ANTISEMITISMUL ROMÂNESC ÎN RELAȚIE CU DISCURSUL

NAȚIONALIST

1. De la națiune ... la naționalism. Perspective în contextul european

Înainte de a analiza fenomenul naționalismului în contextul românesc, este util să aducem

în discuție câteva considerații preliminare privind fenomenul în accepțiunea lui modernă, așa
cum s-a circumscris în interiorul emisferei europene. Aceste motivații sunt utile pentru ilustrarea
și analizarea tipologiilor din backgroundul autohton pe tema națiunii și ideologiei
naționalismului, pentru a putea aprecia în termenii potriviți unghiul nostru de interes. Interesant
este felul în care cele două concepte au cunoscut de-a lungul timpului o dezvoltare în diferite
intensități (fie pe plan politic, cultural sau economic), manifestată pe „straturi”, ca orice fenomen
complex. Definirea conceptului a fost o chestiune de permanentă dispută și derută, fiind un
fenomen pe de o parte amplu, pe de altă parte având caracter relativ, dacă ne gândim la diversele
sale manifestări și perspective prin care poate fi abordat. Cert este că, o singură „definiție
științifică” a națiunii-naționalității nu poate fi dată, însă se poate confirma în unanimitate imensa
influență pe care a exercitat-o în secolul al XX-lea 1, afirmație dezvoltată de o serie de autori, din
diferite domenii. Corpusul teoretic referitor la naționalism este extrem de vast și dens și acoperă
un spectru larg, multidisciplinar. Pentru a aprecia în termenii potriviți condiția ideologiei
naționalist-extremiste în România, este util să pornim, în linii mari, a contura sumar câteva
accepțiuni ale termenilor diadă națiune-naționalitate, examinând câteva dintre lucrările de
referință care au oferit delimitări de natură teoretică, apoi unghiul de privire se va îngusta spre
dezbaterea de interes.

Națiunea este un concept puternic, o idee încărcată de simboluri, un „artefact cultural și

patologic” un „construct imaginar” (Benedict Anderson), o ideologie, o religie, o „moștenire
culturală”, o reprezentare ideală/imaginară, „proiecția în concret a unei ideologii” (Lucian Boia),
„un plebiscit zilnic” (Ernest Renan), „un postulat sau o invenție” sau expresia unui fenomen

1
Anderson, Benedict, în Comunități imaginate, Reflecții asupra originii și răspândirii naționalismului, Trad. de
Oltean Roxana, Potrache Ioana, Editura Integral, București, 2000.
social care a modelat puternic întreaga lume contemporană. Națiunea nu poate exista decât atunci
când indivizii săi aderă în unison la această „ficțiune” construită printr-un ansamblu de elemente
simbolice. Fenomen specific al modernității, „națiunea” este cristalizată după secolul al-XVIII-
lea, ca produs al unor proiecte politice, fiind paradoxală prin „ireductibila specificitate a fiecărei
identități naționale”2. În noua reconfigurare politică europeană care a luat naștere după anii 1770-
1780, proiectul național a fost inițial unul universal, conceput după o grilă care sinteza expresia
libertății. Ca sens primar, națiunea implica în același timp statul și poporul într-o formulă de
echivalență. Așadar, termenul de națiune3 se încetățenise în discursurile publice în special pentru
a simboliza noțiunea de libertate, și pentru a proclama, simbolic, ruptura cu opresorul. Nu e de
mirare fascinația pe care a produs-o în rândul poporului, în acele timpuri, ideea națiunii ca
libertate. Formarea ideii a fost legată în general de dezvoltarea accelerată a modernității. Acest
lucru a însemnat afirmarea unei prosperități economice, modernizarea și omogenizarea socială a
unei societăți fragmentate, în mare parte analfabetă și preponderent agrară până aproximativ la
finele veacului al XVIII-lea – în contextul revoluției industriale. Deși există o serie de dispute și
contradicții teoretice, majoritatea lucrărilor dedicate acestui câmp de specialitate cad de acord cu
faptul că naționalismul este o consecință marcată de dezvoltarea epocii moderne. O serie de
evenimente care au bulversat spațiul european la sfârșitul secolului al-XVIII-lea sunt asociate cu
apariția unor forme ale naționalismului. Fundamentele noilor societăți în care încep să fie
validate și ideologiile democrației, vor crea climatul prielnic pentru consolidarea noilor
discursuri exaltate de idei în care este tot mai prezentă personalitatea națiunii. Ca reacție în urma
numeroaselor revoluții, se conturează preocuparea pentru a formula un discurs care să îmbine
dezideratele naționalismului modern care a dominat Europa. Principalii teoreticieni pun în
lumină, în general, câteva evenimente importante care au marcat expansiunea naționalismului pe
terenul european. În majoritatea lucrărilor care discută conceptul sunt menționate câteva
evenimente istorice majore care au dat naștere unor noi reflecții în rândul societăților. Printre
evenimentele care au angrenat aceste mutații, putem enumera câteva momente în rândul cărora

