Recenzia cărții

,,Pentru un alt ev mediu. Valori umaniste în cultura și civilizația

Evului Mediu”, volumul II, de Jacques Le Golf
Întocmit: Poenașu Cătălin
Anul II, Conversie Istorie
Facultatea de Istorie, Filosofie și Teologie
Universitatea ,,Dunărea de Jos” Galați.
Îndrumător: Prof. Univ. Dr. Lupașcu Silviu

Jacques Le Golf face parte din galeria marilor istorici francezi, care s-a ocupat de
studierea Evului Mediu.
L-a avut ca mentor pe Marc Bloch, fondatorul ,,Ecole de Annales” (Școala Analelor),
iar datorită acestui fapt Le Golf, va continua muncă predecesorului său la această prestigioasă
instituție, fiind considerat continuatorul acestui ,,curent”.
Opera lui Jacques de Golf este foarte vastă. A scris două biografii de o valoare imensă
pentru istoria universală: viața lui Ludovic al IX-lea și viața Sfântului Francisc de Assisi, iar
alături de acestea mai amintim: ,,Civilizația Occidentului Medieval”, ,,Imaginarul
medieval”, ,,Intelectualii în Evul Mediu”, ,,Omul medieval”, ,,Evul mediu și nașterea
Europei”1 etc.
În rândurile care vor urma vom face o prezentare a cărții ,,Pentru un alt ev mediu.
Valori umaniste în cultura și civilizația Evului Mediu”, volumul II. Cartea amintită mai sus a
apărut la Editura Meridiane din București în anul 1986. Volumul ne întâmpină cu o copertă
(Coperta 1), unde îl vom descoperii pe Carol, Duce de Orleans cu ale lui poeme, iar în cadrul
îndepărtat al copertei se poate distinge Turnul Londrei, în miniatură așa cum arăta el la 1500,
conform British Library2.
Cartea este tradusă în limba română de către Maria Carpov, cea care a tradus și
volumul întâi al aceleiași cărți, dar și ,,Nașterea Purgatoriului” în 1995, tot de același autor, pe
care a și prefațat-o3.

1
Toate aceste opere menționate au fost traduse în limba română și publicate la diferite edituri românești.
2
Jacques Le Golf, ,,Pentru un alt ev mediu. Valori umaniste în cultura și civilizația Evului Mediu”, volumul II,
Editura Meridiane, București, 1986, p. 4.
3
Conform site-lui Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Iași: http://uniuneascriitorilorfilialaiasi.ro/in-
memoriam-maria-carpov/ (accesat în data de 30.12.2020, ora 10.30)

1
 Notele prezente în ,,Pentru un alt ev mediu. Valori umaniste în cultura și
civilizația Evului Mediu”, volumul II, îi aparțin tot Mariei Carpov, iar lucrarea debutează cu
un studiu introductiv semnat tot de traducătoarea ieșeană.
Volumul debutează cu capitolul ,,Cultură savantă și cultură populară”
(numerotat ,,III”, semn că volumul este o continuare) și cu subcapitolul ,,Cultura clericală și
tradiții folclorice în civilizația merovingiană”, iar o primă ,,dispută” culturală, dacă o
putem numi așa, se iscă în domeniul filologic și are în centrul ei limba utilizată societatea
secolelor IV-V, chiar și VI. Clerul și Biserica ,,vorbeau” latina, iar laici, indiferent de poziția
socială vorbeau limbile barbare, spre exemplu țăranii ,,socializau” în limbile coptă, tracă, celtă
etc.4.
Cu toate acestea vor fi întâlnite și dialectele germanice, dar cu toate acestea se poate
observa foarte ușor o tendință de romanizare a barbarilor, fapt care demonstrează că lumea
romanică începea să prindă contur.
Titlul acestui prim subcapitol nu este ales la întâmplare. Textul ne pune în atenție două
categorii sociale: clerul, reprezentanții de marcă a culturii acelor timpuri și țăranii, păstrătorii
tradițiilor folclorice, clericii și țăranii monopolizau toate mediile sociale, chiar și toate
nivelurile de cultură.
Cultura evului mediu timpuriu a fost marcată și de răspândirea rapidă a creștinismului,
chiar dacă nu se știe exact dacă răspândirea creștinismului în Imperiul Roman din secolul al
IV-lea a fost de sorginte spirituală sau politică. ,,La începutul secolului al IV-lea, creștinismul
era răspândit mai ales în clasele urbane mijlocii și inferioare, în timp ce, în masele țărănești și
în aristocrație, pătrunse-se prea puțin”5.
Parcurgând paginile capitolului vom întâlni ,,caracterele fundamentale ale istoriei
culturii occidentale, din secolul al V-lea până în secolul al VII-lea: laminarea claselor
mijlocii; clivajul cultural nu coincide cu stratificarea socială, deoarece cultura intelectuală
devine monopolul Bisericii; cultura ecleziastică …folosește instrumentele intelectuale puse la
punct din secolul al III-lea până în al V-lea, de către autori didactici care sistematizează, la un
nivel simplificat și mediocru, moștenirea metodologică și științifică a culturii greco-romane;
șefii eclesiastici primesc această cultură6; în ciuda tendinței de regionalizare, această cultură
eclesiastică are aproape pretutindeni aceeași structură și nivel; iar cultura laică manifestă o
regresiune”7.

