor, şi că, prin urmare, ruşii dedeseră de teren bine
pregătit."
161

Ultima informaţie e demnă de crezare. Până la sosirea ruşilor,

românii jucaseră cu delicii otuzbir. În turceşte otuz bir înseamnă

161
I.L. Caragial e, Opere, III. Publicistică, ed. cit., p. 818. Impresiile acestui franţuz
anonim sunt precedate de notele de călătorie ale neaniţului W. Derblich, care ofereau
o imagine în aqua forte a Bucureştilor din vremea căimăcămiei lui Alexandru Ghica
( 17 iul. 1856-18 oct. 1858). Migrat temporar dintr-un spaţiu al rigorii salubre într-un
decor stăpânit de „obiceiurile pământului", Derblich contura un profil urban a cărui
exactitate e confirmată şi după 150 de ani. Să notăm, cu titlu exemplificativ, doar
câteva tuşe: ,,Praf! Cuvânt de o silabă! Tot aşa de uşor şi de iute de pronunţat ca şi
cuvântul glod! Cât de semnificative, de puternice şi de colosale sunteţi voi amândouă
în Bucureşti! [ ...) Un fapt incontestabil este însă că pavajul bucureştean aparţine celor
mai scumpe pavaje din Europa, că cele mai multe metode şi sisteme de pavaj se
încearcă, se încep, dar nu se execută aici, că acestea înghit cea mai mare parte a
veniturilor orăşeneşti şi cu toate acestea nicăieri nu există un pavaj atât de mizerabil
ca în acest oraş al Bucureştilor". Pe aceste străzi prăfoase, pe timp de secetă, dar
noroioase, cu bălţi „de toată frumuseţea" chiar în centru, când ploua, circulau frenetic,
într-o aglomeraţie aiuritoare, strămoaşele automobilelor de azi, purtându-i pe
parveniţii de odinioară ... ,,Numărul tuturor trăsurilor se ridică la 18.000, iar al cailor la
aproximativ 70.000."
Jocurile de noroc bântuiau cu furie o lume obsedată de câştigul uşor: ,,Se afirmă
că în Muntenia jocurile de noroc sunt oprite, fapt cu totul neadevărat. Dimpotrivă, Ie
vedem pretutindeni cu totul public, aproape sub scutul autorităţilor; am observat
că funcţionarii aproape din toate categoriile jucau în cele mai multe societăţi şi în
aproape toate cafenelele şi ospătăriile.
În cercurile cele mai înalte se aduce jocului acelaşi omagiu ca şi în cârciumile
cele mai ordinare.
Astfel, am văzut la unul din ultimele baluri date de Alteţa Sa Principele
Caimacam al Munteniei, cum... pontatorii la cărţi aparţineau celor mai de seamă
personalităţi şi însuşi bancherul era conducătorul unui institut de cultură al tinerimii."
(apud Al. Mironescu, Calea în adevărul vieţii. Publicistică .. Introducere de Virgil
Cândea. Ediţie îngrijită de Fănuş Băileşteanu, Editura Elion, Bucureşti, 2005, pp. I 05-
106).
146
 treizeci şi unu şi , într-adevăr, la jocul respectiv partida era câştigată de
cel care totaliza primul treizeci şi unu de puncte. Să-l fi împrumutat
şi turcii din Occident, cunoscut fiind faptul că jocul se practica şi în
Franţa, unde era cunoscut sub numele trente et un şi generase şi o
expresie plină de tâlc: se metre sur son trente et un, adică a se îmbrăca
într-o ţinută de sărbătoare? Ar trebui un Femand Braudel pentru a
lămuri şi sub acest aspect ,jocurile schimbului". Să ne întoarcem însă,
încă o dată, la oile noastre ... Dacă acum jocul de cărţi se practică în
cazinouri ( cu 14 asemenea stabilimente Bucureştii deţin locul întâi
între capitalele europene), altădată el făcea ravagii în saloanele boiereşti.
Proza paşoptiştilor şi a celor care i-au urmat e înţesată de asemenea
scene de epocă având valoarea de simptome ale degradării morale a
lumii româneşti în fuga ei năucă spre „sincronizarea" cu Europa.
În 1835, Costache Negruzzi, autorul genialei nuvele Alexandru
Lăpuşneanu/, debuta cu melodrama Triizeci de ani sau Viaţa unui
jucători de cărţi, modestă traducere după scriitorii francezi V. Ducange,
J.-F. Beudin şi P. P. Goubaux. Şapte ani mai târziu, patima jocurilor
de noroc făcea deja ravagii în high life. În Satiră. Duhului meu
(1842), o scenetă antologică pe care Horia Bădescu, un bun comentator
al operei lui Grigore Alexandrescu, o găseşte „mai aproape de ironia
sceptic-condescendentă a momentelor caragialeşti", o precursoare a
Athenaîsei Gregorashko ori a .Esmeraldei Piscopesco scăpa această
constatare elocventă :

Astăzi chiar şi copiii ştiu jocurile toate,

Veacul înaintează; caro; vezi că ţi-e rândul;
Dar ce făcuşi acolo! Unde îţi este gândul?
Când eu am dat pe riga, baţi cu alta mai mare?
Astfel de neştiinţă e lucru de mirare!

O simptomatică retroproiecţie spre vremurile lui Caragea e de găsit

în romanul lui Nicolae Filimon Ciocoii vechi şi noi, apărut în 1863:

- Ce jucăm, boieri? zise cămăraşul Stamate Birlic [în limba turcă birlik
însemna as în jargonul cartoforilor - n.n.), manevrând o păreche de cărţi.
Facem un otuzbir de englingea [o partidă de deschidere, de amuzament -
n.n.] până se va găti masa?

147
 - Mai bine o panţarolă, arhon cămăraşe , răspunse Dimache Pingelescu,
scoţând o punguliţă cu mahmudele din buzunarul de jos al antereului. 162

Spre începuturile secolului al XIX-iea plasa şi Caragiale acţiunea

nuvelei Kir lanu/ea, unde întâlnim şi acest tablou de epocă: ,,Totodată,
Acriviţa mai căzuse şi la darul foiţelor: casa plină de jucători, masă
lângă masă -otusbir, ghiordum, ba şi stas - dulceţuri, zumaricale,
vinuri, cafele şi vutci, şi ciubuce peste ciubuce, ziua până seara, şi
noaptea până la ziuă." 163 Sub decorul patriarhal mocnea însă tragedia ...

Putea, oare, uriaşa risipă de valori produsă la jocul de cărţi numit

de turci otuz bir să genereze pe teren românesc o expresie traductibilă
prin: cu forţa, forţat, cu asprime? Oricâtă pasiune ar pune în joc (şi
românii sunt nişte jucători temperamentali!), · cartoforul nu- şi poate
însuşi banii altora prin violenţă. E de notat şi că formulele derivate
din etimonul turcesc au pătruns până şi în limbajul unor oameni din
straturile inferioare ale societătii care nu aveau averi de irosit la masa
de joc. În 1934, într-un articoi publicat în revista Grai şi suflet, VI,
p. 332, Alexandru Graur făcea referiri la cuvântul otuzbir (în variantă
românescă rurală hotozbir, termen folosit în comuna Reviga), men-
ţionând că acesta circula în întreaga Muntenie cu sensul de „om iute la
mânie, om nebun". Tot el semnala şi expresia a porni cu otuzbir(= a
acţiona la mânie). Consecvent în cercetările sale, în 1963 Al. Graur
revenea asupra termenului într-un scurt eseu, Otuzbir, publicat în
Revue de Etudes Sud-Est Europeennes, I, pp. 551-552, aducând ele-
mente noi, clarificatoare. Glosele lui porneau de la un document datat
12 noiembrie 1821, ce-ar fi urmat să fie tipărit în volumul acade-
micianului Andrei Oţetea, Ecoul răscoalei lui Tudor în Transilvania .
N-am dat de urma acestei cărţi - la Biblioteca Academiei şi la Biblioteca
Naţională nu există-, dar actul respectiv trimitea expres la masacrele,
exacţiunile şi prădăciunile săvârşite în Moldova, în special la Iaşi, de

162
Nicolae Filimon, Ciocoii vechi şi noi sau Ce naşte din pisică şoareci mănâncă,
Editura Minerva, 1977, p. 157.
163
I.L. Caragiale, Opere, I. Proză literară, ed. cit., p. 51 O.
148
 ienicerii din Otuzbir Orta, adică din Regimentul 31, demn urmaş
al jefuitorilor otomani ai lui Pazvantoglu, rebelul căruia românii îi
spuseseră Pazvante.
Tâlhării ca acestea n-au fost singulare după uciderea lui Tudor
Vladimirescu şi prăbuşirea mişcării sale sub loviturile Eteriei şi ale
turcilor. Dar sunt anumite condiţii speciale care explică atrocitatea cu
care otomanii s-au purtat în Moldova. Când turcii au intrat, la 13 mai
1821, în Principate, 17 OOO de soldaţi ocupară Ţara Românească, iar
19 OOO, majoritatea călăreţi, însoţiţi de o mică artilerie (I O tunuri),
făcură acelaşi lucru în Moldova. La Bucureşti, unde dragomanii
consulatelor austriac, rus şi prusac le „monitorizau" acţiunile, turcii au
săvârşit relativ puţine excese: vreo 15 persoane, prinse cu anna în
mână, fură judecate sumar şi spânzurate. De voie, de nevoie, căpeteniile
turcilor au dat ordine aspre pentru a se „înfrâna purtarea nebunească şi
nesupusă a soldaţilor. " Comandantul lor, Chehaia-bei, era un turc
inventiv şi eficient: umbla deghizat prin oraş şi pedepsea sever orice
abuz. Până şi trupele din Anatolia, de o cruzime căreia i se dusese
vestea, au fost ţinute în frâu de energicul lor agă Hagi-Suleiman, scria ·
Andrei Oţetea în Tudor Vladimirescu şi revoluţia din 1821.
Altfel au stat lucrurile în Moldova. Leagănul Eteriei fusese aici,
domnul (Mihai Şuţu) şi boierii (greci şi români în egală măsură)
căzuseră masiv în hainlâc (=trădare), iar eteriştii încă rezistau.
Moldova, unde nu aveau un concurent energic, cu trupe, ca Tudor, era
pentru ei un bastion profitabil. ,,Din insurgenţi în contra turcilor se
1 64
prefăcuseră în cete de hoţi, prădând drumurile şi moşiile. " Ceea ce
Naum Râmniceanu văzuse, în mic, în Valahia: ,,Grecii cu elevtherie/
Desbrăca de anterie", aici se întâmpla într-o progresie halucinantă.
Prădăciunile, devastările şi rechiziţiile se ţineau lanţ, ca şi masacrele
în rândurile civililor otomani. Pentru a-i nimici, turcii lui Salih Paşa
dădură la Stânca, Sculeni şi Secul asalturi sângeroase, cu pierderi
mari. Ura lor crescu deci până la temperaturi înalte şi aşa se explică de
ce grecii au fost declaraţi în afara legii, iar averile lor confiscate. Dar,
cum se întâmplă adesea în astfel de situaţii, pe lângă vinovaţi au avut
de suportat dramatice urmări şi nevinovaţii . Turcii nu-şi mai diferen-
ţiau etnic victimele: tăiau, decapitau, înfigeau capete în ţepe, furau,

164
Ion Ghica, Scrisori către V. Alecsandri, ed cit., p. 22.
149
spărgeau biserici, ucideau călugări, srarâmau icoane, îşi „raceau râs de
femei şi de fete şi de băieţi ." Numai la Iaşi, spun documente de epocă,
au fost găsite peste 150 de cadavre ale unor femei aruncate în pivniţe
şi puţuri ... Frumoasele case boiereşti din capitala Moldovei au fost
transfonnate în grajduri, incendiate, uşile, ferestrele, gardurile au devenit
lemn de foc. Insecuritatea era totală, pentru cei mari şi cei mici deo-
potrivă. Ienicerii nu cruţau nici măcar personalul diplomatic străin,
viceconsulul Prusiei, pastorul Wilhelm Harte, fiind deposedat nu
numai de bunurile personale, ci şi de valorile lăsate în păstrare de
resortisanţii prusaci şi de moldoveni. Despre terifiantele întâmplări de
la Iaşi, despre jafurile ce-au fost săvârşite şi de ienicerii din Otuzbir
Orta, scria cu groază Alecu Beldiman în Tragodia sau mai bine a zice
Jalnica Moldovii întâmplare, apărută însă abia în 1861.
Şirul prevaricaţiunilor turceşti nu s-a oprit însă aici. După jafurile
de război urmară impozitele de război. Moldova şi Ţara Românească
trebuiră să subvenţioneze întreţinerea armatei de ocupaţie, plătind
pentru soldele ostaşilor 180 OOO de piaştri lunar, başca sumele (nu
mici) rezervate comandanţilor. Conform calculelor unor diplomaţi
străini aflaţi la faţa locului, numai Moldova a achitat, din iunie 1821
până în iulie 1822, 5 OOO OOO de piaştri. În Ţara Românească preţul
ocupaţiei a fost de 15 OOO OOO de piaştri . Şi pentru a se acoperi defi-
citul enorm s-au pus, fireşte, noi biruri ...
Iar banii nu erau totul. Furniturile (porumb, grâu, ovăz, orz, vaci,
oi, care cu lemne) se ridicau numai ele la 3 OOO OOO lei. Bani plătiţi în
majoritatea cazurilor de ţărani. Ruina şi anarhia desăvârşeau marasmul.
Turcii au părăsit Principatele abia în septembrie 1822. Excesele lor,
ale ienicerilor îndeosebi, au lăsat amintiri de neşters în memoria
populară . Cu otuzbirul şi a lua cu otuzbirul sunt vestigii lingvistice
ale unei teribile tragedii ...

A-şi aprinde paie În cap

În Amintirile din copilărie ale lui Ion Creangă întâlnim o

expresie de două ori enigmatică. Ea ne întâmpină în cel de-al doilea

150
episod al Amintirilor, în care maturul Creangă povesteşte, cu un surâs
abia stăpânit, o întâmplare legată de obiceiurile humuleştene de Anul
Nou:

Odată, la un Sfântul Vasile, ne prindem noi, vro câţiva băieţi din sat să
ne ducem cu plugul; căci eram şi eu mărişor acum, din păcate . Şi în ajunul
Sf'antului Vasile, toată ziua am stat de capul tatei să- mi facă şi mie un buhaiu
ori, de nu, batăr un harapnic.
- Doamne, ce harapnic ţi-oiu da eu, zise tata de la o vreme. N-ai ce
mânca la casa mea? Vrei să te buşească cei nandralăi prin omăt? Acuş te
descalţ!
Văzând eu că mi-am aprins paie În cap cu asta, am şterpelit-o de-acasă
numai cu beşica cea de porc, nu cumva să-mi ieie tata ciubotele, şi să rămân
de ruşine înaintea tovarăşilor. 165

În 1880, când aşternea pe hârtie aceste amintiri, publicate în

aprilie 1881 în Convorbiri literare, expresia a-şi aprinde paie în cap
avea, aşadar, sensul de astăzi, adică acela de a-ţi stârni singur o neplă­
cere, a te băga singur în belea. Era prin urmare un fel de a spune, mai
colorat, că Ionică cel năzdrăvan se temea să nu-şi facă cu mâna lui un
necaz.
Când e vorba de a numi provocarea imprudentă a destinului, mai
toate popoarele recurg la expresii neobişnuit de vii. Până şi englezii,
de obicei ponderaţi şi nemetaforici, au pentru acelaşi proces o zicală
de mare rafinament poetic: to bring a hornet 's a nes! about one 's ears,
care s-ar putea traduce a face viespii cuib lângă ureche.
De ce spuneam însă că expresia cu pricina este de două ori
enigmatică? Interesantă e în primul rând istoria cuvântului românesc
a aprinde, derivat din latinescul apprehendo, care însemna a prinde, a
apuca, a pune mâna pe ... Iniţial, observa Sextil Puşcariu în amplul său
studiu Limba română, ,,apprehendo [ ... ] se deosebea de comprehendo
numai prin faptul că la cel din urmă «prinderea, apucarea» era
imaginată făcându-se «împreună» (con-), din toate părţile, pe când la
cel dintâi numai dinspre partea cea mai apropiată (ad-) . În focul
a cuprins casa avem aceeaşi imagine de «îmbrăţişare» ca în mama a
cuprins copilul în braţe." Prin urmare, continua filologul transilvan
165
Ion Creangă, l'oveşti, Amintiri, Povestiri, ed. cit., p. 177.
151
seria raţionamentelor sale, o expresie precum focul a aprins casa
însemna „focul a încins partea cea mai apropiată a casei." 166
Între cele două cuvinte - a aprinde şi a cuprinde - a intervenit
însă o specializare. În timp ce a cuprinde şi-a păstrat sensul dintâi, a
aprinde s-a contaminat de la complementul său „foc", absorbindu-i o
parte din semnificaţii până într-atât încât n-a mai fost nevoie de
amintirea expresă a acestuia. Intrat în grupul semantic al lui „foc",
a aprinde a ajuns să însemne „a face să înceapă să ardă. "
De la latină la celelalte limbi romanice apprehendo a avut
evolutii capricioase. În franceză, de pildă, apprendre înseamnă a prinde
cu mi,ntea, adică a învăţa, ceea ce i1nplică un plus de abstractizare. În
română apprehendo l-a dat doar pe a aprinde, adică a incendia, însă
limba noastră a păstrat nostalgia minţii, a învăţăturii. Nu spunem noi
despre cel care pricepe repede că e deştept Joc?
De ce-şi aprind însă românii paie în cap, operaţiune în care par
să se fi specializat cu voluptate? Plecând de la cronici şi alte lucrări
istoriografice, acelaşi Sextil Puşcariu semnala că expresia s-a născut
dintr-un obicei vechi de sorginte orientală, prin care cei nedreptăţiţi şi
obidiţi cereau cu umilinţă dreptate din partea celor mari şi tari. Fiindcă
sultanii, paşii şi domnitorii nu aveau registraturi la care cei obijduiţi
să-şi depună plângerile, exista obiceiul „de a-şi aprinde oamenii în
adevăr paie sau rogoj ini în cap, în timpul unei procesiuni etc., a
Domnului sau a Sultanului, spre a-i atrage atenţia asupra lor şi a-i
putea da jalbe sau pâre." 167
Jalbele erau puse pe un proţap ·lung, de unde erau culese de
oamenii Agiei, care aveau grijă ca reclamanţii să nu se apropie prea
mult de persoana stăpânitorului.
În primul mare roman al literaturii noastre, Ciocoii vechi şi noi
de Nicolae Filimon, e descrisă procesiunea ţăranilor veniţi la Bucureşti
pentru a-l reclama pe nemilosul Dinu Păturică voievodului Grigore
Ghica:

166
Sextil ,Puşcariu, Limba română, I. Privire generală. Prefaţă de G. Istrate. Note,
bibliografie de Ilie Dan. Editura Minerva, Bucureşti, 1976, p. 23.
167
Sextil Puşcariu, Dicţionarul Limbii Române, tomul I, Partea I, A-8, ed. cit.,
p. 203.
152
 Era o privelişte jalnică pentru un om cu inimă a vedea pe nenorociţii
ţărani în număr de patru-cinci sute, îmbrăcaţi în trenţe, desculţi, veştezi la faţă
şi cu ochii stinşi de sărăcie şi alte suferinţe; ba încă unii dintr-înşii purtau pe
corpul lor chiar semnele torturelor abia cicatrizate, iar cei schilodiţi erau
transportaţi în care cu boi.
Ei intrară în Bucureşti pe la opt ore de dimineaţa , tocmai pe când
domnitorul se afla în Divan, şi, ca să atragă mai mult atenţiunea publică,
unul dintr-Înşii făcu un sul de rogojină şi, dându-i foc la partea de sus, Îl
puse În cap; apoi, scoţând jalba din sân, o puse în vârful unui proţap lung şi
intră în curtea domnească. 168

O scenă similară, cu un nerv epic suplimentar, imaginează Eugen

Barbu în Princepele:

În pridvorul bisericii şi în curte se adunase lume. Vedeau de aici, de sus,

o grămadă în cămăşi rupte, ţărani de bună seamă, şi robi ţigani ai mânăstirii
care priveau la coborâşul lor de pe stânci.
- Ce-i cu acea mulţime? întrebă înaltul oaspe.
- Cine ştie, Mărite Doamne, spuse neliniştit stareţul.
Ioan ghici mai devreme cu o clipă ce se întâmplase. Pe cap ţăranii purtau
rogojini ce iute le aprinseră când Princepele se apropie. El nu cunoştea acest
semn sălbatic de solicitare şi se sperie:
- Dau foc mânăstirii!
- Nu, au venit cujalobe ... 169

În paginile următoare ale romanului pot fi aflate cauzele acestor

lamentaţii fioroase - impozitele. Birnicii plăteau stupăritul şi goştina,
fumăritul, zeciuiala la porci, albinăritul, dijma pe brânză, camăna pe
ceara de albine, cislele, ruptoarele, nartul, sataralele [dările extraordi-
nare - n.n.], birul breslelor şi câte şi mai câte.
Iar dacă îndrăzneau să crâcnească ori să umble cu jalbe, aprinzân-
du-şi paie în cap, ,,provocau iritarea celui către care se adresau şi
dădeau de belele la care nu se aşteptau, fiind pedepsiţi tot ei", sublinia
Sextil Puşcariu .

