M.

Sadoveanu 1880-1961 – Baltagul – Hanu Ancuței

Romanul realist mitic

Prozator. A scris atât proză scurtă cât și romane de mari dimensiuni. În 1928 publică
volumul de povestiri Hanul Ancuței, iar în 1930 publică Baltagul. Omul, natura și istoria
formează un tot armonios, iar limbajul are un parfum arhaic cu tonalități melodioase,
inefabile. Ca romancier, Sadoveanu se distinge prin creații cu tematică istorică (Zodia
Cancerului sau Vremea Ducăi Vodă, triologia Frații Jderi) dar și prin opere care valorifică
mituri (Baltagul – 1930 sau Creanga de aur 1933). A marcat momente esențiale în istoria
literaturii române, dând marile teme: frumusețea mirifică a satelor românești unde-și duc
viața oameni dârzi, inteligenți, dotați cu sensibilitate superioară, viața celor mulți și necăjiți,
evocarea trecutului istoric. Este numit creatorul romanului istoric. Activitatea sa literară s-a
impus prin descrierile de natură (nuvelistica) iar în calitate de romancier prin varietatea
temelor abordate, dintre care se remarcă în special romanele istorice. G. Ibrăileanu remarcă
măiestria scriitorului în reconstituirea momentelor istorice. Sadoveanu are capacitatea de a
îmbina realul cu mitologicul. De asemenea, S. Îmbină în mod desăvârșit limba arhaică,
cronicărească, cu cea popular-moldovenească , realizând o adevărată proză a sugestiei
verbale, în care impresionează sonor muzicalitatea frazelor ample. Atmosfera de basm a
prozei sale este datorată și limbajului cu rezonanțe magice pe care îl cultivă.

Hanul Ancuței – povestire

Povestirea este o specie a genului epic, situându-se ca dimensiuni și amploare a

subiectului între schiță și roman. Este o narațiune subiectivizată (relatare din unghiul
povestitorului , implicat ca martor sau doar ca mesager al întâmplării), care se limitează la
relatarea unui singur fapt epic; interesul se concentrează pe situație. Se acordă importanță
naratorului și actului narării, întâmplărilor și situațiilor, mai puțin personajelor. Principala
caracteristică este evocarea.

Relația narator-receptor este mai strânsă decât în cazul nuvelei și presupune:

Oralitate – aparența de dialog între narator-receptor; folosirea persoanei I

 Ceremonial – dialogul presupune un sistem de convenții (apariția povestitorului,
pretextul care declanșează povestirea, formulele de adresare)

Atmosferă – naratorul „regizează” o anumită tensiune, un suspans, pe tot parcursul

povestirii, pentru a capta atenția și interesul receptorului.

Povestirea în ramă presupune o formă de încadrare a uneia sau a mai multor narațiuni
de sine stătătoare într-o altă narațiune. Narațiunea cadru este răsfirată de-a lungul întregului
text și include cele nouă povestiri. Prin procedeul inserției, se include o povestire în interiorul
alteia, utilizându-se formule specifice. Povestirea în povestire – un personal al narațiunii
principale întrerupe firul acțiunii printr-o istorisire proprie, preluând, în raport cu aceasta,
rolul de narator.

Cele nouă istorisiri din Hanul Ancuței se caracterizează prin diversitate tematică:
umoristică (Iapa lui Vodă), fantastică (Balaurul), istorică (Orb sărac), justițiară
(Haralambie, Județ al sărmanilor) însă erosul reprezintă o constantă în opera lui Sadoveanu
în particular (Fântâna dintre plopi, Cealaltă Ancuță). Hanu Ancuței concentrează în cel mai
înalt grad particularitățile tematice și scripturale ale operei sadoveniene. Locarizarea istorică
aici suportă o estompare, trecând în contur legendar, iar trecutul capătă o aură mitică, devine
illo tempore. La Hanul Ancuței, pe vreme de pace , printre necurmatele lupte care pustiesc
Țara Moldovei, oamenii zăbovesc împrejurul focului, golesc ulcele cu vin și spun povești.
Cartea e un decameron românesc, cuprinzând istorisiri cumplite, miraculoase, sau glumețe,
fiecare fiind o piesă antologică de artă narativă. Într-o istorie zbuciumată, Hanul Ancuței
devine un punct geografic privilegiat, un popas simbolic unde aducerile aminte umplu
sufletele cu o dulce melancolie. Câte o zicală pune câte o ramă paremiologică materiei epice.
Cartea reușește să sintetizeze o sinteză între suportul baladesc și tânguirea doinei, proiectând
personaje și întâmplări pe covorul țesut de plăcerea orientală a povestirii.

