Prezentarea cărții Eroi și minuni ale Evului Mediu de Jacques Le Goff

Jacques Le Goff (n. 1 ianuarie 1924 – d. 1 aprilie 2014) este un istoric francez, specializat în istoria Evului Mediu, cu
precădere în sec. XII și XIII, considerat unul dintre cei mai importanți medieviști ai sec. al XX-lea. El începe demersul analitic al lucrării intitulate Eroi
și minuni ale Evului Mediu (carte apărută în anul 2005, la editura Seuil) prin anunțarea faptului că întreg conținutul ei ține de domeniul imagnarului.
Atenționează, de asemenea, că cel din urmă trebuie deosebit de reprezentări, căci el depășește acest teritoriu, fiind purtat de fantezie mult dincolo de
reprezentarea obișnuită. Imginarul este cel care contruiește și alimentează legende, mituri „transformă realul în viziuni pasionante ale spiritului”. Prin
redactarea acestei cărți, istoricul nu își propune să prezinte o viziune globală asupra imaginarului medieval, ci doar să reliefeze caracteristicile acestuia
prin intermediul anumitor componente notorii ce fac parte din acest ansamblu, cum ar fi, de exemplu, cele „trei edificii care domină societatea”:
Catedrala; Cetatea; Claustrul. Aceste „trei edificii” reprezintă, de altfel, supranaturalul, element pregnant al Evului Mediu.

