SANATATEA IN PERIOADA INTERBELICA

În perioada interbelică, sănătatea ţăranilor români era destul de şubredă. România

avea o mortalitate ridicată, atât în mediul urban, cât mai ales în mediul rural.

Mortalitatea ridicată era consecinţa suprapopulării locuinţelor: „Casele

suprapopulate, prost aerisite şi slab luminate, favorizau transmiterea maladiilor şi
debilitatea organismului dând un număr ridicat de morţi, uneori dublu comparativ cu acele
case mai îngrijite şi în care locuiau mai puţine persoane“. Conform studiilor efectuate
cea mai mare mortalitate era întâlnită în Moldova, unde mureau 22,7 persoane la mia de
locuitori, în timp ce, cei mai puţini mureau în Bucovina, 18,2 la mie.

Mortalitatea era foarte ridicată în rândul copiilor. Aproximativ 40% din numărul
total de decese provenea din rândul copiilor, iar în cei 22 de ani de perioada interbelică au
murit trei milioane de copii. „În anii ‘30, din totalul mortalităţii generale, o treime (în
medie 120.000 decese anual) era reprezentată de mortalitatea copiilor cuprinşi în categoria
0-1 ani. Această cifră sublinia că un procent de peste 30% dintre copiii născuţi într-un an
mureau în primele 12 luni de viaţă. Dacă adăugăm încă un procent de 7-8% din categoria
mortalităţii infantile cuprinsă între vârstele 1-5 ani ajungem la concluzia că aproximativ
40% dintre morţii unui an erau copii sub 5 ani.

De altfel, România făcea parte dintre primele trei state din Europa cu cea mai
mare mortalitate infantilă. Tributul plătit morţii în perioada interbelică a fost uriaş. Numai
copiii din mediul rural cuprinşi între vârstele 0-5 ani decedaţi pe durata celor 22 de ani ai
acestei epoci însumau cifra uriaşă de aproape 3 milioane. Din numărul total al deceselor
dintr-un singur an al perioadei interbelice, aproape jumătate reprezentau copii şi tineri
până în 20 ani. În statele din nordul şi vestul Europei, precum Belgia, Danemarca şi
Germania, procentele pe categorii de vârstă erau invers proporţionale cu procentele
mortalităţii din România.

De altfel, aceste state aveau încă de atunci o speranţă de viaţă de aproximativ 70-
75 de ani, comparativ cu cea din România care se cifra spre 40 de ani“, arată istoricul. Un
număr mare de copii mureau mai ales vara datorită afecţiunilor digestive, mai exact a
gastro-enterocolitelor şi diareelor, lucru posibil din cauza neglijenţei mamelor prinse de
treburile casnice, care nu asigurau o igienă corespunzătoare şi nu erau atente la hrana pe
care o consumau atât ele (care alăptau), cât şi micuţii.

Un număr mare de decese, 13,1%, era cauzat de maladii ale aparatului respirator
şi bronho-pneumonii, mai ales pe perioada de iarnă. Starea de sănătate a gravidelor era
precară Cauza principală a mortalităţii infantile a fost debilitatea congenitală a copiilor
născuţi, ca urmare a faptului că mamele erau prost hrănite în perioada gravidităţii. „Se
adăugau surmenajul şi efortul fizic intens pe care acestea îl depuneau în gospodărie şi la
câmp în perioada de sarcină. Majoritatea femeilor năşteau fără asistenţă medicală, chiar pe
câmp în timpul muncilor agricole, şi fără să fi beneficiat de o îngrijirea adecvată. De altfel,
90% dintre decedaţii dintr-un an, copii şi adulţi, nu beneficiaseră de îngrijire medicală,
fapt ce ar fi putut salva foarte multe vieţi.

Nu este de neglijat nici numărul deceselor femeilor înainte de naştere, în timpul

acesteia, sau în perioada imediat următoare. Astfel, numai în 1932 mureau la naştere în
mediul rural 2.191 de femei. În anul 1930, dr. George Banu a întreprins cercetări
amănunţite asupra unui număr de 2.149 de copii de vârstă şcolară, de la oraş şi de la ţară.
Copii de la ţară aveau o greutate subnormală într-o proporţie de 36,9%. „De asemenea, a
atras atenţia un fapt extrem de dureros, nu mai puţin de 67,5% dintre copii cercetaţi de la
ţară aveau cel puţin unul dintre fraţi decedaţi, în timp ce echivalentul de la oraş era ceva
mai mic, şi anume, de 53,8%“.