Nicolae Filimon, Ciocoii vechi şi noi... , ed cit., pp. 339-340.

168

Eugen Barbu, Princepele, ediţia a III-a, col. ,,Romane de ieri şi de azi", Editura
169

Eminescu, Bucureşti, 1972, p. 94.

153
 Necazul devenea însă şi motiv de haz, dovadă că azi zicala umblă cu
jalba-n proţap îl numeşte în derâdere nu pe cel care caută dreptate, ci pe cel
pornit pe reclamaţii . De unde se vede că masochismul e o meteahnă naţională.

La Paştele cailor

Când vrea să exprime glumeţ ideea de niciodată, ţăranul spune

la Paştele cailor. De ce al cailor şi nu al altor animale? Bestiarul
folcloric românesc e plin de făpturi năzdrăvane: boi, zgripţuroaice,
pajuri, corbi, soboli, cocoşi, motani, câini, oi, berbeci, furnici, raţe,
tăuni, ţânţari, cerbi, raci, peşti, porci, lei, dar mitologia hipică e cea
mai vastă. Făt-Frumos fără cal e ca nunta fără lăutari. Calul străbate ca
vântul şi ca gândul spaţiul, dar sunt multe basme în care el parcurge şi
timpul. Sunt cai de aramă, de argint, de aur, ba chiar şi de sticlă ori de
fier, cai multilingvi şi prooroci, precum al lui Harap-Alb. În vechime,
românii ţineau, adică sărbătoreau, ziua cailor, în sâmbăta Sân Toaderilor,
când femeile trăgeau caii de coadă, ba chiar şi o zi a iepelor 170 , care
cădea într-o joi, înainte de aceea consacrată armăsarilor. Ca şi Sfântul
Gheorghe, Sân Toader a fost cavalerist, iar a-l sărbători însemna a
aduce încă un omagiu cavaleriei, armă de tradiţie la noi, mai ales la
moldoveni.
Dacă prin satele mai izolate se mai prăznuiesc şi azi Todoru-
saliile, sărbătoare ce împarte în două intervalul dintre Paşti şi Rusalii,
un Paşte al cailor, precis datat ca Ignatul pentru porci, nu există. Într-un
acces autocritic, spiritul ironic al românului a şfichiuit probabil această
sete de celebrare continuă.
Prin 1909, când făcea inventarul superstiţiilor noastre păgubitoare,
George Coşbuc semnala circa 160 de zile nelucrătoare la români. Pe la
noi parcă şi sfinţii îndeamnă la lene. Sfintei Luni nu-i place ca ţărăncile
să toarcă de ziua ei. Sfânta Marţi introduce interdicţia cusutului. Ţesutul

170
Praz~icul acesta ar fi motivat de mitul eristic. Legendele noastre susţin că Fecioara
Maria L-a născut pe Iisus în grajdul lui Crăciun, în care stăteau laolaltă boi şi cai. Mai
blajini, boii au mâncat puţin fân şi au adormit. Nesătui, caii au rumegat tot fânul,
inclusiv cel pe care era aşezat Pruncul Sfânt. Maica Domnului a binecuvântat boii şi a
blestemat caii să nu se sature decât într-o singură zi, aceea de Ispas, cunoscută şi sub
numele de Înălţarea Domnului. Ţăranii îi spun acestei zile şi Joia iepelor.
154
 e păcat de moarte în faţa Sfintei Miercuri. Vai de femeia ce croieşte în
ziua Sfintei Joi. Sfintei Vineri din credinţele noastre folclorice îi place
să te vadă stând cu mâinile în poală. Sfănta Sâmbătă prescrie îmbă­
ierea, dar opreşte categoric spălatul rufelor.
Se vede că, plictisit de atâtea interdicţii, românul cu dor de muncă
(au existat şi mai există şi azi oameni din soiul acesta) a născocit şi un
Paşte al cailor, pentru a râde pe seama leneşilor. Ca rădăcină de
zicale, Paştele nu e o sărbătoare prea productivă. Dacă facem inventarul
expresiilor derivate, descoperim mai degrabă norme morale. Prin
Muntenia, dar şi prin Moldova, se zice Crăciunul sătul şi Paştele
fudut1 71 , semn că pântecul trebuia umplut iama, iar îmbrăcămintea
înnoită primăvara. Ceea ce nu înseamnă că abundenţa culinară şi rafi-
namentul gastronomic ar fi incompatibile cu zilele ce marchează
Învierea Domnului. Dimpotrivă, paremiologia românească sancţionează
indigenţa alimentară practicată în toiul acestei mari sărbători prin
expresia ca fasolea (sau braga) în ziua de Paşti. Despre un tip isteţ,
dezgheţat, chiar încrezut (dar cu unele motive să fie aşa!) se zice că e
dat în Paşte.
Paştele marchează o excepţie, de unde zicalele nu e în toate zilele
Paşti sau din ani în Paşte, adică foarte rar. Pentru niciodată s-a
născocit, cum spuneam, Paştele cailor. Strămoşii noştri romani preferau
pentru asta catârii. Ei ziceau cum mulo pepererit (când va făta catârul,
ştiut fiind faptul că respectivul animal n-are darul reproducerii). Tot
romanii foloseau, pentru a exprima aceeaşi idee, formula ad calendas
graecas, adică la calendele greceşti, tocmai pentru că grecii n-aveau
calende ca romanii.
Toate popoarele europene au zicale pe această temă. Francezii
spun: tous Ies trente-six du mois (la fiecare 36 al lunii) şi a Paques et
a la Trinite, adică în ziua în care vor pica în acelaşi timp Paştele şi
Sfănta Treime, lucru irealizabil pentru că între cele două sărbători sunt
40 de zile. Aceeaşi imposibilă concomitenţă e invocată şi de englezi în
zicala When two Sundays come together ( adică, pe româneşte, când
vin două duminici odată). Tot ei, care au, precum ardelenii, o slăbiciune
pentru grăsuni, spun when pigs fly (când vor zbura porcii).

171
Vezi supra, Crăciunul sătul şi Paştele fudul, pp. 78-81.
155
 Dar parcă cele mai năstruşnice, mai expresive zicale, tot românii
le au. Ei te trimit la Moş Aşteaptă, la Moşii ăi verzi şi vorbesc despre
vremurile în care se băteau urşii în coadă ori cânta cucul în baltă.
Tot ei profeţesc sarcastic timpurile în care va face broasca păr,
spânul barbă, boul lapte, iar plopul pere şi răchita micşunele.
Proverbul acesta îndeosebi poartă ghinion politicienilor fără
simţul realităţii, care contează prea mult pe răbdarea românilor. La
noi, s-a văzut, plopii s-au încărcat în decembrie de pere ...

Burtă de popă; a-şi găsi popa;

a plăti ca popa

Figură pitorească a universului rural, iar, mai nou, şi a celui

orăşenesc, popa a iscat o sumedenie de zicale şi prqverbe. Între folclor
şi literatura cultă se cască, în privinţa popii, o prăpastie. Scriitorul e
îndeobşte mai moralist decât ţăranul şi caută să propună cu tot
dinadinsul modele. Popa Tanda, memorabilul personaj al lui Slavici,
ilustrează mitologia românească a învingătorului ce va face o lungă
carieră în romanul nostru. Popa Tanda se luptă cu sărăcia, lenea şi
ignoranţa, învingându-le pe rând cu acea tenacitate răbdătoare proprie
ardeleanului. Popa Toma, eroul lui Gala Galaction din superba nuvelă
De la noi la Cladova, biruie ispita trupească, înăbuşindu-şi dureros
iubirea pentru sârboaica Borivoje.
Mai apropiat de mentalitatea folclorică, Ion Creangă nu omite să
descrie preoţi exemplari (părintele Ioan şi popa Isaia Duhu sunt doi
dintre ei), dar fresca lui preferă, în privinţa clerului, culorile acide şi
sarcasmul.
Ţăranul (şi Creangă a rămas în multe privinţe un ţăran, deşi era
un om şcolit!) face din cultură un instrument practic. El învaţă mai
degrabă pentru a se ajunge, decât pentru a ajunge intelectualmente
undeva. Venit la Fălticeni ca să aducă merinde flăcăului, aflat la şcoala
de catiheţi, moş Vasile Mogorogea rezumă ironic avantajele profesiei:

156
 Ş-apoi cică popa-icu patru ochi! ... Ia mai bine rugaţi-vă cu toată inima
sfântului hăraşc Nicolai de la Humuieşti, doar v-a ajuta să vă vedeţi popi
odată; ş-apoi atunci ... aţi scăpat şi voi deasupra nevoiei: bir n-aveţi a da,
şi havalele nu faceţi; Ia mese şedeţi în capul cinstei şi mâncaţi tot plăcinte şi
găini fripte. far Ia urmă vă plăteşte şi dinţăritul... Vorba ceea: «Picioare de
cal, gură de lup, obraz de scoarţă şi pântece de iapă se cer unui popă», şi nu-i
mai trebuie altăceva. Bine-ar fi, Doamne iartă-mă, ca feţele bisericeşti să fie
mai altfel! .. . dar. .. veţi fi auzit voi că popa are mână de luat, nu de dat; el
mânâncă şi de pe viu, şi de pe mort. Vedeţi cât de bine trăieşte mecetul, fără
să muncească din greu ca noi ... Numai ... dă!. .. darul se cinsteşte!. .. " 172

Acel memorabil condiţional: ,,Bine-ar fi ca feţele bisericeşti să

fie mai altfel" rezumă admirabil o întreagă mentalitate. Religios din
fire, românul a făcut la început o subtilă distincţie între preot şi popă.
Preotul e icoana ideală, modelul, perfectiunea virtuală, arhetipul, popa
e realitatea cotidiană, sacrul coborât şi ;mestecat cu profanul. Înţelept,
ţăranul alege vorba de faptă, precum grâul de neghină. El spune, am
mai scris asta, ,,Fă ce zice popa, nu ce face popa", dând astfel sacrului
ce e al sacrului, iar teluricului relele fatal legate de o mână de pământ.
Rotunjimile abdomina.le, fruct al nemuncii, sunt obligatorii în
portretul profesioniştilor mântuirii. Burta de popă, de care face caz
folclorul, e preludiul poreclei burtă verde, altă sancţiune folclorică a
mâncăului sedentar. Mai toate popoarele europene reţin în zicale acest
detaliu anatomic, ce pare să fie mai vechi decât creştinismul însuşi.
Comediografii latini, scria cândva G. Coşbuc în ciclul Vorba ăluia,
amestecau adesea printre personajele lor pe un oarecare Popa Venter,
adică Popa Burtă, semn că şi sacerdoţii cultelor păgâne aveau aceeaşi
statură rubicondă.
Ce mai crede românul despre popă? Cine examinează spuza de
zicale crescută în jurul acestui cuvânt, constată o treptată acomodare a
ţăranului cu oficiantul cerului, căruia nu-i mai reproşează de la o
vreme nemunca. Încet-încet, popa, ca ·un om şcolit, e propus drept
model de isteţime a etniei. Ţi-ai găsit popa, cutare ţi-e popa, i se
spune celui care şi-a aflat în sfârşit insul pe care nu-l mai poate amăgi,
pe care nu-l mai poate păcăli cu şoşele şi momele, adică cu făgăduieli
mmcmoase.

172
Ion Creangă, Poveşti, Amintiri, Povestiri, ed. cit., pp. 213-214.
157
 Omul serios, grav, cu ţinuta sobră, calcă, zice românul, a popă .
Dacă acesta face isprăvi neconforme cu statutul său, atunci mai-marii
săi îl caterisesc sau, în limbaj laic, îl despopesc. Simbolul despopirii
era tăierea tradiţionalelor plete, obligatorii în profesie, iar celor care
împărtăşeau astfel soarta biblicului Samson li se ducea (sau le mergea)
vestea (ori buhul) ca de popă tuns.
La fel, nehotărâtului, celui cu dosul în două luntri, i se spunea că
· umblă cu uite popa, nu e popa, sancţionându-se astfel retroactiv
oportunismul călugărilor greci şi' ruşi care năpădiseră cândva Principatele.
Ca om al locului, preotul ajunge iarăşi, de la Cuza încoace, să se
supună acelei fatalităţi naţionale numită impozite. Până atunci, preoţii
beneficiaseră de înlesniri fiscale. Constantin Cantemir (1685-1693) i-a
scos de Ia „dări cu ţara" ["". impozite solidare cu obştea], bun prilej
pentru un cronicar oficial precum Nicolae Costin de a lăuda „obiceiul
bun" şi de a înălţa în slăvi mărinimia domnului ce merita neuitarea:
„de-1 vor uita de la pomelnic vor avea plată de la Dumnezeu, că până
atuncea era şi preoţii de da bir cu ţara, ca şi ţăranii, de-i cisluia ţăranii
cu satul pe preoţi la toate orânduelele, şi de mare ocară era preoţii
când se cisluia[= li se fixa cota din impozitul obştesc] cu ţăranii, că-i
suduia de plete şi mai rău, cum nu se cădea, şi-i bătea, de rămăsese
bisericile pustii mai prin toate satele." 173
Scutirea preoţilor de impozite a durat aproape două secole. Urcat
de unionişti pe tronul unei ţări secătuite, Cuza a anulat acest regim
preferenţial. Popa a devenit de pe la jumătatea secolului al XIX-iea un
birnic pe care statul îl „tunde" financiar, fără a mai face deosebiri între
el şi restul lumii. Constatând egalizarea, ţăranul a mai născocit o zicală:
a plăti ca popa, adică a scoate cu sau fără voie banul pentru a-l arunca
în pântecele fără fund al vistieriei comune.
Şi astfel ortul dat popii pleacă mai departe.

173
Apud Dan Horia Mazilu, O istorie a blestemului, ed. cit., pp. 259-260.
158
 E pecetluit cu roşu

Ce spun culorile? Care e limbajul lor? Dacă, aşa cum observa

Lucian Blaga, există o „adecvare a ornamenticii la duh", atunci trebuie
să fie şi o armonie secretă, o potrivire a cromaticii la spiritul fiecărui
neam. Nu există un limbaj universal al culorilor, fiecare popor inter-
pretându-le în felul său. O retrospectivă, fie şi sumară, a expresiilor
româneşti care implică în structura · lor diverse culori ne trădează
repede limbajul ascuns, codificat de sute şi mii de ani. Albul, de pildă,
semnifică inocenţa, curăţenia, fericirea, iar în anumite cazuri este un
revelator al adevărului . ,,Fiziologiile" lui Costache Negruzzi din ciclul
Scrisori la un prieten, prin care eminentul prozator inaugura la noi
genul epistolar, se intitulau Negru pe alb tocmai fiindcă se urmărea
punerea în lumiriă a contrastelor epocii de tranziţie din anii 1840-1850.
Când, rar de tot, evada din azi, gândindu-se şi la un mâine mai
îndepărtat, românul îi povăţuia pe cei din jur, dar şi pe sine însuşi:
strânge bani albi pentru zile negre. Banii albi ar fi cei din nichel şi
argint, monede oricum mai umile decât cele din aur, însă înţelepciunea,
aproape occidentală, implicată aici este că averile mari se constituie
mai ales din economisirea statornică a sumelor mici.
Eroii, vitejii din cântecele noastre epice au faţa albă, adică senină,
curată, limpezită prin necesara toaletă de dimineată: ,,Până-n ziuă se
scula/ Faţa albă că-şi spăla/ Barba neagră-şi pieptăna." În Orientul
Îndepărtat, albul e, dimpotrivă, o culoare de doliu, iar negrul un semn
de vitalitate şi energie. 174
174
În trecutul îndepărtat (în neolitic), dar şi în Evul Mediu, albul şi negrul aveau şi la
noi accepţii similare acelora din Orient. Într-un interesant studiu, în care foloseşte -
din păcate fără ghilimele , - teze ale lui .Mircea Eliade din Istoria credinţelor şi a
ideilor religioase, Ovidiu Popescu semnala descoperirea unor statuete neolitice,
esenţializate uneori până la un os (o falangă de os), simbolizând moartea. ,,Culoarea
albă sau alb-galben - adăuga cercetătorul - este rezultatul procesului de descompunere a
cadavrului. Oasele au această culoa.re." Tot el menţiona că în perioada feudală existau
la noi „practica înmormântării cu mască de tip cămaşă" şi un substitut al acesteia -
„pânza de faţă". În privinţa culorii negre, Ovidiu Popescu susţinea - surprinzător
pentru noi, cei de azi - că aceasta „transmite mesajul fertilităţii": ,,Faptul că la
înmormântare femeile vin îmbrăcate în negru nu dă simbolul de doliu. Din contră,
femeia este asociată pământului, care dă naştere vieţii sub toate formele ei, iar culoa-
159
 Galbenul e în schimb - la românii moderni - un indiciu de boală
ori de spaimă. Nu întâmplător celor bolnavi de hepatită li se spune în
limbajul popular că suferă de gălbenare. Insul care află veşti neplăcute
şi intră brusc în panică ·se-ngălbeneşte la faţă . De aici până la o
accepţie funerară nu-i decât un pas, făcut de altminteri de Alecsandri
când descria cadavrul haiducului Groza: galben ca făclia de galbenă
ceară.
Verdele, mult invocat în baladele şi cântecele româneşti, semnifică
tinereţea, puterea, şi nu-i o întâmplare că mai toate doinele noastre
încep cu/oaie verde saufrunză verde.
Foarte productiv, ca trunchi de zicale, este şi roşul. Cuvântul,
derivat din latinescul roseus, semnifică prin excelenţă sănătatea, viaţa 175 .
În poezia folclorică, dar şi în cea cultă, fetele sunt frumoase când au
obrajii roşii, rumeni ca mărul. În celebra Floar~ albastră, iubita îşi
face un portret sumar, dar extrem de expresiv, deşi e „pictat" în numai
două culori: ,,Şi de-a soarelui căldură/Voi fi roşie ca mărul,/Mi-oi
desface de-aur părul/ Să-ţi astup cu dânsul gura."
O foarte interesantă substituire a culorilor e de aflat într-unul din
„cânticele ţigăneşti" traduse ·liber de Miron Radu Paraschivescu după
Romancero gitano de Federico Garcia Lorca. Poetul spaniol exclama:
Verde que te quiero verde./Verde viento. Verde ramas./El barco sobre
la mar/Y el cavallo en la montana, versuri care tălmăcite în româneşte
de Teodor Balş sună aşa: ,,Verde, cât de drag mi-eşti, verdeNerde
vânt. Şi ramuri verzi/Barca peste marea verde,/Calul, când în munţi se

rea neagră [re]prezintă fertilitatea femeii. Ea este aptă a da naştere vieţii . Se prezintă
acelaşi mesaj al perpetuării vieţii. Vine din epoca neolitică şi constituie un cult agrar."
(v. Ovidiu Popescu, Mitologia culorilor, în Ardealul literar şi artistic, VI, 3-4, 2002,
pp. 68-69). Un limbaj popular al culorilor cu accepţii similare celor de azi a fost
analizat de G. Coşbuc în eseul Cum înţelege românul culorile?, publicat pentru
prima oară în Albina, IV, 11, I O dec. I 900, pp. 284-287 şi I 2, 17 dec. I 900, pp. 310-
312. Textul a fost inclus în Opere alese, IV, ed. cit., pp. 92-96.
„Credinţa într-o supravieţuire post-mortem pare demonstrată, pentru cele mai vechi
175

timpuri, prin utilizarea ocrului roşu, substitut ritual al sângelui, deci «simbol» al vieţii.
Obiceiul de a presăra cadavrele cu ocru este universal răspândit, în timp şi spaţiu, de
la Ciu Ku-tien până pe coastele occidentale ale Europei, în Africa până la Capul Bunei
Speranţe, în Australia, în Tasmania, în America până în Ţara de Foc" (v. Mircea
Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, I, Traducere de Cezar Baltag, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, pp. 7-8),