2
Anne Thiesse, Construirea identităților naționale în Europa, în secolele XVIII-XX, Polirom, Iași, 2000, p. 7.
3
O analiză mai profundă asupra primelor sensuri ale acestui termen, începând cu jumătatea secolului XIX și
continuând cu secolul XX este oferită de E. J. Hobsbawm. Autorul descrie primele definiții recunoscute în lucrările
de specialitate, ilustrând și sensurile pe care le-a căpătat termenul de-a lungul timpului în interiorul discursurilor
politice. V. cap. 1 „Națiunea ca noutate. De la revoluție la liberalism”, p. în Națiuni și naționalism din 1780 până în
prezent, Ed. Arc, Chișinău, 1977, p. 16-23.
idealul național capătă noi valențe: ideile epocii Luminilor, desacralizarea statelor, consecințele
Revoluției Franceze și perioada de sfârșit a războaielor napoleoniene, Congresul de la Viena. 4 În
concluzie, într-un climat istoric dominat de criză s-au dezvoltat numeroase mutații în imaginarul
colectiv.

Sociologul Guy Hermet subliniază cum, la sfârșitul secolului al XVIII-lea moartea

simbolică sau fizică a regilor îi constrânge pe noii politicieni să impună un nou ideal, un substitut
care se regăsește sub mitul națiunii într-un „nou principiu unificator”5. Reflectând asupra
procesului originilor națiunii, Anthony D. Smith descrie la rândul său relația ambivalentă dintre
popor (the masses) și elita intelectuală (educator-intellectuals) „From now on, the centre stage
was to be occupied by the people, henceforth identified with the masses, who would replace the
aristocratic heroes of old. This was all part of the process of creating a unified, and preferably
autarchic, community of legally equal members or citizens, who would become the fount of
legitimacy and state power. However, for this to occur, the people had to be purified of the dross
of centuries – their lethargy, divisions, alien elements, ignorance and so on – and emancipate
themselves”6. Tocmai de aceea, „într-o Europă aflată în război, pe când bătăliile sângeroase,
anexările și tratatele nu mai contenesc, descoperirea și cinstirea creațiilor arhaice naționale sunt
percepute ca o îndatorire patriotică majoră”7. Toate acestea dinamitează și mai mult așa-numita
„conștientizare națională” prin impunerea unor noi restaurări în plan politic. De fapt, elaborarea
unei identității naționale în marea majoritate a statelor europene, prin operarea cu ideea
națională – concepție unificatoare, așadar factorul central care conduce la „trezirea
sentimentelor naționale” – va deveni „principalul conținut al politicii europene”8. Impactul pe
care l-a avut Revoluția Franceză a fost fundamental: „Revoluția franceză a dovedit întregii
Europe că dobândirea suveranității politice de către o națiune nu era nici o utopie, nici un ideal
situat într-un viitor nedeterminat”9.