    Prima minune – catedrala – e reprezentată de Dumnezeu și de preoții săi. Termenul apare în Evul Mediu, mai întâi, sub formă de epitet „biserica
catedrală”. Devine substantiv în secolul al XVII-lea. Iar ceea ce îi asigură succesul, de-a lungul timpului, este dimensiunea acesteia. Se impune în sec. al
IV-a, „odată cu recunoașterea Creștinismului ca religie admisă, apoi oficială a Imperiului Roman”. Atât atunci, cât și astăzi, are o funcție dublă: cea de
„biserică și tăire mitică în imaginar”. Evoluția bisericii și a caterdralei, în particular, este strâns legată de evoluția istorică. Un veritabil triumf al
înălțimii, datorită dezvoltării turlelor-săgeată, este oferit de curentul gotic. Nu trebuie lăsat în umbră nici rolul regelui în evoluția catedralelor, dat fiind
faptul că o catedrală era construită doar dacă exista o autorizație regală. La sfârșitul secolului al XII-lea, regii erau preocupați de crearea unui stat
modern și, de aceea, din monument al unui oraș, catedrala devine monument al unui stat.
    Este de notat faptul că pe lângă o perioadă de înflorire, catedralele au cunoscut și o perioadă a marilor încercări, care își au originea în Revoluție.
Catedrala a devenit ținta revoluționarilor, din cauza raportului ce-l avuse cu regalitatea, precum și a bogăției de relicve pe care le acumulaseră,
distrugând limita dintre rațiune și credință. Momentul în care reînvie catedralele este legat de romanul Notre-Dame de Paris de Victor Hugo.
    Cea de-a doua minune – castelul – este reprezentată de seniorul feudal. Această construcție va deveni un personaj mitic al societății. În paragraful
liminar al capitolului dedicat castelului, autorul cere a se face distincție între palat și castel. Termeni suprapuși în mod greșit. Palatul este o reședință
regală, iar castelul este reședința unui simplu senior. Deosebirile se impun și la nivelul funcțiilor pe care le îndeplinesc. Funcția esențială a castelului
este cea militară, în timp ce a palatului – rezidențială. În timp, însă, castelul și-a însușit și funcția palatului. Acest fapt este o urmare a revoluției
tehnice din secolele XIV-XV, mai cu seamă a revoluției artileriei. Castelul nemaiputând ține piept tunului, se rezumă la statutul său de relicvă, de
simbol.
    Castelul apare în sec. al X-lea, inițial, sub două forme: „castel pe movilă”, castelul ridicat pe înălțimi naturale, acestea sunt specifice Europei de Nord
și „ciuburi de vulturi”, termen prin care sunt distinse castelele așezate pe „înălțimi stâncoase”. În faza sa inițială, castelul a fost o construcție rurală și
chiar și atunci când este construit la oraș, el rămâne asociat zonei rurale, mai ales naturii. Secolele XI-XVI, sunt secole în care s-au construit foarte
multe castele, mai ales în Țara Galilor, fapt explicat prin conflictul existent între ei și englezi. La fel ca și catedrala, castelul devine, odată cu
romantismul, o metaforă – cea a puterii.
    Claustrul, cel de-al treilea edificiu dominant, din punct de vedere terminologic, poate desemna „o parte a mănăstirii sau mănăstirea însăși”. Atunci
când vorbim despre claustru ca parte a mănăstirii, ne referim la locul central al acesteia, constituit dintr-o grădină interioară, „înconjurată de galerii”.
În cea de-a doua accepție (mănăstire) se are în vedere ansamblul construcțiilor închise care înregesc imaginea mănăstirii. Etimologic, termenul provine
din latinescul „claudere” – a închide. Claustrul mai este considerat și metafora sufletului, a omului interior, „acea parte ce stă sub semnul păcii, opusă
agitației lumii”. În arhitectura monastică, claustrul apare în sec. al IV-lea, iar la sfîrșitul sec. al XIX-lea, devine imaginea nostalgică a unui paradis
monastic medieval.
După cum menționam mai sus, cartea lui Jacques Le Goff se construiește în jurul anumitor componente de vază ale Evului Mediu, dintre care am
trecut deja în revstă edificiile. Pe lângă acestea, el se referă și la eroi. Dar, nu înainte să atenționeze cititorul asupra faptului că termenul de erou în
accepție antică nu își mai află locul în Evul Mediu. Istoricul propune termenul de viteaz drept echivalent pentru ceea ce simbolizează eroul în Evul
Mediu. Referindu-se la ei, Jacques Le Goff prezintă două tipuri: personaje istorice, care au devenit în timp legendare, cum ar fi cazul lui Carol cel Mare,
și personaje pur legendare – Papesa Ioana, Robin Hood. Prezența acestor două tipuri de personaje denotă faptul că „imaginarul medieval construiește
o lume mixtă”, un melanj între istorie și legendă.
Unul dintre eroii istorici este Carol cel Mare. Devine legendar prin: ascensiunea sa la putere, războaiele și cuceririle sale, dobândirea coroanei
imperiale, „răsunetul inovațiilor de ordin cultural, rămase în istorie sub eticheta de „renaștere carolingiană” ”. Principalii săi dușmani sunt populațiile
germanice. El este cel care stabilește frontiera împotriva scandinavilor, a slavilor, a bretonilor și a populației din nordul Spaniei. Și nu doar atât, sub
egida lui Carol cel Mare, împărații au fost  siliți să creeze o entitate politică: „Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană”, menită să afirme, pe de o
parte, importanța caracterului germanic, iar pe de altă parte, prestigiul încoronării romane. A existat chiar și o perioadă în care s-a dorit sfințenia lui,
care n-a fost admisă. Dar, chiar și așa, la sfârșitul secolului al XIX-lea el devine „patron al elevilor ”, cu precădere în Franța, unde „data de 28 ianuarie
este considerată Ziua Sfîntului Carol cel Mare”.
Principalele regiuni care au perpetuat mitul lui Carol cel Mare au fost Franța, Italia și Germania. Între Franța și Germania s-a iscat un adevărat duel,
pornind de la acest mit, fiecare tinzând să și-l atribuie. Or el a depășit vizibil acest spațiu, fapt dovedit de termenul generic pentru rege la ruși și
polonezi: „король și крaл”. Mitul a cunoscut și o perioadă de stompare, dar nu a dispărut niciodată. Unul dintre marile momente ale reînvierii mitului
este perioada Napoleniană. Însăși Napoleon realizează această reînviere. Călătorește la Aix-la-Chapelle și își imaginează propria încoronare după
modelul încoronării lui Carol cel Mare.
La polul opus, avem personajele pur legendare. Dintre cele ilustrate de istoric în carte, mi-am propus să vorbesc despre Papesa Ioana, care este o
eroină scandaloasă, dar, în același timp, miraculoasă. Povestea apare în jurul secolului al XIII-lea și cunoaște mai multe variante. Jacques Le Goff o
rezumă pe cea oferită de Alain Bourean: în jurul anului 850, o femeie din Minz își urmează iubitul la Atena, care pleacă într-acolo pentru a învăța. Dat
fiind faptul că studiile erau disponibile doar bărbaților, aceasta se maschează în bărbat și asistă și ea la cursuri. Reușește să-i impresioneze pe toți și
este aleasă în calitate de Papă. Doi ani mai târziu, adevărul iese la iveală. Mai exact, se întâmplă când Papa aduce pe lume un copil. De atunci, s-a
introdus un scaun special pentru procesul încoronării și papilor li se verifica sexul în timpul evenimentului. De fapt, Papesa Ioana a întruchipat teamă
de femeie răspândită de Biserică sau, mai curând, teama de intruziunea feminină în structura bisericii.
Așa cum scriam mai sus, supranaturalul este un element pregnant al Evului Mediu. În cadrul cărții, Jacques Le Goff vine cu explicația: „miracolul este
o categorie moștenită din Antichitate, mai exact, din înțelepciunea romană. Minunea apare, începând cu franceza veche a sec. al XIII-lea, în viața
sfântului Alexis: „Miracolul este rezervat lui Dumnezeu și se manifestă printr-un act divin care sfidează legile naturii” ”.
Sursa: Jacques le Goff, Eroi și Minuni ale Evului Mediu,  Traducere de Gabriela Șiclovan, Editura Cartier, 2010.

fShare
Detalii
Scris de Maria IVANOV
Publicat: 23 Mai 2021