.160
 pierde". Nărăvit, din tinereţe, la comunism, Paraschivescu „traducea"
aşa: ,,Drag mi-a fost de când mă ştiu/roşu-aprins şi stacojiu/luntrea
roşie pe unde,/calul roib suind la munte." Câte nu s-ar putea spune la
noi despre trecerea atâtora şi atâtora de la verde la roşu şi, de la o
vreme, ş1 mvers.
Roşul, confiscat de totalitarism (gândiţi-vă la gărzile roşii, la
Armata Roşie!), n-a avut întotdeauna, la români, o accepţie „revolu-
ţionară". Cele mai bune unităţi din vechea cavalerie munteană erau
formate din roşii sau roşiori. Ei alcătuiau, scria Miron Costin, ,,curtea",
adică garda domnilor. Ciudat, dar simptomatic lucru, dragonii englezi
erau şi ei, până spre 1900, îmbrăcaţi în roşu, culoare la care s-a
renunţat abia după războiul cu burii, <leoarce cavaleriştii înveşmântaţi
aşa erau ţinte perfecte pentru puşcaşii africaneri.
Între roşu şi alb sunt în cromatica românească legături secrete.
Cum spuneam, albul e un simbol al inocenţei. Dar şi roşul. Acelaşi
Miron Radu Paraschivescu a fost autorul unui Cântic de fată mare în
care îngemăna culorile: ,,Fată albă ca de cretă/(doar obrajii ca
bujorii)/adorată şi secretă/nu ne bănuiai fiorii." Pudoarea, care stătea
atât de bine fetelor, se deconspira prin roşeaţa obrajilor. Pudicii,
ruşinoşii, specie pe cale de dispariţie acum, se înroşeau la faţă. Acum,
se înroşesc mai ales mânioşii, arţăgoşii, mitocanii care nu se pot
controla. Ţăranii spuneau cândva: i s-a făcut negru înaintea ochilor.
Acum până şi DEX-ul (Dicţionarul explicativ al limbii române) nu
mai reţine decât varianta a vedea roşu înaintea ochilor, semn că
lumea românească s-a cam îmbolnăvit de violenţă. Avem tot mai
puţini pudici şi tot mai mulţi neurastenici care se roşesc defurie la
faţă ori până-n albul ochilor, făcându-se roşii ca focul, ca racul şi
ca sângele.
Roşul a intrat şi-n onomastică. E o cale lungă de la împăratul
Roş din basmul Harap-Alb al lui Creangă la Ion Roşu (merituos
eminescolog dispărut prematur!), la Ana Roşculet (nuvela care i-a
adus necazuri lui Marin Preda sub comunişti). În Di~ţionar al numelor
de familie româneşti (Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983) Iorgu
Iordan semnala şi alte derivate: Roş(e)anu, Roşca, Roşcan(u),
Roşcăneanu, Roşian(u).

161
 De expresia, mult folosită înainte de 22 decembrie 1989, conform
căreia cutare sau cutare fenomen traversează ca un fir roşu (istoria,
literatura, luptele etc.) cred că vă este lehamite.
Acum trei-patru decenii se mai spunea încă e pecetluit cu roşu.
Până prin 1970 coletele poştale se sigilau cu ceară roşie. Era de fapt o
asumare tacită a unor atribuţii proprii cândva doar domnitorilor. Uricele,
hrisoavele domneşti se pecetluiau cu ceară roşie. Era un privilegiu
exclusiv domnesc. Dimitrie Cantemir afirma în Descriptio Moldaviae
că aceasta era pecetea gospod, adică sigiliul, ştampila domnului.
Funcţionarii mai mărunţei utilizau ceara galbenă, simbol al spaimei în
faţa autorităţii domneşti. lată deci că şi ceara are elocvenţa ei secretă.

A-şi ieşi din sărite

Deşi ştie, dintr-o veche experienţă, că „mânia este un rău sfătuitor",

locuitorului mioritic i se întâmplă câteodată să se enerveze foarte tare,
stare în care îşi dă în petec, făcând şi zicând vrute şi nevrute. Pentru
momentul acesta de tulburare temporară a judecăţii el are o mulţime
de expresii ironice, mizând aproape întotdeauna pe plasticitatea
detaliului concret. Numai un Rică Venturiano îşi pierde „uzul raţiunii " .
Omul simplu îşi pierde capul, minţile, cumpătul. El spune ulterior,
adică atunci când îi vine mintea de pe urmă, că a fost scos din ţâţâni,
din balamale, ba chiar din pepeni. Un „scos din pepeni", comic prin
furia lui de operetă, ne propune într-o schiţă savuroasă un atent
observator al dereglărilor omeneşti - prozatorul Gheorghe Brăescu.
Numai mânia lui „Ahil Peleianul", cântată în Iliada, este epopeică . La
români, oameni aşezaţi, îndeobşte cu simţul măsurii, ea este adesea
comică, de-ar fi să ne gândim fie şi numai la jupân Dumitrache
Titircă, zis Inimă-Rea, cel din Noaptea furtunoasă a lui Caragiale. În
treacăt fie spus, scriitorii de dincoace de munţi îl privesc pe mânios cu
un surâs ironic constant, doar ardelenii (Rebreanu, Buzura, Lăncrănjan,
de pildă) fiind capabili de amploare epică în „filmarea" insului care
şi-a pierdut cumpătul.

162
 Patru sunt verbele esenţiale ce notează în limba română ieşirea
din echilibru: a pierde, a sări, a scoate, a ieşi. Cutare ins îşi pierde
cumpătul, virtute latină prin excelenţă. La originea termenului se află
cuvântul latinesc compitus (= computus), care însemna socoteală .
Cumpătat e prin urmare omul aşezat, sobru, măsurat, socotit. Desigur,
la nervi se mai pot pierde minţile, tactul, răbdarea, firea, calmul,
sângele rece, chiar capul.
Dacă francezului îi sare muştarul (la moutarde monte au nez)
românului îi sare ţandăra sau ţâfna (<ngr.tsifna). El poate avea uneori
şi circumstanţe atenuante. Despre o nevastă cicălitoare, un soţ cusurgiu,
un şef tipicar, nemulţumit cronic, românii spun că ar scoate din sărite
şi pe un sfânt. Expresia aceasta pare pleonastică, ştiut fiind că sărit
înseamnă tocmai extras, scos, deplasat dintr-un loc în altul.
Formulele şi-a pierdut sărita, şi-a ieşit din sărite ori a fost scos
din sărite exprimă cu toatele ideea de enervare, de ieşire dintr-un rost,
dintr-un debit sufletesc obişnuit. Miron Costin, un om care preţuia
echilibrul, aşezarea, foloseşte prima formulă când narează păţaniile
lui Gheorghe Rak6czi II, principele transilvan care-a nutrit visul necu-
getat de a cuceri tronul Poponiei: ,,Au pierdut sărita Racoţi curundu,
însă nedejduia cazacilor..." 176
Izvorul expresiilor e de căutat de altminteri tocmai în hidraulica
ţărănească . Un morar trebuie să fi fost cel dintâi român care a folosit
Ia noi o atare expresie. De ce? Simplu: la morile de apă piesa esenţială
este roata. Ea poate fi învârtită ori de apa care vine prin scoc, pe
dedesubt, ori de aceea care curge de deasupra. Ultimul tip de roată are
o sărită, noţiune ce denumeşte cantitatea de apă ce cade în cupele sale.
Dacă „sărita" e prea mare, apa se duce prea departe şi roata nu se
învârte. Dar şi când apa e puţină, vara, pe secetă, ,,sărita" este _insufi-
cientă, iar roata rămâne tot imobilă. 177 Atunci românii spun că aceasta
şi-a pierdut sărita, e scoasă din sărite ori a ieşit din sărite. E
sancţionată astfel ieşirea din echilibru, din fire, din normalitate. Să ne
mai mirăm că despre un om supărat, cu altfel de reacţii decât cele
normale, se spune că nu-i în apele lui?

176
Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. cit., p. 231.
177
Anton Pann rezuma plastic situaţia în prologul unei meditaţii despre sărăcie : ,,Să
rupe zăgazul, îi stă şi sfârleazul./ I-ai luat apşoara, a stătut şi moara." (Povestea
Vorbii, ed. cit., p. 121).
163
 A da sfoară in ,tară

Spre deosebire de a trage pe sfoară şi a trage sforile, care au şi

un substrat comic, o zicală precum a da sfoară în ţară (cu înţelesul de
a da de veste, a anunţa) pare nedumeritoare atât în varianta ei literară,
cât şi în cele regionale ce mizează pe cuvintele sfară, şfară şi ş/oară.
De fapt tocmai sfară ar trebui să fie forma corectă, fiindcă ea este cea
mai apropiată etimologic de slavul skvara, care numea fumul înecăcios.
Ajunşi aici, plonjăm în plină tragedie. Când năvăleau podgheazurile
leşeşti, pâlcurile prădalnice de tătari, sotniile căzăceşti, ordiile turceşti
ori armiile ungureşti, sunau buciumele şi se aprindeau focuri pe culmi
pentru a vesti primejdia. Rugurile se înălţau din deal în deal pentru ca
bărbaţii în putere să se ridice la arme, iar femeile, bătrânii, copiii şi
neputincioşii să se retragă spre cetăţi, munţi ori în codrul „frate cu
românul". Tot atunci, clopotele lăcaşurilor de închinăciune erau scu-
fundate în lacuri şi iazuri pentru a nu fi topite şi preschimbate în
gloanţe, bisericile pe roţi din câmpie erau trase sub geana pădurii,
avuţiile erau ascunse în pământ ori în alte locuri tainice. Năvălitorii
veneau, prădau, omorau, cei puţini rezistau şi mureau, apărându-şi
bruma de bunuri ori se bejeneau ... Cei ce scăpau luau totul de la
capăt. Într-o dramatică pagină din Vremuri de bejenie, Sadoveanu
evocă tumultul acelor timpuri tragice, ridicând un moment, cel imediat
următor înfrângerii, în 1574, a lui Ion Vodă cel Viteaz, la proporţiile
unui simbol:

Veni amurgul cu împrăştierile-i de umbre fumurii; vem inserarea

limpede, fără nici un nour, tristă pe câmpii singuratice; şi noaptea deplină se
întinse; ş-acum depărtările neclintite nu mai păreau închise în zidurile tăcerii .
Deşi zgomote nu veneau din depărtarea munţilor, dar se gâcea într-acolo
larma durerii şi sângerarea faclelor prin noapte. Şi cum întunericul creştea
parcă, înaintea răsăritului lunii, cum apele păreau neclintite, şi dealurile de
veacuri uriaşi ai pustiurilor, porni deodată un bucium de departe, de departe
tare, să strige prelung. Domol şi greu, trecând prin amărăciuni şi lacrimi,
curgea sunetul; ca un fior din depărtări de ani şi din nemăsurate depărtări ale
zărilor tremura vestea cumplitei primejdii, care se apropia ca o vijelie, dar pe
care o închidea încă zarea nepătrunsă de la miazăzi. Şi o stea ca un ochi
îngrozit se aprinse în întuneric, cine ştie unde, pe-o culme, spre răsărit: era alt
164
semn, focul străjilor. Pe alte dealuri, în josul ţării, aceleaşi focuri ale spaimei
ardeau, şi din culme în culme rugurile acestea tresăreau, vestind mai departe,
în Ţara-de-Sus, că e foc şi sânge în Ţara-de- Jos! 178

Tot Sadoveanu, excelent cunoscător al trecutului românesc,

relevă şi existenţa unor complicate „coduri" optice prin care strămoşii
noştri comunicau la vreme de război şi invazii ori când slujitorii
domneşti puşi pe jaf se pregăteau să atace ocinile răzeşeşti. Când
Nicoară Potcoavă, fratele voievodului ucis în chinuri groaznice de
turci, intră în ţară în 1577, pentru a relua tronul Viteazului, ţăranii
liberi îi vin în ajutor, închinându-i săbiile şi urmărind cu luare-aminte
traseele iscoadelor domneşti ale lui Petru Şchiopu şi ale aliatului turc
al acestuia, başceauşul Sefer de la Iaşi:

Ciobanii de la târle privegheau de departe mişcarea iscoadelor. Cum le

vedeau, aprindeau pe corhane mai multe focuri decât aveau stâni; şi răzăşii,
din depărtarea la care se aflau, numărau şfară defum după şfară defum şi
înţelegeau că de la oamenii lor se dă vestire de apropierea inorogilor. Iar
noaptea, fumurile ciobanilor ardeau ca nişte luceferi mari în vârful movilelor,
şi răzăşii, de pe hotarul lor, băgau de samă cum se astupă şi cum se deschid
luminile. Ciobanii ridicau asupra focului saricile, apoi le lăsau să cadă. Era
semn că nu-i linişte în păşuni , că zăvozii se arată neliniştiţi şi mânioşi ca la
apropierea fiarelor. Atunci străjile satelor sporeau, şi cete înarmate ieşeau în
larg pe după lunci şi rovine de pâraie fără apă. 179

După trecerea timpurilor eroice, a da sfoară în ţară (în sat, în

mahala) a ajuns să însemne simplu colportaj de zvonuri, de informaţii
neverificate, din care se nasc „bombele" de presă, pe seama cărora se
amuza Caragiale în Politică înaltă:

Am un isnaf de la ţară bun prietin, care crede orbeşte în ce-i spun eu,
mai cu seamă atunci când îi convine să crează. Mai ales în politică mă
consultă ca pe un oracol. A venit alaltăieri la mine; mi-a spus că a intrat într-o
daraveră de păcură şi m-a rugat să-i spun tot ce ştiu despre americanul ăla,
care vrea să ne cumpere ţara.

178
Mihail Sadoveanu, Opere, 4. Ediţie critică de Cornel Simionescu. Note, comentarii
de Cornel Simionescu şi Fănuş Băileşteanu, Editura Minerva, Bucureşti, 1987, p. 230.
179
Mihail Sadoveanu, Nicoară Potcoavă. Prefaţă şi note de Ion Roman, colecţia
,,Lyceum", Editura Tineretului, 1967, p. 221.
165
 Eu, care, în privinţa acestei afaceri, nu ştiu nimic decât că odată ne-a
trecut Rockefeller pe la nas şi n-am ştiut să-l prindem, n-am vrut să-l las pe
provincial să plece deziluzionat de mine, să mă socotească lipsit de orice
cunoştinţă a culiselor politice - şi, tot sunt gazetar, zic: de ce nu i-aş clădi
amicului meu câteva caturi de baliverne, cu cari şi el la rându-i să facă furori
la cafeneaua centrală din orăşelul lui?
- Ascultă-mă, neică - zic eu - îţi spun ce ştiu, ce-am putut afla până
aseară; însă te rog să rămână-ntre noi; nu voi să se afle că eu am dat sfoară în
ţară_ ISO

A trage pe sfoară

Cine urmăreşte şirul expresiilor gravitând în jurul cuvântului

sfoară nu poate să nu observe ciocnirea dintre sensurile „pozitive" şi cele
„negative" ale termenului. Ca lancea lui Ahile, care ucidea, dar şi
tămăduia, aceeaşi vorbă foloseşte şi Ia bine şi Ia rău, deşi, dacă am
face un inventar strict al zicalelor, am constata dominatia sensurilor
negative. În epocile de elan constructiv, când pământul din vatra
localităţilor era puţin, străzile erau trase cu sfoara, adică foarte drepte,
aliniate, fără colţurile şi cotiturile ce dau farmec aşezărilor săteşti.
Costache Negruzzi, căruia îi plăcea să se înfăţişeze ca un „reacţionar"
autarhic, recunoştea într-un rând că „nu poate tăgădui că uliţel e oraşelor
europeneşti, trase cu sfoara, au multă monotonie". Uniformitatea se
va insinua însă şi în spaţiul naţional. Reconstruit pe la 1830, cu artere
radiale, îmbinându-se pe malul Dunării, Turnu-Severin e un asemenea
oraş.

Cu sfoara se măsurau însă

în vechime şi pământurile. Era o unitate
potrivită suprafeţelorrestrânse, iar de aici a ieşit şi expresia o sfoară
de moşie, adică o moşie mică. Pesemne că din dorinţa de a cumpăra
mai mult pământ, sfoara era întinsă prea tare şi plesnea, fapt din a
cărui observare s-au născut şi imperativele morale: nu te întinde că te
rupi şi nu întinde sfoara, adică nu forţa lucrurile, nu exagera.
Îndeaproape înrudită cu zicalele cu pricina sunt expresiile a trage pe
cineva pe sfoară (cu sensul de a păcăli, a înşela) şi a trage sforile,

180
I.L. Caragiale, Opere, l, Proză literară, ed cit., p. 1259.
166
ceea ce vrea să spun ă a unelti pe ascuns, a manevra lucrurile din
culise. Pe prima dintre ele o foloseşte Farfuridi în teribila lui filipică
împotriva lui Caţavencu:

Ce voie! ce voie! ...Vii cu moftologii, cu iconomii, cu soţietăţi , cu sca-

matorii, ca să tragi lumea pe sfoară . . .cu dăscălimea d-tale [ .. .], cu
moftangiii d-tale .. . 18 1

Trimiterea la scamatorii, adică la iluzii optice provocate de

agerimea mâinilor prestidigitatorilor, ne ajută să găsim rădăcinile
cotidiene ale zicalelor respective. 182 Originea lor e de fapt prin bâlciuri
şi iarmaroace, unde se jucau brezaia, capra, ursul, iar mai târziu puteau
fi văzute cupluri de păpuşi populare mânuite cu sfori, marionete
numite Paiaţa şi Cocoaşă, Popa şi Dascălul, Negustorul şi Vânătorul,
Iaurgiul şi Bragagiul ş.a. Sub cortină sforarii rosteau replici pipărate,
dacă nu chiar măscări, ce stârneau pe la l 700 şi ceva indignarea
pudicului secretar al lui Constantin Brâncoveanu, italianul De! Chiaro,
care le considera mascherata troppo scandalosa. Încurajaţi de publicul
încălzit de vin, rachiu şi chebap, actorii „întindeau sfoara" prea tare,
luând-o pe uliţa mare a picanteriei. În nordul Dunării, dar şi în sudul
ei, până departe în Grecia (se pare că din neogrecescul sf6ra (&popa)
provine românescul sfoară), umorul „gros" era la mare preţ.

A face un stos

În Scrisoarea III, invectiva antiliberală eminesciană vizează şi un

flagel ce năruise mari averi:

181
I.L. Caragiale, Opere, li, Teatru. Scrieri despre teatru. Versuri, ed. cit., p. 184. .
182
Plecând de la o scrisoare a lui Ion Ghica, inclusă în volumul IV al Operelor
complete, ediţie publicată de Petre V. Haneş la Editura Minerva în anii 1914-1915,
Vasile Bogrea cita o expresie: ,,ne-a tras pe panglică, ca un vulpoi ce a fost",
socotind-o „sinonimă cu a trage pe sfoară" . Eminentul lingvist şi filolog făcea şi el
trimitere la „vocabulariul «panglicarilor», al scamatorilor şarlatani." (V. Vasile
Bogrea, Pagini istorico-filologice. Cu o prefaţă de acad. Constantin Daicoviciu.
Ediţie îngrijită de Mircea Borcilă şi Ion Mării, Editura Dacia, Cluj, 1971, p. 486.)

167
 La Paris, în lupanare de cinismu şi de lene,
Cu femeile-i pierdute şi-n orgiile-i obscene,
Acolo v-aţi pus averea, tinereţele la stos ...
Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?