4
Edward Hallet, Nationalism and After, Macmillan, London, 1945, p. 5
5
Guy Hermet, op. cit., p. 25
6
Hutchinson, John, Anthony D. Smith (coord), Nationalism, Oxford University Press, Oxford, New York, 1994, p.
153
7
Anne Thiesse, op. cit, p. 44
8
Paul Cornea, Originile romantismului românesc, Editura Minerva, București, 1972, p . 406
9
Anne Thiesse, op. cit., p. 46
 Naționalismul, la rândul său, poate fi explicat, ca un proces de lungă durată rezultând din
„manifestarea sentimentului național”. Naționalismul – forță simbolică – este influențat de
caracterul dinamic, are statutul de idee universală și acționează în a uni poporul prin invocarea
valorilor profunde comune. În Dictionary of the History of Ideas, conceptul este definit astfel:
„Nationalism has been the idée force in the political, cultural, and economic life of Western
Europe and the Western hemisphere since the late eighteenth century. In 1848 it spread to central
Europe, in the late nineteenth century to eastern Europe and Asia, and finally in the mid-
twentieth century to Africa; thus it can be regarded as the first universal idée force, or motivating
force, which acts to organize all peoples (who once lived in dynastic or religious states, tribal
agglomerations or supranational empires) into nation-states. In each of these states nationalism
provides the foremost and predominantly emotional incentive for the integration of various
traditions, religions, and classes into a single entity, to which man can give his supreme loyalty”.
Este util a observa cum între majoritatea teoriilor există un consens privind maniera prin care
naționalismul a reprezentat de-a lungul timpului și un proces cu o dublă-față prin care, dincolo de
a miza pe solidaritatea populației, acționează printr-o manieră strategică totodată și pentru a
deține controlul ei. Catalizatorul acestui proces este o diversitate de elemente care au la bază
sentimentul fervent al apartenenței și totodată cuprinde această semnificație universală, dificil de
cuprins în limitele unei definiții. Cum spuneam, aceste elemente sunt de factură etnică,
religioasă, lingvistică, istorică, toate având rădăcinile în epoci întunecate dar glorificate. Această
„moștenire de valori” a fost înglobată și perpetuată cel mai adesea prin mijlocul unui discurs.
„ ... succesele sunt rezultatul unui prozelitism susținut, care îi instruiește pe indivizi asupra
identității lor, le inculcă datoria de a se conforma ei și îi îndeamnă să răspândească, la rândul lor,
această referință colectivă”10. Aceste premise conduc către ceea ce va numi în discursul public
„conștiința națională”. Există voci (Ernest Gellner, de exemplu) care pun accentul pe faptul că
promovarea discursului ca ideologie națională nu reprezintă decât „inventarea unor națiuni acolo
unde nu există”.

Naționalismul se sprijină pe mitul unei culturi, sub resortul apartenenței: „Pentru a

menține solidaritatea comunitară și legitimitatea regimului, o nouă mitologie este creată în jurul
renașterii unei națiuni purificate”11. Naționalismul a supraestimat trecutul. Hobsbawm conturează

10
Anne Thiesse, op. cit., p. 9
11
Kevin Mulligan, op. cit., p. 22
teoria unui naționalism etno-lingvistic. Există însă și voci care susțin răspicat că naționalismul
reprezintă pur si simplu o ideologie politică (Greenfield). Sigur că, potențialul agresiv al
discursului naționalist-extremist etnocultural și-a lăsat urmele în evenimentele istorice recente.
Într-un articol intitulat sugestiv „Un naționalism bun și unul rău?”, sociologul Andrei Roth
stabilește o delimitare graduală între o manifestare a naționalismului moderată pe de o parte, și
una extremistă pe de altă parte. O trăsătură comună totuși, afirmă sociologul, se poate identifica
în „dubla logică” prin care funcționează mecanismul discursului naționalist. De regulă, tendința
dominantă este accentuarea trăsăturilor pozitive în ceea ce privește propria naționalitate și
răspândirea trăsăturilor negative când vine vorba de naționalitățile „celelalte”. Consecința acestui
fenomen ar fi, mai adaugă autorul, intensificarea reciprocă a naționalismelor. Astfel, fiecare
naționalism se justifică prin raportarea și prin reacția la naționalismul advers. Tocmai de aceea,
prin promovarea discursului exaltat care definește identitatea națională, în contrast cu celelalte,
se propagă imaginea negativă a străinului și xenofobia în diferite nuanțe. În spațiul românesc al
anilor `30, discursul naționalist exacerbat va genera în conștiința publică o adevărată obsesie
exprimată în teama de invazia străină, de primejdia străinului, după cum explică Leon Volovici:
„combaterea străinului e o formă preferată de manifestare a patriotismului și de exprimare a
specificului național”12. De fapt, manifestarea urii față de Celălalt, în spațiul autohton, a luat cele
mai categorice forme contra evreilor. Antisemitismul a fost în mod vizibil cea mai puternică
doctrină care și-a extras propaganda din discursul naționalist.

Atunci când, naționalismul se transformă într-un fenomen de masă – trecând dincolo de

stadiul ideologic minor, cu manifestări sporadice, revendicat doar de câțiva activiști –
consecințele sunt mult mai grave. Dubla-față a fenomenului este explicată de filozoful și istoricul
Hans Kohn astfel: „nationalism thenceforward dominated the impulse and attitudes of the
masses, and at the same time served as the justification for the authority of the state and the
legitimation of its use of force, both against its own citizen and against other states”13.