4
Jacques Le Golf, op. cit., p. 7.
5
Ibidem, p. 8.
6
Simplistă și mediocră
7
Jacques Le Golf, op. cit., p. 9-10.

2
 În continuare autorul examinează să raporturile dintre cultura clericală și folclor,
concluzionând că folclorul este bine recepționat în cultura clericală, ,,această receptare este
favorizată de anumite structuri mentale comune cu ambele culturi și receptarea folclorului
este impusă de tactica și practica evanghelizatoare, evanghelizarea cerând un efort de adaptare
culturală a clericilor”8.
Cu toate acestea cultura folclorică nu a fost acceptată de către Biserică care a încercat
să distrugă ,,mărturia folclorică”, Biserica dorind să dețină ,,monopolul cultural” al vremii.
Iată că în Evul Mediu timpuriu Biserica controla dimensiunea culturală a societății, iar
această imixtiune nu știm dacă a fost benefică sau nu, depinde de unghiul din care privim
problema.
Al doilea subcapitol ,,Cultura ecleziastică și cultura folclorică în Evul Mediu:
Sfântul Marcel din Paris și balaurul” ne scoate în prim plan un personaj ,,miraculos”,
,,fiecare etapă a ascensiunii ecleziastice a lui Marcel vine după un miracol, iar succesiunea
acestor miracole este și ea calitativă: fiecare miracol este superior celui de dinainte”9.
Primul miracol este acela când Marcel este pus de un țăran să spună cât cântărește o
bucată de fier înroșit în foc. Marcel ia bucata de fier în mână și apreciază cu exactitate
greutatea fierului încins10.
Cel de al doilea miracol are un fundament hristologic, care face trimitere la prima
minune săvârșită de Iisus Hristos la nunta din Cana Galilei. Marcel este trimis de către
episcopul său ca să ia apă din Senna, pentru a clericul să se spele pe mâini, iar în timp ce
Marcel turna apă, aceasta se prefăcea în vin și se înmulțea, încât episcopul putea împărtăși pe
toți cei prezenți11. În urma acestui miracol, Marcel este hirotonit diacon.
Al treilea miracol are în centrul lui tot apa, element purificator și sfințitor, dacă ne
raportăm la Taina Botezului sau la Ierurgia Sfeștaniei. Marcel îi oferă episcopului iar apă,
care se preface de această dată în ulei binemirositor, sfințit12 și cu acest prilej Marcel este
hirotonit preot.
Cu toate acestea episcopul a pus la îndoială capacitatea ,,miraculoasă” a lui Marcel,
dar providența divină îl face în cele din urmă pe ierarh să recunoască capacitățile
supranaturale ale lui Marcel. Evenimentul prin care se produce această recunoaștere este
următorul: episcopul este ,,lovit” de amuțire, iar datorită capacității vindecătoare a lui Marcel,