Ideea de a tăia „în putrejunea bubei noastre naţionale" îl obseda

pe Eminescu cu ani buni înainte de a-şi publica fulminanta diatribă în
Convorbiri literare din I mai 1881, Perpessicius semnalând elemente
de satiră politică într-un poem ce data din 1872-1873. Deşi mecanica
versului era încă departe de perfecţiunea ulterioară, acolada negaţiei
părea mai largă, iar efectele distructive ale răului urmărite în planuri
concentrice:

La Paris, în oceanul de cinismu şi de lene,

La femeile-i pierdute, la orgiile obscene,
Duceţi aurul, viaţa, mintea ca s-o prăpădiţi în stos.

Stosul era un joc de noroc care a cucerit „pătura suprapusă"

românească a secolului al XIX-iea, de pe timpul unei longevive
. invazii ruseşti, aceea din 1806-1812, şi până în vremurile Scrisorii
pierdute, jucată în 1884, în care membrii „grupului inteligent, indepen-
dent" sunt spionaţi de Pristanda tocmai când îl practicau într-una din
camerele „de din dos ale lui d. Nae Caţavencu". Într-o partidă de stos
bancherul juca singur împotriva unui număr nedeterminat de adversari,
un jucător având posibilitatea de a-i „curăţa" de bani dintr-un foc pe
toţi ceilalţi. Mulţi români şi-au pus, vorba lui Eminescu, averea ori
tinereţele la stos, fără a şti însă că originea pustiitorului joc e de aflat
totuşi prin vecinătate. Inventatorii lui sunt polonezii, care-i spun sztos,
costisitorul şi dezastruosul amuzament fiind preluat apoi de germani,
aceştia imprimându-i numelui un şuier teuton specific: stoss. Agenţii
virusului care a răvăşit Europa acelui veac par a fi fost trupele ruseşti,
ajunse în 1814 la Paris, pentru a-1 detrona pe Napoleon. Francezii au
adoptat rapid jocul, botezându-l însă, în virtutea nu ştiu cărui mister,
pharaon.
Prima atestare literară pe teren românesc a jocului respectiv e,
credem, nuvela Toderică, o adaptare a lui Constantin Negruzzi după
Federigo de Prosper Merimee, publicată în 1844, în Propăşirea, gest

168
 ce a dus la interzicerea revistei ieşene şi la surghiunirea autorului la
ţară. Proza e povestea ·unui cartofor ce-şi sărăceşte adversarii şi izbu-
teşte a trage pe sfoară şi Moartea. Dacă la Merimee fantasticul era mai
curând biblic, la Negruzzi se colora social precum în proza rusului O.
Senkovski, autorul unei Filozofii a vistului, tradusă de M. Kogălniceanu,
care a avut urmări fatale şi pentru revista Alăuta Românească . ,,În
mica lui răzeşie din ţinutul Herţii", Toderică este însă un „european"
monden, ,,ziua îmblând la vânat şi seara jucând stos cu vatavul lui şi
făcând pasians" cu dezinvoltura personajelor lui Caragiale.
183

Tranziţia de la vremurile patriarhale de pe la 1800, când românii

jucau ţintar, la cele „sclivisite" dinspre 1900 e identificabilă în romanul
lui Nicolae Filimon Ciocoii vechi şi noi, apărut în 1863. Demonicul
Dinu Păturică şi vicioşii lui parteneri într-ale trişatului iau cu otuzbirul
averea postelnicului Andronache Tuzluc, înşelându-l la masa de joc.
Capitolul al XV-iea, Scene de viaţă socială, a cărui acţiune e plasată de
autor în 30 noiembrie 1817, are nu numai un relief literar deosebit, dar
prezintă şi un interes aparte. Baronul Calicevschi (rezonanţa rusească a
numelui e cu tâlc!) le propune partenerilor un joc mai viu, mai riscant
decât otuzbirul şi panţarola:

- Ştiţi
una, boieri? adăogă baronul Calicevschi, scoţând cu lene vreo
trei carboanţe şicâteva rubiele din buzunarul jiletcii, cu otuzbir şi cu
panţarolă ne pierdem timpul în zadar; aideţi mai bine să facem un stosişor.
- Dar ce dănănaie o mai fi aceasta, că noi n-am auzit până acum
vorbindu-se despre dânsa.
- Stosul, boieri domnia-voastră, este un joc foarte frumos; el n-aduce
somn jucătorilor şi ceea ce are şi mai bun este că, în puţin timp, unul sau doi
din jucători mătură toţi banii din punga celorlalţi; cu puţină cheltuială de
vreme ştii cu ce te alegi.
- Bree! da zdravăn joc!
- Joc voinicesc! zise Pingelescu cu entuziasm. Auzi acolo, să moţăim
de somn toată noaptea pentru câteva mahmudele, dodecari sau rubiele
câştigate în otuzbir! Arhon baroane, fă bine de ne învaţă şi pe noi acest
minunat joc.

183
Constantin Negruzzi, Păcatele tinereţelor, ed. cit., p. 63.
169
 - Bucuros, boierii mei, de ce nu? Sunt însă două feluri de stos: unul se
numeşte curat stos şi este cam greu; iar cellalt se numeşte «ce cei» şi este
mai lesne de învăţat.
- «Ce cei»! Frumos nume! Arată-ne dar cum se joacă acest «ce cei» al
domniii-ta.le!
- Bucuros! Priviţi , boieri, zise Calicevschi luând în mâni o păreche de
cărţi . Unul dintre noi face cărţile, iar ceilalţi - ori câte unul, sau mai mulţi
deodată - zic celui care face cărţile: «Dă-mi un birlic, dă-mi un zece ochi, un
popă, o preoteasă», sau orice altă carte va voi. Cel care ţine cărţile în mână
începe a da cărţi, puind pe cea dintâi dinaintea celui care a cerut, iar pe cea
d-a doua dinaintea sa; şi daca cartea cerută va cădea dinaintea celui ce a cerut-o,
câştigă el, iar de va cădea dinaintea celui care face cărţile, câştigă acesta.
184

Aşa începe infernalul joc ce avea să-l calicească în cele din urmă
pe orgoliosul postelnic şi pe mulţi alţii ca el. De la otuzbir la stos e
calea lungă de la hoţia orientală la jaful occidental cu pretenţii.
Caragiale, iubitor ca şi Eminescu de hârţoage, terfeloage, antichităţi
literare, cita într-un articol apărut în 20 februarie 1900 în Gazeta
săteanului dintr-o carte veche, La Moldo-Valachie 185 , scrisă de un
francez care călătorise pe la 1864-' 65 în Pricipatele Unite şi constatase
siderat o „plagă socială gravă" - jocul. ,,Ceea ce-i pare caracteristic
străinului - notează Caragiale - e că la moldo-români nu se joacă nici
un joc savant, de combinaţie şi de inteligenţă, care cere timp mai
îndelungat pentru săvârşirea unei partide; ci numai jocuri de noroc,
jocuri oarbe, când sunt jucate cinstit, jocuri expeditive, cari dintr-o
aruncătură de carte într-o clipă decide de soarta jucătorului. Cu deosebire
se juca pe vremea aceea aşa-numitul de europeni faraon: moldo-
românii îl numeau ca şi ruşii, de la cari-1 învăţaseră, ştos. " 186 La 1864-
1865, românii visau aşadar „lovitura" magistrală în stare să-i
îmbogăţească dintr-odată. Ne-om fi schimbat de atunci?

184
Nicolae Filimon, Ciocoii vechi şi noi, ed cit., pp. 157-158.
185
Vezi supra, A lua cu otuzbirul, pp.146-153.
186
I.L. Caragiale, Opere, III. Publicistică, ed cit., p. 818.
170
 Cu un sul subtire
,

,,Într-o soţietate fără moral şi fără prmţ1p ... trebuie să a1 ş1

puţintică diplomaţie" - exclamă conu Zaharia Trahanache încă din
primul act al Scrisorii pierdute. Discreditul în care se scufundă
personajul datorită posturii ingrate de încornorat n-ar trebui să ne
împiedice să vedem în el personalitatea accentuată a piesei. În raport
cu Trahanache ceilalţi pălesc : ,,amicul" Tipătescu e un isteric totuşi
slab de înger, Caţavencu un fricos, ca şi Brânzovenescu, Zoe cea
„bărbată" trăieşte în imaginaţie teribilul scandal ce dă să se aprindă în
jurul ei, numai „venerabilul" rămâne calm, impenetrabil, cu mintea-n
alertă, lucrând febril pentru a da „de căpătâiele firelor iubitului nostru
d. Caţavencu" .

Judecând după limbajul său în care abundă diverse nazalizări

(endepandent, enteres, enjluanseze, neparlemantare, suspandăm),
semn sigur al unui îndelungat sejur parizian; un comentator grăbit ar
putea conchide că a deprins l'esprit de lafinesse în Occident, mai ales
că-i invocă şi pe Machiavelli şi Mettemich. În realitate, acest cult al
diplomaţiei, al agerimii minţii are un patent românesc. Neagoe Basarab
nu gândea altfel, şi tocmai asta îl distingea de contemporanii săi
occidentali, mai sensibili la „bravură" şi „onoare" decât la cuvântul
iscusit ce poate conjura primejdii. ,,Mintea este o comoară neclintită şi
necruţătoare", îl învăţa Neagoe pe nevârstnicul său fiu Teodosie ...
„Mintea cea ageră în faţa împăraţilor şi marilor dregători mai cu cinste
este decât avere multă", credea voievodul. Iar în capitolul VIII al
Învăţăturilor... , Pentru solii şi pentru războaie, se declara adeptul
compromisului, al diplomaţiei în stare să prevină conflictul militar:

Nu fiţi ca şi cucul care îşi părăseşte oul şi cuibul, ci fiţi ca şoimul: viteji
şi împăciuitori, care îşi apără cuibul şi puii şi ştie să se lupte cµ vitejie, dar şi
îmbie vulturului din vânatul său, ca să aibă pace. Şi domnul să dea din
visteria lui dacă astfel poate înconjura războiul.

Neagoe, se vede bine de aici, făcea diplomaţie subţire (<lat.

subtilis), tăind pârtie pentru o politică în care isteţimea îşi da mâna cu
171
ingeniozitatea, subtilitatea şi stratagema. Expresii precum a zâmbi
subţire şi cu un plan subţire pe acest sol au apărut. Fin diplomat el
însuşi, Ienăchiţă Văcărescu, cel ucis de principele Alexandru Moruzi
pentru că ar fi avut o „relaţie nepotrivită" cu doamna acestuia, utiliza
deloc întâmplător, într-un Dicţionar româno-german rămas în manus-
cris, expresia cu o foarte subţire stratighimă.
Teren prielnic conjuncţiilor Orient-Occident, româna va natwaliza
curând după aceea o expresie ciudată, până azi flotantă. O întâlnim la
Heliade-Rădulescu în celebra fiziologie Domnul Sarsailă autorul,
posibilă satiră a sincronismului pripit ce confundă moda lirică pasageră
cu idealul:
Dumnealui şi-a făcut în cap un ideal, după cum zice dumnealui, iar noi
proştii îi zicem o idoloaică. Aceea e drăguţa dumnealui, după cum zice, un
fel de Dulcinee, un fel de leliţă, care nici nu se gândeşte la dumnealui, nici nu
ştie de se află vreun Sarsailă sau Zgândărilă pe lume. Acum mai toate
scrierile d-lui Sarsailă se îndreaptă către leliţa ideală, sau, de nu sânt unele
d-a dreptul către dumneaei, cu un sul subţire însă tot dă să priceapă că e
înamorat foc şi tot la dumneaei gândeşte când scrie. 187

Satira „poeţoiului" căzut în „boala autorlâcului" datează din 1838,

iar în lipsa altor atestări zicala respectivă ar putea să pară un simplu
accident ivit sub pana unui pamfletar cu uriaşă fantezie lexicală. 1 88 La
1880 e prezentă în să ş i în scrisul lui Caragiale, eminent cunoscător al
limbii vorbite, pentru care avea o ureche perfectă. Conu Leonida

187
I. Heliade-Rădulescu, Poezii, Proză. Antologie şi repere istorico-literare de Marin
Mincu, seria Patrimoniu, Editura Minerva, Bucureşti , 1977, p. 327.
188
Uşor schimbată, apare şi ·sub peniţa altui autor celebru. În 1862, în eseul Câteva
ore la Snagov, Alexandru Odobescu ev0ca avertismentul subtil dat de Matei Basarab
unui agă turc venit să-l mazilească : ,,O! Matei Basarab, ce adânc respect îţi datorează
ţie naţiunea română, pe care azi, din negura anilor, tu încă ai şti s-o înveţi a-şi apăra şi
a-şi redobândi drepturile sale răpite! [...] În chipul tău smead şi costeliv, înconjurat de
o barbă albă şi rară, în buzele-ţi subţiri şi zâmbitoare, în fruntea ta lată şi înaltă, în
ochii tăi mici ş i vii, afundaţi sub sprâncene negre şi stufoase, îmi place adesea a
descoperi câtă fineţă, câtă înţelepciune şi câtă energie trebuiesc spre a forma
caracterul unui mare domnitor. Îmi pare că te văd, diplomat iscusit, râzând înghesuit
în barba-ţi căruntă, când, cu un cusur subţire, îţi băteai joc de agaua turcească ce
venea spre a te mazili, şi-l ocolişi, pe dealul Văcăreştilor, cu o guardie de onoare,
care, cu fitilul la puşte, îl oprea să intre în Bucureşti." Vezi A.I. Odobescu, Pseudo-
Cynegeticos, ed. cit. , pp. 109-11 O.
172
proslăveşte şi el isteţimea „naţiunii române" care dăduse ,,[bun]
exemplu Evropii" prin „revoluţia" din februarie '66:

Leonida: Ce te gândeşti dumneata, că a fost aşa un bagadel lucru? Fă-ţi

idee: dacă chiar Galibardi, de-acolo, de unde este el, a scris atunci o scrisoare
cătră naţiunea română [... ] Vezi dumneata, i-a plăcut şi lui cum am adus noi
lucrul cu un sul subţire ca să dăm exemplu Evropii, şi s-a crezut omul dator,
ca un ce de politică, pentru ca să ne firitisească ... 189

Ce vrea să zică cu un sul subţire? Cine s-ar gândi la clasicul

cilindru de lemn, de metal sau din alt material solid ce se poate roti în
jurul axei sale ar greşi. În această expresie originea cuvântului utilizat
nu e latină: sub[u]lum, cum susţine DEX-ul, ediţia 1975, ci otomană,
etimonul fiind turcescul usul (= mijloc, metodă), termenul fiind împru-
mutat şi de neogreci (oucrouAs) în limba cărora însemna „procedeu
abil", şi de bulgari, aceştia alăturându-i ( ca şi noi!) o prepoziţie aso-
ciativă: c ycy (= cu dibăcie). Sulul subţire nu-i prin urmare decât o
ipostază rafinată a şiretlicului, tertipului şi pişicherlâcului, tot turcisme şi
ele. Indiciu că la porţile Orientului subtilitatea se poate transforma în
şmecherie şi pehlivănie. O, temporal ...

A-şi lua tălpăşiţa

Pentru retragerea precipitată din faţa unei primejdii ( ori a

duşmanului apărut fără veste) românii au o mulţime de expresii. Firi
practice, ei ştiu că f uga-i ruşinoasă, dar e sănătoasă şi se pun la
adăpost de necaz, luându-şi picioarele la spinare, spălând sau şter­
gând putina. Zicalele româneşti pun mai mare preţ pe iuţeală şi pe
folosul său imediat, salvarea, decât pe vreun zadarnic frison cava-
leresc, deşi o umbră de remuşcare stăruie ici şi colo, dovadă că
expresia amintită mai înainte e scurtată în forma a o lua (a o rupe, a o

189
I.L. Caragiale, Opere, II. Teatru ... , ed. cit., p. 81.
173
şterge, a o tuli) la sănătoasa. Se mai spune, aşadar, a fugi mâncând
1911
pământu/ , a o rupe la fugă, a o lua la picior.
Să nu ne grăbim să tragem din asta concluzia că am fi un popor
de fricoşi, că la români instinctul de conservare e mai puternic decât
onoarea. Explicaţia este alta şi constă în permanenta echilibrare a
scopului cu posibilităţile. Dacă privim în urmă vedem că din istoria
isprăvilor noastre militare lipseşte jertfa nechibzuită, iraţională. Bătăliei
fără şansă antecesorii noştri i-au preferat retragerea, pândind momentul
când lucrurile le veneau bine la socoteală. Nu-i de mirare deci că sin-
gura dată când s-a preconizat sacrificiul eroic al armatei doar de dragul
gloriei ostăşeşti, mă refer la „triunghiul morţii" proiectat în primăvara
lui 1918, lucrurile n-au fost duse până la capăt şi s-a aşteptat prilejul
cel bun. Hotărât lucru, suntem o naţiune pragmatică!
Niciunui neam nu-i place însă a se pune într-o lumină dezavan-
tajoasă . Când spală putina, când fug de le scapără călcâiele şi li se văd
pingelele, englezii pretind că adoptă retragerea franţuzească: to take
French leave. Natural, formula e antipatică francezilor, care de-a lungul
multelor secole de rivalitate cu vecinii de peste Marea Mânecii au
iscat vorba a o şterge englezeşte: decamper a l 'anglais. Odinioară
francofili prin definiţie, românii au importat-o şi au adoptat-o.
Să facă românii excepţie de la acest fel de a vedea retragerea,
zvârlind pisica în ograda altuia? Dimpotrivă, zicala a-şi lua tălpăşiţa
explică, credem, aproape un mileniu de agitate relaţii româno-ungare.
Tălpaş, vechi cuvânt românesc indicând pedestraşul, infanteristul,
pifanul, e un termen de origine maghiară. Infanteristului, vecinii noştri
~·11 ZIC
. ta Ipaş. /91

190
O bună tâlcuire a expresiei da Titu Maiorescu în Limba română în jurnalele din
Austria: ,,D. e., când zicem noi românii: fuge mâncând pământul, din mâncând nu
ne gândim la toate însuşirile sensibile, care altfel se deşteaptă în mintea noastră când îl
auzim, nu ne gândim la punerea obiectului pe limbă, la mestecarea lui cu dinţii, ci
numai la unul din efectele sensibile ale mâncării, adecă la micşorarea succesivă a
obiectului consumat, şi ne închipuim că în acelaşi mod vizibil se micşorează distanţa
de pe linia pământului ce o parcurge cineva fugind. Aceasta este deci o nouă abstrac-
ţiune chiar şi în sfera noţiunii a mânca ." (v. Titu Maiorescu, Opere, I. Ediţie, note,
variante, indice de Georgeta Rădulescu-Dulgheru şi Domnica Filimon. Studiu
introductiv de Eugen Todoran, col. ,,Scriitori Români", Editura Minerva, Bucureşti,
1978, p. 95.)
191
Cuvântul respectiv este rezultatul sufixării etimonului talp, care numeşte partea
inferioară a labei piciorului. Marius Sala susţine „că este vorba de un cuvânt

174
 De-a lurrgul secolelor, oştile ungureşti care năvăleau în Princi-
patele Române prin văile Carpaţilor aveau în componenţă cavalerişti
şi infanterişti. Când erau prinşi, vorba lui Neacşu din Câmpulung, la
„locul cela strimtul" şi loviţi din toate părţile, călăreţii rupeau rândurile
şi-şi căutau scăparea în fugă. Mult mai greu era pentru pedestrime,
adică pentru regina bătăliilor, care era departe de a avea aceeaşi
mobilitate. ,,La fugă ce sporiu să hie pedestraşului înaintea călăre­
ţului?"192, se întreba retoric Miron Costin.
La Posada, la Baia, soarta pedestraşilor a fost de departe cea mai
jalnică. La Baia, în 15 decembrie 1467, oastea lui Matei Corvin a păţit
un necaz mare despre care povesteşte Grigore Ureche: ,, .. . şi au sosit la
Bae luni, dichemvrie 14 zile şi acolea, cum nu vrea avea nici o grijă
de nici o parte, lăsându-ş oastea fără de nici o grijă, nici pază, ci la
băuturi şi la prazi . Unde avându Ştefan-vodă ştire şi prinzându limbă,
marţi noaptea, dichemvrie 15, au aprinsu târgu asupra lor, cându ei era
fără de nici o grijă. Şi fiindu şi beţi şi negătiţi de război, i-au lovitu
Ştefan-vodă cu oaste tocmită în răvărsatul zorilor, de multă moarte şi
perire au făcut într-înşii. Că ei nefiind tocmiţi de război, nimica de
arme nu s-au apucatu, ci de fugă, nici urma să ia carii scăpa, că fiind
noaptea, de nu ştiia încătro vor merge, în toate părţile rătăciia, de-i
vâna ţăranii în zăvoaie, prin munţi, unde vreo 12 OOO periţi s-au aflatu.
Mai apoi şi însuşi craiul, rănitu de săgeată foarte rău, de-abiia au
hălăduitu pre poteci, de au ieşitu la Ardeal."
193