Hanul Ancuței aduce laolaltă toate temele și motivele universului sadovenian

(iubirea, natur, divanul, judecata, istoria și războiul, destinul și adevărul, negoțul și
călătoria, satul și biserica, viața și moartea), prototipurile umane (Comisul Ioniță este
tipul răzașului și tipul țăranului perseverent, moș Leonte Zodierul este tipul țăranului sfătos,
cititorul în zodii, Toderiță Catană este tipul oșteanului viteaz, Ancuța tipul hangiței
inteligente).
 Hanul este un nucleu, un model de viață românească, are ziduri înalte de cetate
sugerând cetatea ideală a lui Platon în variantă moldavă. Eroii vin din toate colțurile
Moldovei pentru a-și mărturisi, acolo la han, comoara lor de înțelepciune. Ancuța ascultă și
reține toate poveștile, știe tot ce se petrece în țara Moldovei, este o carte vie. Scriitorul insistă
asupra ochilor ei, spre a sugera rolul de simbol al conștiinței naționale pe care-l are. Ea este
viața într-o continuă trecere (asemenea Celeilalte Ancuțe), este frumoasă și clipește„ domol
ca o mâță dezmierdată”. Ea e confidenta și sfătuitoarea drumeților.

Mitizarea este folosită încă din primele rânduri ale ciclului „Hanu Ancuței” pentru a
situa planul narativ între realitate și poveste: „atuncea a fost la Hanu Ancuței vremea
petrecerilor și a poveștilor”. Dar și în final, când prin han își face prezența duhul necurat.

Artă desăvârșită a narațiunii

„Suita de întâmplări se spun la Hanu Ancuței de mai mulți povestitori, care sunt în
mare parte eroi sau martori la întâmplările istorisite. Ei își găsesc bucuria de a trăi prin
istorisire, prin întoarcere în trecut, au plăcerea vorbei și a ulcelei cu vin în fața căreia își
deschid sufletul și își dezleagă limba. Hangițele, mama cea „de demult” și fiica, au un rol
important în desfășurarea întâmplărilor istorisite, fiind uneori martore, ca în „Fântâna dintre
plopi” sau „Cealaltă Ancuță”.

Comisul Ioniță din Drăgănești – un fel de maestru de ceremonii – asigură continuitata

competiției narative, promițând mereu că va spune o nouă istorisire, ce va fi deasupra
celorlalte, mult mai interesantă, dar care va rămâne, până la sfârșit, nespusă. Povestirile stau
sub semnul timpului nedeterminat al basmului, ca și unele personaje și faptele lor.
Întâmplările sunt petrecute în vremea veche și de la momentul acela a trecut multă vreme

Formulele consacrate asigură ritmul și continuitatea povestirii, purtând însemnele

oralității, invitând pe cei prezenți laascultare (ca și la Creangă) „Domnilor și fraților, a vorbit
căpitanul Isac de la Bălăbănești, ascultați ce mi s-a întâmplat......”

Popasul la han se desfășoară după un adevărat ritual străvechi: vinul este adus de
hangiță într-un „cofăiel”, este pus în oale după ce se farmă cele vechi; se mănâncă pui fripși
și plăcinte din poala Ancuței, care zâmbește duios-viclean drumeților. Lăutarii cântă apoi,
momentul de liniște, devenit element al ceremoniei, ce precede începutul ascultării, urmează
noua destăinuire a sufletului cu faptele de demult, trăite sau auzite.
 Constantin Ciopraga sublinia: „Hanul-Ancuței este mai ales o carte de atmosferă, de
autentică feerie epică, savoarea cărții stă în special în limbă, nu în fabulație, o limbă când
ceremonioasă când obișnuită, trecând ușor de la registrul liric la accente epice. Impresionează
când arhaismul cu rezonanțe cronicărești, când reverența cristalizată în formule, când
diversitatea expresiei figurate. ”

La Sadoveanu domină monologul, confesiunea care face parte din plăcerea petrecerii
timpului în tovărășia mesenilor, de unde rezultă oralitatea stilului. Oamenii sunt însă mai
gravi și mai ceremonioși decât la Creangă (de ex căpitanul Neculai Isac). Tudor Vianu
remarca stilul ceremonios, timbrul grav și sărbătoresc, deopotrivă cu un text al liturghiilor.
De asemenea, misterul poetic izvorăște și din prezența naturii, intim legată de viața omului –
adevărate forțe care-l însoțesc pe om, vestindu-l , ascultându-l” (Z. Dumitrescu Bușuleanga)

Mijloacele oralității de tip popular, precum și secvențele descriptive contribuie la o

artă „înflorită, prețioasă, uniformă și decorativă, cântătoare, cadențată ”