8
Ibidem, p. 11.
9
Ibidem, p. 24.
10
Ibidem, p. 25.
11
Ibidem, .p.25.
12
Ibidem, p. 25.

3
acesta își recapătă vorbirea și în sfârșit recunoaște puterea spirituală extra-umană a lui Marcel,
care se concretiza acum în ,,talant taumaturgic”.
După toate aceste evenimente Marcel va deveni episcop, dar îl el și prin el va lucra
această putere miraculoasă: va elibera un prizonier, făcând ca lanțurile acestuia să cadă
singure, iar pe lângă această eliberare trupească, îl va vindeca și din punct de vede spiritual pe
cel întemnițat13.
Cel mai important ,,miracol” pe care Episcopul Marcel l-a săvârșit este învingerea
unui balaur, din zona Parisului. Are loc o confruntare tragică, iar în cele din urmă, datorită
puterilor sala supra-omenești și spirituale, Sfântul Episcop Marcel reușește să-l facă să
dispară.
În lumea religioasă, cultul Sfântului Episcop Marcel al Parisului este adeseori
confundat cu un alt cult al Papei Marcel, martirizat sub Maxențiu în 309 sau cu Sfântul
Marcel de Chalon14, dar trebuie să distingem bine cele trei personaje sfinte.
Legate de aceste evenimente au început să apară și diferite legende întreținute de
folclorul Evului Mediu, de exemplu acolo ,,unde s-a petrecut ultimul său miracol i-a fost făcu
mormântul și tot acolo, se ridică o biserică suburbană închinată lui și care a rămas în tradiție,
ca cea dintâi biserică din Paris”15.
Începând cu secolul al XVIII-lea cultul Sfântului Marcel își pierde din intensitate, fiind
înlocuit cu cel al Sfântului Denis sau al Sfintei Genevieve, iar cauza acestui declin cultic este
pusă pe seama balaurului.
Balaurul merovingian a lui Marcel este simbolul diavolului, teorie pe care o dezvoltă
și creștinismul contemporan. Despre acest ,,cult al balaurului/șarpelui” s-a scris foarte mult.
Dacă este să ne rezumăm la literatura laică, despre balaurul lui Marcel a scris Venantius
Fortunatus, care îl prezintă din cele două prisme: religioasă și laică.
Dacă este să mergem pe filonul religios o să observăm că ,,balaurul/șarpele” este
prezent și în textul biblic. În Geneză întâlnim ,,șarpele ispititor”, apoi șarpele din Behemet sau
Leviatan. Nici Psalmi lui David nu omit prezenta unei astfel de creaturi ,,balaurul acesta pe
care l-ai zidit ca să se joace în ea” (Ps. 103, 27) și nici Apocalipsa lui Ioan16 nu se debarasează
de ei.
Despre simbolismul balaurului a scris și Fericitul Augustin, în ,,Comentariile la
Psalmi”, el asociind această creatură cu diavolul. În cultul ortodox întâlnim o luptă

13
Ibidem, p. 25.
14
Ibidem, p. 26.
15
Ibidem, p. 26.
16
Apocalipsa lui Ioan, capitolul 12, versetul 3, ,,Femeia înveșmântată cu soarele și luna și balaurul roșu”

4
asemănătoare cu cea a lui Marcel, protagonistul ei fiind Sfântul Mare Mucenic Gheorghe,
ocrotitorul armatei la români, încă din cele mai vechi timpuri17.
,,Teoria balaurului” a fost dezbătută și de Isidor din Sevilla, care tratează balaurul din
punct de vedere științific, nu simbolic. El susține că ,,este cel mai mare dintre toți șerpii …,
este un animal subteran și totodată aerian, căruia îi place să iasă din peșterile în care se
ascunde, pentru a zbura în aer; forța lui nu stă în gură sau în dinți, ci în coadă”18.
Isidor îl deosebește pe balaur de șarpe, este preocupat de habitatul în care acesta
trăiește (sub apă, pe pământ sau în aer), făcând ca tratarea acestui subiect să ,,scape de
simbolismul moral și religios”19.
Cu toate că era un om de știință desăvârșit, Isidor știa de lupta unui episcop cu un
balaur, cunoscând legenda unui anume episcop Donatus de Epir, care a ucis un balaur foarte
mare, a cărui răsuflare împuțea aerul20.
Fortunatus mai amintește, pe lângă balaurul lui Marcel și de balaurul Papei Silvestru,
contemporan cu Împăratul Constantin cel Mare. Acest balaur a avut soarta balaurului lui
Marcel, fiind ucis de către Papă. Există multe legende despre acest episod, pe care diferiți
autori l-au relatat, iar în continuare vom prezenta o variantă creștină a întâmplării: ,,În acea
vreme era în Roma un balaur mare, într-o peșteră adâncă, locuind sub muntele ce se cheamă
Târpie, unde s-a zidit Capitoliul, căruia poporul necredincios îi aducea jertfe în toată luna, ca
unui zeu; când balaurul ieșea din peșteră, vătăma văzduhul cu otrăvitoarea lui suflare, și se
făceau multe omoruri în poporul ce locuia aproape și mai ales între copii. Elinii au zis către
sfântul: "Pogoară-te în peșteră și fă ca balaurul, cu puterea Dumnezeului tău, să nu mai iasă
afară ca să omoare oamenii și atunci vom crede în Dumnezeul tău, ca într-un Atotputernic".
Sfântul a adunat pe toți credincioșii cei sfințiți și pe mireni și le-a rânduit post și rugăciune trei
zile; apoi singur mai mult decât toți, se ostenea în post și în rugăciune. Într-o noapte i s-a
arătat în vedenie Sfântul Apostol Petru, poruncindu-i să ia cu sine câțiva preoți și diaconi și să
se ducă la peștera unde sălășluia balaurul fără temere, apoi, săvârșind în gura peșterii
dumnezeiasca slujbă, să intre înăuntru și, chemând numele lui Iisus Hristos, să astupe acolo pe
balaur ca să nu mai iasă niciodată. Sfântul s-a dus la peșteră, după porunca apostolului, iar
după săvârșirea sfintei slujbe, a intrat în peșteră și, găsind într-însa niște uși, le-a închis,
zicând: "Ușile acestea să nu se mai deschidă, până în ziua venirii a doua a lui Hristos".
Astupându-l astfel pe balaur, l-a făcut să nu mai iasă în veci. Păgânii socoteau că Silvestru cu