Aventura „tălpaşilor" unguri a rămas de pomină şi în cronicile

lor. De ce spun însă românii tălpăşiţă, îmblânzind cu ajutorul sufixului
,,-iţă" termenul „tălpaş"? Simplu: e vorba de compasiunea românească
pentru duşmanul învins. N-a lăcrimat, oare, Mihai Viteazul când i-a fost
adus capul fostului său duşman, cardinalul Andrei Băthory, răpus pe
când îşi lua tălpăşiţa de la Şelimbăr? Exclamaţia voievodului - ,,Săracu
popă" - rezumă o întreagă înţelegere românească a omeniei şi a istoriei.

preroman, care s-a păstrat nu numai în română, ci şi în alte dialecte romanice

(friulană, dialecte franceze şi franco-provensale), toate în apropierea Alpilor".
(v. Aventurile unor cuvinte româneşti, ed. cit., p. 236). Pe acesta să-l fi împrumutat şi
ungurii, cărora spaţiul respectiv le era familiar datorită multelor incursiuni militare
întreprinse acolo?
192
Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. cit., p. 228.
193
Ibidem, p. 41 .
175
 A-şi lua tălpăşiţa(=
a părăsi iute un loc, a se căra, a o şterge) e o
zicală prezentă şi în scrisul autorilor moderni. Duiliu Zamfirescu
o foloseşte în Viaţa la ţară, pentru a sugera reticenţa ţăranilor faţă de
Matei Damian, ,,boierul" revenit în ţară după şapte ani de studii în
străinătate. Scena se petrece la înmormântarea coanei Diamandula:

Deşi de dimineaţa, era cald. Cei patru flăcăi ce duceau năsâlnia se

schimbau cu alţi patru, şi, fiindcă urcau la deal, cu alţii şi iar cu alţii . Astfel,
mai toţi bărbaţii ajutară la urcuş.[ ... ] Femeile, cu marame albe pe cap, acope-
rite până la gură, îşi arătau pe Matei cu degetul:
- A venit, fă?
- Dară, a venit. Tu nu-l vezi colo?
- Care, ăla naltu?
- Păi cum: ăla de merge lângă boier.
- A apucat barem s-o vază pe mă- sa?
- A apucat-o. A venit s-o îngroape şi iar îşi ia tălpăşiţa. Cică are muiere
şi copchii la ţara lui.
194

În Amintirile din copilărie ale lui Creangă zicala se aplica unei

„străinătăţi"
apropiate: oraşul. Supus unui tratament „arzător", Oşlobanu
părăseşte simultan Folticenii şi visul preoţiei :

Noi însă,cu toate blăstămele lui, mai puindu-i în alte nopţi câteva poşte
şi făcându-i-se talpele numai o rană, a fost nevoit să-şi ieie tălpăşiţa spre
Humuieşti, lehămetindu-se de popie şi lăsând toate merindele sale în stăpâ­
nirea noastră." 195

A da (lua) in (la, prin) tărbacă

Multălume foloseşte încă expresiile a da în tărbacă şi a lua în

tărbacă atunci când se referă la o bătaie zdravănă administrată cuiva.
În limba veche, atât de bogată şi de frumoasă, dar pe care, vai, am

Duiliu Zamfirescu, Viaţa la ţară. Postfaţă şi bibliografie de Ioan Adam, seria

194

,,Arcade", Editura Minerva, Bucureşti, 1976, p. 59.

195
Ion Creangă, Poveşti, Amintiri, Povestiri, ed. cit. , p. 21 O.
176
început s-o u"ităm , pentru aceeaşi acţiune se mai foloseau zicalele a
stinge, a snopi, a sminti, a prăpădi, a zvânta (pe cineva) în bătăi.
Despre cel care opunea rezistenţă maltratării, dar fără succes, se mai
spunea că a fost răzbit cu bătaia. ,,Etimologia" expresiilor poate fi
reconstituită cu destulă uşurinţă, ştiind de pildă că snopirea presupune
strângerea cu putere şi legarea mănunchiurilor de paie în snopi, care
sunt apoi azvârliţi în clăi ori în căruţe, că smintirea înseamnă ieşirea
din ţninţi , ca efect al unor chelfăneli nemiloase. Cum se explică însă
tărbacă, vorbă pentru a cărei desluşire apelul la analogie pare neîndes-
tulător?
Tărbacă e un derivat regresiv al verbului a tărbăci, traductibil azi
prin a bate straşnic pe cineva, dar şi a-l ocărî, a-l batjocori, a-l mustra
fără menajamente. În anumite zone ale ţării, a tărbăci mai înseamnă şi
a frământa noroiul în timpul mersului, altfel zis, a-l călca în picioare,
gest predilect al bătăuşilor care-şi pierd controlul. Tărbaca are ş i un
dublet, tărbăceala, rezultatul acestei coexistenţe paşnice fiind circu-
laţia paralelă a expresiei a da (ori a lua) în (la) tărbăceală. Ispirescu o
folosea în basmul Voinicul cel cu cartea în mână născut. Deposedat
prin vicleşug de inelul magic, Făt-Frumos îi aplică hoţului o corecţie
exemplară prin intermediul a doi arapi: ,,Într-o clipă fură acolo, şi unul
apucă caii de dârlogi şi mi ţi - i opri ca pe ei, şi altul apucă pe
pizmătareţul de stăpân al moşiei de piept, şi cât te-ai şterge la ochi, fu
şi dat jos; şi unde mi ţi-l începură a-l răsuci şi a-l buchisi înfundat,
de-ţi era mai mare mila de dânsul. [... ) Îl luară din nou la tărbăceală.
Umbla prin mâinile lor, de la unul la altul, ca o minge. Îl mai făţuiră, îl
mai trudiră, îl luară din nou la rapanghele şi-l mai dară căţeaua, de
credeai că se pierde prin mâinile lor... " 196
Şi tărbaca, şi tărbăceala, şi a tărbăci coboară cu toatele din a
tăbăci, cuvânt de origine turcească ce numeşte, la propriu, argăsitul
pieilor, iar la figurat, bătucirea, înăsprirea, bătătorirea acestora prin
lovituri repetate. 197

196
Petre Ispirescu, Legende sau basmele românilor, ed. cit., p. 69.
197
Meseriaşul care efectuează aceste operaţii este tăbăcarul. În limba veche i se
spunea tabac, cuvânt provenit din te. tabăk. Turcismul e prezent în Povestea Vorbii a
lui Anton Pann: ,,La tabaci cine s lujeşte ,/ Pielea i se tăbăceşte" (v. ed. cit. , p. 196).
Camil Petrescu utiliza acest arhaism în romanul Un om între oameni.
177
 Datul (ori luatul) în (prin) tărbacă mai avea odinioară un sens
inconfundabil, acela de a bate şi a chinui câinii în prima zi a Postului
Mare. 198 Substratul acestei datini; ce pare azi barbară este însă istoric
şi mitologic. Datul în tărbacă şi datul în jujeu sunt de mult atestate la
români, prin izvoare interne, dar şi externe. Comentând, în I 869, în
studiul Nepelet Romaniaban (Viaţa populară în România), o nuntă
românească din Lunca Dunării, folcloristul maghiar Forray Geza
consemna cu vizibil interes şi datul câinilor în tărbacă ori înjujeu. 199

Târţa-pârţa

Cu adăugirea semnificativă şi-o nimică, expresia, auzită mai mult

în Ardeal şi Moldova, dar mai puţin în Muntenia, nu are sonorităţi
dintre cele mai armonioase. Ea pare a trimite la fiziologic. Curios e că
impresia era împărtăşită cândva şi de un mare pamfletar, Tudor Arghezi,
care nu prea ezita în faţa cuvântului ce „spurcă". Într-una din poveştile
pentru adormit Mitzura, Arghezi amintea de „La moară la târţa-pârţa"
şi de alte „cântece pe care le cântă tăticii când sunt ei înde ei".
În realitate, originea zicalei e foarte serioasă şi trebuie căutată în
eterna problemă a pământului. În Ardeal, unde românii erau doar o
naţiune tolerată (despre care celelalte trei naţiuni „recepte", adică
recunoscute: ungurii, secuii şi saşii, vorbeau cel mult cu îngăduinţa
dispreţuitoare rezervată schismaticilor), pământul aparţinea voievodului,
nobililor maghiari şi patriciatului săsesc. Iobagilor valahi nu le revenea
decât robota epuizantă. Din cauza terorii feudale, a nesfârşitelor zile
de clacă, a dublei nedreptăţi, socială şi naţională, aceştia se revoltau
des. Răscoala lui Horia, Cloşca şi Crişan e doar un exemplu. Se întâm-
pla însă ca nobilii să detecteze din vreme semnele de revoltă, luând
măsuri preventive. Cel mai des cei sus-puşi anunţau în Dietă intenţia
de a da ţăranilor a treia parte din pământ. Cum limba de cancelarie era
latina, formula prin care se vestea această reformă agrară parţială
era tertia pars domenii.

198
Vezi supra, A da în jujeu, p. 123-126.
199
Vezi Magyar Polgar/Politikai lap, 3 (44), 1869.
178
 Pe tema ·asta se bătea apa-n piuă mult şi bine până când capii
posibilei răzvrătiri erau trimişi la gherlă, adică la puşcărie, iar celor-
lalţi iobagi nu le rămânea decât să constate că au fost încă o dată traşi
pe sfoară. Auzind mereu că li se va da tertia pars domenii, dar
neprimind nimica, iobagii români din Ardeal au asociat pretenţioasa
sintagmă latină cu nişte fenomene de meteorism şi au rezumat faptele
cu un umor amar: Da, iarăşi o să ni se dea târţa-pârţa! Acesta e şi azi
înţelesul zicalei: acela de vorbă-n vânt, de flecăreală cu care se împuiază
urechile naivilor.200

Ţap ispăşitor

Dublul sfârşit/început - de veac şi de mileniu - a readus în

actualitate o veche expresie: ţap ispăşitor. Un cotidian de mare tiraj
sublinia nu demult că „premierul X.Y. nu are de gând să joace cartea
ţapului ispăşitor". Puţină antropologie şi simbolistică ne vor ajuta
să desluşim temeiurile ·acestui refuz. Ţapul ispăşitor este, conform
DEX-ului din 1975, ,,o persoană asupra căreia se aruncă vina pentru
greşelile altora." Dar ţapul ispăşitor nu-i totuna cu acarul Păun, nu-i o

200
Această interpretare a fost oferită în premieră de George Coşbuc în articolul Târţa­
pârţa, publicat în Vatra, II, 2, 1895, p. .42 şi retipărit în Opere alese, IV, ed. cit. ,
pp. 21-22. O tâlcuire ş i mai veche, din păcate încă necunoscută, făcea Iancu Văcărescu
într-un ş ir de glose Despre unele obiceiuri ale românilor care au fost şi la strămoşii
lor, vestiţii romani, sau cu oarece prilej s-au luat de la dânşii, după venirea
romanilor în Dacia. Sunt menţionate aici Au/eroi doamne, Dăina, Teate, Altele,
Tândălău, Metelău, Târţa-pârţa şi nimica, Căluşari[ij. Al şaptelea „obicei" este
explicat astfel: ,,Aveau romanii un feliu de împărţală în trei părţi, cu a căruia prilej
aceluia căruia i se venea a treia parte nu căpăta mai nimica. De aceea luasă obiceiul
romanii a zice celor ce lucra ceva fără cale tertia parte, et nec mica, adică tu capeţi
numai a treia parte, mai mult nici o fărâmitură. De unde şi românii au obiceiul acesta:
târţa-pârţa mai nimica!" (v. la Biblioteca Academiei Române, manuscrisul 1651,
Nicolae şi Iancu Văcărescu. Corespondenţe şi încercări literare, p.109). Obiceiul
preluat de români de la străbunii lor ar confirma, aşadar, o veche concepţie potrivit
cărei a „cifra trei marchează limita dintre favorabil şi nefavorabil", exprimând
,,alcătuirea tripartită a societăţilor indo-europene, aceea romană cuprinzând „senatori,
cavaleri, plebei." (v. Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, 3,
P-Z, ed. cit., pp. 369-371).
179
victimă obscură aruncată în gura flămândă a justiţiei. Ţapul ispăşitor
trebuie să fie o persoană plină de vitalitate, impozantă, care iese din
rând. Tradiţia sacrificării sale rituale e veche, inclusiv la români, chiar
dacă Dicţionarul Limbii Române coordonat de Sextil Puşcariu invocă
drept posibil model al expresiei germanul Sundenbock şi franţuzescul
bouc emissaire. Că e vorba de o zicală ancestrală stau mărturie sub-
stantivul ţap, moştenit din limba traco-dacilor şi adjectivul ispăşitor,
împrumutat de români de la paleoslavi. Ispăşirea, ispaşa, ispăşania,
spăsenia sunt cuvinte româneşti arhaice, cu o circulaţie intensă încă
pe la mijlocul secolului al XIX-iea.
Ispăşirea are înţelesuri multiple. Unul dintre ele se referă la cons-
tatarea şi estimarea pagubelor produse de vite prin semănături. Dacă
oamenii se comportau iraţional, deci aidoma dobitoacelor, ispaşa era
obligatorie. Când - răsfoiţi , rogu-vă, Amintirile din copilărie ale lui
Creangă! - neastâmpăratul Ionică şi „nebuna" de mătuşa Mărioara dau
,,palancă la pământ [ .. . ] vro zece-douăsprezece prăjini de cânepă,
frumoasă şi deasă cum îi peria", cărpănosul moş Vasile, împreună cu
vomicul şi pasnicul, strigă pe tatăl naratorului la poartă, ,,îi spun
pricina şi-l cheamă să fie de faţă când s-a ispăşi cânepa şi cireşele" .
Gospodarul se conformează, plăteşte „gloabă" [amendă - n.n.] şi, venit
,,ruşinat de la ispaşă" , îi trage o chelfăneală zdravănă odraslei neastâm-
201

părate. Plătise şi el pentru păcatele altuia ...

Alt sens, mai larg, al ispăşirii, presupune răscumpărarea prin
suferinţă a greşelilor personale ori comunitare. Cu aceasta ajungem de
fapt la rădăcinile primordiale ale expresiei ţap ispăşitor. Ţapul e o
fiinţă ambivalentă, semnificând „puterea genezică, forţa vitală, libidoul,
fecunditatea." 202 Cultivat în exces, libidoul se transformă în desfrâu
sexual, simbol, la rându-i, de „putrefacţie şi nelegiuire". În Bacantele,
Euripide menţiona că ţapul era jertfa preferată a lui Dionysos, zeu
metamorfozat o vreme el însuşi în ţap. Comut şi cu copite de ţap era în
imaginarul grecilor de odinioară şi zeul Pan, alt simbol al sexualităţii
neostoite care „tulbură mintea şi înnebuneşte simţurile" .

201
Ion Creangă, Poveşti, Amintiri, Povestiri, ed. cit., p.182. Vezi supra, A-şi mânca
V::ierde) lefteria, pp. 130-134.
2 2
Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, 3, P-Z, ed.cit., p. 397.
180
 La evrei; mitul ţapului ispăşitor apare în toată splendoarea sa.
Textul-cheie este Leviticul, a treia carte a lui Moise, care conţine
legile !eviţi lor, adică ale preoţilor ce slujeau în temple. La Sărbătoarea
ispăşirii, celebrată în a zecea zi a lunii a şaptea, marele preot trebuia
să se îmbrace cu tunica de in sfinţită, să se încingă cu un brâu de in şi
să-şi acopere capul cu o mitră din acelaşi material. Odată săvârşite
aceste preparative ale ritualului de purificare, Marele Levit primea din
partea obştei animalele alese pentru sacrificiu:

Să ia cei doi ţapi, şi să-i pună înaintea Domnului, la uşa cortului

întâlnirii.
Aaron [marele preot - n.n.] să arunce sorţi pentru cei doi ţapi: un sorţ
pentru Domnul şi un sorţ pentru Azazel (Leviticul, 16, 7. 8) .

De aici încolo tratamentele rezervate celor doi ţapi diferă substan-

ţial.Primul va fi sacrificat zeului Yahve, pentru păcatul poporului.
Ţapul pentru Azazel [demonul deşertului, pământ blestemat de Dumnezeu
şi ocolit de vegetaţie, de forţa fecundatoare] era menit surghiunului:

Aaron să-şi pună amândouă mânile pe capul ţapului celui viu, şi să

mărturisească peste el toate tărădelegile copiilor lui Israel şi toate călcările lor
de lege cu cari au păcătuit ei ; să le pună pe capul ţapului, apoi să-l izgoneasc ă
în pustie, printr-un om care va avea însărcin area aceasta.
Ţapul acela va duce asupra lui toate tărădelegile lor într-un pământ
pustiit; în pustie, să-i dea drumul (Leviticul, 16, 21 . 22 ) .

Manipulată inteligent de !eviţi, obştea revărsa asupra ţapului

ispăşitor povara propriei culpabilităţi, liniştindu-şi astfel conştiinţa
care avea nevoie de un vinovat. Vinile puse în cârca animalului izgonit
erau de tot felul: sperjurul, desfrâul, furtul, însuşirea samavolnică a
bunurilor aproapelui, lăcomia, însoţirile nelegiuite, pângărirea ţării de
către băştinaşi ori de străinii pripăşiţi în ea. Pentru păcatele căpeteniilor,
enumerate într-un capitol aparte, trebuia adus drept jertfă un ţap fără
cusur.
Din Dicţionarul lui Chevalier şi Gheerbrant mai aflăm că simbo-
listica ţapului ispăşitor are şi o altă latură: ,,Un om este numit ţap
ispăşitor în măsura în care este încărcat cu greşelile altora, fără să
fi beneficiat de un recurs la justiţie, fără să se fi putut apăra şi fără să fi
181
fost condamnat legal." 203 Rămâne de văzut care dintre căpeteniile
politice ale tranziţiei va suporta surghiunul în deşertul uitării, . al
condamnării fără apel, deşert mai arzător decât Neghevul.

A spune verde in faţă

Verdele e culoarea frunzelor, a ierbii, în general a vegetaţ1e1

proaspete, pure, de primăvară. Majoritatea cântecelor populare româneşti
încep cu obsesivul vers/oaie verde de ... saufrunză verde de ... , după
această formulă introductivă urmând numele aproape tuturor speciilor
botanice. Dar verdele crud e invocat şi de simbolişti, adică de poeţi
care în general au rupt contactul cu natura. De la nevroticul Bacovia
au rămas aceste Note de primăvară, neaşteptat de folclorice în spiritul
lor:

Verde crud, verde crud ...

Mugur alb, şi roz şi pur
Vis de-albastru şi azur,
Te mai văd, te mai aud .

Puritatea înseamnă şi nepremeditare, lipsă de artificiu, adevăr. Să

fie o întâmplare că în folclorul infantil copiii aleg dintre culorile curcu-
beului tocmai pe aceea care desemnează puritatea:

Curcu-curcubeu,
Vino, pe cer, vino,
Verdele-i al meu?