Exista o cultură alimentară şi igienică deficitară. Procentul de tuberculoză era

deosebit de mare în toată ţara. Potrivit unei statistici din 1923, mureau în medie 37 de
români bolnavi de tuberculoză la 10.000 de locuitori, în timp ce în Statele Unite media
procentuală era de 9,9 la 10.000 de locuitori, iar în Danemarca de doar 9,5 la 10.000 de
locuitori. În general, mortalitatea tuberculozei reprezenta aproximativ 10% din
mortalitatea generală. „Toate aceste probleme medicale grave erau cauzate de lipsurile
financiare evidente ale părinţilor, dar şi de o proastă cultură alimentară şi igienică a
românului de rând, şi nu numai. Apoi, mulţi părinţi preferau să rabde împreună cu
numeroşii lor copii pentru a strânge bani pe care să-i investească în cumpărarea de pământ,
acesta fiind obsesia ţăranului şi chiar a orăşeanului din mahala, ca să nu mai vorbim de
negustori. Şi adulţii erau suferinzi din cauza unei game variate de boli, ce-şi aveau aceleaşi
rădăcini ca şi în cazul bolilor copiilor lor, adică hrana deficientă şi condiţiile precare de
trai şi de igienă. Se adăugau în cazul adulţilor: tabagismul, alcoolismul şi bolile venerice.
Pe fondul unui organism deja slăbit, fumatul, practicat pe scară largă de către ţărani, atât
bărbaţi, cât şi un număr alarmant, aflat în creştere, de femei, a cauzat, alături de condiţiile
improprii de locuit, răspândirea uimitoare a tuberculozei“.

Sătenii chetuiau de două ori mai mult pe alcool decât pe pâine. O altă cauză a
deteriorării sănătăţii ţăranului român a fost alcoolismul cronic. „După primul război
mondial, în doar câţiva ani, numărul cârciumilor a crescut de peste patru ori. În unele
judeţe din Moldova (Iaşi şi Vaslui) el a crescut chiar de peste 5 ori. Mari băutori de tărie
(palincă) erau şi ţăranii ardeleni. În general, la ţară erau preferate rachiurile şi spirtul. Apoi
urma vinul, mai ales în regiunile viticole, şi abia la urmă se situa berea, a cărei cantitate
consumată a crescut şi ea. Numai în anii ’20, un bărbat adult consuma în medie
aproximativ 150 de litri de alcool pe an. În anii următori media înregistrată era chiar mai
mare, crescând de la an la an. Ba, chiar şi copiii consumau în mod constant alcool. O
informaţie frapantă venită din partea unui cercetător în acest domeniu, profesorul Obreja,
ne arată că sătenii cheltuiaude două ori mai mulţi bani pe alcool decât pe pâine. Consumul
de alcool afecta grav ereditatea şi influenţa starea de pauperizare şi promiscuitate a
familiilor nevoiaşe de la ţară, care erau de altfel cele mai numeroase, precum şi a
locuitorilor orăşeni, cu precădere a celor din mahalalele marilor oraşe“, se mai
menţionează în lucrarea profesorulu de istorie publicată în volumul „Studii şi articole de
istorie“.

Bolile venerice duceau la deces şi orbire În mediul rural, la fel ca şi în mediul