Un alt aspect important îl reprezintă și legătura puternică dintre „conștiința națională” și

factorul religios. Discutarea problematicilor identitare a fost încurajată intens și prin prisma
factorului religios Pe lângă „redescoperirea” valorilor care își au izvorul în miturile strămoșești,

12
Leon Volovici, Ideologia naționalistă și <<problema evreiască>> în România anilor ʼ30, Editura Humanitas,
1995, p. 112.
13
Hans Kohn, Oxford Reader, p. 163
simboluri, folclor, etc. se mai adaugă o componentă intrinsecă menită să contureze mitul
național: religia. Iar această relație simbiotică s-a fixat cu intensitate puternică mai ales în spațiul
românesc. Intervine aici problematica unității care invocă și perpetuează sentimentul
apartenenței religioase. Sacrul religios transcende acum valorile patriei, evocând identitatea-
morală comună, credința profund religioasă, fiind astfel un puternic stimulent lăuntric,
sentimental, sursă mistică care alimentează mișcarea de adeziune (social bonds). În spațiul
românesc mai cu seama, unele generații tinere intelectuale din preajma anilor 1930 au răspândit
filozofia unui naționalism proiectat pe spiritul ortodoxist „național tradițional”. Aderenții „noului
naționalism” găseau ortodoxismul fiind „principalul element de definire a spiritului etnic, a
românismului, a conceptelor de etnicitate și specific național”14. Acest fenomen a atins gradul
maxim, monopolizând cu ușurință conștiința publică românească, prin ceea ce a fost „Mișcarea
Legionară” condusă de Corneliu Zelea Codreanu (1922). În capitolul următor este cuvenită o
atenție mai sporită asupra fenomenului legionar românesc.

Hans Kohn, este unul dintre teoreticienii fenomenului naționalismului în Europa, a cărui
studii au încă o mare influență. Acesta dezvoltă cadrele teoretice pentru o tipologie naționalistă
„occidentală” și în contrast, una de tip „oriental”. Potrivit autorului, în Anglia, Franța sau
America se poate remarca un naționalism de tip voluntar având la baza criterii raționaliste, în
vreme ce în Europa Centrală și de Est se coagulează un naționalism organicist, acel
„etnonaționalism” care are la bază un spiritualism-mistic. Aceasta din urmă are loc în mare parte
în spații unde se observă absența unei clase de mijloc fiind susținut și ghidat mai de grabă de
clasa intelectual-politică15. După cum afirmă el, geneza naționalismului recent are loc în
momentul fuziunii între o anumită stare de spirit și o formă politică dată 16. Acest lucru confirmă
totodată și teoriile care suprapun din punct de vedere temporal – în ceea ce privește fenomenul
corelat spațiului european – naționalismul ca ideologie și mișcare politică pe același plan cu
14
Leon Volovici, Ideologia naționalistă și <<problema evreiască>> în România anilor ʼ30, Editura Humanitas,
1995, p. 103
15
„According to Kohn, in England, France and America, a voluntaristic type of nationalism, which regarded the
nation as a rational association of common laws in a given territory, was the product of aspirant middle classes; by
contrast, in Central and Eastern Europe, and later in Asia, an organic, mystical, and often authoritarian form of
nationalism emerged which, in the absence of a middle class, was forged and led by intellectuals )”, John
Hutchinson, Anthony D. Smith, Nationalism, (Oxford Reader) Oxford University Press, Oxford, New York, 1944,
p.160
16
Ibidem
apariția formelor democrației și a industrializării socioeconomice 17. Dimensiunea fantezist-
euforică pe care a căpătat-o fenomenul naționalismului în interiorul maselor prin invocarea
patriotismului local, este identificată și afirmată și de Hans Kohn: „With the advent of
nationalism, the masses were no longer in the nation, but of the nation. They identified
themselves with the nation, civilization with national civilization, their life and survival with the
live and survival of the nationality”.18 Absența unei clase de mijloc, sau cel puțin prezența unei
clase de mijloc slabă numerică explică de ce comunicarea se transmite cu succes prin intermediul
excesului sentimentalist, și nu a „ideilor formatoare” 19. Merită subliniate aici și teoriile care
insistă asupra faptului că emergența naționalismului din secolul al XVIII – cu miza identităților
naționale – nu mai reprezenta deja o idee originală ci mai degrabă era deja un concept importat a
unei idei deja existente, care a fost o sursă de inspirație și imitație pentru alte societăți. Acestea
au preluat conceptul la rândul lor și i-au dat propria formă.20

Forța naționalismului este bazată pe trăsătura fundamentală a omogenității, cum susține