Oricât ar părea de surprinzător, între omniprezentul vers popular

foaie verde de şi expresia a spune verde în faţă se află un coridor
secret, acum aproape astupat. Să reţinem însă şi o nuanţă ce ne va
ajuta în descifrarea acestui mister. Oricât de apropiată ar fi sinonimia

203
Jbidem, p. 400.
182
 dintre a zice şi a spune, există în limba română şi o specializare a
acestor verbe care interzice folosirea unuia în locul celuilalt. Niciodată
expresia nu circulă în varianta a zice verde în faţă. Oare de ce?
George Coşbuc, ale cărui opinii le-am mai citat în cadrul acestei
„istorii secrete" a vorbelor româneşti, observa că „în generalitatea
cazurilor, a zice însemnează a susţine o părere, a afirma, iar [a] spune
însemnează simplu a aduce la cunoştinţă, a da pe faţă, a povesti .
Exact: spun=anunţ, zic=enunţ." 204
A spune verde în faţă implică deci darea în vileag, simplu, de-a
dreptul, fără menajamente, fără acel autocontrol pe care-l implică
convenienţele lumii modeme. Un anunţ verde e prin urmare unul
sincer, deschis, făţiş. Însă gestul nu-i la îndemâna oricui: numai cel
curajos, voinic, îndrăzneţ îşi poate permite acest risc. Pentru asemenea
oameni, ţăranul a găsit calificativul potrivit - românul verde 205, adică
necorupt, neviciat, formulă ce a făcut carieră în literatura şi publi-
cistica din veacul trecut, până a ajuns sub pana lui Caragiale, care a
acoperit-o de ridicol.
Avea dreptate Caragiale să demitizeze această formulă de orgoliu
şi exclusivism naţional? Desigur, şi nu mă refer doar la ipocrizia
grecoteilor ori bulgăroilor deghizaţi în nepoţi ai lui Traian, în apostoli
ai românismului. Dar nici măcar formula foaie verde nu este p ur
românească, exclusiv românească. Indicarea frunzei şi a florii e omni-
prezentă în poezia populară românească, un cercetător avizat al folclo-
rului românesc, Ovidiu Bârlea, susţinând că ea ar indica „o continuare
a modelului cultivat de poezia populară latină".
Pomenirea lor pare să fi avut un substrat ritual, acela de a asigura
prosperitatea vegetaţiei, în special a recoltelor. A invoca frunza verde
însemna a te molipsi de forţa de reînviere a vegetaţiei. 2 06 Cu timpul

204
G. Coşbuc, Opere alese, IV, ed. cit. , p.180.
205
Basmul lui Petre lspirescu Zâna zânelor se încheie cu urcarea pe tron a celui mai
mic dintre fiii împăratului, pe care „boierimea şi tot poporul" l-au ales „pentru că era
român verde, întreg la minte şi drept la judecată. " (v. Petre lspirescu, Legende sau
basmele românilor, ed. cit., p. 133 .) Alt erou al aceluiaşi povestitor „nu se sfia a le-o
spune verde şi se silea să îndrepteze lucrul."
206
În această invocare obsesională pot fi identificate şi urmele unor eresuri arhaice, de
factură dendolatră, pe care le-am mai semnalat în cuprinsul cărţii de faţă (v. supra, A

183
însă sacralul a cedat locul esteticului şi eticului. O lectură a culegerilor
de folclor românesc deconspiră o adecvare a versului introductiv la
conţinutul spus, anunţat, în stihurile următoare. Se practică deci un fel
de sinceritate cu un cod vegetal precis. Flăcăul bătrân şi cusurgiu e
frecvent asociat cu un mărăcine :

Frunză verde mărăcine,

Ţie-tefocul de june
Ai rămas neînsurat
Ca gardul nestreşinat.

Când verdele viu e legat cu uscăciunea putem să ne aşteptăm

imediat la un „anunţ" trist:

umbla (de) frunza frăsinelului, p. 93-97). De altminteri etimologic verde (< lat.
viridis, care a avut şi un dublet sincopat - virdis) însemna „culoarea verdeţii" .
(V. Marius Sala, Aventurile unor cuvinte româneşti, ed cit., p. 247). Cercetând diacronic
„mitologia culorilor" de la credinţele dacice la cromatismul case lor bătrâneşti din
satele româneşti de câmpie, Ovidiu Popescu sublinia câteva detalii edificatoare: ,,În
mitologia lumii primitive din Europa ca şi în cea din spaţiul românesc este extrem de
prezentă o divinitate a vegetaţ iei . De asemenea întâlnim tematica arborelui, a cultelor
dendrologice. În fine, ultima accepţie acordată se referă la transsimbolizarea acestei
calităţi unor elemente arboricole, crengi, fructe, frunze, care erau folosite primăvara,
vara şi iarna ca instrumente de urat pentru oameni. În jocurile de carnaval, care
reeditau riturile pe alt plan şi în altă ambianţă, de fecunditate şi regenerare telurică, au
străbătut datini ce ţin de cultul arborelui [... ].
Există un personaj popular care aminteşte de ritul fertilizator al arborelui numit
George cel Verde. Acesta urează, atingând, mască vegetală, pe copii, bolnavi ş i
bătrâni . De asemenea, umblatul de Florii cu crengi înfrunzite de salcie, punerea de
ramuri verzi la case de Sf. Gheorghe, prăznuirea sub arbori de I mai. În Banat, biciul
mutului alcătuit dintr-un brăduţ exfoliat. Feciorii mascaţi în brazi cu măşti -costume
fitomorfe sau cu recuzită fitomorfă de Anul Nou prezintă un caracter deosebit pentru
datina arborelui fertilizator [...] Cel care sorcoveşte meneşte omului destinul arborelui
fertilizator, care nu este altceva decât o ipostază a arborelui cosmic sau al vieţii.
Culoarea verde exprimă, aşa cum rezultă din însăşi rădăcina sa mitologică, ideea de
regenerare şi induce ideea de femeie, de perpetuare a vieţii .
Strămoşii noştri daco-geţi aveau o divinitate a vegetaţiei, a regenerării, a
reînvierii după o dispariţie a vieţii în pământ, în peşteră, ca apoi să reapară. Această
divinitate chtoniană [... ] nu era alta decât Zalmoxis ..." (v. Mitologia culorilor, op. cit.,
p. 69).
184
 Frunză verde lemn uscat,
Rău maică m-ai blestemat

sau
Frunză verde lemn uscat,
Carte albă mi-a picat. ..
Să mă duc la cătănie

on
Frunză verde lemn uscat,
Iacă, maică, am plecat. ..
La urâta cătănie.

A Îndruga (la) verzi şi uscate

O interesantă zicală - a îndruga (la) verzi şi uscate - e construită

' pe acelaşi contrast de rău augur. A îndruga înseamnă acum a vorbi
multe şi fără rost, a înşira nimicuri, a sporovăi, a trăncăni. Însă, cum
observa poetul latin, interdum stultus opportuna loquitur, adică uneori
nimereşte şi prostul vorba potrivită.
Sensul dintâi al verbului a îndruga era acela de a toarce cânepă
în fire groase şi puţin răsucite, druga(< ser. druga) fiind un fus mare
şi gros cu o rotiţă la capătul inferior pe care se punea fuiorul de tors
urzeală pentru lăicere, saci. Ţesătura celei ce amesteca în fuior fire
verzi şi fire uscate nu putea fi trainică. Prin analogie, nici vorbirea
celui ce asociază gânduri pure, curate, ,,verzi", cu banalităţi ofilite nu
putea fi mai atractivă. 207

207
În Voinicul cel cu cartea în mână nă,;cut sporovăiala are totuşi un rost: ,,Şi astfel,
într-o seară, când stau cu toţii la foc şi povesteau şi verzi şi uscate, ca să le treacă
timpul, unchiaşul se apucă de spuse tot ce auzise de la ursitoare (Vezi Petre Ispirescu,
Legende sau basmele românilor, ed. cit., p. 64.) Transferată într-un alt context,
expresia era utilizată de Iordache Golescu într-un „poem figural" intitulat Porunca
toporului: ,,Cea mai bună, cea mai tare/ Unealtă spre lucrare/ Este-acest topor/ Cu
care şî verzi şî-uscate/ La pământ dobor" (apud Mihai Moraru, Caligramele lui
Iordache Golescu, în De nuptiis Mercurii et Philologie, Editura Fundaţiei Culturale
Române, Bucureşti, 1997, p. 166).
185
 Ea lasă ascultătorului supus la supliciu auditiv un gust de
strepezeală care-l face să izbucnească:

Frunză verde de măr acru

Să ştii , bade, te ia dracu!

Şi din beţia de cuvinte, atât de savuros satirizată de Titu Maiorescu,

se poate căd ea în leşin. Şi iarăşi să fie o întâmplare că despre omul
prins subit de ameţeală există în română şi zicala i s-a făcut verde
înaintea ochilor?

Nume anonimizate şi viceversa

Nu există, în adevăr, nume

propriu care să nu aibă la bază ... lţn nume
comun oarecare.
Vasile Bogrea

Povestea numelor, adică a cuvintelor sau grupurilor de cuvinte

cu aj utorul cărora arătăm cum se cheamă o fiinţă sau un lucru, o
acţiune, o noţiune etc. şi prin care acestea dobândesc o identitate
proprie e una dintre cele mai capricioase. Se întâmplă adesea ca atribute
în sine anonime să se personalizeze, după cum e posibil ca numele de
persoană să se anonimizeze, dobândind o valoare categorială.
Ce face posibilă această dublă mişcare de translaţie? Explicaţiile
ar fi mai multe. Într-un eseu cunoscut mai mult istoricilor literari decât
marelui public, text intitulat Metafizica cuvintelor şi estetica literară,
Duiliu Zamfirescu observa că „în fiecare cuvânt sunt reunite două
elemente fundamentale: realismul empiric propriu-zis, adică lumea
din afară, şi idealismul transcendental, adică transpunerea acestei
lumi în imagini." 208 Însă luate în sine reprezentările spun prea puţin.
Pentru a avea culoare e nevoie de compensaţie. Comparaţia e urmată

208
Duiliu Zamfirescu, Opere, VI, Partea I, Publicistică (1909-1916). Ediţie îngrijită
de Ioan Adam şi Georgeta Adam. Note şi comentarii, indice şi glosar de Ioan Adam,
colecţia „Scriitori Români", Editura Minerva, Bucureşti, 1987, p. 68.

186
de o migraţie a înţelesului . Acelaşi scriitor dădea drept exemplu
cuvântul Roma. Obârşia acestuia pare să fi fost verbul sanscrit Râm,
care înseamnă a curge (prin Roma curgând, într-adevăr, fluviul
Tibru). De la numele oraşului Roma s-au format derivatele sub-
stantivale şi adjectivale roman (cuvânt utilizat în formulele cetăţean
roman, imperiu roman, legionarul roman, biserica romano-ca-
tolică). Limbile derivate din latină s-au numit apoi romane sau
romanice. De aici până la formula literară roman, adică povestire
ceva mai lungă, n-a mai fost decât un pas. I-au urmat alţii: romanţă,
romantic, romanesc. Dar se poate face şi pasul înapoi, spre numele
propriu, vezi cazul împăratului bizantin Roman 209 al III-iea. Chiar şi
la noi în ţară există un oraş Roman. Dar cine mai ştie că începutul
acestei istorii e în sanscritul Râm, adică a curge? Interesante că vechii
noştri cronicari ziceau că neamul nostru de la Râm se trage şi că
muntenii, moldovenii, maramureşenii, ardelenii dintr-o „fântână au
izvorât şi cură". ·
Nu doar numele Roman confirmă „migraţiunea înţelesului" pe
care o urmărea Duiliu Zamfirescu. Numele actuale sunt în marea lor
majoritate foarte vechi şi sunt reflexele unor practici magice. Între

209
Acest ocol incidental prin istoria agitată a Imperiului Roman de Răsărit, pe care
Roman al III-iea 1-a condus între anii 1028-1034, nu este fără un anumit rost.
Locuitorii Imperiului Bizantin se numeau „rhomeos", adică „romani". Romeo,
protagonistul vestitei tragedii shakespeariene Romeo şi Julieta, purta povara unui
prenume constrângător. Julieta îşi somează într-un rând iubitul să renunţe la
prenumele ce-l menea unui destin ingrat" ,,Romeo (s.n.), leapădă-al tău nume,/ Căci
nu-i crâmpei din tine ... " Bizara cerere a fost explicată de Andrei Cornea: ,, ... Ce avea
Julieta cu «Romeo»? De ce nu era acest nume «o parte» din iubitul ei? Era numele lui
rău potrivit, sau, dimpotrivă, fatal de bine? În fapt, «Romeo» este italienizarea
cuvântului greco-bizantin «Rhomeos» - ceea ce nu înseamnă nimic altceva decât
«roman». Dar şi «Julieta» e «romancă» - diminutiv de la Iulia, desigur. Nu-i prea
multă «Romă» aici, în ascunzişul prenumelor celor doi - Roma cu asprimea ei, cu
insistenţa pe virtuţile războinice şi civice, cu simţul onoarei şi datoriei - toate acestea
obstacole dinaintea autorului? Dar chiar cuvântul «Roma» reprezintă o citire de la
coadă la cap a lui «Amor», adică Roma este antiteza, contrariul Amorului.
Aşa că iată destule motive ascunse, din perspectiva Julietei, pentru care
«romeul» Romeo s-ar fi putut despărţi şi de prenumele său. Şi poate că tocmai
prenumele său prea roman, ce purta în sine fatalitatea datoriei faţă de !arii familiei, a
încurajat în mod misterios desfăşurarea tragediei, prin nepotrivirea sa cu iubirea."
(Andrei Cornea, Cuvintelllic fără frontiere. Colecţia Ego, Editura Polirom, Iaşi,
2002, pp. 13-14).
187
nume şi persoană, cei vechi vedeau o relaţie de determinare: conform
credinţei nomina omina, alegeau drept nume cuvinte care exprimau
calităţi pe care ar fi vrut să le aibă copiii lor. Constantin, de pildă,
sfănt prăznuit ia 21 mai, e traductibil prin statornic, perseverent,
constant. Valeriu, sublinia cândva lingvistul Sorin Stati, însemna
sănătos, iar August- puternic, bine crescut. 210
Alte n.ume româneşti ne vin din greacă, adesea însă printr-o
filieră slavonă, care a fost mult timp limba bisericii. Nicolae însemna
biruitoruf2II, Alexandru - protectorul oamenilor, Andrei - viteaz,
Grigore - treaz, mereu în stare de veghe, Gheorghe - lucrător al
pământului, ţăran, Nestor - bătrân sfătos, înţelept. Vasile coboară
din basileus, adică rege şi e de presupus că atunci când dădeau
copiilor lor acest nume anticii voiau să-i menească unui viitor
spectaculos. Tot aşa, Ştefan, derivat din stephanos (coroană, în
greaca veche), îl hărăzea pe purtător triumfului, gloriei. Dumitru (cel
ce slujeşte lui Demeter, zeiţa agriculturii) implica o soartă de
agricultor, de om al pământului. Tot Sorin Stati tălmăcea şi nume
slave: Radu(= vesel, bucuros), Dobre(= bun) sau germanice: Bernard
(= cel tare ca ursul), Konrad (= cel care dă sfaturi îndrăzneţe),
Ludovic (= glorios în lupte), Richard (= stăpân puternic), Robert
(= glorios, ilustru).
Sunt numeroase însă şi cuvintele ce descind din nume proprii,
acum uitate. Cine mai ştie că jerseu vine de la Jersey, insulă din
sudul Angliei, unde se fabrica de prin secolul al XVI-iea, când, vorba
cronicarilor englezi, ,,oile începuseră să-i mănânce pe oameni",
ţesătura de lână omologată în comerţ sub numele respectiv? Fesul,
acoperământ de cap la musulmani, avea forma lui clasică: bonetă cu
ciucure, în oraşul marocan Fez. Satinul, ţesătura deasă de mătase, cu o
faţă lucioasă, a fost descoperită în oraşul chinez Tseu-Thung, fiind
preluată apoi de arabi, spanioli şi francezi. Catrinţa, adică fusta sau
şorţul făcut dintr-o bucată dreptunghiulară de stofă „împodobită cu
alesături, paiete", este - crede Marius Sala - un diminutiv românesc al
cărui punct de plecare ar fi numele Caterina. Meandre, recte

210
Sorin Stati, Cuvinte româneşti O poveste a vorbelor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1964, p. 128.
211
Un dublet al acestuia este Nichifor ( < gr. Nikeph6ros), care are acelaşi sens,
trimiţând ca şi cel dintâi la zeiţa victoriei - Nike.

188
 ocolurile, cotiturile unui râu, e un cuvânt a cărui obârşie e tot un nume
propriu, acela al râului Meandru din Asia Mică, Turcia, al cărui curs
este într-adevăr foarte sinuos. Valsul boston şi bostonul (vechea presă
manuală utilizată la imprimarea cărţilor de vizită, a ferparurilor ori a
afişelor de format redus) îşi au originea în oraşul american Boston.
Tot aşa, novac, novaci, novăceni, nume date în folclor unor personaje
foarte puternice, coboară din numele propriu Novac, în jurul căruia
existau o mulţime de cântece epice.
Se anonimizează cu timpul şi numele unor persoane cu atestare
istorică destul de apropiată de vremurile noastre. Multe studente dau
anunţuri în presă ori lipesc afişe discrete prin care solicită închirierea
unor camere, cămăruţe la mansardă. Sunt foarte puţini cei care ştiu că
numele acestor încăperi de sub acoperiş vine de la Fram;ois Mansart
(1598-1668), celebru arhitect francez care a construit hotelul La
Vrilliere (actuala Bancă a Franţei), faţada Muzeului Camavalet,
castelul de la Maisons, aripa Gaston-d'Orleans a castelului din Blois,
înzestrându-le - pe toate - cu ... mansarde. Tot un francez, doctorul
Joseph Ignace Guillotin (1738-1814) a inventat celebra maşină de
descăpăţânat oameni şi puţin a lipsit să cadă victimă propriei invenţii.
Silueta, în numele căreia se supun unor dureroase restricţii
alimentare atâtea şi atâtea femei şi fete, derivă de la o persoană în
came şi oase, Etienne de Silhouettes (1709-1767), ,,controlor general
al finanţelor". Vrând - la 1759 - să-i impoziteze şi pe seniori, acest
Ciumara, Remeş, Tănăsescu, Popescu, Vlădescu ş.a. francez al secolului
luminilor, şi-a pus în cap toată casta de privilegiaţi ai regimului. Cum
aceştia aveau umor, calitate eminamente galică, I-au ridiculizat, împru-
mutându-i numele unor obiecte croite cu zgârcenie, din material puţin,
botezate generic a la silhouette. Un desen din câteva linii, o pictură
sumară erau în ochii lor des silhouettes (siluete), simbolizând starea
tristă a contribuabilului.
Huligan, care a ajuns la noi prin 1937, ca şi în 1990, un termen
onorabil, rezervat celor care contestau establishmentul, era numele
unui bătăuş irlandez John Hooligan 2 12 , evocat de un dramaturg într-o
piesă jucată pe scena unui teatru londonez.

2 12
Marius Sala a oferit de curând alte informaţii despre acest vandal al timpurilor noi :
,,Iniţial,
a apărut într-o revistă teatrală jucată la Londra, spre sfârşitul secolului XIX,
în care o familie de bătăuşi irlandezi se numea Houligan (se pare că o astfel de familie
189
 Şi fiindcă am ajuns prin spaţiul anglo-saxon, să notăm că
şrapnelul, adică proiectilul de artilerie încărcat cu gloanţe şi prevăzut
cu focos reglabil, care explodează într-un punct dinainte stabilit al
traiectoriei, trebuie pus în legătură cu generalul britanic Sltrapnell,
creatorul periculosului obuz.
Dar englezii, chiar când sunt de profesie militari, rămân oameni
de lume, cu preocupări mondene. Pe când se războia cu ruşii pe plajele
Sevastopolului, lordul James Henry Raglan (1788-1855), comandantul
corpului expediţionar britanic, a inventat pardesiul de-i spunem azi
raglan , a cărui esenţială caracteristică este că mâneca porne şte de la
răscroiala gulerului, ceea ce facilitează mişcările purtătorului. Pentru
că tot suntem la războiul Crimeii, să observăm că rochiile malacof,
adică acele crinoline incomode, susţinute pe cercuri de sârmă, în care
trupul bietelor femei era practic captiv, îşi trag numele de la Turnul
Malacov 213 , mult disputat de combatanţi.
Tot un britanic, contele Sandwich ( 1718-1792), a inventat sand-
vişul, fel de mâncare comod ce-i permitea să nu-şi întrerupă partidele
de cărţi cărora li se abandona adesea.

Ar fi multe de spus încă, alte şi alte nume şi expresii îşi aşteaptă

„povestea", pe care o voi spune, poate, odată şi-odată, dar timpul nu
mai are răbdare ... Drept final (provizoriu?) al acestor căutări şi poveşti
de fil olog transcriu câteva versuri ale nemuritorului bătrân - Anton
Pann:

DIN VORBĂ ÎN VORBĂ, VORBĂ SE DESCHIDE.