17
De văzut epoca lui Ștefan cel Mare.
18
Jacques Le Golf, op. cit., p. 35.
19
Ibidem, p. 36.
20
Ibidem, p. 36.

5
clerul său vor fi mâncați acolo de balaur, dar când l-au văzut că a ieșit nevătămat, s-au mirat și
de atunci, nemaivăzând ieșirea balaurului, mulți au cunoscut puterea adevăratului Dumnezeu,
și s-au adăugat celor credincioși21.
În continuarea lecturării cărții lui Jacques Le Golf, cititorul va descoperi informații
despre simbolismul balaurului în civilizația greco-romană (paginile 39-40), în Extremului
Orient (pagina 41), în cultura celtă și irlandeză, unde balaurul este asociat cu forțele răului, iar
mai apoi poate face un popas de lectură în sfera artelor care tratează și ele simbolismul
balaurului.
În arta romanică ,,formele preiau corpul flexibil al balaurului” 22; ,,arta funerară …
deschide balaurului învins un alt viitor. El vine să se culce la picioarele învingătorilor lui, a
căror victorie este imortalizată în piatră”23.
Rămânând tot pe făgașul artei, menționăm că Sfântul Marcel și balaurul lui sunt
prezenți pe sculpturile de la Catedrala Notre Dame din Paris: ,,pe fațadă, în panoul de lângă
portalul Sfânta Ana și pe latura septentrională în arcada de deasupra portalului
canonicilor”24. ,,Sculpturile de la Notre Dame din Paris corespund simbolismului balaurului în
ortodoxia galică. Spiritul gotic reduce, fără îndoială, întrucâtva acest simbolism, stăruind
asupra aspectului anecdotic și moralizator mai mult decât asupra valorilor teologice”25.
Un alt aspect simbolic demn de menționat, este faptul că balaurul simbolizează așa
cum am mai sus forțele răului, dar poate fi chiar însuși păcatul, așa cum de întâmplă în
,,Legenda aurea” a lui Iacopo de Varrezze26
În acest capitol sunt prezentați mai mulți balauri (paginile 52-53), cu diferite nume,
care potrivit autorului sunt ,,integrați în diferite rituri folclorice” 27. Totodată se încearcă și o
cronologizare a apariției acestor balauri, punctul de plecare fiind etapa preistorică, aceștia
fiind în strânsă legătură cu uriași procesionali, cum ar fi cei din Flandra și Hainaut28.
Acest subcapitol se încheie cu prezentarea victoriei Sfântului Marcel, care ucide
balaurul, care mânca din trupul femeii păcătoase, prin trei lovituri cu toiagul lui. Relatarea

21
https://doxologia.ro/viata-sfant/viata-sfantului-ierarh-silvestru-episcopul-romei (accesat în data de 30.12.2020,
ora 14.50)
22
Jacques Le Golf, op. cit., p. 47.
23
Ibidem, p. 49.
24
Ibidem, p. 49.
25
Ibidem, p. 52.
26
Ibidem, p. 52.
27
Ibidem, p. 54.
28
Ibidem, p. 55.