și Ernest Gellner: „Naționalismul este o formă de patriotism specific prin câteva caracteristici
importante: unitățile pe care acest tip de patriotism, naționalismul, le favorizează prin loialitatea
sa sunt omogene cultural, bazate pe o cultură ce se străduiește să fie o înaltă cultură”21

Din acest punct se poate discuta despre legătura profundă între rolul entității comunitare
ca națiune și constituirea identității naționale, unită prin programele și discursurile politice ale
noii epoci, compartimentată în funcție de diferitele perioade istorice. Relația dintre cele două
concepte pe parcursul secolelor XVIII-XX este analizată de cercetătoarea Anne Thiesse în
lucrarea Crearea identităților naționale în Europa. Autoarea prezintă și radiografiază viața și
tipologiile națiunilor raportate la componenta identitară, între cele două existând o legătură
incontestabilă. Identitatea etnică devine o condiție sine qua non în cristalizarea națiunii moderne.

17
Kevin Mulligan, Naționalismele, p. 22
18
Idem, p. 163
19
V. Neumann, Neam, popor, națiune, Curtea Veche, 2003, p.108
20
„Each new nationalism, having received its original impulse from the cultural contact with some older
nationalism, looked for its justification and its differentiation to the heritage of its own past, and extolled the
primitive and acient depth and peculiarities of its traditions in contrast to Western rationalism and to universal
standards (165)”
21
Ernest, Gellner, Națiuni și naționalism, Noi perspective asupra trecutului, trad. din lb. engleză Robert Adam,
Editura Antet, București, 1997Gellner, p. 203
Națiunea, afirmă ea, este mai aproape de popor. Identitatea națională reprezintă un ideal, un
fundament cu o aură protectoare, ce solidarizează și fuzionează identități în numele unui interes
colectiv, fiind considerată superioară oricăror alte comunități, societăți – de identități diferite –
care nu au în comun aceleași valori care trimit către o identitate specifică. Punctul critic de aici îl
constituie naționalismul extrem care respinge și denunță cu vehemență grupuri, comunități etc.
fondate pe alte criterii. Identitatea devină o componentă fundamentală care conferă legitimitate
fenomenului naționalist. Prin apelul la identitate, element-cheie al practicilor discursive,
conștiința publică este invitată la o călătorie în trecutul strămoșesc al poporului și la
redescoperirea propriilor mituri, simboluri, valori și tradiții care reprezintă pilonii de bază ai unei
națiuni. Această căutare are o dublă funcție – pe de o parte națiunea are miza de a-și descoperi și
a-și fixa propriile vechi rădăcini, pe de altă parte acest lucru servește la diferențierea de Celălalt.
Astfel, identitatea și naționalismul se întâlnesc cu febrilitate în același punct-nucleu, devenind o
forță convulsionantă. Tot Anne Thiesse observă evoluția tendințelor care devin emblematice
pentru gândirea naționalistă. Cercetătoarea inventariază componentele de bază ale doctrinelor
naționaliste: „Astăzi se poate întocmi cu precizie lista elementelor simbolice și materiale pe care
trebuie să le întrunească o națiune demnă de acest nume: o istorie ce statuează continuitatea în
raport cu marii înaintași, o serie de eroi pilduitori pentru virtuțile naționale, o limbă, monumente
culturale, un folclor, locuri memorabile și un peisaj tipic, o mentalitate specifică, însemne
oficiale – imn și drapel –, precum și identificări de ordin pitoresc: costum, specialități culinare
22
sau un animal emblematic” . Aceste idei simbolice vor câștiga teren și au pătruns cu
promptitudine în tabloul etnocentrismului național.

Raportul dintre națiune și puterea politică este surprins cu luciditate de Anne Thiesse,
astfel: „Națiunea se aseamănă mult cu <<poporul>> din filosofia politică, acel popor care,
potrivit teoreticienilor contractului social, este singurul care poate conferi legitimitate puterii” 23.
Această fuziune a generat un curent de idei înscris sub sfera „identității naționale” care s-a
manifestat cu violență prin practici socio-politice distructive, sub influența derapajelor ideologice
de extremă dreaptă. Disimulând vocația unui mesaj universal, exprimat prin „unitatea ideatică”,
guvernanții sau cei care exercitau puterea nu au pierdut ocazia de a își extinde puterea prin
mesajele persuasive de natură naționalistă. Acesta este motivul pentru care, în momentul actual,