urban, se năştea un număr mare de copii nelegitimi. În cazul satelor, 60.000 de copii
nelegitimi se năşteau anual, adică cu puţin peste 10% din numărul total al nou-născuţilor
dintr-un an. Faţă de copii legitimi născuţi morţi, cei proveniţi dintr-o relaţie ilegitimă
reprezentau un număr dublu de decese. Cercetări întreprinse de A. Mihăilescu în anul
1924, în Ardeal, arătau că nu mai puţin de 20-25% dintre locuitorii unui mare număr de
sate transilvănene erau bolnavi de sifilis. Sifilisul era o boală extrem de gravă, care în
1932 producea un deces la 1000 de locuitori. În anul respectiv erau depistate 176.710
cazuri de bolnavi de sifilis. O altă boală venerică a fost blenoragia, la fel de răspândită ca
şi sifilisul printre ţăranii cu vârste cuprinse între 25-40 de ani, femei sau bărbaţi. „Cele
două maladii au afectat numeroşi copii nou-născuţi, care şi-au pierdut vederea din cauza
infectării mamei cu aceste boli încă înainte de naşterea lor. După cum constata medicul
George Banu 50% dintre orbii din România şi-au pierdut vederea în mica copilărie, iar
principala cauză de orbire a constituit-o oftalmia purulentă a noilor născuţi cauzată de
blenoragia şi sifilisul mamei. În special, din această cauză, în România interbelică exista
un număr relativ mare de copii orbi, mai ales printre cei aflaţi în orfelinate care se
născuseră în urma unor relaţii pasagere între părinţi şi care au fost repede părăsiţi“, se mai
menţionează în studiul istoricului. Boli grave întâlnite în mod frecvent în mediul rural,
care erau de asemenea letale, au fost: paludismul (malaria), pelagra, scarlatina, tifosul
exantematic, dizenteria, variola, difteria, febra tifoidă, tusea convulsivă, febra recurentă,
rujeola, gripa, oreionul, poliomielita, encefalita letargică, tetanosul, pustula malignă,
holera şi existau chiar şi cazuri de lepră. „O boală la fel de gravă, de astă dată nu
infecţioasă, ci, de origine alimentară, a fost pelagra. Ea era produsă de consumul excesiv
de porumb şi, mai ales, de porumb stricat, fie din cauza unei proaste depozitări, fie din
cauza unor ani ploioşi care afectau calitatea boabelor de porumb. Acestora din urmă le
lipseau o serie de vitamine, printre care vitamina PP, dar şi cele din grupul de vitamine B,
precum şi unii aminoacizi esenţiali. Consumul în exces a acestei cereale, în condiţiile
lipsei altor produse alimentare în procesul nutriţiei ţăranilor, îndeosebi a celor săraci, care
de altfel reprezentau majoritatea absolută, a făcut ca în anul 1932 morbiditatea la 100.000
de locuitori să fie de 298,5. Femeile adulte şi fetele erau şi mai afectate de această boala,
ele reprezentând 70% din totalul bolnavilor de pellagra.
 Penicilina a avut un puternic impact asupra medicinei Până la descoperirea
antibioticelor, infecțiile produse de răni și boli precum sifilisul erau aproape
întotdeauna mortale. După descoperirea penicilinei, antibioticele au salvat peste 200
de milioane de vieți.

Cauza principală care a afectat sănătatea ţăranilor a fost alimentaţia defectuoasă.

Principalul aliment consumat de către ţăranii români a fost porumbul, mai ales în
Muntenia, Oltenia şi Moldova. Se ajunsese la o cantitate de trei kg zilnic de persoană
adultă. În vestul ţării, în sudul Basarabiei şi în Dobrogea se folosea pâine făcută pe cuptor
sau pe vatră, din grâu şi din orz, care, totuşi, era consumată în cantităţi mai mici decât
porumbul, din care se făcea mămăliga. Se constată însă, un consum exagerat de
carbohidraţi în detrimentul proteinelor animale şi a lipidelor. Laptele şi produsele lactate
se consumau în special în zonele pastorale ale Bucovinei, Transilvaniei şi în sudul
Basarabiei, dar în alte părţi ale ţării consumul de lapte era foarte scăzut. 48% dintre
gospodăriile ţărăneşti nu aveau nici măcar o vacă. De asemenea, un număr mare dintre
familiile ţărăneşti nu consumau ouă deoarece le păstrau pentru a le vinde la oraş. În unele
sate din Moldova, consumul ouălor se situa la 40-70 ouă pe an de persoană. De regulă,
ţăranii vindeau ouă şi găini la oraş pentru a-şi procura banii necesari pentru o numeroase
de cheltuieli. Din acest motiv, consumul de carne de vită şi de pui era la un nivel foarte
redus. „După unele calcule, ţăranii români mâncau până la 20 kilograme de carne anual,
aceasta fiind consumată în special iarna. Dar la aceste cantităţi trebuie adăugat peştele
care, în zonele cu ape curgătoare sau iazuri, era consumat frecvent. Totuşi, existau
diferenţe cu privire la consumul de carne de la o regiune la alta. De exemplu, în vestul ţării
era preferat porcul, şi chiar o cantitate apreciabilă de slănină, inclusiv în timpul verii. În
partea de est a ţării, acest consum era mai scăzut decât media generală pe ţară“
.