DIN VORBĂ ÎN VORBĂ IESE ADEVĂRUL.
DIN VORBĂ SE FACE FAPTA ŞI DIN FAPTĂ VORBA .

chiar exista la Londra). Cuvântul a început să fie folosit ca nume comun în engleză,
iar din engleză l-a luat franceza în formele hooliganlhouligan, ca şi rusa, unde a
început să însemne «tânăr opozant la regimul sovietic». Româna l-a luat pe huligan,
probabil, din franceză şi rusă. Le Nouveau Petit Robert (2002) crede că există şi o
altă explicaţie pentru termenul englez hooligan, şi anume ar fi o interpretare greşită a
sintagmei Hooley 's gang «banda lui Hooley», denumită după un irlandez cu acest
nume."(v. Aventurile unor cuvinte româneşti, ed. cit., p. 64)
213
Cuceritorul acestui bastion a fost contele francez Patrice de Mac-Mahon (I 808-
1893), preşedinte al Franţei între 1873-1879 şi inventatorul mac-mahonului, un
precursor uitat al şpriţului de azi.
190
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVA~

Alecsandri, V., Poezii, Editura Minerva, Bucureşti, 1974; Opere, V,

Teatru. Text ales şi stabilit, note şi variante de Georgeta
Rădulescu-Dulgheru, col. Scriitori Români, Editura Minerva,
Bucureşti, 1977; Opere, VII, Teatru. Text ales şi stabilit de
Georgeta Rădulescu-Dulgheru, indice şi glosar de Gheorghe
Chivu, col. Scriitori Români, Editura Minerva, Bucureşti, 1981.
Anghel, Dimitrie, Iosif Şt. O., Caleidoscopul lui A. Mirea. Poezii
originale şi tălmăciri. Ediţie îngrijită, prefaţă, tabel cronologic
şi note de Ion Roman, col. Biblioteca Pentru Toţi, Editura
Minerva, Bucureşti , 1974.
Arghezi, Tudor, Versuri. Cu o prefaţă de Mihai Beniuc. Editura de
Stat pentru Literatură şi Artă, 1959; Scrieri, 43, Proze. Fundaţia
Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Academia Română, Institutul
de Teorie şi Istorie Literară „G. Călinescu", Bucureşti, 2003.
Bantaş, Andrei, Gheorghiţoiu, Andreea, Leviţchi ,Leon, Dicţionar
frazeologic român-englez, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966.
Barbu, Eugen, Princepele, ediţia a III-a, col. Romane de ieri şi de azi,
Editura Eminescu, Bucureşti, 1972.
Basarab, Neagoe, Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său
Theodosie. Text ales şi stabilit de Florica Moisil şi Dan
Zamfirescu. Cu o nouă traducere a originalului slavon de
G. Mihăilă, studiu introductiv şi note de Dan Zamfirescu şi
G. Mihăilă, Editura Minerva, Bucureşti, 1970.
Bârlea, Ovidiu, Poetică folclorică, Editura Univers, Bucureşti, 1979;
Folclorul românesc, 1-11, Editura Minerva, Bucureşti, 1981,
1983.
Beniuc, Mihai, Scrieri, 1-2, Editura Minerva, Bucureşti, 1972.
Biblia, adecă Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului şi Noului Testament
tipărită întâia oară la 1688 în timpul lui Şerban Vodă
Cantacuzino, .retipărită după 300 de ani în facsimil şi transcriere
cu aprobarea Sf. Sinod şi cu binecuvântarea Prea Fericitului
Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura

191
 Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1988.
Bogrea, Vasile, Pagini istorico-filologice. Cu o prefaţă de acad.
Constantin Daicoviciu. Ediţie îngrijită de Mircea Borcilă şi Ion
Mării, Editura Dacia, Cluj, 1971.
Bojan, Maria, Expresii româneşti cu conţinut istoric, în Cercetări de
lingvistică, XVI, 2, 1971, pp. 259-266.
Braudel, Fernand, Jocurile schimbului, I-II. Traducere şi postfaţă de
Adrian Riza, Editura Meridiane, Bucureşti, 1985.
Brăescu, Gh., Unde stă norocul. Schiţe şi povestiri. Antologie,
postfaţă şi bibliografie de Ioan Adam, seria Arcade, Editura
Minerva, Bucureşti, 1989. ·
Breban, Vasile, Bulgăr, Gheorghe, Grecu, Doina, Neiescu, Ileana,
Rusu, Grigore, Stan, Aurelia, Dicţionar de expresii şi locuţiuni
româneşti, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969.
Budai-Deleanu, I., Opere, I, Ţiganiada. Ediţie critică de Florea Fugariu,
studiu introductiv de Al. Piru, Editura Minerva, Bucureşti, 1974.
Burada, Teodor T., O călătorie în Dobrogea, Iaşi, 1880.
Caragiale, I.L, Opere, I-IV. Ediţie îngrijită şi cronologie de Stancu
Ilio, Nicolae Bârna, Constantin Hârlav. Prefaţă de Eugen
Simion, col. ,,Opere fundamentale", Academia Română, Fundaţia
Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Editura Univers Enciclopedic,
Bucureşti , 2000-2002; Caragiale - intervievat. Plebiscitul
presei. Prefaţă, notă asupra ediţiei, antologie, stabilirea textului,
note şi comentarii de Constantin Hârlav, Biblioteca Judeţeană
,,Nicolae Iorga", Ploieşti, 2005.
Candrea, Ion-Aureliu, Dicţionar etimologic al limbii române. Ele-
mentele latine (în colab. cu Ov. Densusianu). Fasc. I-IV,
Atelierele grafice Socec, 1907-1914; Dicţionarul enciclopedic
ilustrat. Partea I. Dicţionarul limbii române din trecut şi de
astăzi, ,,Cartea Românească", Bucureşti, 1926-1931; Iarba
fiarelor. Studii de folclor. Din datinile şi credinţele poporului
român. Preminte Solomon. Poreclele la români. Cuvânt-înainte
de Dan Horia Mazilu. Studiu introductiv şi ediţie de Al. Dobre.
Cu o listă a lucrărilor citate de - în studiile publicate în acest
volum, alcătuită de Petre Florea, Fundaţia Naţională pentru

192
 Ştiinţă şi Artă,Academia Română, Institutul de Istorie şi Teorie
Literară „G. Călinescu", Bucureşti, 2001.
Cantemir, Dimitrie, Descrierea Moldovei. Ediţie îngrijită de D.M.
Pippidi, traducere de Gh. Guţu, introducere de Maria Holban,
comentariu istoric de N. Stoicescu, Editura Academiei, Bucureşti,
1973; Istoria ieroglifică. Postfaţă de Elvira Soro han, col. Scrieri
Rom âneşti Esenţiale, Editura Junimea, 1988.
Căliman , Ion, Veselău, Comei, Poezii populare româneşti. Folclor
din Banat. Editura Grai şi Suflet - Cultura Naţională, Bucureşti,
1996.
Călinescu, G., Estetica basmului, Editura pentru Literatură, Bucureşti,
1965.
Cele mai vechi cărţi populare în literatura română, V, Alexie, omul
lui Dumnezeu. Lemnul Crucii. Disputa lui Isus cu Satana .
Studiu filologic, studiu lingvistic şi ediţie de Maria Stanciu-
Istrate, Emanuela Timotin, Liliana Agache, Fundaţia Naţională
pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2001.
Ce se întîmplă cu limba română? (anchetă: Oana Chelaru-Murăruş,
Emil Ionescu, Rodica Nicolae, Alexandru Gruian, Mihaela Ştefan,
Rodica Zafiu, Gabriela Pană-Dindelegan, Cristina Foarfă) , în
Dilema veche, III, 108, 17-23 febr. 2006, pp. 9-12.
Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, Dicţionar de simboluri. Mituri,
Vise, Obiceiuri, Gesturi, Forme, Figuri, Culori, Numere, I-III.
Editura Artemis, Bucureşti, 1994-1995.
Cioculescu, Şerban, Viaţa lui I.L. Caragiale, ediţia a II-a revăzută,
Editura pentru Literatură, 1969.
Cocea, N. D., Vinul de viaţă lungă, Editura pentru Literatură, 1963.
Coman, Mihai, Bestiarul mitologic românesc, Editura Fundaţiei
Culturale Române, Bucureşti, 1996.
Comşulea, Elena, Teiuş, Sabina, Şerban, Valentina, Dicţionar de
expresii şi locuţiuni, Editura Ştiinţa, Chişinău, 1998.
Cornea, Andrei, Cuvintelnic fără frontiere sau Despre trădarea
Anticilor de către Moderni de-a lungul, de-a latul şi de-a dura
vocabularului de bază. Colecţia Ego, Editura Polirom, Iaşi, 2002.
Coşbuc, G., Versuri. Cu un studiu introductiv de Dumitru Micu,
Editura pentru Literatură, 1961; Opere alese, IV. Ediţie îngrijită

193
 şi prefaţă de Gavril Scridon, col. Scriitori Români, Editura
Minerva, Bucureşti, 1979.
Coteanu, Ion, Introducere în lingvistica românească. Probleme-
bibliografie (în colab. cu I. Dănăilă), Editura Academiei
Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1970; Stilistica func-
ţională a limbii române, Editura Academiei Republicii
Socialiste România, Bucureşti, 1973.
Creangă, Ion, Poveşti, Amintiri, Povestiri. Ediţie îngrijită şi repere
istorico-literare alcătuite de Iorgu Iordan şi Elisabeta Brâncuş,
seria Patrimoniu, Editura Minerva, Bucureşti, 1975.
Cronicari munteni. Selecţia textelor, studiu introductiv, note, comentarii
şi glosar de Dan Horia Mazilu, col. ,,Opere fundamentale",
Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, Univers
Enciclopedic, Bucureşti , 2004.
Dame, Frederic, Încercare de terminologie poporană română. Cu
300 de gravuri, Bucuresci, 1898214 ; Nouveau dictionnaire
roumain-franţais . Nouvelle edition revue, corrigee et conside-
rablement augmentee, Bucarest, 1905.
Delavrancea, [Barbu Ştefănescu], Opere, 1, Proză. Ediţie îngrijită şi
bibliografie de Aurel Martin, Editura de Stat pentru Literatură
şi Artă, f.a.
Densusianu, Ovid, Istoria limbii române, I-II. Ediţie îngrijită de prof.
univ. J. Byck, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961.
Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Academiei Republicii
Socialiste România, 1975.
Dicţionarul Limbii Române, întocmit şi publicat după îndemnul şi
cu cheltuia/a Maiestăţii Sale Regelui Carol I. Tomul I, Partea
I, literele A-B, Librăriile Socec & Comp. şi C. Sfetea, Bucureşti,
1913; Partea II, litera C, Tipografia Ziarului „Universul",
Bucureşti, 1940; Tomul II, Partea I, literele F-I, Monitorul
Oficial şi Imprimeriile Statului, Imprimeria Naţională,
Bucureşti, 1934; Partea II, Fascicula I, I-Lacustru, Tipografia
Ziarului „Universul", Bucureşti, 1937; Fascicula II, Ladă­
Lepăda, Tipografia Ziarului „Universul", Bucureşti, 1940;

214
Pe copertă: I 901.
194
 Fascicula III, Lepăda-Lojniţă, Tipografia Ziarului „Universul",
Bucureşti , 1943.
Dicţionarul Limbii Române (serie nouă) , Tom VI, litera M, 1965-
1968 ; VII, Partea I, litera N, 1971; Partea a II-a, litera O, 1969;
VIII, 1-5, litera P, 1972-1984, IX, litera R, 1975; X, 1-5, litera S
(1986-1994), XI, 1, litera Ş (1978); XI, 2-3, litera T, 1982-1983,
XII, 1, litera Ţ, 1_9 94, Editura Academiei, Bucureşti .
Dimitrescu, Al., Goana câinilor, în Românul, XXXIV, 5/1 7 mart.1890.
Documenta Romaniae Historica . A. Moldova, XXI (1632-1633).
Volum întocmit de C. Cihodaru, I. Caproşu şi L. Şimanschi,
Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti,
1971 .
Dosoftei, Opere, 1, Versuri. Ediţie critică de N. A. Ursu, studiu
introductiv de Al. Andriescu, Editura Minerva, Bucureşti , 1978.
Duda, Gabriela, Gugui, Aglaia, Wojcicki, Marie Jeanne, Dicţionar de
expresii şi locuţiuni ale limbii române, Editura Albatros,
Bucureşti , 1985.
Dumistrăscel , Stelian, Expresii româneşti. _Biografii-motivaţii, Institutul
European, Iaşi, 1997.
Eliade, Mircea, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, I. Traducere
de Cezar Baltag, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1981.
Eminescu, Mihai, Opere alese, I. Ediţie îngrijită şi prefaţată de
Perpessicius, ediţia a II-a, col. Scriitori Români, Editura Minerva,
Bucureşti, 1973; Publicistică. Referiri istorice şi istoriografice,
Editura Cartea Românească, Chişinău, 1990.
Erasmus din Rotterdam, Elogiul nebuniei sau discurs spre lauda
prostiei. Traducere de Robert Adam, col. Scripta manent,
Editura Antet, 1995.
Filimon, Nicolae, Ciocoii vechi şi noi sau Ce naşte din pisică şoareci
mănâncă, Editura Minerva, 1977.
Foarţă, Şerban, Clepsidra cu zăpadă. Introducere, Antologie, Traduceri,
adaptări, pastişe de-, Editura Polirom, Iaşi , 2003 .
Fochi, Adrian, Mioriţa. Tipologie, circulaţie, geneză, texte. Prefaţă:
Pavel Apostol, Editura Academiei, Bucureşti, 1964.

195
Forray Geza, Nepelet Romtinitiban [Viaţa populară în România], în
Magyar Polgtir/Po/itikai lap, 3 (44), 1869.
Furtună, Dumitru, Cuvinte scumpe. Taclale, povestiri şi legende
româneşti, cu un glosar la sfârşit, Bucureşti, 1914.
Gaster, M., Literatura populară română . Ediţie, prefaţă şi note de
Mircea Anghelescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1983.
Georgescu, Valentin Al., Sachelarie O., Judecata domnească în Ţara
Românească şi Moldova. 1611-1831, partea a II-a, Bucureşti,
1982.
Ghibănescu, Oh., Din traista cu vorbe. Desaga I. Ediţia a li-a, col.
Publicaţiunile Casei Şcoalelor, Biblioteca secundară Nr. 12,
Tipografia „Lumina Moldovei", Iaşi, 1924; Desaga II,
Tipografia „Lumina Moldovei", Iaşi, 1925.
Ghica, Ion, Scrisori către V. Alecsandri. Ediţie integrală, cronologia
vieţii şi a operei, note şi glosar de Constantin Mohanu, Editura
Albatros, Bucureşti, 2001.
Ghinoiu, Ion, Vârstele timpului, Editura Meridiane, Bucureşti, 1988;
Obiceiuri populare de peste an, Editura Fundaţiei Culturale
Române, Bucureşti, 1997.
Golescu, Dinicu, Însemnare a călătoriei mele. Postfaţă şi bibliografie
de Mircea Iorgulescu, seria Arcade, Editura Minerva, Bucureşti ,
1977.
Gorovei, Artur, Cimiliturile românilor. Ediţie îngrijită şi cuvânt-î-
nainte de Iordan Datcu, col. Biblioteca Eminescu, Bucureşti ,
1972; Literatură populară. Culegere şi studii. Ediţie îngrijită,
studiu introductiv, note, bibliografie şi indici de Iordan Datcu,
Editura Minerva, Bucureşti, 1976.
Graur, AI., Otuzbir, în Revue de Etudes Sud-Est Europeennes, I,
1963, p. 551-552; Etimologii româneşti, Editura Academiei
Republicii Populare Române, 1963; Alte etimologii româneşti,
Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti,
1975.
Hasdeu, B. Petriceicu, Etymologicum Magnum Romaniae. Dicţionarul
limbei istorice şi poporane a românilor. Ediţie îngrijită şi studiu
introductiv de Grigore Brâncuş, Editura Minerva, Bucureşti,
1972; Cuvente den bătrâni. Limba noastră vorbită între 1550-

196
 1600. Studiu paleografico-lingvistic de ~ cu observaţi un i
filologice de Hugo Schuchardt, Tomul I. Ediţie îngrijită, studiu
introductiv şi note de G. Mihăilă, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1983; Scrieri, 2, Proză . Text îngrijit,
note şi comentarii de Stancu Ilin şi I. Oprişan. Studiu introductiv
de Stancu Ilin, Întreprinderea Editorial-Poligrafică „ Ştiinţa",
Chişinău, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997.
Heliade-Rădulescu, I. , Opere, I, Poezii. Ediţie critică de Vladimir
Drimba. Cu un studiu introductiv de Al. Piru, col. Scriitori
Români, Editura pentru Literatură, Bucureşti , 1967; Poezii,
Proză. Antologie şi repere istorico-literare de Marin Mincu,
seria Patrimoniu, Editura Minerva, Bucureşti, 1977.
Herseni, Traian, Colinde şi obiceiuri de Crăciun. Cetele de feciori
din Ţara Oltului (Făgăraş). Ediţie, prefaţă şi glosar de Nicolae
Dunăre, Editura „Grai şi suflet - Cultura Naţională ", Bucureşti ,
1997.
Hristea, Teodor, Probleme de etimologie. Studii. Articole. Note,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti , 1968.
Ionescu, Christian, Mică enciclopedie onomastică, [Editura] Ştiinţa,
Chişinău, 1993.
Ionescu de la Brad, Ion, Calendar pentru bunul gospodar, La Cantora
Foiei Săteşti , Iaşi, 1845 .
Iordan, Iorgu, Etymologies populaires, în Bulletin linguistique... , X ,
1942, p. 35-47; Introducere în lingvistica romanică (în colab.
cu Maria Manoliu), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1965; Stilistica limbii române. Ediţie definitivă, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1975; Istoria limbii române (Pe înţelesul
tuturor), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983;
Dicţionar al numelor de familie româneşti, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983.
Introducere în lingvistică, de un colectiv sub conducerea acad. prof.
Al. Graur. Ediţia a II-a, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1965.
Ispirescu, Petre, Din poveştile unchiaşului sfătos. Basme păgâneşti
întocmite de ~. Cu o precuvântare de A. I. Odobescu,
Tipografia Academiei Române, Laboratorii români, Bucureşti,
1879; Legende sau basmele românilor, I. Ediţie îngrijită, note

197
 şi comentarii de Aristiţa Avramescu. Prefaţă de Nicolae
Constantinescu, col. Fundamente, Editura Fundaţiei Culturale
Române, Bucureşti , 1997.
Jipescu, Grigore M. , Opincaru. Cum ieste şi cum trebuie să hie
săteanu. Scriere-n limba ţeranului muntean, Bucureşti, 1881.
Kernbach, Victor, Dicţionar de mitologie generală. Postfaţă de Gh.
Vlăduţescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1989.
Kiriţescu, Costin, Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, I, col.
Biblioteca Băncii Naţionale, Editura Enciclopedică, Bucureşti ,
1997.
Lavric, Sorin, Cartea de Crăciun, Editura Humanitas, 1997.
Lăzăreanu, Barbu, Cu privire la meşteşugarii cuvintelor. Ediţie
îngrijită de Mariana şi Victor Iova, Bucureşti, 1975.
Legende populare româneşti, I. Ediţie critică şi studiu introductiv de
Tony Brii!. Prefaţă de Ion Dodu Bălan, Editura Minerva,
Bucureşti, 1981.
Letopiseţul Ţării Moldovei. Îngrijirea textelor, prefaţarea letopiseţelor,
glosar şi indici de Tatiana Celac, Editura Hyperion, Chişinău,
1990.
Limba română. Origini şi dezvoltare. Studiu, antologie de texte
româneşti vechi, explicaţii, glosar şi bibliografie de dr. Maria
Cvasnâi Cătănescu, col. Tezaur, Editura Humanitas, Bucureşti ,
1996.
Littre, [E.], Le dictionnaire de la langue /ranfaise, Prietenii cărţii,
Imprime en Roumanie, Bucureşti, 1994.
Lorca, Federico Garcia, Poemas. Poeme. În româneşte de Teodor
Balş, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968.
Lovinescu, Vasile, O icoană creştină pe Columna Traiană (Glose
asupra melancoliei). Ediţie îngrijită de Roxana Cristian, Florin
Mihăescu, Dan Stanca, col. Gnosis, Editura Cartea Românească,
1996.
Lupu, Coman, Din istoricul numelor de monede în limba română,
Editura Universităţii din Bucureşti, 2006.
Maiorescu, Titu, Limba română în jurnalele din Austria, în Opere, I.
Ediţie, note, variante, indice de Georgeta Rădulescu-Dulgheru

198
 şi Domnica Filimon. Studiu introductiv de Eugen Todoran, col.
Scriitori Români, Editura Minerva,Bucureşti, 1978, p. 81-116.
Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, I, Ediţie
revizuită. Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti , 1997.
Marian, Simeon Florea, Sărbătorile la români, I-III, Ediţiunea
Academiei Române, Institutul de Arte Grafice Carol Gabi,
1898, 1899, 1901 ; Legendele Maicii Domnului. Studiu folcloristic
de -. Ediţiunea Academiei Române, Institutul de Arte Grafice
Carol Gabi, Bucureşti, 1904.
Mazilu, Dan Horia. O istorie a blestemului, Editura Polirom, Iaşi ,
2001.
Mândrescu, Simeon C., Literatură şi obiceiuri poporane din comuna
Râpa-de-Jos, comitatul Mureş-Turda (Transilvania), Tipografia
F. Gabl- Fiii, Bucureşti , 1892.
Mihăescu, N., Carte despre limba românească. Pentru o corectă şi
frumoasă exprimare. Cu o prefaţă de prof. univ. dr. docent D.
Macrea, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972;
Norme gramaticale şi valori stilistice, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1973.
Moanţă, Ion, Nunta românească în literatura cultă, Editura Card,
Bucureşti, 2001. .
Moraru, Mihai, De nuptiis Mercurii et Philologiae, Editura Fundaţie i
Culturale Române, Bucureşti , 1997.
Mototolescu, Dumitru D., Jurământul cu brazda în cap întrebuinţat
la hotărnicii în dreptul vechiu românesc. Extras din Revista
pentru Istorie, arheologie şi filologie, voi.XVI, Bucureşti,
1922, 27 p.
Neagu, Fănuş, Ningea în Bărăgan, Editura Tineretului, 1959.
Negreanu, Aristiţa, Dicţionar de expresii francez-român, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1992.
Negruzzi, Constantin, Păcatele tinereţelor. Ediţie îngrijită de Liviu
Leonte, seria Patrimoniu, Editura Minerva, Bucureşti, 1983.
Negruzzi, Iacob, Scrieri. Text ales şi stabilit, note şi comentarii de
Andrei Nestorescu şi Nicolae Mecu, seria Restitutio, Editura
Minerva, 1983.