6
acestui episod este cuprinsă în paginile 65 și 66 ale operei pe care o recenzăm, textul fiind
preluat din opera lui Venantius Fortunatus, ,,Vita Sancti Marcelli”29.
În continuare capitolului al III-lea, așa cum l-am considerat noi, ne vom intersecta cu
subcapitolul ,,Occidentul medieval și Oceanul Indian: un orizont oniric”.
Oceanul Indian a fost pentru mulți navigatori o ,,necunoscută”. Ptolemeu este cel care
creează o eroare prezentând acest ocean drept unul închis, adică un fluviu circular 30. Prima
hartă medievală care prezintă Oceanul Indian ca fiind deschis îi aparține lui Antonin de Virga,
în 141531. ,,Această deschidere a Oceanului Indian este mai mult decât sfârșitul unei
îndelungate ignoranțe, ea este distrugerea a însăși temeliei mitului Oceanului Indian în
mentalitatea medievală…Jurgis Baltrusaitis a descris foarte bine această evoluție mentală…
căci aceasta răstoarnă bazele cartografiei și totodată ale viziunii față de lume”32.
,,Oceanul Indian este pentru Occidentul medieval lumea închisă a exotismului
oniric, ,,hortus conclusus” al unui Paradis făcut din încântare amestecată cu coșmar. Dacă este
deschis, dacă este se străpunge o fereastră, dacă se găsește un drum către el, visul se
destramă”33.
Cu toate acestea apele Oceanului Indian au fost ,,călcate” de navele negustorilor, a
călătorilor și misionarilor, iar despre el a scris și Marco Polo. Creștinii au fost singuri care nu
au navigat pe el, deoarece arabii, indienii și chinezii ,,făceau din el un domeniu rezervat”34.
În rândurile acestui subcapitol dedicat Oceanului Indian, autorul face o trecere în
revistă a autorilor care au prezentat acest tărâm în operele lor. Jacques Le Golf îl
nominalizează pe Pliniu cel Bătrân care vorbește despre India în opera ,,Historia Naturalis” 35;
este amintită o scrisoare a unui anumit Fermes care este adresată Împăratului Hadrian, unde
sunt descrise frumusețile Indiei36; nu este omis nici Isidor de Sevilla care prezintă India în
opera ,,Etymologiae”37; Honorius Augustodunensis în ,,Imago mundi” vorbește despre India38
și nu în ultimul rând, cel care ne oferă o imagine de ansamblu a Indiei este Jacques de Vitry în
lucrarea ,,Historia Orientalis”39.

29
Ibidem, p. 66.
30
Ibidem, p. 85.
31
Ibidem, p. 85.
32
Ibidem, p. 85.
33
Ibidem, p. 86.
34
Ibidem, p. 86.
35
Ibidem, p. 89
36
Ibidem, p. 89.
37
Ibidem, p. 91.
38
Ibidem, p. 91.
39
Ibidem, p. 91.

7
 Autorul operei recenzate ne prezintă în continuare o împărțire a Indiei în trei sectoare:
India Majoră, care cuprinde teritoriile de bază, India Minoră care este formată din nordul
coastei Coromandel și peninsulele din sud-estul asiatic și India Meridiană, care cuprinde
Etiopia și regiunile de coastă din sud-vestul asiatic40.
Occidentul medieval vedea în aceste ținuturi o bogăție din care s-ar putea ,,înfrupta”,
dar situația nu se prezenta așa cum o vedeau occidentali medievali, deoarece aceste ținuturi
erau marcate de sărăcie și am spune noi, și de lipsa valului civilizator. Bogăția este de fapt
Oceanul Indian, despre care Marco Polo afirma: ,,Tot ce are India mai bun și mai frumos se
află aici”41, adică în Ocean.
Dacă bogăția materială este străină acestui ținut, trebuie să menționăm că Oceanul
Indian este asociat de occidentali cu o exuberanță fantastică, ținuturile lui fiind ,,populate de
oameni și animale fantastice, un univers de monștri de ambele categorii” 42, el fiind văzut ca
o ,,mare infinitum”43, unde furtunile maritime ,,își fac de cap”.
Spațiul indian nu a fost străin de creștinism. Știm foarte bine că în această zonă
Evanghelia lui Hristos a fost propovăduită ,,Sfântul Matei ar fi convertit India Sudică, Sfântul
Bartolomeu India Superioară și Sfântul Toma India Inferioară”44.
În câteva rânduri am încercat să sintetizăm ,,visul indian”, pe care occidentul medieval
și-l dorea realitate palpabilă.
Următorul subcapitol ,,Visurile în cultura și în psihologia colectivă din Occidentul
Medieval” ,,este o investigație de proporții mai mari (pe care autorul a realizat-o) în cadrul
unui curs de inițiere destinat tinerilor istorici de la Ecole Normale Superieure…obiectul fiind
prezentarea structurilor, a permanențelor și a cotiturilor istoriei culturii și a mentalităților
medievale45.
Autorul a încercat să introducă cititorul în lumea visurilor, pornind de la literatura
medievală, dar nu a omis nici textul scripturistic, mai ales cel al Vechiului Testament, unde
sunt relatate tâlcuirile visurilor paharnicului, brutarului și ale lui Faraon de către Iosif.
Din perspectiva Sfântului Grigorie cel Mare și a lui Isidor din Sevilla, visurile sunt
bune, deoarece vin de la Dumnezeu46, dar sunt și sfinți, cum ar fi Sfântul Anton care susține
că visurile vin de la diavol47.
40
Ibidem, p. 94.
41
Ibidem, p. 95.
42
Ibidem, p. 95-96.
43
Ibidem, p. 97.
44
Ibidem, p. 97.
45
Ibidem, p. 111.
46
Ibidem, p. 114.
47
Ibidem, p. 114.