22
Anne Thiesse, op. Cit., p. 9.
23
Ibidem
o preocupare problematică vine din imposibilitatea de a scinda conceptul dublu de „națiune-
naționalism”. Din acest motiv, pe parcursul secolului al XX-lea, spațiul Europei de Est, cele două
idei sunt încărcate tot mai puternic și de o conștiință a „puterii politice”, deși imputarea strictă a
politicului asupra naționalismului în sensul său de patriotism specific nu poate fi justă pe deplin.
Mai trebuie pomenit că există, în unele țări, respectiv în unele epoci, un fenomen naționalist
orchestrat cu doctrine bine stabilite în interiorul unor partide politice, în vreme ce pe același plan
poate exista și un naționalism difuz, neorganizat, care nu își atribuie eticheta aceasta. Adesea,
primul tip se mulează, crește și se dezvoltă în interiorul celui de-al doilea. Cu toate astea, în
Europa de Răsărit, programul politic ideologic s-a înscris în coordonatele unui naționalism așa-
zis emoțional, dezvoltat sub o dimensiune autoritară, observat cu acuratețe de autorul Louis Leo
Snyder în The New Nationalism. Elitele politice au promovat programe menite să respingă o
structură multietnică, așa cum s-a întâmplat în perioada anilor `30 în spațiul românesc,
„programul” degenerând într-o „paranoia etno-naționalistă”24

Perioada cuprinsă între 1848 și 1914 a fost caracterizată printr-un naționalism populist 25
în tot spațiul european, pe fondul căreia s-au dezvoltat mai târziu politici xenofobe. Fuziunea
națiunii cu statul va marca alunecarea înspre proiectele autoritare, națiunea împrumutând
conotațiile spirituale ale unei noi religii. Există o serie de istorici – printre care se află de
exemplu și Lucian Boia – care afirmă că națiunea a servit drept motivație ideologică, accentuând
stări conflictuale violente în numele unor idealuri naționale26. Acesta este și motivul pentru care,
în istoria recentă, stratul interpretărilor privind naționalismului a devenit unul extrem de fragil,
numeroși autori imputând naționalismului actele de intoleranță care au condus către conduite
indezirabile. Tot naționalismului i s-au reproșat conflictele secolului trecut, caracterul pernicios
și politic. Cu toate astea, nu e util să suprapunem politicul și naționalismul pentru a nu cădea în
convenționalisme reducționiste.

După Revoluția Franceză din anul 1789, pe fondul procesului reorganizărilor de natură
burgheză se exprimă un interes și pentru (re)definirea termenului de națiune, luându-se în calcul
variate motivații particulare, relaționate cu expresia particulară a fiecărei țări. Unele spații au în

24
Victor Neumann, Neam, popor națiune, p. 126.
25
Edward Hallet Carr, distinge trei perioade/etape în care se manifestă naționalismul astfel: Nationalism and after,
Macmillan, London,1945
26
Lucian Boia, Două secole de mitologie națională, Ed. Humanitas, București, 2017, p/52
vedere o întreagă serie de factori fluctuanți, uneori polarizanți: „rațiunea și autonomia persoanei”
ori „unitatea sau dispersiunea conaționalilor în state diferite dependența sau independența
politică, existența de comunități etnice concurențiale pe același teritoriu” 27. Însă două mari
concepte dihotomice se vor aclimatiza: perechea Volk-Nation. Pe de o parte se conturează o
poziție care adoptă o definiție civică a conceptului, dominată în spațiul francez (nation), iar pe de
altă parte se pot identifica reperele unui naționalism etnocultural (de inspirație herderiană) în
Europa de Răsărit (Volknation). Modernizarea târzie a Europei de Est este explicată – așa cum
observă Victor Neumann – prin faptul că „structurile politice ale statului medieval se prelungesc
cu încă două secole în această parte a continentului (adică aproximativ până la 1850-1870); că
ponderea și rolul populației urbane în viața economică și politică sunt foarte diferite de acelea
din Apus, că păturile cultivate sunt încă nesemnificative [...], că aristocrația nu era decât parțial
pregătită să absoarbă ideile reformiste ale Iluminismului” 28. Aceste lucruri pun în lumină
derapajul temporal între cele două spații, aspect ce determină și o desincronizare de idei, care s-a
manifestat în planul culturii, a mentalității și prin urmare în planul politic raportat la funcționarea
statului.29 Analizarea fenomenului în contextul est și central-european devine o chestiune
complexă și problematică, de vreme ce Europa vestică s-a definit print-o „feudalitate capabilă să
nască particularisme generatoare de națiuni” iar Estul a fost circumscris unui spirit conservator 30.
S-a comentat cum în acest spațiu „tensiunile ideologice nu s-au epuizat iar noile spasme politice
și economice își au izvoarele în vechi anxietăți și angoase colective. Tribalisme, etnocentriste,
rasisme raționalizate de intelectuali cu pretenții de salvatori ai propriilor națiuni, populisme
clericalisme ori militariste marchează acest început de secol și de mileniu”31