199
Nicolescu, Adrian, Pamfil Teodoreanu, Liliana, Preda, Ioan, Tatos,
Mircea, Dicţionar frazeologic englez-român, Ediţia a II-a,
revizuită şi adăugită, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1982.
Noica, Constantin, Cuvânt împreună despre rostirea românească,
Editura Eminescu, Bucureşti, 1987.
Noul Testament. Tipărit cu binecuvântarea şi prefaţa Prea Fericitului
Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Versiune
revizuită, redactată şi comentată de Bartolomeu Anania sprijinit
de numeroase alte osteneli. Ediţia a II-a revăzută şi îmbună­
tăţită, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1995.
Odobescu, A.I., Pseudo-Cynegeticos. Scene istorice din cronicele
româneşti, Câteva ore la Snagov, Articole. Ediţie critică: G.
Pienescu. Cuvânt-înainte: Constantin Măciucă, col. Biblioteca
Eminescu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1972.
Oţetea, Andrei, Tudor Vladimirescu şi revoluţia din 1821, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1971 .
Pamfile, Tudor, Industria casnică la români. Trecutul şi starea ei de
astăzi. Contribuţiuni de artă şi tehnică populară. Academia
Română, col. Din vieaţa poporului român. Culegere şi studii,
VIII, Librăria Socec & Comp., Bucureşti, 1910; Agricultura la
români. Studiu etnografic. Cu un adaus despre măsurătoarea
pământului şi glosar. Academia Română, col. Din vieaţa
poporului român. Culegeri şi studii, XVI, Librăria Socec &
Comp., C. Sfetea şi Librăria Naţională, Bucureşti, 1913; Mitologie
românească. Ediţie îngrijită, cu studiu introductiv şi notă
asupra ediţiei de Mihai Alexandru Canciovici, Editura Allfa,
Bucureşti, 1997.
Pann, Anton, Povestea Vorbii. Ediţie îngrijită de I. Fischer, Editura
Minerva, Bucureşti, 1975.
Paraschivescu, Miron Radu, Poezii. Antologie, postfaţă şi bibliografie
de Ioan Adam, seria Arcade, Editura Minerva, Bucureşti, 1973.
Philippide, Alexandru, Istoria limbii române, I. Principii de istoria
limbii, Tipografia Naţională, Iaşi, 1894.

200
Pillat, Ion, Opere, 4. Tălmăciri I 919-1944. Ediţie îngrijită, tabel sinoptic
şi cronologic, note, variante, notă asupra ediţiei de Cornelia
Pillat. Prefaţă de Ovid S. Crohmălniceanu, Editura Eminescu,
Bucureşti, 1988.
Piru, Al., Literatura română veche, Editura pentru Literatură, 1961.
Pop-Reteganul, Ion, Poveşti ardeleneşti. Basme, legende, snoave,
tradiţii şi povestiri. Ediţie îngrijită şi studiu de Vasile Netea,
Editura Minerva, Bucureşti, 1986.
Popa, Victor Ion, Sfârlează cu fofează . Cuvânt-înainte de Ion Roman.
Ediţia a VI-a, col. Biblioteca pentru toţi copiii, Editura Ion
Creangă, 1978.
Popescu, Ovidiu, Mitologia culorilor, în Ardealul literar şi artistic,
VI, 3-4, 2002, pp. 68-71.
Potra, George, Din Bucureştii de altădată, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1981.
Puşcariu, Sextil, Cercetări şi studii. Ediţie îngrijită de Ilie Dan. Prefaţă
de G. Istrate. Editura Minerva, Bucureşti, 1974; Limba română.
I. Privire generală. Prefaţă de G. Istrate. Note, bibliografie de
Ilie Dan, Editura Minerva, Bucureşti, 1976.
Revai nagy le.xikona . Az ismeretek enciclopediajo, I-XXI, Budapest,
1913-1935.
Rosetti, Al., Istoria limbii române literare, I, De la origini până la
începutul secolului al XIX-iea (în colab. cu B. Cazacu, Liviu
Onu). Ediţia a doua, revăzută şi adăugită. Editura Minerva,
Bucureşti, 197 I; Istoria limbii române, I, De la origini până în
secolul al XVII-iea. Ediţia a li-a revăzută şi adăugită, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978.
Sadoveanu, Mihail, Nicoară Potcoavă. Prefaţă şi note de Ion Roman,
col. Lyceum, Editura Tineretului, 1967; Şoimii. Neamul
Şoimăreşti/or. Ediţie îngrijită de Constantin Mitru, repere
istorico-literare alcătuite în redacţie de Andrei Rusu, seria
Patrimoniu, Editura Minerva, Bucureşti, 1973; Opere, 4. Ediţie
critică de Cornel Simionescu. Note, comentarii de Comei
Simionescu şi Fănuş Băileşteanu, Editura Minerva, Bucureşti,
1987.

201
Sala, Marius, Aventurile unor cuvinte româneşti, Editura Univers
Enciclopedic, Bucureşti, 2005.
Satire şi pamflete din preajma lui 1848. Culegere cu un studiu
introductiv de Gh. I. Georgescu-Buzău, col. Biblioteca Pentru
Toţi, Editura pentru Literatură şi Artă a Uniunii Scriitorilor din
R.P.R.
Scriban, August, Etimologii, Iaşi, 1911. Extras din revista Arhiva, 7,
1 sept. 1911; Dicţionaru limbii româneşti (Etimologii, înţelesuri,
exemple, citaţiuni, arhaizme, neologizme, provincializme).
Ediţiunea întâia, Institutul de arte grafice „Presa bună", Iaşi,
1939.
Septuaginta. Geneza. Exodul. Leviticul. Numerii. Deuteronomul. Volum
coordonat de: Cristian Bădiliţă, Francisca Băltăceanu, Monica
Broşteanu, Dan Sluşanschi în colaborare cu pr. Ioan-Florin
Florescu, Colegiul Noua Europă, Editura Polirom, 2004.
Slavici, Ioan, Opere, 7. Text stabilit şi variante: C. Mohanu. Note: D.
Vatamaniuc, col. Scriitori Români, Editura Minerva, Bucureşti,
1973.
Stamati, Constantin, Muza românească. Compuneri originale şi imitaţii
din autorii Europei. Text stabilit de Ion şi Rodica Rotaru.
Introducere, note şi variante, bibliografie şi glosar [de] Ion
Rotaru, col. Scriitori Români, Editura pentru Literatură, Bucureşti,
1967.
Stati, Sorin, Cuvinte româneşti. O poveste a vorbelor, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1964.
Suciu, Emil, Cuvinte româneşti de origine turcă, seria Etymologica,
Editura Academiei Române, Bucureşti, 2006.
Şăineanu, Lazăr, Încercare asupra semaseologiei limbei române.
Studie istorice despre transiţiunea sensurilor, cu o alocuţiune
prefaţată de B.P. Hasdeu, Bucureşti, 1887; Influenţa orientală
asupra limbei şi cu/turei române, 1-11 1-2, Socec & Comp.,
Iosif Gobl, Bucureşti, 1900; Dicţionarul universal al limbei
române. Ediţia a VI-a revăzută şi adăugită, ,,Scrisul Românesc",
Craiova, 1929; Basmele române în comparaţiune cu legendele
antice clasice şi în legătură cu basmele popoarelor învecinate
şi ale tuturor popoarelor romanice. Ediţie îngrijită de Ruxandra

202
 Niculescu.Prefaţă de Ovidiu Bârlea, Editura Minerva,
Bucureşti,
1978.
Teodorescu, G. Dem., Poesii populare române, Tipografia modernă,
Bucureşti, 1885.
Tratat de lingvistică generală. Sub redacţia acad. Al. Graur, S. Stati,
Lucia Wald, Editura Academiei Republicii Socialiste România,
Bucureşti, 1971.
Ţichindeal, Dimitrie, Filosoficeşti şi politiceşti prin fabule moralnice
învăţături. Acum întâia oară culease şi întru acest chip pre
limba românească întocmite de - , în Buda. Cu tiparul Crăeştei
Tipografii a Universităţei ungureşti din Peşta, 1814.
Văcărescu, Ienăchiţă, Dicţionar român-german şi german-român,
Biblioteca Academiei Române, ms.1392.
Văcărescu, Nicolae şi Iancu, Corespondenţe şi încercări literare,
Biblioteca Academiei Române, ms.1651.
Viciu, Alexiu, Glosar de cuvinte dialectale din graiul viu al
poporului român din Ardeal, Bucureşti, 1906.
Villon, Frarn;;ois, Poezii. Operele complecte ale magistrului Villon,
tălmăcite, prezentate şi adnotate de Neculai Chirica, col.
Biblioteca Pentru Toţi, Editura Minerva, Bucureşti, 1983
Zamfirescu, Duiliu, Viaţa la ţară. Postfaţă şi bibliografie de Ioan
Adam, seria Arcade, Editura Minerva, Bucureşti , 1976; Opere,
V, Publici stică ( 1881 -1 908). Ediţie îngrijită de Mihai Gafiţa şi
Ioan Adam. Argument, note, indici de Ioan Adam, col. Scriitori
Români, Editura Minerva, Bucureşti, 1982; Opere, VI, Partea I,
Publicistică (1909-1916). Ediţie îngrijită de Ioan Adam şi
Georgeta Adam. Note şi comentarii, indice şi glosar de Ioan
Adam, col. Scriitori Români, Editura Minerva, Bucureşti, 1987.
Zanne, Iuliu, Proverbele românilor din România, Basarabia, Bucovina,
Ungaria, Istria şi Macedonia. Proverbe, zicători, povăţuiri,
cuvinte adevărate, asemănări, idiotisme şi cimilituri cu un
glosar româno-francez, I-X, Editura Librăriei Socec & Comp.,
Bucureşti, 1895-1903 2 15

2 15
Pe coperta voi. X: 1912.

203
 Cuprins

O lume într-un cuvânt (Prefaţă) .... ........ .. ...... ............... .... .......... .. .. .. ..... .... .. .... 5
Nota autorului .......... ...... ..... .... ....... .... .......... ......... ......... ....... ....................... 11
A fi (a ajunge) la aman .. ........ .... .......... .... ....... ...... ... ............... .. ..... ...... .. ....... 13
Anţărţ; mai anţărţ .... .... .... .............. ....................................... ....... ..... ... ......... 16
A-şi arăta arama, a-şi da arama pe faţă ............................................... .. ...... ... 20 ·
A prinde cu arcanul ...................................................................................... 23
A-şi găsi bacăul ............................................ .............. .. .... ... ....... ........ ...... .. .. 26
A da (a zvârli) cu barda-n Dumnezeu (în lună) ......................................... ... 28
A bate bărbunca ....... .. .. ........... ..... .... ... .. ..... ... ..... ............ ................ .. ............. 3 I
A câştiga la belciuge ... ....... ............................. .... ...... ............ ......... ........ ....... 34
A-i sufla cuiva în borş ................. ....... ... .......... .................... .. ............. ........... 36
A spune braşoave .. ... ....... .... ..... ... ......... ... .... ... ............... ... ... ......... ................. 40
Opt cu-a brânzei nouă ....... ... ................ ... .. .................................................... 42
Cunoscut ca un cal (bou) breaz ... ...... ...... ...... ..... .... ... ............................ ....... 45
A intra în bucluc .. ....... ......... ...... .... ........................ ........... .............. .............. 46
A face capul calendar; a se uita ca mâţa-n calendar ...... ..... .. ... .............. ....... 49
A (-şi) lua lumea-n cap ...... .......................................... .... .. ...... ... ....... ........ ... 53
Altă căciulă ........... ......... .. ... ....... ..... .. ............. ....... ... ............ ...................... ... 55
A vorbi de-(a) călare .. ........................ ................... .. ..... ... ............................. 58
După ploaie, căpeneag (chepeneag) ... .... ..... ... .. ........... ................................. 61
Cu căţel, cu purcel.. ................... ... ................. .. .............................................. 64
A fi (a se afla) la cheremul cuiva, a avea (pe cineva) la cherem,
a nu-i veni (cuiva) la cherem .................................................................. ...... 67
A căuta chichiţe, a umbla cu chichiţe ...................... ........ ............................. 69
A căra apă cu ciurul ...................................................................................... 72
Nici în clin, nici în mânecă ........................................................................... 75
Crăciunul sătul şi Paştele fudul .................................................... ................ 77
A vorbi în dodii ............ .............. ... ......... ... .... .............. .................. ......... ...... 80
A întoarce foaia ...... ....... .......... ...... ..... ....... .. ..... .. .......................... .. .............. 83
A întoarce (cuiva) şurubul, a o întoarce la şurub ................ ....... ......... .. .. ...... 85
A umbla cu fofârlica ................................ .................................... ....... .. ........ 86
(A umbla) ca o fofează ......................................... ..................................... ... 88
A umbla (de) frunza frăsinelului ............... ................................................... 92
A se apropia (ajunge) funia de (la) par; a se strânge funia la par ................. 96
A-i veni (cuiva) de hac ...... .. ...... ... ........ ....... .... ......... ............. .. ... .................. 98
A înghiţi hapul ............................................................. .... ....... .................... .. 99
(De) haram vine, (de) haram se duce; a mânca haram, ............................... I O1
A se lua (apuca) la (de) harţă; a da harţă .... ..... ........ ....... .............. .. ....... ..... I 04
Vodă da şi Hâncu ba! .. ... ................ ... ...... ... ... .. ............. .... ...... ... .... ..... ........ I 09
A umbla cu iordane ..... ..... ... .. .. ...... .... ..... ...... ... ..... ................... ...... ............. 112
A da iureş .... ................ ..... ..... ........ .... .. .. .. .. ......... ... ... ..... ............ ............ .... . I I 6
A lua cu japca; a lua cu hapca .... ... ................ ....... ... .... .. ..... .. ........ .............. I I 8
Adaînjujeu ... ... .................. ........ ... ......... .. ........ ....... .... .... ....... ........... ........ 121
Laie, bucălaie .. ...... .... ... ... .... ....... ... .... .. ......_. .... ..... ......... .... ... ........ .. ...... .. .. ... 124
A - şi mânca lefteria; a rămâne lefter; a lăsa pe cineva lefter ....... .... ... ...... ... 128
A făgădui marea cu sarea .. ..... ..... ................. ...... ......... .... ... ... ...... .......... ..... 132
A mânca (a şti) moarea cuiva ...... ............. ..... .. .... .. ..... .. .......... ... .. ............... 135
Nitam-nisam .. ... .. ....... ..... ... ..... ... ........ ............ .......... ... .... ........................... . 138
A căuta nod în papură ..... ...... ... ........... .. ..... .. ............. ..... ............ .... .......... .. . 141
A nimerit orbul Brăila .... ................ ....... .... ....... .. ..... ...... ...... ........ .... ....... .... 143
A lua cu otuzbirul .... .. .. ........................ ...................... .......... ... ... .... ....... .... .. 144
A - şi aprinde paie în cap .... ..... .... ............. ............. ...... ........................ ......... 150
La Paştele cailor .... .. .... ..... .... .. ................... ................. ..... .. ..... .... ... .. ....... .... 154
Burtă de popă; a-şi găsi popa; a plăti ca popa ................ ........... ............... .. 156
E pecetluit cu roşu .... ...................... .... ............... ........... ........... .... ........ .. .. ... 159
A - şi ieşi din sărite ....... ....... ............ .. ........ ........ ....... ........ .... .... ... ................. 162
A da sfoară în ţară ... ....... ............ ........ ... ... ................................ .......... .. ...... 164
A trage pe sfoară ......... ... ... ............... .......... ................ ............. ................... 166
A face un stos ... .......... ..... ................. .......... ................................ ........ ...... .. 167
Cu un sul subţire .·· ....... ............ .... ............. ....... ... ........... ...... ... .. ... ........ ... .. ... 171
A-şi lua tălpăşiţa .............................................. ...................... ..... ................ 173
A da (lua) în (la, prin) tărbacă ........................ ...................... ............ ..... ..... 176
Târţa-pârţa ....... ...... .... :..... ....................... ............. ............. .. ..... ..... ........... ... 178
Ţap ispăşitor .. ....... .............. ............ ......... ........... .................. ... ..... .............. 179
A spune verde în faţă .... ........ .... ................ ..................... ... .............. ............ 182
A îndruga (la) verzi şi uscate ............ ................. ............ ... ..... ..... .. .... ........ .. 185
Nume anonimizate şi viceversa ....................... ............ ... .... .. .... ... ...... ..... .... 186
Bibliografie selectivă ........ .... ....... .................. ........... ...... ........... ...... ........... 191
Editura Paralela 45

Piteşti, jud. Argeş, cod 11 OI 74, str. Fraţii Goleşti 128-130;

tel./fax: (0248)63.14.39; (0248)63 .14.92; (0248)21.45.33;
e-mail: redactie@editurapara1ela45.ro

Bucureşti, cod 71341 , Sector I, Piaţa Presei Libere nr. I,

Casa Presei Libere, corp C2, mezanin 6-7-8;
tel./fax: (021 )317.90.28; e-mail: bucuresti@edituraparalela45 .ro

Cluj-Napoca,jud. Cluj, cod 400153, str. Ion Popescu-Voiteşti 1-3,

bi. D, sc. 3, ap. 43 ; tel./fax: (0264)43.40.31;
e-mail: depcluj@edituraparalela45 .ro

COMENZI - CARTEA PRIN POŞTĂ

EDITURA PARALELA 45
Piteşti, jud. Argeş, cod 110174, str. Fraţii Goleşti 128-130
Tel./fax: 0248 214 533;
02'4 8 631 439;
0248 631 492.
E-mail: comenzi@editurapara1ela45.ro
sau accesaţi www.edituraparale1a45.ro
Condiţii:
• rabat între 5% şi 25%;
• taxele poştale sunt suportate de editură;
• plata se face ramburs, la primirea coletului.

Tiparul executat la tipografia

Editurii Paralela 45