8
 Secolul al XII-lea este considerat o epocă de recucerire a visurilor de către cultura și
mentalitatea medievală, Dumnezeu fiind pus în prim plan în relația cu visurile 48, acestea
extinzându-și funcția în domeniul cultural și politic pentru a recupera cultura antică49.
Autorul concluzionează astfel: ,,Visul – chiar când este redus la o stare accesorie –
continuă să-și joace rolul de mijloc de defulare, de instrument propriu, să învingă necazurile și
inhibițiile”50.
Subcapitolul ,,Melusine – zână maternă, zâna care defrișează”, încheie capitolul
numerotat de Le Golf ,,III” și este de fapt un ,,studiu comun în care J. Le Golf sumă partea
medievală, iar E. Le Roy Ladurie partea modernă”51 a acestei teme.
Cine este de fapt această Melusine ? Legendele și literatura au consemnat că această
zână, este de fapt femeia balaur sau femeia șarpe. Textul operei recenzate ne prezintă mai
multe variante despre această creatură.
Prima menține a acestei creaturi, îl are în centru pe un anume ,,Henno cel cu dinții
mari”, care își ia de soție o femeie care respectă anumite reguli religioase: nu asistă niciodată
la începutul și sfârșitul slujbei (a Sfintei Liturghii), nu se împărtășește niciodată și nu se lasă
stropită cu apă sfințită. Intrigată de aceste aspecte, mama lui Hanno o urmărește printr-o gaură
în perete și o surprinde pe fată în timp ce se spăla, dar înfățișarea ei era una de balaur. Aceasta
îi va povesti fiului ei întâmplarea, fata va fi stropită cu apă sfințită și va dispărea52.
A doua mențiune a lui Melusine se numește ,,Doamna din Castelul Esperver”, care
este cuprinsă în ,,Otia Imperială”. Personajul feminin are aceleiași reguli religioase pe care le
respectă: întârzie la slujbă și nu asistă la sfințirea apei și ostiei. Ea va fi reținută cu forța de
soțul ei în Biserică, iar în momentul în care preotul rostește formula de sfințire a anaforei,
aceasta se transformă în balaur și zboară, trecând prin acoperișul Bisericii53.
O altă legendă, dacă o putem numi așa îl are ca protagonist pe stăpânul Castelului
Rousset, care întâlnește o tânără îmbrăcată strălucitor cu care se căsătorește. Aceasta îi cere
soțului ca să nu o vadă goală, deoarece va pierde toate bogățiile și bună starea. Imprudent
Raymond, stăpânul castelului, trage perdeaua după care se îmbăia soția lui, iar aceasta se
transformă în șarpe și dispare în apa scăldătoarei54.

48
Ibidem, p. 115.
49
Ibidem, p. 115.
50
Ibidem, p. 116.
51
Ibidem, p. 122.
52
Ibidem, p. 123.
53
Ibidem, p. 124.
54
Ibidem, p. 124-125.

9
 Un anume ,,Edric cel sălbatic” se rătăcește prin pădure, iar la un moment dat ajunge în
fața unei case unde vede mai multe tinere dansând. Se îndrăgostește de una dintre ele, pe care
o și răpește și cu care se va căsători. Soția îi va cere să nu o întrebe niciodată despre casa din
pădure sau despre surorile ei, dar venind furios de la vânătoare într-o zi și soția nefiind acasă,
Edric o va întreba la întoarcere: ,,De ce ai stat așa de mult la surorile tale?”. În acel moment
soția lui dispare, el rămânând singur și cu un copil bolnav, care va fi vindecat de moaștele
Sfântului Ethelbert55.