După o perioadă în care națiunea este un termen care își menține un caracter plural,
episodic respectiv incert, acesta devine frecvent utilizat în spațiul german echivalat cu termenul
de „Volksgeist” având în centru gândirea lui Johann Gottfried Herder (1744-1803). Modelul
acestei gândiri merită explicat aici mai amplu datorită impactului pe care l-a avut în spațiul
27
Paul Cornea, Originile romantismului românesc, Editura Minerva, București, 1972, p. 460
28
Victor Neumann, Ideologie și fantasmagorie. Perspective comparative asupra istoriei gândirii politice în Europa
Est-Centrală, Editura Polirom, Iași, 2001, p. 30
29
Ibidem.
30
Guy Hermet, Istoria națiunilor și a naționalismului, Institutul European, București, 1997, p. 6
31
Vladimir Tismăneanu, Mituri politice în epoca globalizării, în Secolul 21, 2001, 7-9, p. 94, citat de Alexandru Zub
în Naționalism și Națiune, Raoul Girardet, Institutul European, 2003 p. 9
românesc. Deplângând realitatea germană, și pornind de la premisele referitoare la dezbinarea
națiunii germane, Herder construiește prin opera sa o adevărată doctrină națională, un
naționalism de factură organicist-romantic, prin glorificarea poporului, subliniind importanța
limbii naționale și privilegiind valorile tradiționale, respectiv cele național-culturale. Herder
cultivă terenul unei idei care susține existența popoarelor în afara Statului, o Kulturnation
dezvoltată și construită în jurul unei „metafore organiciste” percepută la noi ca o națiune
„etnoculturală”32 Cunoscut pentru aversiunea sa față de cosmopolitanismul francez autorul
insistă că limba este „expresia vie, organică a spiritului unui popor și suma acțiunii rodnice a
tuturor sufletelor care au făurit-o”33 iar ambiția acestuia este întoarcerea la rădăcinile strămoșești
naționale. Dincolo de asta, factorii de natură politică eludați, iar latura socială și cea civilă sunt
ocolite cu ostentație, accentul punându-se nu pe egalitatea cetățenilor ci exclusiv pe criterii de
origini, sânge, limbă, folclor și cutume. Pentru Herder, adevărata cultură vine din popor, unde
„sufletul națiunii se exprimă prin limbă” 34. Construcția națiunii este posibilă prin cunoașterea
trecutului, printr-o vastă rețea de corespondențe între rădăcinile din adâncurile istoriei (firește –
glorioase și eroice). Naționalismul german nu și-a găsit justificarea în proiecția unei societăți
raționale formată din cetățeni, ci, din contră, s-a bazat pe conceptul (mult mai ambiguu) de
folclor și legături de sânge35. Această diferență de concepte a fost rezultatul unei consecințe
istorice a faptului că epoca Renașterii nu a schimbat profund ordinea politică și socială în
Germania. Termenul a cunoscut o răspândire rapidă, sub diferite nivele în mediile intelectuale
din centrul și estul Europei. La noi, mediile intelectuale din epoca pașoptistă reevaluează tezele
herderiene de factură romantică, expunând premisele unei doctrine romantice care are în centru
asimilarea națiunii cu poporul, vizează comunitatea de neam și aspiră la identificarea unui
specific național alternat cu căutarea tradițiilor pentru o legitimizare națională. Aceste idei vor
deveni componente de bază ale unei generații intelectuale în ascensiune, vor îngloba „spiritului

32
Idem 146
33
Anne Thiesse, Construirea identităților naționale în Europa, în secolele XVIII-XX, Polirom, Iași, 2000, p 28
34
Idem, p. 27
35
În The Idea Of Nationalism, Liah Greenfeld observă natura mistică a naționalismului herderian: „Its roots seemed
to reach into the dark soil of primitive times and to have grown through thousands of hidden channels of
unconscious development, not in the bright light of rational political ends, but in the mysterious womb of the people,
deemed to be so much nearer to the forces of nature”, p. 165
vremii”. Odată cu această generație se vor pune bazele ideologiei naționaliste românești, pe care
o vom dezbate însă în capitolul următor.