Au fot și alți autori care au scris despre femeie balaur sau șarpe, iar dintre ei îi amintim
pe Map și Gervase of Tilbury, care în anul 1200 scriau despre căsătoria despre un nobil cu o
femeie șarpe56.
Literatura mai scolastică ne prezintă alte două opere care prezintă această creatură
Melusine.
Prima operă este în proză și îi aparține lui Jean d' Arras și are mai multe denumiri:
,,Nobila poveste sa lui Lusignan”, ,,Romanul Melusinei în proză” sau ,,Cartea Melusinei în
proză”, iar cea de-a doua operă aparține stilului liric, versurile ei fiind terminate de copistul-
librar parizian Couldrette, între anii 1401-1405, ea intitulându-se ,,Romanul lui Lusignan sau
al lui Parthenay” sau ,,Mellusine”57.
După cum bine se observă legenda a fost transformată în roman, care ne întărește
afirmația că femeia șarpe sau balaur se numește Melusine.
Titlul subcapitolului ne mărturisește faptul că Melusiene poate fi identificată cu o
creatură maternă. După cum am precizat mai sus acesta a avut prunci, iar maternitatea ei este
întărită de faptul că în pofida ,,statului ei ascuns”, aceasta și i-a crescut cu dragoste de mamă.
Jean d' Arras, în opera lui, ne oferă explicația faptul că această creatură Melusiene e o zână a
defrișărilor. Arras consemnează în romanul lui că Raimondin, fiul Contelui Forez își ucide
unghiul din greșeală la o vânătoare, dar în pădure o întâlnește pe Melusine, cu care se va
căsători, iar aceasta va începe un proces de construire de noi castele, defrișând anumite păduri
pentru a pregăti terenurile pentru viitoarele construcții 58. Maternitatea lui Melusiene este
susținută și de Arras, prin faptul că acesta aduce în atenție cititorului faptul că Melusiene a
avut cu Raimondin ,,o mulțime de copii, zece băieți”59.

55
Ibidem, p. 125-126.
56
Ibidem, p. 126.
57
Ibidem, p. 126.
58
Ibidem, p. 128.
59
Ibidem, p. 128.

10
 Ceea ce am amintit mai sus putem considera că ar fi mărturiile primare care vorbesc
despre această creatură, Melusiene, dar literatura a continuat să scrie despre femeia-șarpe sau
femeia-balaur, basmele contemporane, unele dintre ele, fiind inspirate din legendele acestei
creaturi.
Următorul capitol, cel de al IV-lea, cum este el numerotat, se intitulează ,,Către o
antropologie istorică” și debutează cu subcapitolul ,,Istoricul și omul cotidian”.
O primă tematică pe care o abordează acest prim subcapitol pune în balanță două
categorii religioase: creștini și păgânii. Se cunoaște foarte bine avântul pe care religia l-a
,,prins” în istorie, iar acesta a fost înțeles greșit, concluzionându-se că doar creștinii au dreptul
la istorie, aspect total fals, deoarece istoria este pentru toți, indiferent de rasă, religie etc., și în
toate.
Un al subiect pe care acest subcapitol îl dezvoltă face referire la istoric vs. etnolog.
Între aceste statute au existat ,,prăpăstii”, care au făcut ca cele două științe istoria și etnologia,
să fie despărțite.
,,După un divorț de mai bine de două veacuri, istoricii și etnologii au tendința să se
apropie. Istoria nouă, după ce a devenit sociologică, are tendința să devină etnologică” 60.
,,Plimbându-și privirea etnologică asupra societăților pe care le studiază, istoricul înțelege mai
bine ce este liturgic într-o societate istorică”61. Această înrudire dintre cele două ramuri duce
la studiul mentalităților omului cotidian.
,,Etnologia îl face pe istoric să scoată în relief anumite structuri sociale, mai mult sau
mai puțin obliterate în societățile istorice și să-și complice viziunea despre dinamica socială,
despre lupta de clasă”62.
,,Făcând istorie etnologică se ajunge la reevaluarea, în istorie, a elementelor magice, a
charismelor”63, mai ales a charismelor individuale ,,care permit reconsiderarea rolului în
istorie a OMULUI MARE”64.
Perspectiva etnologică îl supune pe istoric la un studiu documentar nou, munca lui
nouă fiind deosebită de ceea ce făcea înainte, ,,istoricul este chemat să se angajeze, alături de
omul cotidian … în universul fără texte și fără scriere” 65, știind foarte bine că etnologia este
săracă în surse scrise, tradiția orală fiind ,,consultată” foarte mult în acest domeniu.

60
Ibidem, p. 159.
61
Ibidem, p. 160.
62
Ibidem, p. 162.
63
Ibidem, p. 164.
64
Ibidem, p. 165.
65
Ibidem, p. 168.

11
 Cu toate acestea, putem concluziona că etnologia vine să completeze cunoașterea
istorică, dar adevărul istoric va fi cuprins totdeauna în sursele istorice.
Subcapitolul al doilea al capitolului IV, care este ultima parte a operei recenzate, numit
,,Ritualul simbolic al vasalității”, îl introduce pe cititor în lumea seniorilor și vasalilor.
Sunt prezentate riturile vasalice, care au în centru lor ,,trei categorii de elemente
simbolice prin excelență: vorbirea, gestul și obiectele”66.
,,Vorbirea este simbolică deoarece este semn al unei relații dintre senior și vasal, ce
depășește cuvintele schimbate”67. Putem considera că vasalul depune sau mai bine zis rostește
un jurământ de credință în fața seniorului.
Gestul este următorul: ,,vasalul își pune mâinile împreunate între cele ale seniorului
care i le ține acoperite cu ale sale”68, iar mai apoi vasalul sărută mâna dreaptă a seniorului.
Aici întâlnim simbolismul mâinii în evul mediu care ,,exprimă învățătura, apărarea,
condamnarea … protecția, sau întâlnirea supunerii cu puterea”69.
,,Ritualul de intrate în vasalitate se termină prin investitura fiefului care se operează
prin înmânarea unui obiect simbolic de către senior vasalului său”70.
,,Riturile de vasalitate, așa cum par ele în societatea medievală occidentală, constituie
într-adevăr, un sistem politic global”71.
În continuare autorul abordează tema vasalității din perspectivă geografică, purtându-l
pe cititor în Spania, Italia, sau Anglia, prezentându-i diferite aspecte ale ritului de vasalitate,
dar care au la bază structura amintită mai sus, iar mai apoi i se prezintă lectorului un ,,tabel
cronologic” a evoluției acestei ,,rânduieli”.
Începând cu pagina 232, Le Golf, prezintă ritualul vasalității în Japonia și China,
aspect care demonstrează că vasalitatea nu era prezentă doar în Occident, ci era un ritual ce
aparținea de diferitele culturi și societăți ale Evului Mediu.
Nici creștinismul nu a stat departe de acest ritual. Le Golf sintetizează legătura dintre
creștinism și ritualul vasalic astfel: ,,Mai întâi, chiar dacă nici unul din cei doi contractanți,
seniorul și vasalul, nu este cleric, ceremonia se poate petrece într-o biserică, loc privilegiat –
alături de aula seniorului – pentru intrarea în vasalitate. Și destul de des, este precizat că
ceremonia se desfășoară în partea cea mai sacră a bisericii, super altare. Jurământul, care
constituie un element esențial al fidelității, este aproape întotdeauna făcut pe un obiect religios
66
Ibidem, p. 176.
67
Ibidem, p. 178.
68
Ibidem, p. 178-179.
69
Ibidem, p. 179.
70
Ibidem, p. 183.
71
Ibidem, p. 198.

12
și chiar deosebit de sfânt: Biblia sau relicvele. Obiectul simbolic al investiturii este, uneori, …
un obiect bisericesc sau religios (pe cârjă și pe inel, pe pocal, pe cârja episcopală, pe
candelabru, pe cheile bisericii, pe crucea abațială, pe pălăria starețului, pe împărtășanie, … pe
turturele de tămâie, pe cartea de rugăciuni, pe regula religioasă, pe psaltire etc.”72.
Acest ,,amestec” al bisericii în ritualul vasalic ne demonstrează ,,tendința ei ( a
Bisericii) de monopolizare a spațiilor sacre, eforturile de a oferi singurele garanții absolute
pentru jurămintele pe Biblie și relicve (întărind astfel rolul Sfintei Scripturi și cultul sfinților),
locul ei eminent ca proprietară a memoriei colective, zelul ei în impunerea ca justificare a
celor mai importante practici sociale…”73.
Concluzia privind imixtiunea Bisericii în ritualul vasalic este chiar ultima idee cu care
Le Golf își încheie opera ,,așa cum creștinii au devenit membri ai familiei creștine prin botez
și totodată au devenit credincioși – credincioși deci creștini - , tot astfel, vasalii, deveniți
membri ai familiei senioriale prin investitură, au devenit credincioși – Credincioși deci
Vasali”74.
Subcapitolul se încheie cu un Apendice, care cuprinde o listă de obiecte simbolice și o
schemă a sistemului simbolic feudo-vasalic,
Cartea lui Le Golf, este foarte bogată în surse bibliografice, afirmație susținută de
ultimele pagini ale cărții, care demonstrează faptul că autorul a acordat o atenție deosebită
acestui subiect și l-a tratat cu maximă seriozitate și rigurozitate, pentru a lăsa posterității o
lucrare de o valoare incontestabilă.
Bibliografie:
Izvoare:
1. ***,,Biblia” sau ,,Sfânta Scriptură”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000;
Lucrări în volum:
2. Jacques Le Golf, ,,Pentru un alt ev mediu. Valori umaniste în cultura și civilizația
Evului Mediu”, volumul II, Editura Meridiane, București, 1986;
Surse online:
3. http://uniuneascriitorilorfilialaiasi.ro/in-memoriam-maria-carpov/ ;
4. https://doxologia.ro/viata-sfant/viata-sfantului-ierarh-silvestru-episcopul-romei .

72
Ibidem, p. 241-242.
73
Ibidem, p. 243.
74
Ibidem, p. 248.

13
14