O a doua accepțiune care lămurește câteva din diferitele interpretări ale sensului de
națiune este generată din spațiul francez și-a câștigat locul din reflecțiile lui Ernest Renan (1823-
1892), specialist al limbilor semitice. Viziunea pe care o dezvoltă acesta, în analiza din eseul
Qu`est-ce qu`une Nation? (1882) rămâne un reper de-a lungul timpului în cercetarea acestei
ramuri. Sensul pe care îl oferă el se opune celui german, Renan arătând necesară distincția între
ideea de națiune și aceea de comunitate religioasă lingvistică sau rasială. 36 Națiunea, după Renan,
este înțeleasă ca „un plebiscit de fiecare zi, la fel cum existența individului depinde de
permanentele dovezi concrete puse în slujba vieții”. Aceasta perspectivă non-organicistă
generează conceptul de națiune politică, determinând un naționalism civic, radical opus
conceptului herderian comentat anterior.

Aceste teorii au reușit să influențeze un amplu spectru ideologic și politic la sfârșitul

secolului XIX, mai ales în perimetrul Europei Răsăritene, prin generarea nefastă a unor extreme
naționaliste deviante, xenofobe, afectate de paroxism. Iată cum comentează Guy Hermet felul în
care forme ale naționalismului formulat în secolul XIX, va fi asimilat cu agresivitate în
pretențiile „idealul naționalist” și va anticipa reprezentări ale antisemitismului în discursul
public: „este limpede că viziunea etnoculturală asupra naționalității a alimentat xenofobia țărilor
cu organizare statală când acestea s-au simțit umilite de prestigiul și de puterea altor State-
Națiuni”. Și tot Guy Hermet mai insistă în această direcție, subliniind comportamentul stric
politic al naționalismului extrem, deformează conștiința publică: „În sens mai larg concepția
etnoculturală asupra națiunii n-a încetat să infiltreze resentimentul naționalist și șovin în orice
societate chiar și în acelea unificate politic” 37. Mai mult decât atât, mai târziu naționalismul
exacerbat își va afișa latura întunecată devenind una din sursele puternice de motivație prin care
s-au formulat și ideologiile conceptelor totalitare.

Dincolo de toate aceste clasificări teoretice, o concluzie justă ar fi că națiunea-

naționalitatea reprezintă o substanță hibridă, plasată sub o vastă umbrelă a ideologiilor politice,
mișcărilor sociale, politice, culturale, istorice, mistice și religioase. Încărcătura semantică a
termenilor s-a tradus în spațiul est-european, în ultimele două secole, într-un discurs intolerant și
36
Victor Neumann, Neam, popor sau națiune? Ed. Curtea Veche, București, 2003, p. 40
37
Guy Hermet, op. cit., p. 153
exaltat care promovează politici xenofobe și rasiste. Naționalismul care izvorăște din această
zonă corespunde mai degrabă definiției plasate de Herder (după particularitățile de limbă, tradiție
și folclor) și se observă faptul că își moștenește ideile din excesul ideologic-sentimentalist, sau
de fapt, dintr-o frustrare națională. Într-o zonă aflată în incertitudine istorică mai mult timp,
unitatea teritorială a avut de suferit. Așadar, printre aceste carențe naționale se formulează și se
promovează un discurs nociv, care promovează o identitate națională unică.

2. Origini ale naționalismului în spațiul românesc

Referințe bibliografice

1. Baertschi, Bernard, Mulligan Kevin (coord.), Naționalismele, Trad. din lb. franceză
Ion Doru Brana, ed. Nemira Publishing House, București, 2010
2. Boia, Lucian, Două secole de mitologie națională, Ed. Humanitas, București, 2017
3. Carr, Hallet, Edward, Nationalism and after, Macmillan, London, 1945
4. Cornea, Paul, Originile romantismului românesc, Editura Minerva, București, 1972
5. Hermet, Guy, Istoria națiunilor și a naționalismului, Institutul European, București,
1997
6. Neumann, Victor, Ideologie și fantasmagorie. Perspective comparative asupra
istoriei gândirii politice în Europa Est-Centrală, Editura Polirom, Iași, 2001
7. Neumann, Victor, Neam, popor sau națiune? Ed. Curtea Veche,București, 2003
8. Thiesse, Anne, Construirea identităților naționale în Europa, în secolele XVIII-XX,
Polirom, Iași, 2000
9. Anderson, Benedict, în Comunități imaginate, Reflecții asupra originii și răspândirii naționalismului,
Trad. de Oltean Roxana, Potrache Ioana, Editura Integral, București, 2000